#Article 1: Rocarta (573 words)


Rocarta este o enciclopedie în format electronic care conține articole legate de România, Republica Moldova și români. Ediția din 2000 conține aproximativ 3.000 de articole și peste 3.300 de imagini. Enciclopedia a fost alcătuită de Bogdan Pătruț.

Ideea de a realiza o enciclopedie multimedia despre spațiul românesc a venit în 1997, o dată cu scrierea cărții Aplicații în Visual Basic (Editura Teora, 1998-2003), unde a fost prezentată o aplicație simplă care implementa un interpretor simplu pentru un limbaj de marcare, asemănător cu HTML, dar cu mult mai simplu. După publicarea cărții, programul în Visual Basic a fost dezvoltat încetul cu încetul, până a apărut nevoia unei structurări a informației mult mai eficient, deoarece cantitatea de informații creștea permanent. La sfârșitul anului 1999, Rocarta 2000 devenea funcțională și era, probabil, prima enciclopedie de acest gen realizată în România, la vremea aceea prezentată pe postul național de televiziune și în unele ziare.
Deși nu era terminată, Rocarta era funcțională și cuprindea suficiente articole, așa încât să concureze lucrări similare tipărite, precum și albume de imagini în care s-au investit mai mulți sau mai puțini bani.

După emisiunea TV realizată de TVR Iași (Irina Păcurariu, Carmen Olaru) și prezentată de TVR 1 și TVR internațional, și-au manifestat interesul de a achiziționa Rocarta, plătind integral drepturile de autor, atât Departamentul pentru relații cu românii de peste hotare, cât și alte servicii guvernamentale, dar totul a fost lăsat baltă, din motive de inerție sau diverse alte motive.
Lucrarea a fost prezentată și în cadrul unui târg de sofware educațional organizat de Casa Corpului Didactic din Cluj-Napoca și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Cluj-Napoca, iar în Revista CD-Forum a fost prezentat un serial de articole care au avut ca subiect enciclopedia Rocarta.
Majoritatea celor care au achiziționat Rocarta sunt români de peste hotare dornici să aibă în casele lor un mic simbol software al românismului.

Enciclopedia multimedia Rocarta este realizată după formatul enciclopediei multimedia Encarta, a firmei Microsoft. Astfel, articolele sunt grupate pe domenii, un același articol putând face parte din mai multe domenii. De exemplu, articolul Mircea Eliade face parte din domeniile București, Literatura română, Cultura română și Academia Română. Domeniile sunt și ele considerate articole. Enciclopedia cuprinde mai multe domenii precum cele enumerate deja, iar fiecare județ al țării este considerat domeniu, deoarece enciclopedia prezintă multe informații de natură geografico-turistică. Articolele sunt însoțite de explicații, preluate din diferite surse de informare, ca dicționare enciclopedice sau ghiduri turisitice. Majoritatea articolelor sunt însoțite de imagini, multe au înregistrări sonore sau video asociate. Există și o galerie de sunete, una de imagini și una de videoclipuri, car pot fi accesate separat. De asemenea, programul are și alte funcții, precum cea de determinare a distanțelor dintre două localități, precum și de verificare a cunoștințelor acumulate răsfoind enciclopedia. Există posibilitatea de a găsi informații și despre alte articole, care nu au intrare directă în enciclopedie, dar pot fi regăsite cu ajutorul unei căutări extinse, prin legăturile acestora cu alte articole din enciclopedie. Datele aplicației ocupă aproximativ 600 MB, având 50 de filme AVI și 120 de fișiere WAV comprimate. Cel care răsfoiește enciclopedia Rocarta va descoperi multe secvențe video document, cu regii ai României (Ferdinand I, Carol I, Regina Maria), cu oameni politici (Nicolae Titulescu, Nicolae Ceaușescu) sau de cultură (Nicolae Iorga, Constantin Brâncuși), cu mănăstiri (Voroneț, Sucevița), precum și o serie de înregistrări sonore document, cu voci ale unor personalități ale lumii literare (Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, George Călinescu ș.a.).




#Article 2: Muzică (155 words)


Muzica (din gr. mousikē) este arta combinării notelor în succesiune și simultan  într-o formă plăcută estetic, organizarea ritmică a acestor note și integrarea lor într-o lucrare completă. 

Instrumentele muzicale sunt utilizate în interpretarea compozițiilor muzicale și sunt de obicei clasificate în patru mari grupe tradiționale: cu coarde, suflători din lemn, suflători din alamă și instrumente de percuție, la care se adaugă suflători cu structură complexă și instrumentele electronice. Acestea se folosesc pentru a crea muzica, fiind făcute din plastic, sârma, pânza etc.

Există numeroase clasificări ale genurilor muzicale: vocal și instrumental, sacru și laic, cult și comercial („de consum”), rock, de origine afro-americană, muzică electronică etc.

În România au fost compuse imnuri la mănăstirea Cozia în secolele al XIV-lea și al XV-lea. Muzica laică a fost cultivată din secolul al XVII-lea la curțile domnești din București și Iași. Conservatorul de Muzică și Declamație, cu filiale la București și Iași, a fost înființat în anul 1864.




#Article 3: Iris (formație românească) (400 words)


Iris este o formație românească de muzică rock, înființată în anul 1975 la București.

Din prima componență au făcut parte: Nuțu Olteanu (chitară, vocal), Emil Lechințeanu (chitară bas) și Nelu Dumitrescu (baterie). Formația a trecut prin numeroase schimbări de formulă, cea mai reprezentativă fiind cea care a avut în componență cuplul de chitariști Nuțu Olteanu - Adrian Ilie, avându-l ca solist vocal pe Cristian Minculescu. La mijlocul anilor '80, după desprinderea mai multor dizidențe (Voltaj - 1982, Incognito - 1984), are loc cel mai spectaculos „transfer” din istoria rockului autohton, prin trecerea lui Nuțu Olteanu, Marti Popescu și Dan Bittman la Holograf.

În perioada 1989 - 1994 componența formației vedea, cu mici variații, pe Ion „Nelu” Dumitrescu (baterie), Cristian Minculescu (voce), Doru „Boro” Borobeică (bass), Valter Popa (chitară) si Dan Alex Sârbu (chitară).

Formula formației în anii 2000 i-a inclus pe Valter Popa (chitară), Ion „Nelu” Dumitrescu (baterie), Doru „Boro” Borobeică (bass), Cristian Minculescu (voce). Ca invitat permanent apare Relu Marin (clape).

Incepând din 3 septembrie 2012, Cristian Minculescu a părăsit formația după 32 de ani, în locul său fiind adus Tony Șeicărescu (ex-Direcția 5).

Din iunie 2013, noul solist al trupei este Rafael, câștigătorul Festivalului European de Muzică - Malta - Valletta (2000), al Festivalului Callatis (Mangalia 2000) și al Festivalului de Interpretare și Creație de la Mamaia (2000).

În 2015, Rafael își anunță plecarea, iar Cristi Minculescu revine în trupă. 

În 2017, Cristi Minculescu, Valter Popa și Doru Boro Borobeică părăsesc formația.

În 2018, Cristi Minculescu, Valter Popa și Doru Boro Borobeică primesc în instanță dreptul de a folosi și ei numele de Iris.

Istoria formației Iris se întinde pe o perioadă de peste trei decenii, timp în care formația a trecut prin diverse transformări (plecarea și venirea altor membri), diverse perioade istorice, fără însă a renunța la principiile sale, la visele și speranțele de libertate, nedezamăgindu-și niciodată fanii.

În 1975 Emil Lechințeanu (chitară bas) , Nelu Dumitrescu (baterie) și Nuțu Olteanu (chitară solo),  fondează Iris, activând în underground la Clubul de la ora 7.

Urmează marele concert din vara lui 1977 de la Sala Polivalentă, unde au cântat: Sfinx, Roșu și Negru, Catena, Progresiv TM, F.F.N. (Formația Fără Nume). La acest concert au cântat și cei de la Iris, chiar dacă nu apăreau în afiș. Totuși cei 10.000 de spectatori sunt încântați de evoluția lor, deși nu se bucurau de succesul concurenților de la Holograf.

Materiale video:




#Article 4: Enciclopedie (204 words)


O enciclopedie este un compendiu lexicografic, scris în mod sistematic, al cunoștințelor umane.

Acest termen vine din greacă: εγκύκλιος παιδεία, enkylios paideia („într-un cerc al cunoașterii”).

Enciclopediile pot fi generale, conținând articole din toate domeniile (ex: Encyclopædia Britannica) sau pot fi specializate doar pe un anume domeniu (ex: enciclopedii de muzică, fizică, etc.). În afară de acestea mai există și enciclopedii cu o varietate de domenii dintr-o singură țară sau cultură (ex: Marea Enciclopedie Sovietică sau Rocarta).

Lucrări enciclopedice s-au făcut în mare parte din istoria omenirii, dar termenul de enciclopedie nu a fost utilizat înainte de secolul XVI.

Scriitori din antichitate (ex: Aristotel) au încercat să creeze o lucrare care să cuprindă toate cunoștințele umane din acea vreme. Faimoasa Enciclopedie Britanică a avut un început modest, între 1768 și 1771 au fost publicate trei volume. Poate cea mai cunoscută enciclopedie a acelor vremuri a fost Enciclopedia Franceză, enciclopedie editată de către Jean Baptiste le Rond d'Alembert și Denis Diderot, fiind terminată în 1772, având 28 de volume, 71.818 articole și 2.885 de ilustrații.

Astăzi, o sumedenie de enciclopedii bazate pe multe subiecte au fost tipărite. Acestea există și în format pentru copii, având nume ca mica enciclopedie a copiilor sau prima mea enciclopedie.




#Article 5: Wikipedia (1059 words)


Wikipedia (pronunțat în română  sau , iar în engleză  ) este o enciclopedie generală, disponibilă pe Internet în mai multe limbi, având conținut ce poate fi utilizat liber și dezvoltat de oricine. Este dezvoltată prin colaborarea voluntară a unui mare număr de persoane și administrată de fundația non-profit Wikimedia. Face parte din fenomenul numit Web 2.0.

Prefixul din denumirea Wikipedia se referă la metoda „wiki” de a edita pagini de web în colaborare, o metodă simplă și rapidă care permite participarea unui mare număr de persoane la redactarea aceluiași material. În limba hawaiiană wiki wiki, scris și wiki-wiki, înseamnă „iute-iute”.

Proiectul a început în limba engleză la 15 ianuarie 2001 la inițiativa lui Jimmy Wales și Larry Sanger. Ediția în limba engleză, cea mai dezvoltată dintre versiuni, a depășit în anul 2007 pragul de 2 milioane de articole, iar numărul de articole în toate limbile a depășit  9 milioane. Ediția în limba română are în prezent aproximativ  de articole. Ulterior noi proiecte au început să construiască Wikipedia în alte limbi, în prezent existând peste 200 de proiecte, dintre care circa 100 sunt active.

Wikipedia folosește software liber, fiind inspirată de ideile lui Richard Stallman, fondator al Free Software Foundation, probabil primul care a propus existența unei enciclopedii complet libere.

Același nume, Wikipedia, desemnează și site-ul Wikipedia.org, unde se pot accesa articolele scrise în cadrul proiectului și unde voluntarii participă la dezvoltarea lui.

Wikipedia a fost descrisă ca o Enciclopedie Galactică (Encyclopedia Galactica) încă de la începutul istoriei sale (din 2005). Aceste comparații au fost făcute atât cu versiunea lui Isaac Asimov, cât și cu versiunea lui Douglas Adams, datorită gamei sale cuprinzătoare.

La scrierea articolelor din Wikipedia poate contribui oricine. Pentru a modifica articolele sau a adăuga altele noi nu este necesară nicio identificare a persoanelor și nicio verificare a competenței lor. În general, acest caracter liber al proiectului este privit cu suspiciune, întrucât este greu de imaginat că în urma unui astfel de proces neîngrădit se poate crea o lucrare enciclopedică de calitate. Vizitatorii sitului Wikipedia întreabă adesea: „Bine, dar atunci orice neștiutor sau răuvoitor poate să scrie în articole absolut orice! Mai mult, oricine poate să șteargă contribuțiile valoroase făcute de alții! Nu e periculos?” Deși într-adevăr articolele sunt uneori  de răuvoitori, modificările operate sunt permanent supravegheate de către comunitatea de utilizatori, care în timp s-au organizat și, pe lângă activitatea de dezvoltare continuă a proiectului, reușesc și să facă față atacurilor. Imediat ce apare o modificare nepotrivită, ea este anulată iar persoana respectivă avertizată, totul petrecându-se de obicei într-un interval de câteva minute. În plus  sitului au și posibilitatea de a  accesul la editare al răuvoitorilor.

Printre contribuitori se află oameni din toate părțile lumii și toate categoriile de vârstă, singurele condiții fiind accesul la internet și dorința de a participa la scrierea unei enciclopedii. Desigur, sunt preferați editorii care cunosc suficient de bine un domeniu și care pot redacta articolele într-un stil propriu unei enciclopedii.

Wikipedia în limba română (abreviată uneori „ro.wp”) a început în luna iulie 2003. Versiunile inițiale ale paginii principale și ale primelor articole au fost scrise pe 12 iulie. În 15 iulie Bogdan Stăncescu (cu numele de utilizator ) a primit statutul de  și a început să traducă interfața din limba engleză. Tot el a făcut primele eforturi de atragere a contribuitorilor, adresându-se prin e-mail mai multor universități și Academiei Române. Aceste demersuri au fost curând remarcate de presă și au avut ca urmare publicarea unor articole de prezentare a Wikipediei.

Referitor la începuturile Wikipediei în limba română, Bogdan Stăncescu a mărturisit următoarele:

Până la sfârșitul aceluiași an Wikipedia în limba română avea deja nu mai puțin de 3.000 de articole și ocupa astfel locul 16 în clasamentul edițiilor Wikipediei. Proiectul s-a dezvoltat în continuare ajungând la 10.000 de articole la 13 decembrie 2004, 50.000 de articole la 5 ianuarie 2007, depășind 100.000 de articole la data de 11 ianuarie 2008. În prezent există aproximativ  de articole la Wikipedia în limba română și circa  de utilizatori înregistrați.

De-a lungul existenței sale Wikipedia în limba română s-a aflat în fața mai multor probleme. Astfel, crearea automată a unei serii de proiecte în alte limbi, pe baza standardelor internaționale, a dus printre altele la apariția unei Wikipedii în limba moldovenească, urmare a faptului că această limbă avea în standardul ISO 639 codurile mo și mol, separate de limba română. Acest proiect permitea inițial scrierea articolelor atât în alfabetul latin cât și în cel chirilic (forma moldovenească de dinainte de 1989), dar ca urmare a numărului foarte redus de articole funcționa în mare măsură ca un portal cu trimiteri spre Wikipedia în limba română. După numeroase și aprinse discuții proiectul a fost în cele din urmă înghețat în anul 2006, pe baza faptului că limba moldovenească și limba română sunt identice și că nu s-au găsit vorbitori nativi ai acestei limbi care să dorească să contribuie în alfabetul chirilic.

În anul 2010 Wikipedia în limba română a trecut la utilizarea semnelor diacritice corecte din limba română, mai exact virgule sub ș și ț (care până atunci apăreau în mod greșit drept sedile). Acest proces a putut fi în mare măsură automatizat, astfel încât dacă cineva scrie sau caută cu diacritice greșite, acestea sunt acum corectate automat.

În ciuda prejudecăților că Wikipedia în limba română ar trebui să se supună dreptului românesc, Fundația Wikimedia nu recunoaște altă legislație decât cea californiană și cea federală a SUA; fundația va da curs oricărei cereri de cooperare judiciară internațională în urma unui mandat judecătoresc recunoscut în statul California. Drepturile de autor românești sunt valabile pe Wikipedia deoarece ele sunt recunoscute ca urmare a tratatelor internaționale la care SUA este partemdash;sigur, ele sunt recunoscute în măsura în care legislația SUA le recunoaște, iar asta poate avea unele diferențe, în plus sau în minus, față de legislația în vigoare în România. Argumentul că Wikipedia în limba amhară ar fi supusă legislației Etiopiei s-a dovedit invalid; un administrator care a preferat legile Etiopiei (care condamnă homosexualitatea) politicilor Fundației Wikimedia (care interzic discriminarea homosexualilor) a fost blocat în mod permanent pe toate serverele Wikipediilor. Fundația nu recunoaște legile etiopiene și nu se supune lor. În mod similar, Wikipedia în limba persană nu se supune legislației Iranului, Wikipedia în limba chineză nu se supune legislației Chinei, iar Wikipedia în limba română nu se supune legislației României.

Wikipedia este proprietatea privată a Fundației Wikimedia.




#Article 6: Biologie (3693 words)


Biologia este  știința naturală care se ocupă cu studiul vieții și al tuturor organismelor vii. Ca știință a vieții, biologia studiază organismele din punct de vedere structural, al proceselor chimice, al interacțiilor moleculare, al mecanismelor fiziologice, al dezvoltării și al evoluției. În ciuda complexității acestei științe, există doar câteva concepte simple care stau la baza acesteia, și anume teoria celulară, evoluția, genetica și homeostazia. Astfel, în teoria fundamentală a biologiei spune că celula este unitatea de bază a vieții, gena este unitatea de bază a eredității, iar evoluția este motivul pentru apariția sau extincția speciilor. Organismele vii sunt sisteme termodinamice a căror supraviețuire se bazează pe transformarea continuă a energiei și pe descreșterea entropiei locale, cu scopul menținerii homeostaziei (stării de echilibru intern a unui organism).

Termenul a fost creat și introdus în știință in 1802 de către Jean-Baptiste de Lamarck și G. Treviranus și provine din cuvintele grecești βίος / bios, « viață » și λόγος / logos, « cuvânt, discurs, știință ». Cele mai vechi cunoștințe scrise din domeniul biologiei datează de la Aristotel și Teofrast. Dintre personalitățile biologiei mondiale putem aminti pe G.L.L. de Buffon, G. Cuvier, J.H. Fabre, Ernst Haeckel, Jean-Baptiste de Lamarck, Carl Linné,  Charles Darwin, G.J. Mendel, Th. Schwann, H. de Vries, Alfred Russel Wallace, A. Weismann. În prezent, este una dintre materiile standard de învățământ în școli și universități de pretutindeni, iar peste un milion de articole sunt publicate anual într-un număr mare de jurnale din domeniul biologiei și medicinei.

Subdomeniile sau ramurile biologiei sunt diverse și sunt definite în funcție de metodele de cercetare implicate și de sistemele biologice luate în studiu: biomatematica utilizează metode matematice cu scopul formulării unor modele cantitative, în timp ce biologia experimentală se bazează pe date empirice pentru validarea unor teorii propuse. Astfel, se dorește înțelegerea mecanismelor vieții, modului în care aceasta a apărut și a evoluat din materie anorganică, lipsită de viață, în urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani în urmă și motivul pentru care sistemele biologice au continuat să crească în complexitate.

Termenul  este derivat din cuvântul grecesc , bios, „viață”, la care s-a alipit sufixul , -logia, „studiu”. Versiunea în limba latină a termenului a fost utilizată pentru prima dată în anul 1736, când savantul suedez Carl Linnaeus (Carl von Linné) a folosit termenul biologi în lucrarea sa, Bibliotheca botanica. Termenul a reapărut în anul 1766 în lucrarea Philosophiae naturalis sive physicae: tomus III, continens geologian, biologian, phytologian generalis, realizată de către Michael Christoph Hanov, discipolul lui Christian Wolff. Prima variantă a termenului în limba germană, Biologie, a fost utilizat abia în anul 1771 în traducerea cărții lui Linné. În 1797, Theodor Georg August Roose a utilizat denumirea într-o prefață a cărții sale, Grundzüge der Lehre van der Lebenskraft. Karl Friedrich Burdach a folosit termenul într-un sens mai restrâns, indicând studiul ființei umane din punctul de vedere morfologic, fiziologic și psihologic (Propädeutik zum Studien der gesammten Heilkunst). Utilizarea modernă a termenului a fost implementată odată cu publicarea tratatului  Biologie, oder Philosophie der lebenden Natur (1802–22) de Gottfried Reinhold Treviranus, care prevedea:

Deși biologia modernă a cunoscut o dezvoltare relativ recentă, științele pe care aceasta o includ și care sunt în relație cu aceasta au fost studiate încă din timpuri străvechi. Filozofia naturală a fost studiată începând încă din civilizațiile antice ale Mesopotamia, Egypt, the Indian subcontinent, and China. Totuși, biologia modernă cunoscută astăzi și modul de abordare al studiului naturii își regăsesc originea în Grecia Antică. În timp ce studiul formal al medicinei începe încă din timpul lui Hipocrate (cca. 460–370 î. Hr.), Aristotel (384–322 î. Hr.) a fost cel care a adus o contribuție extrem de însemnată la dezvoltarea biologiei. Cele mai importante lucrări publicate sunt Historia Animālium (Istoria Animalelor) și alte lucrări în care și-a prezentat viziunea naturalistă, iar ulterior a publicat lucrări mai empirice, care aveau ca punct central cauzalitatea biologiei și diversitatea vieții. Succesorul lui Aristotel, Teofrast, a realizat o serie de cărți în domeniul botanicii, care au rămas în istorie considerate drept cea mai importantă contribuție antică în domeniul studiului organismelor vegetale, chiar și până la finalul Evului Mediu.

Deși conceptul biologiei ca domeniu separat de știință a apărut în secolul XIX, științele biologice își au originile din tradițiile medicinei și istoria naturală din Grecia și Roma antică și au fost mai dezvoltate în Evul mediu de vindecători musulmani, spre exemplu Al-Jahiz Avicenna, Avenzoar și Ibn al-Nafis. În timpul Renașterii și Evului Modern, cugetul biologic a fost revoluționat în Europa datorită interesului restaurat de empirism și descoperirea multor organisme noi. Andreas Vesalius și William Harvey au fost persoane proeminente ale acestei mișcări fiindcă au utilizat experimentări și observări atente cercetând fiziologia. Trebuie menționați aici și naturaliști cum ar fi Carl Linné sau Georges-Louis Leclerc de Buffon, care au început să clasifice organismele și fosilele precum și dezvoltarea și comportarea ființelor vii. Datorită dezvoltării microscopiei a fost descoperită lumea microorganismelor, punând bazele pentru teoria celulară. Importanța crescătoare a teologiei naturale, parțial un răspuns pentru filozofia mecanică, a susținut dezvoltarea rapidă a istoriei naturale.

După cum s-a menționat, printre savanții din lumea Islamică medievală cu importanță asupra dezvoltării domeniului biologiei se numără al-Jahiz (781–869), botanistul Al-Dīnawarī (828–896), și anatomistul și fiziologul Rhazes (865–925). Medicina a fost studiată în special de către cărturarii islamici, care s-au bazat pe tradițiile filozofice grecești, în timp ce istoria naturală s-a bazat foarte mult pe gândirea aristoteliană.

O contribuție extrem de însemnată, care practic a marcat începutul dezvoltării rapide a biologiei moderne, a fost dezvoltarea microscopiei realizată de către Anton van Leeuwenhoek. Doar ulterior dezvoltării microscopiei savanților li s-a oferit șansa de a descoperi diversitatea lumii microscopice, ceea ce s-a concretizat prin primele observații asupra bacteriilor, infuzoarelor și spermatozoizilor. Investigațiile lui Jan Swammerdam au dus la mărirea interesului pentru studiul entomologiei și au contribuit la dezvoltarea unor tehnici de bază de disecție și colorație în microscopie.

De asemenea, dezvoltarea microscopiei a lăsat și un impact profund asupra gândirii biologice. La începutul secolului al XIX-lea, un număr mare de biologi a adus în discuție relevanța mare a celulei. Ulterior, în 1838, Schleiden și Schwann au început să promoveze următoarele idei, astăzi universal-acceptate: (1) celula este unitatea de bază a unui organism și (2) celulele individuale prezintă toate caracteristicile vieții, deși a fost de asemenea impusă și ideea că  (3) toate celulele provin în urma diviziunii altor celule. Datorită lucrărilor lui Robert Remak și Rudolf Virchow, până în anii 1860 majoritatea biologilor vremii au acceptat aceste trei teorii ca fiind de bază, idee care s-a concretizat sub denumirea de teoria celulară.

Între timp, taxonomia și metodele de clasificare au fost domeniul de interes al istoricilor naturali. Carl Linnaeus a pus bazele taxonomiei lumii naturale în anul 1735 (iar variațiile acesteia au fost folosite încă de atunci), iar în anii 1750 a fost introdus sistemul de nomenclatură binomială științifică utilizat pentru denumirea speciilor.  Georges-Louis Leclerc de Buffon a considerat ideea de specie ca fiind o categorie artificială iar organismul viu ca fiind maleabil - chiar sugerând posibilitatea unui strămoș comun. Deși nu a susținut ideea de evoluție, Buffon este un reprezentant important în istoria gândirii evolutive. Lucrările sale au fost o influență a teoriilor evolutive propuse de Lamarck și Darwin.

Peste secolele XVIII și XIX, științele biologice cum ar fi botanică sau zoologie au devenit din ce în ce mai rapid discipline științifice profesionale. Antoine Lavoisier și alții chimiști și fizicieni au început să conecteze lumea animată și neanimată prin chimie și fizică. Naturalist–exploratorii au cercetat interacțiunile între organismele și ambianța și metode prin care aceste legături depind de geografie — fondând discipline precum biogeografie, ecologie și etologie. Naturaliștii au început să nu mai sprijine esențialismul și să ia în considerare importanța extincției și caracterul schimbător al speciilor. Teoria celulară a dat o nouă perspectivă asupra bazelor fundamentale ale vieții. Aceste dezvoltări, precum și rezultatele cercetărilor embriologiei și paleontologiei, au fost sintetizate în teoria evoluției prin selecția naturală a lui Charles Darwin. La sfârșitul secolului XIX a fost părăsită teoria generației spontanee fiind înlocuită de teoria microbiană de boală. Totuși, mecanismul ereditării biologice a rămas un mister.

La începuturile secolului XX, redescoperirea lucrărilor lui Gregor Mendel a adus la dezvoltarea rapidă a geneticii. Domeniile noi au apărut repede ca consecință a propunerii structurii ADN de către James Watson și Francis Crick. După apariția dogmei centrale a biologiei moleculare și spargerea codului genetic, biologia s-a împărțit în mult între biologia organismelor — grupul câmpurilor științifice legate de organisme și grupuri ale organismelor — și biologia moleculară și celulară. În cursul secolului XX, aceste curente au fost răsturnate, biologii moleculari și celulari folosind metode utilizate în biologia organismelor și invers.

Contribuții remarcabile în domeniul biologiei au avut: Grigore Antipa, Dimitrie Brândză, Aristide Caradja, Radu Codreanu, Constantin Motaș, Emil Racoviță, Dimitrie Voinov, Alexandru Borza, Florian Porcius, Iuliu Prodan.

Sunt cinci principii fundamentale care stau la baza teoriei biologice:

Teoria celulară spune că toate organismele vii sunt compuse din cel mai puțin o celulă, aceasta fiind unitatea fundamentală a vieții și cea mai mică unitate funcțională a acesteia. Se consideră că toate organismele vii au apărut ca urmare a diviziunii celulelor pre-existente. În cazul organismelor pluricelulare, fiecare celulă care alcătuiește organismul derivă dintr-o singură celulă. De asemenea, se mai consideră că celula este unitatea de bază a multor procese patologice. Un ultim aspect al teoriei celulare are în vedere modul în care celulele prezintă reacții de adaptare față de schimbările condițiilor externe și interne, ceea ce duce la studiul metabolismului.

Celulele sunt sediul informației ereditare (ADN-ul), așadar aceasta este transmisă celorlalte celule prin intermediul diviziunii celulare. Studiul originii vieții, denumit abiogeneză, are în vedere și determinarea originii primei celule.

Teoria evoluției este un concept central în biologie și face referire la idea că viața suferă schimbări continue și se dezvoltă, astfel că fiecare formă de viață (încă prezentă sau dispărută) prezintă o origine comună, un strămoș comun, sau altfel spus prezintă un singur genofond antic. Se crede că ultimul strămoș comun al tuturor organismelor a apărut acum aproximativ 3,5 miliarde de ani. Biologii privesc omniprezența codului genetic ca un indiciu evident în favoarea aprobării teoriei strămoșului comun, pentru bacterii, arhebacterii și eucariote..

Termenul de „evoluție” a fost introdus în terminologia științifică de către Jean-Baptiste de Lamarck în anul 1809, iar cincizeci de ani mai târziu savantul Charles Darwin a postulat faptul că evoluția are ca model științific selecția naturală. Alfred Russel Wallace este recunoscut ca un co-descoperitor al acestui concept, întrucât acesta a contribuit la studiile și la experimentele legate de evoluție. Conceptul de evoluție este utilizat în prezent în biologia modernă pentru a explica variabilitatea extrem de mare a formelor de viață de pe Pământ.

Teoria lui Darwin presupune ideea că speciile pot să prospere sau să dispară, fiind supuse proceselor de selecție naturală sau de selecție artificială. Conceptul de derivă genetică a fost ulterior adoptat ca un mecanism adițional al dezvoltării evolutive în contextele moderne ale teoriei.

Istoria evolutivă a unei specii - care descrie caracteristicile diferitelor specii descendente - împreună cu relațiile genealogice ale unei specii reprezintă studiul filogeniei. Sunt utilizate diverse metode de studiu biologic pentru obținerea informațiilor legate de filogenie. Printre acestea se numără studiile comparative ale secvențelor de ADN, în cadrul biologiei moleculare (mai exact în genomică) și studiile comparative ale fosilelor, în cadrul paleontologiei. Biologii organizează și analizează relațiile evolutive prin metode variate, incluzând metodele filogenetice, fenetice și cladistice.

Importanța evoluției provine din faptul că oferă o explicație a modului în care formele de viață au apărut și s-au dezvoltat, și de asemenea aceasta contribuie la înțelegerea modului în care formele de viață sunt organizate în prezent. Totuși, organizarea prezentă a speciilor poate fi concepută doar prin prisma evoluției acestora de-a lungul timpului. Mai mult, evoluția este un concept central în toate subdomeniile biologiei.

Teoria genelor spune că trăsăturile  unui organism viu sunt codificate de către acidul dezoxiribonucleic, care este componenta esențială a genelor. Genele, unitățile primare ale transmiterii ereditare a caracterelor, corespund anumitor regiuni din macromolecula de ADN, astfel că trăsăturile sunt moștenite de la una generație la o altă prin aceste gene. Toate organismele, de la cele mai simple până la cele mai complexe, prezintă același mecanism de bază prin care ADN-ul este copiat și este tradus în proteine specifice. În celule, are loc transcrierea unei gene din ADN într-o versiune ARN, iar în ribozomi are loc așa numita sinteză proteică ce presupune traducerea ARN în secvența specifică de aminoacizi din molecula polipeptidică. Codul de translație utilizat de ribozomi pentru codificarea aminoacizilor este aproape identic pentru majoritatea organismelor. De exemplu, secvența de ADN corespunzătoare pentru sinteza de insulină în organismul uman de asemenea codifică sinteză de insulină și când este inserată în alte organisme (de exemplu, în organisme vegetale).

ADN-ul se regăsește sub formă de cromozomi, iar aceștia pot fi liniari, în cazul eucariotelor, sau circulari, în cazul procariotelor. Cromozomul este o structură organizată alcătuită din ADN și proteine histonice. Genomul reprezintă totalitatea cromozomilor și a altor informații ereditare prezente în celulă (în acest caz, informația genetică extranucleară din mitocondrii și cloroplaste). În cazul eucariotelor, ADN-ul genomic este localizat în nucleul celular și în cantități mici în mitocondrii și în cloroplaste. În cazul procariotelor, ADN-ul genomic se regăsește sub forma unei structuri neregulate din citoplasmă, cunoscută sub denumirea de nucleoid. Informația genetică corespunzătoare unui genom este deci depozitată în gene, iar totalitatea acestor informații dintr-un organism sunt cunoscute  sub denumirea de genotip.

Toate informațiile curg de la genotip la fenotip, o caracteristică fizică sau biochimică a organismului pe care se o poate observa. Deși fenotipul formulat de genă se poate adapta la ambianța în care trăiește organismul, această informație nu este retransmisă la gene. Doar prin procesul evoluției genele se schimbă ca răspuns la condițiile ambientale.

Homeostazia reprezintă abilitatea unui sistem deschis de a regla mediul său intern pentru menținerea unor condiții stabile, ceea ce se realizează prin diferite mecanisme de ajustare a echilibru dinamic intern. În cadrul organismelor, homeostazia este realizată prin procesele fiziologice care permit acestuia să mențină ambianța sa internă. Toate organismele, unicelulare sau pluricelulare, prezintă homeostazie.

Pentru a menține acest echilibru dinamic și pentru a realiza funcțiile specifice, un sistem trebuie să detecteze și să răspundă la anumite constrângeri sau perturbări. Ulterior detectării unei constrângeri, un sistem biologic răspunde adesea printr-un mecanism de feedback negativ, care are ca scop stabilizarea prin reducerea sau creșterea activității unui organ sau a unui sistem. Un exemplu concret este secreția de glucagon ca urmarea a descreșterii nivelului de glucoză.

Supraviețuirea unui organism viu depinde strict de cantitatea de energie disponibilă. Reacțiile chimice care sunt responsabile de structura și de funcția sa sunt astfel utilizate pentru a extrage energia din substanțele chimice ingerate și pentru a le transforma în procesele de regenerare celulară și de susținere a celulelor. În cadrul acestui proces, moleculele substanțelor chimice care se regăsesc în hrană joacă două roluri majore. În primul rând, acestea constituie o sursă de energie care poate fi transformată și reutilizată prin reacții biochimice specifice organismului. În al doilea rând, hrana poate fi transformată în noi structuri moleculare, cunoscute sub denumirea de biomolecule, care au diverse roluri pentru acel organism.

Organismele responsabile pentru introducerea de energie într-un ecosistem sunt cunoscute sub numele de producători sau organisme autotrofe. Majoritatea organismelor din această categorie își procură energia de la lumina solară. Plantele și celelalte organisme fototofe utilizează energia solară prin intermediul fotosintezei pentru a converti materiile anorganice în materii organice, precum este adenozintrifosfatul (ATP-ul). În structura acestei molecule există anumite legături macroergice care, în momentul în care sunt lizate, eliberează energie. Totuși, unele ecosisteme depind în întregime de energia extrasă de organismele chemotrope din surse energetice precum metanul și sulfurile, în lipsa energiei solare.

O parte din energia astfel captată produce biomasa și energia care este disponibilă pentru creșterea și pentru dezvoltarea altor forme de viață. Restul biomasei și a energiei sunt pierdute sub formă de căldură și de moleculă reziduale. Metabolismul și respirația celulară sunt cele mai importante procese prin care are loc transformarea energiei înmagazinate în substanțele chimice în energie folositoare pentru susținerea vieții.

Biologia moleculară este studiul biologiei la nivelul moleculelor. Coincide parțial cu alte domenii, cum ar fi genetica și biochimia. Această disciplină se concentrează la înțelegerea interacțiunilor între diverse sisteme ale celulelor, incluzând o legătură între ADN, ARN, sinteza proteinelor și învățarea mecanismelor acestor procese.

Biologia celulară cercetează proprietățile fiziologice ale celulelor precum și comportarea, interacțiunile și ambianța lor. Experimentările se fac atât la nivelul microscopic cât și molecular. Acest domeniu face cercetări pe organisme monocelulare precum și pe celule specializate în organisme multicelulare cum ar fi cele ale omului.

Ceea ce este fundamental pentru toate științele legate de biologie este de a înțelege din ce sunt compuse și cum funcționează celulele. Cunoașterea asemănărilor și diferențelor este în special importantă în biologia celulară și moleculară.

Genetica este știința genelor, eredității și varietății ale organismelor. Genele codează informații necesare pentru sinteza proteinelor care joacă un rol important în influențare (dar în multe cazuri nu determină complet) a fenotipului final al organismului. În cercetările moderne, genetică prevede unelte importante în investigarea funcțiunilor ale genelor particulare și analiza interacțiunilor genetice. Organismele țin informația genetică în general în cromozoame unde este reprezentată de structura chimică a moleculelor ADN particulare.

Biologia de dezvoltare cercetează procesele după care organismele cresc și se dezvolt. Își are originile în embriologie. Biologia de dezvoltare modernă studiază și controlul genetic al creșterii celulare, diferențierii, anatomiei și morfogeneză — procesul care permite țesuturilor și organelor să apară și să dezvolte.

Fiziologia studiază procesele mecanice, fizice și biochimice ale organismelor vii cu scopul de a înțelege cum funcționează toate structurile ca un întreg. Studii fiziologice au fost împărțite tradițional în fiziologia oamenilor, fiziologia plantelor și fiziologia animalelor. Totuși, regulile principale ale fiziologiei sunt aceleași pentru orice organism. Fiziologia animalelor folosește metodele și uneltele fiziologiei oamenilor pentru a cerceta alte animale, iar fiziologia plantelor de împrumută tehnici ale ambelor discipline.

Anatomia este un subdomeniu important al fiziologiei și cercetează funcțiile și interacțiunile sistemelor de organe ale animalelor. Acest studiu își are subdiscipline orientate spre medicină, cum ar fi neurologia — studiul sistemului nervos, sau cardiologia — studiul sistemului cardiovascular.

Evoluția se preocupă cu originea și descindența speciilor și schimbările lor peste timp și include oameni de știință din multe discipline legate de taxonomie. În general, studiul evoluției are nevoie de oameni de știință specializați în anumite grupuri ale organismelor: mamifere, păsări, plante sau reptile, comparând rezultatele cercetărilor făcute de ei. Biologia evoluționară este bazată pe paleontologie, studiul care folosește fosile pentru a răspunde la întrebări legate de mod și timp al evoluției, dar și pe genetica populației și teoria evoluției.

Diferite speciații au dus la crearea copacului filogenetic, astfel că relațiile dintre diversele specii existente pe pământ poate fi reprezentată sub forma unui arbore. Rolul sistematicii sau taxonomiei este acela de a studia aceste relații și astfel de a identifica diferențele și asemănările dintre specii sau grupele de specii. Totuși, sistematica a fost un subiect de interes activ cu mult timp înaintea dezvoltării teoriei evolutive.

În teoria mai veche, organismele vii erau împărțire în cinci regnuri: Monera, Protista, Fungi, Plantae și Animalia. Totuși, în prezent majoritatea oamenilor de știință consideră că acest sistem ar fi unul învechit. Sistemele moderne alternative de clasificare încep având la bază un model bazat pe trei domenii principale: Archaea (original Archaebacteria), Bacteria (original Eubacteria) și Eukaryota (incluzând protistele, fungii, plantele și animalele) Fiecare dintre aceste domenii sunt caracterizate prin prezența sau lipsa nucleului celular, dar și prin diferențele date de compoziția chimică a principalelor biomolecule componente, precum sunt ribozomii.

În continuare, clasificarea taxonomică a fiecărei specii se face incluzând-o pe aceasta în fiecare unitate taxonomică sau taxon corespunzător din punct de vedere filogenetic; astfel, ordinea taxonilor în ierarhia taxonomică este următoarea: domeniu, regn; încrengătură (sau filum), clasă, ordin, familie, gen și specie.

Există și anumite structuri care nu se încadrează în aceste categorii, și anume paraziții obligatoriu intracelulari, entități biologice care sunt considerate ca fiind „la limita vieții” datorită activității lor metabolice. Cu alte cuvinte, aceste entități nu sunt considerate ca fiind structuri vii datorită lipsei a una sau mai multe dintre funcțiile fundamentale caracteristice unui organism viu. Acestea sunt virusurile, viroizii, prionii și virusurile satelite.

Denumirea științifică atribuită unui organism este binomială și se face reunind numele genului din care face parte și un adjectiv în limba latină care este corespunzător speciei respective. De exemplu, omul este denumit Homo sapiens, după numele genului Homo și numele sapiens corespunzător speciei. La scrierea numelui științific al unui organism, se consideră corectă scrierea denumirii genului cu prima literă mare, iar denumirea speciei cu litere mici. În plus, se consideră corectă scrierea de tip cursiv (italic), în cadrul publicațiilor, a denumirilor genurilor și a speciilor.

Sistemul utilizat și acceptat în prezent este bazat pe sistemul de taxonomie linneană, care presupune împărțirea fiecărui taxon și denumirea speciilor în conformitate cu nomenclatura binară sau binomială. Modul de denumire al organismelor este decis de către organe internaționale precum International Code of Nomenclature for algae, fungi, and plants (ICN), International Code of Zoological Nomenclature (ICZN) și International Code of Nomenclature of Bacteria (ICNB). Clasificarea virusurilor este realizată de către International Committee on Taxonomy of Viruses (ICTV) și este cunoscută sub denumirea de International Code of Viral Classification and Nomenclature (ICVCN). Totuși, mai există și alte sisteme de clasificare. De exemplu, BioCode a fost publicat în anul 1997 în încercarea de a standardiza nomenclatura din aceste trei domenii, dar nu a fost încă acceptat formal. BioCode a primit o atenție scăzută de la publicare, iar o revizuire a sa a fost propusă în 2011.

Mai jos se regăsește câte un reprezentat din fiecare dintre regnurile prezentate. Au fost incluse în această galerie și virusurile.

Majoritatea științelor biologice sunt discipline specializate, grupate în subdomenii după tipul de organism care se cercetează în cadrul lor: 

Datorită aprofundării cunoștințelor din domeniul biologiei după inventarea  microscopului de către A. van Leeuwenhoek la mijlocul secolului al XVII-a, în interiorul biologiei au început să se formeze numeroase ramuri cu domenii de studiu bine definite. Unele din aceste ramuri au un caracter predominant teoretic precum botanica, zoologia, taxonomia, iar altele — un caracter predominant practic precum agricultura, horticultura.

Ordinea în clasificări este cea filogenetică, dată de autorii respectivi pentru coloanele 2, 3, 4, 5.

Bibliografia folosită pentru acest tabel




#Article 7: Religie (2890 words)


Religia este credința în supranatural, sacru sau divin, și codul moral, practicile de ordin ritual, dogmele, valorile și instituțiile asociate cu această credință. În cursul dezvoltării sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane. Cuvȃntul “religie” în latină înseamnă re-legare, respectiv restabilirea relației dintre Dumnezeu și Om. 

Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credința religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă omului un sens existenței sale care depășește viața sa biologică.

Religia este un tip de comportament uman (credințe, ritualuri) referitor la ființe, forțe și puteri supranaturale. Sociologia considera ca religia a apărut și există încă pentru că ea îndeplinește anumite funcțiuni:
 

La întrebarea de ce a apărut și există încă religia, antropologia și biologia oferă, în contrast cu sociologia, un răspuns care dă cont de cauzele fundamentale ale fenomenului. Aceste cauze ultime nu pot fi decât biologice. Acest subiect este tratat separat, pe pagina dedicată, anume Explicația biologică a religiei

Cuvântul religie provine din limba latină, fie din re-legio („re-citire”, referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio - a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu). Religia poate fi definită ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul și fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeități sau alte forțe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau înțelesului vieții.

În mod obișnuit, religiile evoluează din/către mitologie și au drept caracteristici necesitatea credinței și un mod specific de a gândi și a acționa pe care credincioșii sunt îndemnați să le respecte.

Religiile creștine socotesc cuvântul „religie” ca „legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu”.

Cunoașterea religioasă, conform practicanților religiei, poate fi obținută de la lideri religioși, texte sacre (scripturi), și/ori prin revelație personală. Unele religii consideră această cunoaștere ca nelimitată și capabilă să răspundă tuturor întrebărilor; alții văd cunoașterea religioasă ca jucând un rol mai limitat, adeseori ca un complement la cunoașterea obținută prin observare fizică. Unii oameni religioși consideră că cunoașterea religioasă obținută în acest mod este absolută și infailibilă.

Metoda științifică presupune dobândirea cunoașterii testând ipotezele pentru a dezvolta teorii care permit explicarea faptelor sau evaluarea experimentelor și răspunde doar întrebărilor despre universul fizic. Ea dezvoltă teorii ale lumii care se potrivesc evidențelor observate fizic. Toată cunoașterea științifică este subiectul ajustărilor ulterioare în fața evidențelor adiționale. Teoriile științifice care dispun de o preponderență a evidențelor favorabile sunt acum considerate ca atribute sau definiții are realității (de exemplu teoria gravitației, a evoluției și cea cosmogonică).

În cadrul științelor naturii, cel mai elocvent și actual exemplu este dezbaterea privind creaționismul, referitor la compatibilitatea între istoria biblică a facerii lumii și teoriile științifice ale cosmologiei și biologiei evoluționiste. Un exemplu mai vechi este reacția Vaticanului față de falsificarea de către Galileo Galilei a cosmologiei geocentrice.
Științele sociale și ele au fost ținta unor atacuri din partea religiei din motive ce țin de diverse rezultate și concluzii ale acestora. Întrucât pentru credincios, dogma este prin definiție adevărată, unii credincioși (de exemplu fundamentaliștii islamici sau creștini) păstrează o interpretare literală a textelor biblice, indiferenți la răspunsurile științifice care adresează aceleași probleme.

De obicei apar conflicte între afirmațiile cu caracter științific și cele cu caracter religios prin faptul că fiecare vizează niveluri diferite. Astfel, teoria creației din Biblie tematizează raportul dintre Dumnezeu, lume și om, însă nu și știința despre natura observabilă (empirică) a lucrurilor (vezi și exegeza și hermeneutica biblică). Fapt rămâne totuși că prea des atunci când Biblia pretinde a spune adevăruri despre  raporturile dintre Dumnezeu, lume și om , ea practică un discurs, care prin definiția (ba chiar mai ales prin istoria) filozofiei, este un subiect legitim de analiză a acesteia din urmă, tot așa cum atunci când vorbește despre obiecte, ființe sau categorii reale (om, lume, animale, fenomene naturale, etc.), ea își expune în mod inevitabil afirmațiile criticii legitime a științei. Chestiunea este deci departe de a fi simplă, iar sferele celor trei activități umane sunt departe de a fi atât de simplu de separat.

Toate întreprinderile umane pot degenera și își pot rata rațiunea de a fi și toate pot deveni astfel maladii: dragostea se poate topi în gelozie, imaginația ne poate face să pierdem sensul realității iar abuzul de rațiune ne poate face insensibili. Nici religia nu scapă acestui destin, căci și ea poate degenera. Adevărurile religiei nu pot fi înțelese dintr-o dată și o dată pentru totdeauna: ele rămân subiect etern de aprofundare. Pericolul bântuie permanent deci, făcându-ne să luăm o etapă în această dinamică a dezvoltării drept punctul de sosire. Antropologii ne spun că acest blocaj poate lua diverse forme:

Gândirea magică: 
Confundăm adesea gândirea religioasă cu gândirea magică. Copilul care se roagă la micul Isus să fie sănătos și să crească mare sau adultul care îi cere bunului Dumnezeu să-l scape de un necaz, practică amândoi gândirea magică. Aceasta se caracterizează prin credința că putem acționa de manieră indirectă asupra fenomenelor naturale sau asupra altuia, manipulând puterile spirituale superioare prin rugămințile noastre fierbinți. Astfel, superstiția înlocuiește gândirea critică. Gândirea magică se deosebește de gândirea religioasă prin aceea că ea vrea să manipuleze divinul în loc să i se supună.

Confuzia discursului:
O altă formă de degenerare a religiei este confuzia discursului. Este o confuzie atunci când percepem discursul religios ca pe o descriere a realității, a unei stări a lumii. Ne separăm astfel de dimensiunea simbolică a religiei, plasându-ne în contradicție cu ceea ce ne spun științele. Această confuzie ne obligă să alegem între una sau cealaltă, sau mai bine zis una contra celeilalte în detrimentul amândurora.

În această formă de degenerare a religiei afirmațiile religioase sunt luate în sens propriu, valoarea lor simbolică fiind evacuată. Această confuzie denotă ignorarea sensului mitului ca sumă de simboluri al cărui adevăr stă în utilitatea lui psihologică și nu în exactitatea sa empirică. Astfel, tot ce scrie în Biblie, de exemplu, apare literalmente exact. Dacă Biblia afirmă că omul a fost creat de un suflu divin și că lumea a apărut în 7 zile, de ce să ne preocupăm de teoria evoluției, care în mod necesar e falsă și nocivă?

Există însă și alte forme de degenerare a religiei, anume integrismele. Acestea confundă simbolul Absolutului cu forma pe care acesta a putut s-o îmbrace de-a lungul epocilor sau în mod particular într-o epocă dată (anume aceea a Revelației), refuzând orice schimbare a formulei adevărului religios. Astfel, integrismele ratează să distingă între esențial și accesoriu. El vede de aceea o trădare a spiritului catolicismului în oficierea mesei în franceză și nu în latină, uitând că limbile primilor creștini au fost arameica sau greaca. Pentru integrist, tradiția trebuie acceptată așa cum este, fără modificare. Altfel spus integrismul transpune pe teren religios un conservatorism radical, producând o alianță între refuzul istoriei și nostalgia după trecut. Doar ca istoria ne arată că inexorabil lucrurile se schimbă...

O ultimă formă de degenerare a religiei este și fanatismul. Acesta din urmă uită un principiu epistemologic care e atât simplu cât și fundamental: o convingere, oricât de profundă ar fi ea, nu poate garanta adevărul unei afirmații. Nu putem așadar justifica impunerea ei altui individ. 
Fanatismul exclude posibilitatea ca o aceeași experiență poate utiliza în descriere simboluri diferite, că mai multe drumuri pot duce la aceeași destinație, și că experiențele religioase pot diferi de la o persoană la alta, de la o cultură la alta. El nu poate înțelege că Absolutul nu a fost niciodată total accesibil omului, și că el nu este nici azi încă total accesibil, astfel d.p.d.v. uman neputând să susținem că îl cunoaștem deasupra oricărei îndoieli. Fanaticul se percepe așadar ca unicul deținător al adevărului confruntat cu o lume de erezii. El este acel alege crucea sau mori sau acel Allah e mare al unora care folosesc girul Absolutului pentru a justifica nejustificabilul. (traducere și sinteză după text de Claude Paris și Yves Bastarache din lucrarea Gândire critică și argumentație (Éditions C.G. Québec (Canada) 1995), cap. 3 (Privire asupra religiei), p. 69/70.)

Istoric vorbind, superstiția a fost întotdeauna credința celui de-o religie diferită de aceea a celui care o judecă. Astfel ereziile au fost considerate a fi superstiții, așa cum și religiile celorlalți au fost definite ca fiind superstiții. 
Se pare deci că și eticheta de superstiție face parte din mai numeroasa familie de manifestări ale antropocentrismului: o credință, o valoare sau o practică diferită de aceea specifică culturii în care ne-am născut este automat (fără o analiză temeinică adică) percepută ca ceva inferior, demn de dispreț și ridiculizare.

D.Ex.-ul definește superstiția ca fiind o prejudecată care decurge din credința în spirite bune și rele, în farmece și vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice sau alte rămășițe ale animismului și ale magiei. Nu e de mirare deci că credincioșii și-au aruncat reciproc, dintotdeauna, așa cum s-a menționat mai sus, invectiva de superstiție pentru a respinge religia celuilalt, căci după cum se poate constata toate religiile prezintă această credință în spirite bune sau rele, căci zeii, îngerii sau demonii sunt definiți și ei a fi astfel de entități imateriale (vezi D.Ex., primul sens al termenului spirit: În filozofia idealistă și în concepțiile religioase, spiritul este un element considerat ca factor de bază al Universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul; ființă imaterială supranaturală, duh.). De altfel Dicționarul Enciclopedic Român ediția 1966 precizează că între superstiție și credința religioasă nu există o deosebire de esență. Și pe bună dreptate se afirmă asta, căci latura superstițioasă a religiilor nu se limitează doar la faptul că toate postulează existența unor spirite bune și rele, întrucât la majoritatea dintre ele găsim și credința în vrăjitoare; unele dintre aceste religii vorbesc de altfel explicit în textele lor sacre despre vrăjitoare, cum este cazul, de exemplu, cu creștinismul și iudaismul (În Biblie, în Ieșire mai exact (Exod 22:18), dumnezeul evreilor și creștinilor cere acestora să ucidă vrăjitoarele: Pe vrăjitoare să n-o lași să trăiască.). 
Dar mai mult, există de asemenea numeroase exemple în care credincioșii creștini manifestă credința în semne prevestitoare (de ex. povestea creștină despre împăratul Constantin căruia dumnezeul creștinilor i-a prevestit victoria printr-un semn) sau numere fatidice (există o lungă istorie a așteptării sfârșitului lumii și a venirii lui Iisus Hristos, nu e nevoie decât să citim despre milenarism sau apocalipticism (anul 1000, anul 2000, etc.) sau chiar Biblia (mai exact Apocalipsa 13: 18) unde se vorbește despre numărul fiarei, 666)). Cât despre trăsăturile magice ale religiei, acest aspect a fost deja detaliat în secțiunea Filozofia și religia, unde s-au comentat maladiile religiei, printre care și gândirea magică manifestată în creștinism prin rugăciune (în special ceea ce în ortodoxie se numesc rugăciune de cerere și în catolicism de grație sau intercesiune.).

Și pentru antici echivalența superstiție-religie era valabilă: Cicero, de ex., definea superstiția ca fiind o vană teamă de zei (De divinatione, I). Tot el spunea că cunoașterea întregii naturi ne scapă de superstiție, ne eliberează de spaima de moarte […] (De finibus, I, xix, 63).

Lucrețiu spunea despre religie: Ignoranța și frica, iată fundamentele oricărei religii (Lucrețiu, Bunul Simț, x). Opinia lui va fi preluată mai târziu și de baronul d'Holbach.

Și Tacit, în scrierile sale, definește adesea ca superstiții toate cultele asiatice care se răspândeau pe atunci în inima imperiului, printre care și creștinismul (Tacit, Istorii, iv, LIV, 4).

Creștinii au preluat și ei această viziune despre religia celuilalt, astfel că Lactanțiu spune: Religia este cultul adevăratului Dumnezeu, superstiția fiind aceea a unui fals dumnezeu.

Alți creștini au fost chiar mai preciși, astfel că Clement din Alexandria (Stromates, vii, 4) și Origen (Contra Celsum, iii, 79) definesc religia evreilor și ereziile creștine ca fiind și ele superstiții. Pentru Augustin chiar și caracterele mistice fac parte din superstiție (De doctrina christiana, xx).

Pentru Toma d’Aquino, mai perspicace și deci mai rezervat, căci realizează faptul că religia și superstiția se opun pe un același teren, superstiția este excesul de religie, superstițiosul aducând un cult divin celui căruia nu trebuie să-i aducă sau aducând un cult cui trebuie, dar de maniera în care nu trebuie. Tot sfântul Toma ne spune că există și un ghicit acceptabil pentru creștinism, care se diferențiază de ghicitul superstițios, prin faptul că acesta nu apelează la demoni și că prin actul ghicirii nu se încalcă libertatea lui Dumnezeu de a rândui viitorul după bunul plac. El vede astfel, se pare,  demnă de elogii, astrologia, care face parte din această categorie virtuoasă de ghicire, întrucât ea se referă la lucruri naturale care se întâmplă în mod necesar, funcție de dispoziția aștrilor(Summa, qu. xcv, art. 5).. Această viziune relaxată a lui Toma d'Aquino despre superstiție va antrena în perioada Renașterii o acceptare a multor feluri de superstiții, printre care și idolatria.

Adepții Reformei nu vor întârzia să numească catolicismul superstiție. 
Calvin este cât se poate de clar, declarând cultul Fecioarei Maria și a sfinților ca fiind o superstiție (Instituția religiei creștine, i, IV, 3). 
Pentru protestanți, superstiție este orice rit care nu este cerut și aprobat formal de Dumnezeu, adică de Scriptură.

Francis Bacon, asociază superstiția cu teologia, atunci când definește cele 3 surse de eroare și falsă filozofie.. 
Pentru Spinoza toate religiile sunt superstiții care învață oamenii să disprețuiască natura și rațiunea […]..

Pentru Hobbes, părintele filozofiei politice occidentale, diferența între superstiție și religie este de ordin sociologic și politic; el explică că teama de o putere invizibilă imaginată pe baza poveștilor acceptate public se numește religie, pe când aceeași teamă dacă se datorește unor povești despre puteri invizibile imaginate dar care nu sunt acceptate public, se numește superstiție..

Constantin François de Chassebœuf, conte de Volney spunea, parcă repetând cuvintele lui Lucrețiu: Frica și speranța fac principiul oricărei idei religioase. (De Volney, Ruines).

Pentru Kant declarația de credință, ritul, ascetismul și rugăciunea sunt toate forme de nebunie superstițioasă (Religia în limitele simplei rațiuni, iv, 2). Pentru el orice tentativă de a place lui Dumnezeu alta decât intenția morală este nebunie religioasă (Religia în limitele simplei rațiuni, iv, 2).

Pentru Bergson, superstiția este religia socializată și instituită (Cele 2 surse ale moralei și religiei).

Psihanaliza, începând cu fondatorul ei, Sigmund Freud, vede în orice religie o iluzie, făcând caducă orice opoziție de natură între religie și superstiție..

Konrad Zucker (Psihologia superstiției) încearcă să discearnă trei tipuri de superstiție, primele două putând include religia. Superstiția mistică este astfel credința în sacrificii, prezicerea viitorului, profeția, ghicitul și astrologia. Superstiția magică este credința în deochi, amulete, talismane, vrăjitoare și lycantropie (credința în existența oamenilor ce se pot transforma în lupi). Și în această categorie găsim deci credința în vrăjitoare, prezentă în iudaism și creștinism și deja comentată anterior..
În acest sens, merită adăugat, poate, faptul că această credință în existența vrăjitoarelor a antrenat sacrificarea inutilă a mii și mii de victime omenești, în așa-numitele vânători de vrăjitoare.

Mark Twain spunea: Mult timp au existat vrăjitoare. Așa ne spune Biblia. Și Biblia ne explică că nu trebuie să le permitem să trăiască. De aceea Biserica, după opt sute de ani în care și-a făcut datoria cu lene și indolență, și-a adunat în fine lațurile, cleștii de strivit degetele și lemnele de rug, și își începu sfânta muncă cu seriozitate. Și munci ea zi și noapte timp de veacuri, băgând în pușcării, torturând, spânzurând și arzând pe rug hoarde și armate-ntregi de vrăjitoare, curățind creștinătatea de prezența lor mizerabilă. Apoi se descoperi că nu există și nici n-au existat vreodată vrăjitoare. Acum nu știm dacă să râdem sau să plângem… Cine a descoperit că nu există vrăjitoare? Preotul, parohul? Nu, ăștia n-au descoperit niciodată nimic. La Salem parohul a ținut patetic de text chiar și după ce mirenii l-au abandonat cu remușcări și lacrimi pentru crimele și cruzimea cu care acesta i-a convins să acționeze până atunci. Parohul voia mai mult sânge, mai multă rușine, mai multă violență; sunt mirenii cei care l-au oprit. În Scoția parohul a ucis vrăjitoarea după ce judecătorul a declarat-o inocentă; și după ce parlamentul s-a îndurat să înlăture oribila lege contra vrăjitoarelor din Codul penal, tot parohul a fost acela care cu lacrimi și rugăminți implora să fie menținută. Textul despre vrăjitoare rămâne în Biblie, numai practica s-a schimbat. Focul Iadului s-a dus, dar textul rămâne. Mai bine de 200 de articole de Cod penal s-au dus din legislație, dar textul care le-a autorizat rămâne. (Mark Twain, Predarea Bibliei și practica religioasă).

Actualele religii moderne sunt împărțite în mai multe categorii:

Critica religioasă are o istorie îndelungată, datând încă din secolul 5 î.e.n în Grecia antică, cu Diagoras ateul din Melos și secolul 1 î.e.n în Roma, cu De Rerum Natura lui Titus Lucretius Carus și continuând până în prezent cu afirmarea noului ateism, reprezentat de autori și jurnaliști precum Sam Harris, Daniel C. Dennett, Richard Dawkins, Victor J. Stenger și Christopher Hitchens.

Criticii consideră că religia este depășită, dăunătoare individului (îndoctrinarea copiilor, vindecarea prin credință, circumcizia), dăunătoare societății (războaie sfinte, terorism, risipa resurselor), împiedică progresul științific și încurajează acțiunile imorale (cum ar fi jertfa de sânge, discriminarea împotriva homosexualilor și femeilor). Prin sita aceluiași raționament e trecută și contribuția divinității, indiferent de religia din care provine, la dezvoltarea socială, mulți fiind de părere că a devenit irelevantă în contextul actual, cu atât mai mult cu cât pleiada de zeități pe care o oferă diversitatea religioasă e extrem de vastă și inconsecventă.




#Article 8: Geografie (139 words)


Geografia (din grecescul γεωγραφία—geographia, însemnând „a descrie pământul”) este știința care studiază relieful, terenurile, trăsăturile, locuitorii și fenomenele Pământului. O traducere literală ar fi „să descrii sau să scrii despre Pământ”. Prima persoană care a folosit cuvântul „geografie” a fost Eratosthenes (276—194 î.Hr.). Patru direcții tradiționale ale cercetării în domeniul geografiei sunt analiza spațială a fenomenelor naturale și umane (geografia ca un studiu al distribuției), studiul fizic (al locurilor și regiunilor), studiul relației dintre om și uscat și cercetarea în domeniul științelor Pământului. Cu toate acestea, geografia modernă este o disciplină cuprinzătoare care încearcă să înțeleagă Pământul cu toate complexitățile sale naturale și artificiale — nu doar unde sunt obiectele, dar și cum au fost create și cum vor fi. Ca „legătură dintre om și științele fizice”, geografia este divizată în două mari ramuri, geografia umană și geografia fizică.




#Article 9: Esperanto (836 words)


Esperanto (cel care speră) este cea mai răspândită dintre limbile artificiale. Limba a fost lansată în 1887 de către Ludovic Lazar Zamenhof (1859 - 1917) după mai bine de 10 ani de muncă, pentru a servi ca limbă internațională auxiliară, o a doua limbă pentru fiecare. Numărul vorbitorilor de esperanto este greu de stabilit. În funcție de sursă, se menționează între o jumătate de milion și câteva milioane.

Primul dicționar de esperanto pentru vorbitorii de limba română a apărut în 1889. În 1904 Heinrich Fischer-Galați a inițiat la Galați primele cursuri de esperanto și înființează primul grup esperantist din România. Printre cursanți s-a aflat și viitorul politician Grigore Trancu-Iași.
Heinrich Fischer-Galați a fost și fondator și președinte al Societății Esperantiste din Galați (prima societate esperantistă din România), al Federației Societăților Esperantiste din România și al Centrului Esperantist Român. În 1910 a fost decorat cu ordinul Steaua României.

Un alt promotor al limbii esperanto în România a fost Andreo Cseh (1905-1979) din Luduș. Acesta a înființat la Cluj și București societăți esperantiste. Între colaboratorii săi s-a numărat filologul Tiberiu Morariu.

Alfabetul este latin, cu câteva caractere speciale: a, b, c, ĉ, d, e, f, g, ĝ, h, ĥ, i, j, ĵ, k, l, m, n, o, p ,r, s, ŝ, t, u, ŭ, v, z.

Cu excepția literelor de mai jos, celelalte litere esperanto se citesc ca în limba română.

c = românescul ț (caro [țaro] = țar)
ĉ = românescul c urmat de e sau i (ĉerizo [cerizo] = cireașă)
g = românescul ghe sau ghi (geologio [gheologhio] = geologie)
ĝ = românescul g urmat de e sau i (ĝardeno [geardeno] = grădină)
ĥ = h gutural; sunet inexistent în limba română
i nu este niciodată scurt (maizo [ma-izo] = porumb)
j = i scurt ca în românescul cai (kaj [cai] = și)
ĵ = românescul j (ĵargono [jargono] = jargon)
ŝ = românescul ș (ŝtofo [ștofo] = stofă)
u nu este niciodată scurt (reunuiĝo [re-unuigio] = reunire, reunificare) 
ŭ = u scurt ca în românescul tău (kaŭri [cauri] = a sta pe vine)

a, e, i, o, u indică vocale; j și ŭ indică semivocale. Toate celelalte litere indică consoane. Accentul tonic este stabil, pe penultima silabă.

Literele cu diacritice (în esperanto ĉapelitaj adică cu pălărie), respectiv ĉ, ĝ, ĥ, ŝ, ĵ și ŭ, nu pot fi întotdeauna scrise la calculator. De aceea există posibilitatea de a le înlocui cu combinații de două litere, din care a doua literă este x sau h. De exemplu, ĉ poate fi scris și cx sau ch, etc. Totuși, este de preferat să se scrie cu diacritice, atunci când se poate.

Iată un scurt vocabular de bază al limbii:
homo-om;
domo-casă;
viro-bărbat;
virino-femeie;
knabo-băiat;
knabino-fată;
mi-eu;
vi-tu, dumneata, voi, dumneavoastră;
ŝi-ea;
pano-pâine;
saluton!-salut!;
bonan tagon!-bună ziua!;
Rumanio-România;

Cele 16 reguli ale gramaticii limbii Esperanto

În esperanto, derivarea ocupă un loc foarte important în formarea vocabularului. Limba esperanto este dotată cu mai multe afixe (sufixe și prefixe), care fac crearea de cuvinte noi foarte ușoară. Multe cuvinte care în majoritatea limbilor sunt nederivate, sunt derivate în esperanto. De exemplu cu ajutorul prefixului mal- se creează antonime (cuvinte cu sens opus): granda mare, malgranda mic,-ă.

Imnul esperantiștilor se intitulează La Espero (Speranța), și a fost scris de L.L. Zamenhof. Muzica a fost compusă de Félicien Menu de Ménil.

Academia de Esperanto (Akademio de Esperanto) este organul suprem controlează evoluția limbii. Academia Esperanto este fondată în 1905, în timpul primului Congres Universal Esperanto, la propunerea lui Zamenhof, dar atunci sub numele de „Comitetul Lingvistic”. Numele „Academia Esperanto” a fost introdus de către comisia Comitetului Lingvistic. În 1948 ambele instituții au fost unite sub numele Akademio de Esperanto.

Asociația Universală de Esperanto (UEA)(Universala Esperanto-Asocio) este cea mai mare asociație de esperantofoni din lume, cu membri în circa 120 de țări. Își are sediul central în Olanda: Nieuwe Binnenweg 176, NL-3015 BJ Rotterdam. www.uea.org. Publică revista Esperanto și alte publicații.

Organizația Mondială a Tineretului Esperantist (Tutmonda Esperantista Junulara Organizo) este secția pentru tineret are aceeași adresă. Publică revista Kontakto.

Liga Internațională a Învățătorilor de Esperanto (Internacia Ligo de Esperantistaj Instruistoj) este creată în special pentru instructorii de/despre Esperanto.

(Esperanto@Interreto) Organizație ce combină esperanto și internetul. Internetul este un instrument de comunicare fără bariere fizice, iar esperanto nu are bariere lingvistice. Împreună ei ajută toată lumea să comunice ușor și mai rapid! 

  - susține explorarea și învățarea limbii esperanto și a temelor legate de comunicarea interlingvistică, mai ales în raport cu înalta educație din America de Nord.

 (Biciklista Esperanto-Movado Internacia) dedicată celor cărora le place să bicicleze și să vorbească în același timp! Organizează regulat diferite caravane de biciclete, în legătură cu Congresul Internațional al Tinerilor Esperantiști sau alte evenimente.

Asociația Română de Esperanto reunește esperantiștii din toată România care sunt organizați în asociații și cluburi locale, bd. Vasile Pârvan 4, 300223 Timișoara. Publică neregulat buletinul ES-TO.

Academia Internațională de Știinte San Marino este o instituție privată de învățământ superior cu sediul în San Marino. Academia are cinci limbi oficiale și una din ele este esperanto.




#Article 10: Fizică (3409 words)


Fizica (din cuvântul grec antic: φυσική (ἐπιστήμη) phusikḗ (epistḗmē) care înseamnă cunoașterea naturii, din φύσις phúsis ce înseamnă natură) este știința care studiază proprietățile și structura materiei, formele de mișcare ale acesteia, precum și transformările lor reciproce. Fizica este una dintre cele mai fundamentale discipline științifice, iar scopul său principal este de a înțelege cum se comportă universul.

Oricum se pune problema, fizica este una dintre cele mai vechi discipline academice; prin intermediul unei subramuri ale sale, astronomia, ar putea fi cea mai veche. Uneori sinonimă cu filozofia, chimia și chiar unele ramuri ale matematicii și biologiei,de-a lungul ultimelor două milenii, fizica a devenit știință modernă începând cu secolul al XVII-lea, iar toate aceste discipline sunt considerate acum distincte, deși frontierele rămân greu de definit.

Fizica este poate cea mai importantă știință a naturii deoarece cu ajutorul ei pot fi explicate în principiu orice alte fenomene întâlnite în alte științe ale naturii cum ar fi chimia sau biologia. Limitările sunt legate de incapacitatea noastră de a obține suficient de multe date experimentale, în cazul biologiei, ori de incapacitatea (până acum) sistemelor de calcul de a analiza dinamica moleculelor foarte complexe, în cazul chimiei. Descoperirile în fizică ajung de cele mai multe ori să fie folosite în sectorul tehnologic, și uneori influențează matematica sau filozofia. De exemplu, înțelegerea mai profundă a electromagnetismului a avut drept rezultat răspândirea aparatelor pe bază de curent electric - televizoare, computere, electrocasnice etc.; descoperirile din termodinamică au dus la dezvoltarea transportului motorizat; iar descoperirile din mecanică au dus la dezvoltarea calculului infinitezimal, chimiei cuantice și folosirii unor instrumente precum microscopul electronic în microbiologie.

Astăzi, fizica este un subiect vast și foarte dezvoltat. Cercetarea este divizată în patru subdomenii: fizica materiei condensate; fizica atomică, moleculară și optică; fizica energiei înalte; fizica astronomică și astrofizică. Majoritatea fizicienilor se specializează în cercetare teoretică sau experimentală, prima ocupându-se de dezvoltarea noilor teorii, și a doua cu testarea experimentală a teoriilor și descoperirea unor noi fenomene. În ciuda descoperirilor importante din ultimele patru secole, există probleme deschise în fizică care așteaptă a fi rezolvate. De exemplu, cuantificarea gravitației este poate cea mai arzătoare dintre probleme și cu siguranță și cea mai dificilă. Odată cu elucidarea acestei probleme, fizicienii vor avea o imagine mult mai clară despre interacțiile din natură și cu siguranță multe dintre fenomenele și obiectele pe care le întâlnim în astrofizică, de exemplu găurile negre, își vor găsi explicația într-un mod natural.

Astronomia este una dintre cele mai vechi științe naturale. Civilizații timpurii care datează înainte de 3000 î.Hr., cum ar fi sumerienii, egiptenii antici și civilizația din Valea Indus, aveau o cunoaștere predictivă și o înțelegere de bază a mișcărilor Soarelui, Lunii și stelelor. Stelele și planetele, despre care se credea că reprezintă zei, erau adorați. În timp ce explicațiile pentru pozițiile observate ale stelelor erau adesea neștiințifice și lipsite de dovezi, aceste observații timpurii au pus bazele astronomiei ulterioare, întrucât s-a descoperit că stelele traversează cercuri mari pe cer, ceea ce, totuși, nu a explicat pozițiile planetelor.

Potrivit matematicianului danez Asger Aaboe, originile astronomiei occidentale pot fi găsite în Mesopotamia, iar toate eforturile occidentale în științele exacte descind din astronomia babiloniană târzie. Astronomii egipteni au lăsat monumente care arată cunoștințe despre constelații și mișcările corpurilor cerești, în timp ce poetul grec Homer scria despre diverse obiecte cerești în operele sale Iliada și Odiseea; mai târziu, astronomii greci au furnizat nume, care sunt folosite și astăzi, pentru majoritatea constelațiilor vizibile din emisfera nordică.

Filosofia naturală își are originea în Grecia în perioada arhaică (650 î.Hr. - 480 î.Hr.), când filosofii presocratici precum Thales au respins explicațiile non-naturaliste pentru fenomenele naturale și au declarat că fiecare eveniment are o cauză naturală. Ei au propus idei verificate prin rațiune și observație, iar multe dintre ipotezele lor s-au dovedit de succes în experiment; de exemplu, s-a găsit că atomismul este corect la aproximativ 2000 de ani după ce a fost propus de filosoful grec Leucip și discipolul său Democrit.

Căderea Imperiul Roman de Apus în secolul al V-lea a dus la o scădere a activităților intelectuale în partea de vest a Europei. În schimb, Imperiul Roman de Răsărit (cunoscut și sub numele de Imperiul Bizantin) a rezistat atacurilor barbarilor și a continuat să progreseze în diverse domenii de învățare, inclusiv fizica.

În secolul al VI-lea, Isidor din Milet a creat o importantă compilație a lucrărilor lui Arhimede care sunt copiate în Manuscrisul lui Arhimede.

Fizica lui Aristotel nu a fost cercetată până când a apărut Ioan Filopon, un savant bizantin din anii 500, care a pus sub semnul întrebării învățăturile lui Aristotel despre fizică și a remarcat defectele acesteia. Spre deosebire de Aristotel, care și-a bazat fizica pe argumentul verbal, Filopon s-a bazat pe observație. Critica lui Ioan Filopon cu privire la principiile aristotelice ale fizicii a servit ca inspirație pentru savanții medievali, precum și pentru Galileo Galilei, care, zece secole mai târziu, în timpul Revoluției Științifice, a citat mult din Ioan Filopon în lucrările sale, în timp ce a explicat motivul pentru care fizica aristotelică a fost defectuoasă. În anii 1300, Jean Buridan, profesor la facultatea de arte la Universitatea din Paris, a dezvoltat conceptul de impuls. A fost un pas către ideile moderne de inerție și impuls.

Învățătura islamică a moștenit fizica aristotelică de la greci și în timpul epocii de aur islamice a dezvoltat-o ​​în continuare, punând accentul mai ales pe observație și raționament a priori, dezvoltând forme timpurii ale metodei științifice.

Cele mai notabile inovații au fost în domeniul opticii și al vederii, care au venit din lucrările multor oameni de știință precum Ibn Sahl, Al-Kindi, Ibn al-Haytham, Al-Farisi și Avicenna. Cea mai notabilă lucrare a fost Cartea opticii scrisă de Ibn al-Haytham, în care nu numai că a respins ideea greacă antică despre vedere dar a venit cu o nouă teorie. În carte, el a prezentat un studiu al camerei obscure (versiunea veche de o mie de ani a camerei cu orificiu) și a aprofundat mai departe modul în care funcționează ochiul. Folosind disecții și cunoștințe ale savanților anteriori, el a fost capabil să înceapă să explice modul în care lumina intră în ochi. El a afirmat că raza de lumină este focalizată, dar explicația reală a modului în care lumina este proiectată în spatele ochiului a trebuit să aștepte până în 1604. Cartea sa Tratatul asupra luminii a explicat camera obscură, cu sute de ani înainte de dezvoltarea modernă a fotografiei.

Cartea opticii în șapte volume a influențat enorm gândirea în diverse discipline, de la teoria percepției vizuale la natura perspectivei în arta medievală, atât în ​​Orient cât și în Occident, timp de peste 600 de ani. Mulți savanți europeni și colegi polimați de mai târziu, de la Robert Grosseteste și Leonardo da Vinci până la René Descartes, Johannes Kepler și Isaac Newton, îi sunt datori. Într-adevăr, influența Opticii lui Ibn al-Haytham se situează lângă cea a operei lui Newton cu același titlu, publicată 700 de ani mai târziu.

Traducerea Cărții opticii a avut un impact uriaș asupra Europei. Ulterior, pe baza ei, savanții europeni au putut să construiască dispozitive care să reproducă cele construite de Ibn al-Haytham și să înțeleagă modul în care funcționează lumina. Apoi, s-au dezvoltat lucruri atât de importante precum ochelarii, lupa, telescoapele și camerele de luat vederi.

Progresele majore din această perioadă includ înlocuirea modelului geocentric al sistemului solar cu modelul heliocentric copernican, legile care guvernează mișcarea corpurilor planetare determinate de Johannes Kepler între 1609 și 1619, lucrări de pionierat asupra telescoapelor și astronomiei observaționale de către Galileo Galilei în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, precum și descoperirea și unificarea de către Isaac Newton a legilor mișcării și a gravitației universale care vor ajunge să-i poarte numele. De asemenea, Newton a dezvoltat calculul infinitezimal, studiul matematic al schimbării, care a furnizat noi metode matematice pentru rezolvarea problemelor fizice.

Descoperirea noilor legi în termodinamică, chimie și electromagnetism a rezultat din mari eforturi de cercetare în timpul Revoluției industriale, pe măsură ce nevoile de energie au crescut. Legile care cuprind fizica clasică rămân foarte frecvent utilizate pentru obiecte care se deplasează cu viteze non-relativiste, deoarece oferă o aproximare foarte bună în astfel de situații. Totuși, inexactitățile din mecanica clasică pentru obiecte foarte mici și viteze foarte mari au dus la dezvoltarea fizicii moderne în secolul XX.

Fizica modernă a început în secolului XX cu lucrarea lui Max Planck în teoria cuantică și cu teoria relativității a lui Albert Einstein. Ambele teorii au apărut din cauza inexactităților în mecanica clasică în anumite situații. Mecanica clasică a prezis o viteză variabilă a luminii, care nu putea fi rezolvată cu viteza constantă prevăzută de ecuațiile lui Maxwell ale electromagnetismului; această discrepanță a fost corectată de teoria lui Einstein a relativității speciale, care a înlocuit mecanica clasică pentru corpurile cu mișcare rapidă și a permis o viteză constantă a luminii.Radiația corpului negru a oferit o altă problemă fizicii clasice, care a fost corectată atunci când Planck a propus că dacă limităm energia radiată la valori discrete (complet diferit de viziunea clasică, în care toate nivelurile energetice posibile sunt permise), atunci observațiile experimentale vor putea fi înglobate într-o nouă teorie. Aceasta împreună cu efectul fotoelectric  a condus la teoria mecanicii cuantice prevalând față de fizica clasică pentru scări foarte mici.

Pionierii mecanicii cuantice au fost Werner Heisenberg, Erwin Schrödinger și Paul Dirac. Din această lucrare timpurie și în domenii conexe, a fost derivat modelul standard al fizicii particulelor.

În multe privințe, fizica provine din filosofia greacă antică. De la prima încercare a lui Thales de a caracteriza materia, până la deducția lui Democrit că materia ar trebui să se reducă la o stare invariabilă, astronomia ptolemeică despre un firmament cristalin și cartea „Fizica” lui Aristotel (o carte timpurie despre fizică, care a încercat să analizeze și să definească mișcarea din un punct de vedere filosofic), diverși filosofi greci și-au avansat propriile teorii despre natură. Fizica a fost cunoscută drept filosofie naturală până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Începând cu secolul al XIX-lea, fizica a fost considerată o disciplină distinctă de filosofie și celelalte științe. Fizica, la fel ca și restul științei, se bazează pe filosofia științei și „metoda ei științifică” pentru progresul cunoștințelor noastre despre lumea fizică. Metoda științifică utilizează raționamentul a priori, precum și raționamentul posteriori și folosește inferența bayesiană pentru a măsura validitatea unei teorii date.

Dezvoltarea fizicii a răspuns multor întrebări ale filosofilor timpurii, dar a ridicat și noi întrebări. Studiul problemelor filosofice din jurul fizicii, filosofia fizicii, implică probleme precum natura spațiului și a timpului, determinismul și perspectivele metafizice, cum ar fi empirismul, naturalismul și realismul.

Mulți fizicieni au scris despre implicațiile filosofice ale operei lor, de exemplu Laplace, care a susținut determinismul cauzal,  și Erwin Schrödinger, care a scris despre mecanica cuantică. Fizicianul matematician Roger Penrose a fost numit platonist de Stephen Hawking, un punct de vedere pe care Penrose îl discută în cartea sa, „Drumul către realitate”. Hawking s-a referit la el însuși ca un „reducționist fără rușine” și comentează punctele de vedere ale lui Penrose.

Deși fizica se ocupă cu o mare varietate de sisteme, anumite teorii sunt folosite de toți fizicienii. Fiecare dintre aceste teorii a fost testată experimental de nenumărate ori și s-a dovedit a fi o aproximare adecvată a naturii. De exemplu, teoria mecanicii clasice descrie cu exactitate mișcarea obiectelor, cu condiția ca acestea să fie mult mai mari decât atomii și să se miște cu mult mai puțin decât viteza luminii. Aceste teorii continuă să fie în prezent domenii de cercetare activă. Teoria haosului, un aspect remarcabil al mecanicii clasice a fost descoperit în secolul XX, la trei secole după formularea inițială a mecanicii clasice de către Isaac Newton (1642-1727).

Aceste teorii centrale sunt instrumente importante pentru cercetarea temelor mai specializate și este de așteptat ca orice fizician, indiferent de specializarea lui, să fie alfabetizat cu ele. Acestea includ: mecanică clasică, mecanică cuantică, termodinamică și mecanică statistică, electromagnetism și relativitatea restrânsă.

Fizica clasică include ramurile și subiectele tradiționale care au fost bine dezvoltate înainte de începutul secolului XX — mecanică clasică, acustică, optică, termodinamică și electromagnetism. Mecanica clasică este preocupată de corpuri acționate de forțe și corpuri în mișcare și poate fi împărțită în: statică (studiul forțelor care acționează asupra unui corp care nu este supus unei accelerații), cinematică (studiul mișcării fără a ține cont de cauzele sale) și dinamică (studiul mișcării și forțele care o afectează); mecanica poate fi, de asemenea, împărțită în: mecanica solidelor și mecanica fluidelor (cunoscute împreună ca mecanica mediilor continue), acestea din urmă incluzând ramuri precum: hidrostatică, hidrodinamică, aerodinamică și pneumatică. Acustica este studiul modului în care sunetul este produs, controlat, transmis și primit. Ramurile importante ale acusticii includ ultrasunetele, studiul undelor sonore cu o frecvență foarte înaltă dincolo de domeniul auzului uman; bioacustica, fizica apelurilor și auzului animalelor, și electroacustica, manipularea undelor sonore auditive folosind electronica.

Optica, studiul luminii, se referă nu numai la lumina vizibilă, ci și la radiațiile  infraroșii și ultraviolete, care prezintă toate fenomenele luminii vizibile, cu excepția vizibilității; de exemplu, reflecție, refracție, interferență, difracție, dispersie și polarizarea luminii. Căldura este o formă de energie, energia internă posedată de particulele din care este compusă o substanță; termodinamica se ocupă de relațiile dintre căldură și alte forme de energie. Electricitatea și magnetismul au fost studiate ca o singură ramură a fizicii de când a fost descoperită legătura intimă dintre ele la începutul secolului al XIX-lea; un curent electric generează un câmp magnetic, iar un câmp magnetic induce un curent electric. Electrostatica se ocupă cu sarcinile electrice în repaus, electrodinamica cu sarcini în mișcare și magnetostatica cu poli magnetici în repaus.

Fizica clasică este, în general, preocupată de materie și energie la scală normală de observare, în timp ce o mare parte din fizica modernă este preocupată de comportamentul materiei și al energiei în condiții extreme sau la o scară foarte mare sau foarte mică. De exemplu, pentru studiile de fizică atomică și nucleară contează cea mai mică scară la care pot fi identificate elemente chimice. Fizica particulelor elementare are chiar o scară mai mică, deoarece se referă la unitățile de bază ale materiei; această ramură a fizicii este cunoscută și sub denumirea de fizică energiilor înalte datorită energiilor extrem de mari necesare pentru a produce multe tipuri de particule în acceleratoarele de particule. La această scară, noțiunile obișnuite de spațiu, timp, materie și energie nu mai sunt valabile.

Cele două teorii principale ale fizicii moderne prezintă o imagine diferită a conceptelor de spațiu, timp și materie față de fizica clasică. Mecanica clasică poate aproxima foarte bine evenimentele de zi cu zi, cele de la scară umană, în timp ce teoria cuantică este preocupată de fenomene la nivel atomic și subatomic și de aspectele complementare ale particulelor și undelor în descrierea acestor fenomene. Teoria relativității se referă la descrierea fenomenelor care au loc într-un sistem de referință care este în mișcare față de un observator; teoria restrânsă a relativității este preocupată de mișcare în absența câmpurilor gravitaționale și teoria generală a relativității cu mișcarea și legătura ei cu gravitația. Atât teoria cuantică, cât și teoria relativității găsesc aplicații în toate domeniile fizicii moderne.

În timp ce fizica își propune să descopere legi universale, teoriile sale se află în domenii explicite ale aplicabilității. În linii mari, legile fizicii clasice descriu cu exactitate sistemele a căror scară principală de lungime este mai mare decât scara atomică și ale căror mișcări sunt mult mai lente decât viteza luminii. În afara acestui domeniu, observațiile nu se potrivesc cu predicțiilor oferite de mecanica clasică. Albert Einstein a contribuit la cadrul relativității speciale, care a înlocuit noțiunile de timp și spațiu absolut cu spațiu-timp și a permis o descriere precisă a sistemelor ale căror componente au viteze care se apropie de viteza luminii. Max Planck, Erwin Schrödinger, și alții au introdus mecanica cuantică, o noțiune probabilistică a particulelor și interacțiunilor care a permis o descriere exactă la scară atomică și subatomică. Ulterior, teoria cuantică a câmpurilor  a unit mecanica cuantică și relativitatea restrânsă. Relativitatea generală a permis un spațiu-timp dinamic, curbat, cu care sistemele extrem de masive și structura pe scară largă a universului pot fi bine descrise. Relativitatea generală nu a fost încă unificată cu celelalte descrieri fundamentale; se dezvoltă mai multe teorii ale gravitației cuantice.

Fizicienii folosesc metoda științifică pentru a testa validitatea unei teorii fizice. Folosind o abordare metodică pentru a compara implicațiile unei teorii cu concluziile obținute din experimentele și observațiile sale asociate, fizicienii sunt mai capabili să testeze validitatea unei teorii într-un mod logic, nepărtinitor și repetabil. În acest scop, se efectuează experimente și se fac observații pentru a determina validitatea sau invaliditatea teoriei.

O lege științifică este o afirmație verbală sau matematică concisă a unei relații care exprimă un principiu fundamental al unei teorii, cum ar fi legea lui Newton a gravitației universale.

Teoreticienii încearcă să dezvolte modele matematice care sunt în acord cu experimentele existente și prezic cu succes rezultatele experimentale viitoare, în timp ce experimentaliștii elaborează și efectuează experimente pentru a testa predicții teoretice și a explora noi fenomene. Deși teoria și experimentul sunt dezvoltate separat, ele se afectează puternic și depind unele de altele. Progresul în fizică are loc adesea atunci când rezultatele experimentale fac o descoperire pe care teoriile existente nu o pot explica, sau când noile teorii generează predicții experimentale testabile, care inspiră dezvoltarea de noi experimente.

Fizicienii care lucrează la interacțiunea dintre teorie și experiment sunt numiți fenomenologi. Ei studiază fenomene complexe observate în experiment și lucrează pentru a le lega de o teorie fundamentală.

Fizica teoretică s-a inspirat istoric din filosofie; electromagnetismul a fost unificat în acest fel. Dincolo de universul cunoscut, domeniul fizicii teoretice se ocupă și de probleme ipotetice, cum ar fi universuri paralele, multivers și dimensiunile superioare. Teoreticienii invocă aceste idei în speranța rezolvării unor probleme particulare cu teoriile existente. Apoi explorează consecințele acestor idei și lucrează pentru a face predicții testabile.

Fizica experimentală se extinde și este extinsă de inginerie și tehnologie. Fizicienii experimentali implicați în proiectarea cercetării de bază efectuează experimente cu echipamente precum acceleratoare de particule și lasere, în timp ce cei implicați în cercetarea aplicată lucrează adesea în industria care dezvoltă tehnologii precum imagistica prin rezonanță magnetică (RMN) și tranzistoare. Feynman a remarcat că experimentaliștii pot căuta zone care nu au fost explorate bine de teoreticieni.

Fizica acoperă o gamă largă de fenomene, de la particule elementare (cum ar fi cuarcii, neutrinii și electronii) până la cele mai mari super-roiuri de galaxii. În aceste fenomene sunt incluse cele mai de bază obiecte care compun toate celelalte lucruri. Prin urmare, fizica este uneori numită „știința fundamentală”. Fizica își propune să descrie diferitele fenomene care apar în natură în termeni de fenomene mai simple. Astfel, fizica își propune să conecteze ambele lucruri observabile oamenilor cu cauzele primordiale, și apoi să conecteze aceste cauze între ele.

De exemplu, chinezii antici au observat că anumite roci erau atrase unele de altele de o forță invizibilă. Acest efect a fost numit mai târziu magnetism, și a fost studiat pentru prima dată riguros în secolul al XVII-lea. Dar înainte ca chinezii să descopere magnetismul, grecii antici știau de alte obiecte, cum ar fi chihlimbarul, care, atunci când este frecat cu o blană,  provoacă o atracție similară invizibilă între cele două corpuri. Acest fenomen a fost, de asemenea, prima dată studiat riguros în secolul XVII, și a ajuns să fie numit electricitate. Astfel, fizica a ajuns să înțeleagă două observații ale naturii în termenii unei cauze primordiale (electricitate și magnetism). Lucrările ulterioare din secolul al XIX-lea au relevat faptul că aceste două forțe erau doar două aspecte diferite ale unei singure forțe - electromagnetismul. Acest proces de „unificare” a forțelor continuă și astăzi, iar electromagnetismul și forța nucleară slabă sunt considerate acum a fi două aspecte ale interacțiunii electroslabe. Fizica speră să găsească un sistem final (teoria întregului) pentru a afla de ce este natura așa cum este.

Cercetările contemporane în fizică pot fi împărțite în general în fizică nucleară și a particulelor; fizica materiei condensate; fizică atomică și moleculară; astrofizică și fizică aplicată. Unele departamente de fizică sprijină, de asemenea, cercetarea în fizică și informarea în domeniul fizicii.

Începând cu secolul XX, domeniile individuale ale fizicii au devenit din ce în ce mai specializate, iar astăzi, majoritatea fizicienilor lucrează într-un singur domeniu în întreaga lor carieră. „Universaliștii”, precum Albert Einstein (1879–1955) și Lev Landau (1908–1968), care au lucrat în mai multe domenii ale fizicii, sunt acum foarte rari.

Principalele domenii ale fizicii, împreună cu subdomeniile lor și teoriile și conceptele pe care le folosesc, sunt prezentate în tabelul următor.




#Article 11: România (13373 words)


România este un stat situat în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la nord de peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre. Pe teritoriul ei este situată aproape toată suprafața Deltei Dunării și partea sudică și centrală a Munților Carpați. Se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și est și Republica Moldova la est, iar țărmul Mării Negre se găsește la sud-est.

De-a lungul istoriei, diferite porțiuni ale teritoriului de astăzi al României au fost în componența sau sub administrația Daciei, Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus, Imperiului Austriac și a celui Austro-Ungar.

România a apărut ca stat, condus de Alexandru Ioan Cuza, în 1859, prin unirea dintre Moldova și Țara Românească, păstrând autonomia și statutul de stat tributar față de Imperiul Otoman, pe care-l aveau cele două principate. A fost recunoscută ca țară independentă 19 ani mai târziu. În 1918, în urma Primului Război Mondial, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu România formând România Mare sau România interbelică, care a avut cea mai mare extindere teritorială din istoria României (295.641 km2).

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (în 1940), România Mare, sub presiunea Germaniei Naziste, a cedat teritorii Ungariei (nord-estul Transilvaniei), Bulgariei (Cadrilaterul) și Uniunii Sovietice (Basarabia, Herța și Bucovina de Nord). După abolirea dictaturii lui Antonescu la 23 august 1944, România s-a retras din alianța cu Puterile Axei, trecând de partea Puterilor Aliate (Regatul Unit, Statele Unite, Franța și Uniunea Sovietică). Prin Tratatul de pace de la Paris semnat la 10 februarie 1947, din teritoriile cedate ale fostei Românii Mari, a fost recuperat Transilvania de Nord.

După înlăturarea regimului comunist instalat în România (1989) și după destrămarea Uniunii Sovietice (1991), statul a inițiat o serie de reforme economice și politice. După un deceniu de probleme economice, România a introdus noi reforme economice de ordin general (precum cota unică de impozitare, în 2005) și a aderat la alianța politico-militară NATO la 29 martie 2004 și la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

România este o republică semi-prezidențială. Este al nouălea stat după suprafața teritoriului () și a șaptea după numărul populației (peste 20 milioane locuitori) dintre statele membre ale Uniunii Europene. Capitala țării, București, este și cel mai mare oraș al acesteia și al șaselea oraș din UE după populație (1,9 milioane locuitori). A fost rândul României să desemneze un oraș drept Capitală Europeană a Culturii, pentru 2007, fiind ales Sibiul, și pentru 2021, fiind aleasă Timișoara. România este membră a unor organizații internaționale, printre care: ONU din 1955, CoE din 1993, Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007, NATO din 29 martie 2004, OSCE, OIF din 2003, Uniunea Latină din 1980, și unor instituții economice: Grupul Băncii Mondiale, FMI din 1972, BERD din 1991; și este candidată la aderarea la OCDE.

Numele de „România” provine de la „român”, cuvânt derivat din latinescul romanus care semnifică  cetățean al Romei.

Cel mai vechi indiciu referitor la existența numelui de „român” ar putea fi conținut de Cântecul Nibelungilor din secolul al XIII-lea: „Ducele Ramunch din țara Valahilor/cu șapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea ei/ca păsările sălbatice, îi vedeai galopând”. Ramunch ar putea fi o transliterație a numelui „Român” reprezentând în acest context un conducător simbolic al românilor. 

Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de „rumân/român” cunoscute în mod cert sunt conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate de umaniști renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în Țara Românească, Moldova și Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că valahii „se numesc romani”. Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor”. Mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească: „Sti rominest?”. După o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înșiși „români” (romanesci). Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei, „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește», adică romana”.

Mărturii suplimentare despre endonimul de „rumân/român” furnizează și autori care au venit în mod prelungit în contact direct cu românii. Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că „românii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»”. Istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni”, în timp ce primatul și diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani”, iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești ca: „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena”.

Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu mențiunea „rumânesc” este conținută de unele versiuni ale operei  de Iordanes: „... Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...”. Denumirea Rumunense constituie o transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru „rumânesc”. Deși mențiunea Sclavino Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-lea–al XI-lea. 

Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de țară este Scrisoarea lui Neacșu din 1521, ce conține mențiunea cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească).

Miron Costin insistă asupra denumirii de „român, adică roman” ce o poartă românii din Principatele Române. La fel, Constantin Cantacuzino  explică pe larg în  originile și semnificația denumirii de „român, românesc” dată Țărilor Române. Dimitrie Cantemir denumește în mod sistematic toate cele trei Principate locuite de români ca „Țări Românești”. Termenul de „România” în accepțiunea sa modernă este atestat documentar în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea.

Până în secolul al XIX-lea au coexistat pentru spațiul dintre Nistru și Tisa denumirile de „Rumânia” și „România”, precum și două endonime, Român  și Ruman fiind folosite alternativ ... că văzum cum toate limbile au și înfluresc întru cuvintele slăvite a lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia cu mare muncă scoasem de limba jidovească si grecească si srâbească pre limba românească 5 cărți ale lui Moisi prorocul si patru cărți și le dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multă ... și le-au dăruit vouo fraților români, ... și le-au scris voo fraților români Palia de la Orăștie (1581–1582), București, 1968. În Țara Ardealului nu lăcuiesc numai unguri, ce și sași peste seamă de mulți și români peste tot locul ..., Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, p. 133–134.,  forma scrisă cu „u” fiind predominantă până când evoluția sociolingvistică din secolul al XVII-lea a condus la diferențierea semantică a celor două forme: rumân care  semnifica șerb/ supus la clacă,, până în ziua de azi, chiar dacă se autodefinesc în limba maternă drept „rumâni”) etc. În ultimele decenii, în mai multe limbi s-a trecut la înlocuirea formei care derivă din „rumân” în cea care derivă din „român”. Astfel, în limba engleză forma „Rumania” a fost în locuită cu „Romania”. În limba italiană denumirea „Rumania” a fost înlocuită cu „Romania”, iar în limba portugheză se folosesc formele „Romenia” (pentru a desemna statul român) și „Romeno” pentru a desemna poporul român.

Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești, a popoarelor care au locuit-o precum și a statului Român modern. Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care de fapt indică însuși drumul parcurs de aceasta, este problema originilor. Astfel, originile românilor sunt disputate, existând mai multe teorii.

Se consideră că triburile creatoare ale culturii bronzului pe teritoriul României aparțin grupului indo-european al tracilor. Strabon în „” menționa că geții aveau aceeași limbă cu tracii, iar dacii aceeași limbă cu geții. Totuși, prima relatare despre geți aparține lui Herodot. Cucerirea Daciei de către romani conduce la contopirea celor două culturi: daco-romanii sunt strămoșii poporului român. După ce Dacia a devenit provincie a Imperiul Roman s-au impus elemente de cultură și civilizație romană, inclusiv latina vulgară care a stat la baza formării limbii române.

Pe baza informațiilor din inscripția de la Dionysopolis și de la Iordanes, se știe că sub stăpânirea lui Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, s-a format primul stat geto-dac. În anul 44 î.Hr., Burebista este asasinat de unul dintre slujitorii săi. După moartea lui, statul geto-dac se va destrăma în 4, apoi în 5 regate. Nucleul statal se menține în zona munților Șureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus și Coryllus. Statul centralizat dac va atinge apogeul dezvoltării sale sub Decebal. În această perioadă se mențin o serie de conflicte cu Imperiul Roman, o partea a statului dac fiind cucerită în 106 d.Hr. de împăratul roman Traian. Între anii 271-275 d.Hr. are loc retragerea aureliană.

În primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare migratoare: goții în secolele al III-leandash;al IV-lea, hunii în secolul al IV-lea, gepizii în secolul al V-lea, avarii în secolul al VI-lea, slavii în secolul al VII-lea, maghiarii în secolul al IX-lea, pecenegii, cumanii, uzii și alanii în secolele al X-leandash;al XII-lea și tătarii în secolul al XIII-lea.

În secolul al XIII-lea sunt atestate primele cnezate la sud de Carpați. Mai apoi, în contextul cristalizării relațiilor feudale, ca urmare a creării unor condiții interne și externe favorabile (slăbirea presiunii ungare și diminuarea dominației tătarilor) iau ființă la sud și est de Carpați statele feudale de sine stătătoare Țara Românească (1310), sub Basarab I și Moldova (1359), sub Bogdan I. Dintre domnitorii ce au avut un rol mai important, pot fi amintiți: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Dimitrie Cantemir în Moldova, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș și Constantin Brâncoveanu în Țara Românească și Iancu de Hunedoara în Transilvania. Începând cu sfârșitul secolului al XV-lea cele două principate intra treptat în sfera de influență a Imperiului Otoman. 

Transilvania, parte de-a lungul Evului Mediu a Regatului Ungariei, guvernată de voievozi, devine un principat de sine stătător, vasal Imperiului Otoman din 1526. La cumpăna secolelor al XVI-lea și al XVII-lea Mihai Viteazul domnește pentru o foarte scurtă perioadă de vreme peste o bună parte din teritoriul României de astăzi.

În secolul al XVIII-lea, Moldova și Țara Românească și-au păstrat în continuare autonomia internă, dar în 1711 și, respectiv, 1716, începe perioada domnitorilor fanarioți, numiți direct de Poartă din rândul familiilor nobile de etnici greci din Constantinopol. Prin încheierea pactului dualist în 1867, Transilvania și-a pierdut la scurtă vreme resturile autonomiei sale politice, fiind înglobată din punct de vedere politic și administrativ Ungariei.

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova și Muntenia (sau Țara Românească), acceptată ca structură federativă de Marile Puteri în urma Convenției de la Paris din 1858, și apoi cimentată după alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a unionistului Alexandru Ioan Cuza. După ce a efectuat numeroase reforme care au pus bazele modernizării statului, el a fost obligat în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, să abdice și să părăsească țara. Unirea a fost o vreme în pericol, dar oamenii politici ai vremii au reușit să-l aducă pe tronul princiar pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a acceptat Constituția și a depus jurământul la 10 mai 1866. 11 ani mai târziu în 1877, tot la 10 mai, România și-a proclamat independența, pe care a obținut-o pe câmpul de luptă, iar în 1881, în aceeași zi a anului, Carol a fost încoronat ca rege al României. În 1913, România a intră în război împotriva Bulgariei, la capătul căruia a obținut Cadrilaterul. În 1914, regele Carol I moare, rege al României devenind Ferdinand I.

În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei. Deși forțele române nu s-au descurcat bine din punct de vedere militar, până la sfârșitul războiului, Imperiile Austriac și Rus s-au dezintegrat; Adunarea Națională în Transilvania, și Sfatul Țării în Basarabia și Bucovina și-au proclamat Unirea cu România, iar Ferdinand s-a încoronat rege al României la Alba Iulia în 1922. Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamațiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declarația celor 14 puncte ale președintelui american Thomas Woodrow Wilson.

După ce plecase din țară și renunțase la succesiunea tronului în 1925, Carol al II-lea a revenit și a uzurpat tronul fiului său (în 1930); influențat de cercul de apropiați denumit de istorici „Camarila regală”, a subminat treptat sistemul democratic, iar în 1938 și-a asumat puteri dictatoriale. Deși era de orientare pro-occidentală (în special anglofilă), Carol a încercat să împăciuiască forțele extremiste centrifuge prin numirea unor guverne naționaliste care au luat măsuri antisemite, cum ar fi guvernul Goga-Cuza și cel condus de patriarhul ortodox Miron Cristea.

În urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, România a acceptat în iunie 1940 pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța în favoarea URSS. Necunoscând detaliile pactului sovieto-german, Carol a încercat să obțină o alianță cu Germania Nazistă, și l-a numit președinte al Consiliului de Miniștri pe Ion Gigurtu care, a declarat că va duce o politică nazistă pro-Axa Berlin–Roma, antisemită și fascist-totalitară. Între 4 iulie și 4 septembrie 1940, prin acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei (după ce Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa nazistă și aderarea totală a României la Axa Berlin–Roma), România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, inclusiv orașul Cluj. Vastele teritorii din Transilvania care au fost cedate de Ion Gigurtu Ungariei conțineau importante resurse naturale, inclusiv mine de aur. Ion Gigurtu a început și negocierile de cedare a 8000 km2 din Dobrogea de sud în favoarea Bulgariei, negocieri întrerupte de Antonescu prin acceptarea necondiționată a cesiunii teritoriale.

Față de retragerea haotică din Basarabia, cedările teritoriale, nemulțumirea opiniei publice și protestele liderilor politici, regele Carol al II-lea a suspendat Constituția României și l-a numit ca prim-ministru pe Generalul Ion Antonescu. Aceasta, sprijinit de Garda de Fier, a cerut regelui să abdice în favoarea fiului său, Mihai. Apoi, Antonescu și-a asumat puteri dictatoriale și a devenit președinte al consiliului de miniștri, autointitulându-se „Conducător” al statului. În 1941, ca aliat al Germaniei, România declară război Uniunii Sovietice.

La data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, regele Mihai l-a înlăturat prin forță pe mareșalul Antonescu care refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai a dispus destituirea și arestarea mareșalului, iar România a trecut de partea Aliaților.

La mai puțin de 3 ani de la ocuparea României de către sovietici, în 1947, regele Mihai I a fost forțat să abdice și a fost proclamată Republica Populară Română stat al democrației populare. Regimul comunist instaurat, condus de Partidul Muncitoresc Român, și-a întărit poziția printr-o politică de tip stalinist de descurajare a oricărei opoziții politice și de schimbare a structurilor economico-sociale ale vechiului regim burghez. La începutul anilor 1960, guvernul român a început să-și afirme o anumită independență față de Uniunea Sovietică în politica externă, fără să renunțe însă la politica represivă (pe care o eticheta drept „cuceriri revoluționare”) în politica internă. În 1965 liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit, după care România intră într-o perioadă de schimbări. După o scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului comunist a venit Nicolae Ceaușescu, care a devenit secretar general al Partidului Comunist Român în 1965, președinte al Consiliului de Stat în 1967 și președinte al Republicii Socialiste România în 1974. Conducerea lungă de câteva decenii a președintelui Nicolae Ceaușescu a devenit din ce în ce mai autoritară în anii 1980.

În contextul căderii comunismului în toată Europa de Est, un protest început la mijlocul lunii decembrie 1989 la Timișoara s-a transformat rapid într-un protest național împotriva regimului politic socialist, înlăturându-l pe Nicolae Ceaușescu de la putere.

Un consiliu interimar format din personalități ale vieții civile și foste oficialități comuniste a preluat controlul guvernului, iar Ion Iliescu a devenit președintele provizoriu al țării. Noul guvern a revocat multe din politicile autoritare comuniste și a închis câțiva dintre conducătorii regimului comunist.

În mai 1990 s-au organizat alegeri ale partidelor pentru legislatură și președinție. Iliescu a fost ales președinte, iar partidul său, Frontul Salvării Naționale, a câștigat controlul legislativ. Petre Roman a devenit prim-ministru. Alegerile însă nu au pus punct demonstrațiilor antiguvernamentale. Dezlănțuirile minerilor au dus la demiterea guvernului Roman în septembrie 1991. În octombrie, fostul ministru de finanțe, Theodor Stolojan i-a urmat lui Roman ca prim-ministru și a format un nou cabinet. În alegerile naționale din 1992, Ion Iliescu și-a câștigat dreptul la un nou mandat. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naționaliste PUNR, PRM și fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern în noiembrie 1992, sub prim-ministrul Nicolae Văcăroiu.

Emil Constantinescu din coaliția electorală Convenția Democrată Română (CDR) l-a învins în 1996 pe președintele Iliescu, după un al doilea scrutin și l-a înlocuit la șefia statului. Victor Ciorbea  a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcție până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile și mai târziu de Mugur Isărescu. Alegerile din 2000 au fost câștigate de PSD și Ion Iliescu, iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru. În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcția de Președinte al statului, în fruntea unei coaliții formată din PNL și PD, alături de UDMR și PUR, iar în funcția de prim-ministru a fost numit Călin Popescu Tăriceanu.

Din 2004 România este membru NATO, iar din 2007 a devenit membră a Uniunii Europene. În urma alegerilor legislative din noiembrie 2008, Partidul Democrat-Liberal a obținut cele mai multe mandate, fiind urmat de alianța dintre PSD și PC, PNL și UDMR. Ulterior se formează un guvern de alianță, între PSD+PC și PD-L, condus de Emil Boc, pentru ca din decembrie 2009, în urma votului Parlamentului, PD-L, UDMR și grupul parlamentar al independenților (devenit UNPR) să alcătuiască cabinetul Boc 2. Obligat să facă reduceri masive de cheltuieli bugetare din cauza , guvernul a devenit deosebit de nepopular și a demisionat, iar succesorul său a fost înlăturat de la putere de Parlament în 2012 după doar două luni de mandat. Deși nu a reușit să-l demită prin referendum în vara acelui an, majoritatea nou-formată, condusă de  i-a impus președintelui guvernele conduse de Victor Ponta. După o scurtă perioadă cu un guvern neutru politic,  a revenit la guvernare după alegerile din 2016, dar acțiunile lor de limitare și frânare a eforturilor de combatere a corupției au fost întâmpinate cu proteste de stradă.

Teritoriul actual al României cuprinde o zonă aproximativă denumită „spațiul carpato-danubiano-pontic”, deoarece România se suprapune unui sistem teritorial european, conturat după forma cercului Carpaților Românești și a regiunilor limitrofe impuse și subordonate complementar Carpaților, fiind mărginită în partea de sud de fluviul Dunărea, iar în partea de est de Marea Neagră.

România este situată în emisfera nordică, la intersecția paralelei 45° latitudine nordică și meridianului de 25° longitudine estică, iar în Europa în partea central sud-estică la distanțe aproximativ egale față de extremitățile continentului european. România se învecinează la nord cu Ucraina, granița de sud este formată cu Bulgaria (o mare parte fiind frontieră acvatică, cu Dunărea), în vest cu Ungaria, în sud-vest cu Serbia, iar în est cu Republica Moldova (formată în totalitate de Prut). Frontierele României se întind pe 3150 km, din care 1876 km au devenit, în 2007, granițe externe ale Uniunii Europene (spre Serbia, Moldova și Ucraina), în timp ce cu Marea Neagră, granița formată are o lungime de 194 km pe platforma continentală (245 km de țărm). Suprafața României este de 238 391 km², la care se adaugă 23 700 km² din platforma Mării Negre.

Relieful României este caracterizat prin patru elemente: varietate, proporționalitate, complementaritate și dispunere simetrică, dat fiind numărul mare de forme de relief, repartiția aproximativ egală a principalelor unități de relief (35% munți, 35% dealuri și podișuri și 30% câmpii) și gruparea reliefului. Carpații Românești se extind ca un inel, ce închide o mare depresiune în centrul țării, cea a Transilvaniei. Sunt munți cu altitudine mijlocie, fragmentați, cu un etaj alpin, pășuni alpine și întinse suprafețe de eroziune, a căror altitudine maximă se atinge în vârful Moldoveanu (din Munții Făgăraș), la 2 544 de metri. Pe teritoriul României, Munții Carpați au o lungime de 910 km.

La exterior Munților Carpați se află un inel de dealuri — Subcarpații și Dealurile de Vest — locurile cele mai populate, datorită bogatelor resurse de subsol (petrol, cărbuni, sare) și condițiilor favorabile culturii viței-de-vie și pomilor fructiferi. În est și sud se extind trei mari podișuri (Moldovei, Dobrogei și Getic), dar și Podișul Mehedinți, în timp ce în sud și vest se întind două mari câmpii, Câmpia Română (îngustată spre est) și Câmpia de Vest.

Delta Dunării este cea mai joasă regiune a țării, sub 10 m altitudine, cu întinderi de mlaștini, lacuri și stuf. Ceva mai înălțate sunt grindurile fluviale și maritime (Letea, Caraorman, Sărăturile) pe care se grupează satele de pescari. Este un teritoriu descris din Antichitate de numeroși oameni de știință ai vremurilor, printre care Herodot, Strabon, Ptolemeu sau Plinius cel Bătrân. Delta Dunării a fost introdusă în lista patrimoniului mondial al UNESCO în 1991 ca rezervație naturală a biosferei.

România beneficiază de toate tipurile de unități acvatice: fluvii și râuri, lacuri, ape subterane, ape marine. Particularitățile hidrografice și hidrologice ale României sunt determinate, în principal, de poziția geografică a țării în zona climatului temperat-continental și de prezența arcului carpatic. Factorul antropic a contribuit la unele modificări ale acestor particularități.

Pe teritoriul României au fost identificate 3700 de specii de plante din care până în prezent 23 au fost declarate monumente ale naturii, 74 dispărute, 39 periclitate, 171 vulnerabile și 1253 sunt considerate rare. Cele trei mari zone de vegetație în România sunt zona alpină, zona de pădure și zona de stepă. Vegetația este distribuită etajat, în concordanță cu caracteristicile de sol și climă, dar și în funcție de altitudine, astfel: stejarul, gârnița, teiul, frasinul (în zonele de stepă și dealuri joase); fagul, gorunul (între 500 și 1200 de metri); molidul, bradul, pinul (între 1200 și 1800 de metri); ienupărul, jneapănul și arborii pitici (într 1800 și 2000 de metri); pajiștile alpine formate din ierburi mărunte (peste 2000 de metri). În largul văilor mari, datorită umezelii persistente, apare o vegetație specifică de luncă, cu stuf, papură, rogoz și adesea cu pâlcuri de sălcii, plopi și arini. În Delta Dunării predomină vegetația de mlaștină.

Fauna României este în special repartizată în funcție de vegetație. Astfel, pentru etajul stepei și silvostepei sunt specifice următoarele specii: iepurele, hârciogul, popândăul, fazanul, dropia, prepelița, crapul, carasul, știuca, șalăul, somnul; pentru etajul pădurilor de foioase (stejar și fag): mistrețul, lupul, vulpea, mreana, ciocănitoarea, cinteza; pentru etajul pădurilor de conifere: păstrăvul, lostrița, râsul, cerbul, iar specifice faunei alpine sunt caprele negre și vulturii pleșuvi.

În particular, Delta Dunării este sălașul a sute de specii de păsări, incluzând pelicani, lebede, gâște sălbatice și păsări flamingo, protejate de lege (așa cum sunt de altfel și porcii sălbatici și lincșii). De asemenea Delta reprezintă un popas sezonal pentru păsările migratorii. Câteva dintre speciile rare de păsări aflate în zona Dobrogei sunt pelicanul creț, cormoranul mic, lopătarul, gâsca cu piept roșu și gârlița mare, dar și lebăda de iarnă.

Clima României este determinată în primul rând de poziția sa pe glob, precum și de poziția sa geografică pe continentul european. Aceste particularități conferă climei un caracter temperat continental cu nuanțe de tranziție.

Extinderea teritoriului țării pe aproape 5° de latitudine impune diferențieri mai mari între sudul și nordul țării în ceea ce privește temperatura decât extinderea pe circa 10 °C de longitudine, astfel dacă temperatura medie anuală în sudul țării se ridică la circa 11 °C, în nordul țării, la altitudini comparabile, valorile acestui parametru sunt mai coborâte cu circa 3 °C. Între extremitatea vestică și cea estică a teritoriului național, diferența termică se reduce la 1 °C (10 °C în vest, 9 °C în est).

Relieful țării are un rol esențial în delimitarea zonelor și etajelor climatice. Munții Carpați formează o barieră care separă climatele continentale aspre din est de cele din vest de tip oceanic și adriatic. În concluzie, clima României este una de tip temperat-continentală, cu patru anotimpuri și este marcată de influențe ale climatelor stepice din est, adriatice din sud-vest, oceanice din vest și nord-vest, păstrându-și totuși identitatea climatului carpato-ponto-danubian.

Precipitațiile sunt moderate, variind de la insuficienta cantitate de 400 mm din Dobrogea la 500 mm în Câmpia Română și până la 600 mm în cea de Vest. Odată cu altitudinea, precipitațiile cresc, depășind pe alocuri 1000 mm pe an.

Primele înregistrări climatice în România s-au făcut odată cu înființarea Institutului Meteorologic Central (în 1884) și cu apariția lucrărilor elaborate de Ștefan Hepites. După 1960 are loc o dezvoltare a rețelei de stații meteorologice, apărând și importante lucrări referitoare la caracteristicile climatice ale spațiului montan, litoral, urban, rural, etc.

Conform recensământului din 2011, România are o populație de 20 121 641 de locuitori, iar sporul natural  este negativ. Populația scade astfel, și din cauza acestuia, dar și din cauza migrației negative. Astfel, raportul Eurostat din 2014 arăta că România era țara din Uniunea Europeană cu cea mai abruptă scădere demografică între 1994 și 2014, deși vârsta mediană, de 40,8 ani, era încă sub media europeană de 42,2. Același raport arată că România se află pe ultimul loc în UE la suprafața medie a locuințelor în mediul urban (circa 40 m²), dar și pe primul loc la procentajul locuințelor folosite de proprietarii lor în totalul locuințelor (94,7%).

Principalul grup etnic în România îl formează românii. Ei reprezintă, conform recensământului din 2011, 88,9% din numărul total al populației. După români, următoarea comunitate etnică importantă este cea a maghiarilor, care reprezintă 6,1% din populație, respectiv un număr de aproximativ 1 200 000 de cetățeni. După datele oficiale, în România trăiesc 665 000 de romi. Alte comunități importante sunt cele ale germanilor, ucrainenilor, lipovenilor, turcilor, tătarilor, sârbilor, slovacilor, bulgarilor, croaților, grecilor, rutenilor, evreilor, cehilor, polonezilor, italienilor și armenilor. Din cei 745 421 de germani câți erau în România în 1930, în prezent au mai rămas aproximativ 60 000. De asemenea, în 1924, în Regatul României erau 796 056 de evrei, însă la recensământul din 2002 au fost numărați 6 179. 

Numărul românilor ori al persoanelor cu strămoși născuți în România care trăiesc în afara granițelor țării este de aproximativ 12 milioane. Puțin timp după revoluția din decembrie 1989, populația României a fost de peste 23 000 000 de locuitori. Însă începând cu 1991, aceasta a intrat într-o tendință de scădere treptată, ajungând actualmente la circa 21 000 000 de locuitori. Acest fapt se datorează liberei circulații în statele din afara granițelor României, dar și ratei natalității destul de scăzute.

Limba oficială a României este limba română ce aparține grupei limbilor romanice de est și este înrudită cu italiana, franceza, spaniola, portugheza, catalana și, mai departe, cu majoritatea limbilor europene. Româna este limba cu cel mai mare număr de vorbitori nativi ce reprezintă 91% din totalul populației României, fiind urmată de limbile vorbite de cele două minorități etnice principale, maghiarii și romii. Astfel, maghiara este vorbită de un procent de 6,5% iar romani de respectiv 1,2% din numărul total al populației țării. Până în anii '90, în România a existat o numeroasă comunitate de vorbitori de limbă germană, reprezentată în cea mai mare parte de sași. Deși cei mai mulți dintre membrii acestei comunități au emigrat în Germania, au rămas totuși în prezent într-un număr semnificativ de 45 000 de vorbitori nativi de limbă germană în România. În localitățile unde o anumită minoritate etnică reprezintă mai mult de 20% din populație, limba respectivei minorități poate fi utilizată în administrația publică și în sistemul judiciar. Engleza și franceza sunt principalele limbi străine predate în școlile din România. Limba engleză este vorbită de un număr de 5 milioane de români în timp ce franceza de circa 4-5 milioane, iar germana, italiana și spaniola de câte 1-2 milioane fiecare. În trecut, limba franceză era cea mai cunoscută limbă străină în România, însă începând cu 1990 engleza câștigat teren reușind să declaseze franceza de pe primul loc. De obicei, cunoscătorii de limbă engleză sunt în special tinerii și persoanele de vârstă medie. În orice caz, România este din 1990 membru cu drepturi depline a Francofoniei, iar în 2006 a găzduit la București un important summit al acestei organizații. Limba germană este predată în special în Banat, Transilvania și Bucovina datorită tradițiilor ce s-au păstrat în această regiune din timpul dominației austro-ungare.

Viața religioasă în România se desfășoară conform principiului libertății credințelor religioase, principiu enunțat la articolul 29 din Constituția României, alături de libertatea gândirii și a opiniilor. Chiar dacă nu se definește explicit ca stat laic, România nu are nicio religie națională, respectând principiul de secularitate: autoritățile publice sunt obligate la neutralitate față de asociațiile și cultele religioase.

Biserica Ortodoxă Română este instituția religioasă din România cu cel mai mare număr de credincioși. Biserica Ortodoxă, cu tradiții de aproape două milenii, are rădăcini adânci în domeniul cultural și social din România. Ea este o biserică autocefală care se află în comuniune cu celelalte biserici ortodoxe. Cea mai mare parte a populației României, respectiv 86,45%, s-a declarat ca fiind de confesiune creștin ortodoxă, conform recensământului din 2011,. Ponderea comunităților religioase aparținătoare altor ramuri ale creștinismului este următoarea: romano-catolici (4,62%), reformați (3,19%), penticostali (1,92%), români uniți (0,8%) și baptiști (0,6%). Astfel, populația creștină din România reprezintă 99,5% din totalul populației țării. În Dobrogea există și o minoritate islamică compusă majoritar din turci și tătari. Credincioșii musulmani din România sunt în număr de circa 70.000, dintre care 85% trăiesc în județul Constanța, 12% în județul Tulcea, iar restul în diferite centre urbane ca: București, Brăila, Galați, Călărași, Giurgiu, Oltenița, Drobeta-Turnu Severin etc. De asemenea, la recensământul din 2011, în România existau 3.519 de persoane de religie mozaică, 20.743 de atei și 18.917 persoane fără religie. Rata ateismului este în creștere, însă și așa, aceasta este una dintre cele mai scăzute din lume. 59% dintre atei locuiesc în București sau în alte orașe mari și foarte mari. Un cult relativ nou, recunoscut oficial abia în anul 2000, este reprezentat de Martorii lui Iehova. Acesta atrage din ce în ce mai mulți adepți în fiecare an. La recensământul din 2011, 49.820 de persoane (aproximativ 0,26% din populația României) făceau parte din acest cult.

Până la Unirea din 1918, cea mai mare parte a populației din Transilvania era formată din credincioși ai Bisericii Române Unite cu Roma, ca urmare a trecerii unei mari părți a românilor, până atunci ortodocși, la Biserica Romei, la sfârșitul secolului al XVII-lea. Catolicismul și protestantismul sunt prezente mai ales în Transilvania și Crișana. De pildă, în județele Arad și Bihor este cea mai mare densitate de credincioși ai cultului baptist din România, aceștia întrunind 3,41% (14.700), respectiv 3,81% (21.934) din totalul populației acestor județe. De asemenea, în România există și alte culte, precum ortodocșii pe stil vechi și cultul armean.

În august 2010, în România existau 18.300 de biserici.

Învățământul urmărește realizarea idealului educațional întemeiat pe valorile democrației, ale diversității culturale, pe aspirațiile individuale, sociale și contribuie la păstrarea identității naționale în contextul valorilor europene. Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă și armonioasă a personalității individului în vederea unei integrări eficiente în societatea bazată pe cunoaștere.

Încă de la Revoluția română din 1989, sistemul de învățământ românesc a fost într-un continuu proces de reorganizare care a fost atât lăudat cât și criticat. În conformitate cu legea educației (adoptată în 1995), sistemul educativ românesc este reglementat de către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării (MECI). Fiecare nivel are propria sa formă de organizare și este subiectul legislației în vigoare. Grădinița este opțională între 3 și 6 ani. Școlarizarea începe la vârsta de 7 ani (câteodată la 6 ani) și este obligatorie până în clasa a X-a (de obicei, care corespunde cu vârsta de 16 sau 17 ani).  Învățământul primar și secundar este împărțit în 12 sau 13 clase. Învățământul superior este aliniat la spațiul european al învățământului superior. Sistemul oferă următoarele diplome: de absolvire (absolvirea școlii generale, fără examen), Bacalaureat (absolvirea liceului, după examenul de Bacalaureat), licență (Cadru de absolvire a Universității, după un examen și / sau a tezei), Masterat (diplomă de master, după o teză și, eventual, un examen), Doctorat (doctor, după o teză).

Primii patru ani sunt predați de către un singur profesor (învățător), pentru majoritatea elevilor. Alte cadre didactice sunt folosite numai pentru câteva discipline de specialitate (de limbi străine, informatică, etc.). Cursurile sunt reconfigurate la sfârșitul clasei a IV-a, pe baza performanțelor academice. Selecția pentru clase se face pe baza testelor locale. Începând cu clasa a V-a, elevii au un alt profesor pentru fiecare materie. În plus, fiecare clasă are un profesor desemnat pentru a fi îndrumătorul clasei (diriginte). Studiile liceale sunt de patru ani, doi obligatorii (a IX-a și a X-a ), doi neobligatorii (a XI-a și a XII-a). Nu există examene între clasele a IX-a și a XI-a. Sistemul național de învățământ superior este structurat pe 3 niveluri de studii universitare: studii universitare de licență, de masterat și doctorat.

În 2004, aproximativ 4,4 milioane de locuitori urmau diverse programe educaționale. Dintre aceștia, 650.000 erau înscriși la grădiniță, 3,11 milioane (14% din populație) în învățământul primar și secundar și 650.000 (3% din populație) la nivel terțiar (universități). În același an, rata de alfabetizare a adulților români era de 97,3% (al 45-lea la nivel mondial), în timp ce raportul combinat brut de înscriere în sistemul educațional primar, secundar și terțiar a fost de 75% (al 52-a din întreaga lume).

Asociația Ad Astra a cercetătorilor români a publicat ediția din 2007 a topului universităților din România. Acest top, aflat la a treia ediție, cuprinde un clasament general, respectiv un clasament pe domenii științifice, care reflectă pregătirea și performanța științifică a cadrelor didactice ale universităților. Clasamentele sunt realizate pe baza articolelor științifice publicate de personalul universităților în reviste științifice recunoscute pe plan internațional. În 2011 pe primele trei locuri în clasificarea universităților situau în ordine: Universitatea din București, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. Comparativ cu țările UE, competitivitatea forței de muncă din România din punct de vedere al educației și competențelor (abilităților) este încă redusă. În cadrul PISA, aproximativ 70% din elevii de 15 ani din România au avut performanțe situate sub nivelul cerut pentru un loc de muncă modern, față de 37% din elevii de 15 ani din Uniunea Europeană. Nivelul indicatorilor privind educația în România este scăzut comparativ cu al celor din UE.

București este cel mai mare oraș și totodată capitala României. La recensământul din 2002, populația orașului depășea 1,9 milioane de locuitori, în timp ce zona metropolitană București concentrează o populație de aproximativ 2,2 milioane de locuitori. Pe viitor, sunt prevăzute planuri de extindere a granițelor ariei metropolitane București.

În România mai există încă cinci orașe care au o populație numeroasă (în jur de 300.000 de locuitori) și care se înscriu în clasamentul celor mai populate orașe din Uniunea Europeană. Acestea sunt: Iași, Cluj-Napoca, Timișoara, Constanța și Craiova. Alte orașe cu o populație ce depășește 200.000 de locuitori sunt: Galați, Brașov și Ploiești. De asemenea, există încă alte 11 orașe care concentrează un număr mai mare de 100.000 de locuitori.

În prezent, o parte din cele mai mari orașe sunt incluse într-o zonă metropolitană (structuri informale de colaborare între autoritățile locale): Constanța (450.000 de locuitori), Brașov, Iași (ambele cu o populație de aproximativ 400.000 de oameni) și Oradea (260.000 de locuitori), iar altele sunt în curs de înființare: Brăila-Galați (600.000 de locuitori), Timișoara (400.000 de locuitori), Cluj-Napoca (400.000 de locuitori), Craiova (370.000 de locuitori), Bacău și Ploiești.

Constituția României se bazează pe modelul Constituției celei de a cincea Republici Franceze, și a fost ratificată prin referendum național la data de 8 decembrie, 1991. În anul 2003 a avut loc un plebiscit prin care Constituției i-au fost aduse 79 de amendamente, devenind astfel conformă cu legislația Uniunii Europene. Conform Constituției, România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. Forma de guvernământ a statului român este republică semiprezidențială. Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor — legislativă, executivă și judecătorească — în cadrul unei democrații constituționale. Președintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. În urma amendamentelor din 2003, mandatul de președinte a fost prelungit de la 4 la 5 ani. Președintele numește primul-ministru, care la rândul său numește Guvernul. În timp ce șeful statului își are reședința la Palatul Cotroceni, primul-ministru împreună cu Guvernul își desfășoară activitatea la Palatul Victoria.

Parlamentul României este bicameral, fiind alcătuit din Senat, cu 137 de membri, și Camera Deputaților, cu 314 de membri. Un număr de 18 locuri suplimentare în Camera Deputaților sunt rezervate reprezentanților minorităților naționale. Parlamentul are rol legislativ, discutând și votând legile ordinare și organice, atât în comisiile de specialitate cât și în plen. Membrii parlamentului sunt aleși prin vot uninominal mixt, universal, direct și secret. Sistemul electoral este unul proporțional (membrii parlamentului se aleg din toate partidele care au depășit pragul electoral de 5% din totalul sufragiilor exprimate, în baza unui algoritm). Alegerile se țin o dată la 4 ani, ultimele având loc la 11 decembrie 2016. Palatul Parlamentului găzduiește din anul 1994 sediul Camerei Deputaților, iar din anul 2004 și sediul Senatului.

Guvernul României este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează pe baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. Numirea Guvernului se face de Președintele României, pe baza votului de încredere acordat Guvernului de Parlament. Guvernul este alcătuit din primul-ministru și miniștri. Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuțiilor legale care le revin. De asemenea, Guvernul adoptă hotărâri și, în condițiile în care este abilitat de Parlament, ordonanțe.

Potrivit principiului separării puterilor în stat, sistemul judiciar din România este independent de celelalte ramuri ale guvernului și este compus dintr-o structură de instanțe organizate ierarhic. În România, justiția se înfăptuiește numai de către Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, respectiv curțile de apel, tribunalele, tribunalele specializate și judecătoriile. Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța cea mai înaltă în grad, iar rolul său fundamental este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Sistemul judiciar românesc este puternic influențat de modelul francez. Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, independentă față de orice altă autoritate publică și care are, conform Constituției României, rolul de garant al supremației Constituției. Constituția, introdusă în 1991, poate fi amendată doar printr-un referendum public, iar ultimul referendum de modificare aprobat a avut loc 2003. De atunci, de la acea modificare, Parlamentul nu mai are dreptul să treacă peste deciziile Curții Constituționale, indiferent de majoritate.

Integrarea României în Uniunea Europeană din 2007 a avut o influență semnificativă asupra politicii interne a țării. Ca parte a acestui proces, România a inițiat reforme, inclusiv reforma din justiție, a intensificat cooperarea judiciară cu alte state membre și a luat măsuri împotriva corupției. Cu toate acestea, în raportul de țară din 2006, România și Bulgaria au fost descrise ca fiind cele mai corupte țări ale Uniunii Europene.

După decembrie 1989, România și-a reorientat politica pe calea întăririi legăturilor cu occidentul, în mod special cu Statele Unite și Uniunea Europeană. Dacă, în 1972, România devenea membră a Băncii Mondiale și a FMI și de asemenea a Organizației Mondiale a Comerțului, în 2004 ea a devenit membră a NATO iar din 2007 face parte din Uniunea Europeană.

Liderii României postdecembriste au făcut declarații publice în ceea ce privește strângerea relațiilor cu alte țări europene și, de asemenea, în ceea ce privește ajutorul dat acestora în procesul integrării euro-atlantice, în special în cazul Moldovei, Ucrainei și Georgiei. Liderii români au declarat public în mai multe ocazii că se așteaptă ca într-o perioadă de aproximativ 10 ani, toate țările democratice postsovietice din Europa Răsăriteană și din Caucaz să acceadă în UE și NATO. În decembrie 2005, președintele Traian Băsescu și secretarul de stat SUA Condoleezza Rice au semnat un acord care permite instalarea de baze militare americane în România.

România și-a arătat în mod public sprijinul pentru Turcia și Croația în eforturile făcute de aceste țări pentru aderarea la Uniunea Europeană. Relațiile economice turco-române au statut privilegiat. În același timp, relațiile româno-maghiare s-au aflat tot timpul la nivelul cel mai înalt, Ungaria sprijinind eforturile României de aderare la UE.

Relațiile României cu Republica Moldova au un statut special, având în vedere că cele două țări folosesc practic aceeași limbă și au un fond istoric comun. România a fost primul stat care a recunoscut independența Republicii Moldova, la numai câteva ore după proclamarea independenței noului stat (27 august 1991). Din declarația guvernului român, făcută cu acest prilej, reiese clar că, în viziunea autorităților de la București, independența Moldovei era considerată o formă de emancipare de sub tutela Moscovei și un pas spre reunificarea cu România. În prezent, România concepe relația sa cu Republica Moldova pe două coordonate majore: afirmarea caracterului special al acestei relații, conferit de comunitatea de limbă, istorie, cultură, tradiții - realități ce nu pot fi eludate sau negate; dimensiunea europeană a cooperării bilaterale, având la bază obiectivul strategic al ambelor state de integrare în Uniunea Europeană. În aprilie 2009 relațiile dintre România și Republica Moldova s-au înrăutățit prin introducerea de vize cetățenilor români și expulzarea ambasadorului României la Chișinău. Fostul Președinte al Republicii Moldova, Vladimir Voronin a acuzat România de intervenții în politica internă a Republicii Moldova.

România a avut neînțelegeri cu Ucraina în legătură cu Insula Șerpilor și cu platforma continentală a Mării Negre la est de Sulina, miza principală fiind zăcămintele de petrol și de gaze din zonă. Problema a fost prezentată în fața Curții Internaționale de Justiție. CIJ, prin  decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009 (a 100-a decizie din istoria ei) a acordat României 79,34% din zona în dispută. Astfel, României îi revin , iar Ucrainei îi revin . O altă problemă dintre cele două țări este cea a construcției Canalului Bâstroe.

Pentru a putea fi aplicată politica de dezvoltare regională, pe teritoriul României s-au înființat în 1998 opt regiuni de dezvoltare ca un rezultat al unui acord liber între consiliile județene și cele locale.

Conform Constituției, teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii. Din punct de vedere istoric, exista 3 provincii tradiționale: Valahia (formată din regiunile Oltenia, Muntenia și Dobrogea), Moldova (formată din regiunile Bucovina și Moldova istorică) și Transilvania (formată din regiunile Banat, Crișana, Maramureș și Ardeal).

Comuna, unitatea elementară de organizare administrativă, este formată dintr-unul sau mai multe sate și este condusă de un consiliu local și un primar ales. România are 2 685 de comune însumând 13 285 de sate, respectiv cu o medie de cinci sate pe comună.

Orașul este unitatea administrativă condusă de un consiliu local și un primar ales. Orașele mai importante pot fi declarate municipii. România are 263 de orașe, dintre care 82 sunt municipii.

Județul este unitatea administrativă condusă de un consiliu județean și un prefect. Consiliul județean este ales pentru a coordona activitatea consiliilor comunale și orășenești, având ca scop concentrarea interesului asupra serviciilor publice de importanță la nivel județean. Guvernul numește un prefect în fiecare județ pentru a fi reprezentantul său local. România are 41 de județe plus municipiul-capitală București, care are un statut similar cu acela de județ. Un județ are, în medie, o suprafață de 5 800 km2 și o populație de 500 000 de locuitori. București este considerat și el municipiu, dar este singurul care nu face parte din niciun județ. Nu are consiliu județean, dar are un prefect. Cetățenii Bucureștiului aleg un primar general și un consiliu general. Fiecare din cele șase sectoare ale Bucureștiului aleg și ele un primar și un consiliu local.

În afară de împărțirea pe județe, România este împărțită și în opt regiuni de dezvoltare, corespondente nivelului NUTS-2 de diviziuni al UE, dar fără a avea capacități administrative. Regiunile de dezvoltare se referă la subdiviziunile regionale ale României create în 1998 și sunt folosite în special pentru coordonarea proiectelor de dezvoltare regională. Regiunile de dezvoltare nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale. Regiunile de dezvoltare ale României, numite după poziția geografică în țară, sunt: Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud, Vest, Centru, București și Ilfov.

Împărțirea României în județe este atestată documentar la 8 ianuarie 1392, când domnitorul Mircea cel Bătrân printr-un hrisov numește „ținutul Vâlcii” județ. Astfel, județul Vâlcea este primul județ atestat documentar de pe teritoriul actual al României. Ultima reformă administrativ-teritorială majoră din România a avut loc în anul 1968 când s-a trecut de la împărțirea pe regiuni și raioane la reîmpărțirea pe județe, desființată de autoritățile comuniste după 1948.

Cu un PIB estimat de  miliarde de lei și de  lei pe cap de locuitor în 2007, România este o țară cu un venit mediu-superior. Produsul intern brut al României a urcat în ultimul trimestru din 2008 cu 2,9%, temperând creșterea pe întregul an la 7,1%. Valoarea PIB în 2008 a fost de 503,959 miliarde lei (136,8 miliarde euro).

După căderea regimului comunist, țara a cunoscut un deceniu de instabilitate și profund declin economic, consecințe provocate de o administrare defectuoasă și coruptă și de lipsa unor reale reforme structurale. De la începutul mileniului, economia României s-a transformat într-o economie relativ stabilă, caracterizată de o creștere vizibilă, dublată de reducerea șomajului și a inflației. În 2006, conform Institutului Național de Statistică, PIB-ul a cunoscut o creștere în termeni reali de 7,9%, una dintre cele mai ridicate din Europa și a egalat PIB pe locuitor realizat de România în 1988. Șomajul în România a fost de 3,9% în septembrie 2007, un procent scăzut dacă se compară cu cel al altor țări mijlocii și mari din Europa precum Polonia, Franța, Germania și Spania. Datoria externă a României este relativ mică, reprezentând 20,3% din PIB.

Principalele industrii ale României sunt cea textilă și de încălțăminte, industria metalurgică, de mașini ușoare și de asamblare de mașini, minieră, de prelucrare a lemnului, a materialelor de construcții, chimică, alimentară și cea de rafinare a petrolului. O importanță secundară o au industriile farmaceutică, a mașinilor grele și a aparatelor electrocasnice. În prezent, industria constructoare de mașini este foarte dinamică, fiind susținuta în principal de producătorul de autovehicule
Dacia. Industria românească de IT cunoaște de asemenea o creștere anuală constantă. În general, România întreține un comerț intens cu țări din Uniunea Europeană, în special cu Germania și Italia, care sunt unii dintre cei mai importanți parteneri comerciali ai României.

După o serie de privatizări și reforme de la sfârșitul anilor '90 și începutul anilor 2000, intervenția guvernului în economia țării a fost destul de absentă, în comparație cu economiile celorlalte state din Europa. În 2005, România a înlocuit sistemul progresiv de impozitare în care cota maximă era de 40%, cu o cotă unică de 16%. În 2007, aceasta era cea mai mică cotă din UE. Însă, în 2008, România a fost eclipsată de Bulgaria care are acum o cotă unică de 10% și de Republica Cehă, unde s-a introdus recent o cotă de 15%.

Economia este, predominant, bazată pe servicii, care reprezintă 62.6% din PIB, iar industria și agricultura au de asemenea o contribuție importantă de 33.2%, respectiv 4.2% din PIB. În schimb, 28.3% din populația tării este angajată în agricultură și producție, una dintre cele mai mari rate din Europa. Începând cu anul 2000, România a atras tot mai mulți investitori străini, devenind cea mai importantă destinație de investiții străine în Europa Centrală și de Sud-Est. Investițiile străine directe au fost, in 2006, în valoare de 8,3 miliarde €. Un aport însemnat în economia românească îl reprezintă sumele de bani trimise de cetățenii români care lucrează în alte țări ale lumii. Conform ultimelor estimări ale Băncii Mondiale, această sumă s-a ridicat în anul 2008 la 9 miliarde dolari.

Printre problemele economiei în România se numără: o populație aproximativ jumătate rurală și nefiscalizată, prea mulți asistați sociali, prea mulți bani cheltuiți pe medicamente scumpe, evaziune fiscală ridicată.

Potrivit unui raport din 2006 al Băncii Mondiale, economia României se clasează pe locul 49 dintr-un număr total de 175 economii naționale în privința ușurinței de a face afaceri, înregistrând astfel o poziție mai bună decât alte țări din regiune, precum Ungaria și Cehia. În plus, același studiu a considerat că România a fost în 2006 a doua țară din lume ca ritm al reformelor mediului de afaceri, după Georgia.

Salariul mediu brut în România, în luna august 2011, a fost de 2.005 lei, în scădere cu 22 de lei față de luna iulie 2011 Totuși, datorită investițiilor, reparațiilor și întreținerii insuficiente, infrastructura de transport nu satisface nevoile economiei actuale, fiind mult în urma Europei de Vest.

În ultima perioadă se fac eforturi pentru a aduce principalele șosele din România la nivelul rețelei de coridoare europene. Au fost începute mai multe proiecte de modernizare a rețelei de coridoare europene, finanțate din fonduri ISPA și din împrumuturi garantate de stat de la instituțiile financiare internaționale. Guvernul urmărește finanțarea externă sau parteneriate public-private pentru alte modernizări ale rețelei rutiere, și în special ale autostrăzilor. În septembrie 2018, România are finalizați 786 km de autostradă, din care se poate circula pe 774. În România există următoarele autostrăzi: A1: Bucureștindash;Pitești, Sibiu (Șelimbăr)ndash;Deva (Șoimuș), Margina ndash; Nădlac; A2: București ndash; Constanța; A3: București (Crețuleasca) ndash; Ploiești (Bărcănești), Câmpia Turzii ndash; Gilău; A4 (centura orașului Constanța): Ovidiu ndash; Portul Constanța; A6: Balinț ndash; Lugoj; A10: Turda ndash; Aiud. Alte tronsoane care se află în diferite stadii sunt: Aiud ndash; Sebeș, autostrada Transilvania, care leagă Brașovul de Oradea (PCTF Borș), București – Brașov, porțiunea Marginandash;Deva (Șoimuș) din A1, centura Bacăului din A7.

Compania națională de transport feroviar este Căile Ferate Române. În 2004 infrastructura feroviară cuprindea 22 247 km de căi ferate, din care aproximativ 8585 km electrificate și 2617 km linii duble, majoritatea la ecartament normal (1435 mm), rețeaua CFR fiind a patra ca mărime de Europa. În perioada 1990–2002, numărul de pasageri transportați pe calea ferată pe rute interne și internaționale a înregistrat o scădere continuă, mai accentuată între 1990 și 1994 și mai lentă după 1994. Cauzele care au condus la reducerea continuă a călătorilor expediați și a parcursului călătoriilor sunt legate de situația generală economică și sociala din țară, de reducerea veniturilor populației, de creșterea șomajului (în cazul navetiștilor), precum și de creșterea numărului de autoturisme personale. Transportul feroviar de călători se asigură cu un număr de 817 locomotive, din care mai mult de jumătate au vechimi mai mari de 20 de ani. Începând cu anul 2005, a fost liberalizat transportul feroviar de călători, mai multe linii secundare fiind concesionate operatorilor privați.

Rețeaua de aeroporturi destinate traficului aerian public este formată din 17 aeroporturi civile, toate fiind deschise traficului internațional. 12 dintre ele sunt deschise permanent, iar restul la cerere. Din cele 17 aeroporturi, 4 funcționează sub autoritatea MTCT, 12 sub autoritatea consiliilor județene și un aeroport a fost privatizat. Ca o observație generală, flota aeriană din România se află într-un amplu proces de modernizare. Flota de aeronave destinate traficului comercial s-a redus de la 55 de aeronave în anul 1991 la 34 de aeronave în anul 2004, prin scoaterea din exploatare a aeronavelor vechi. 

După ce Traian Vuia, Aurel Vlaicu și Henri Coandă au contribuit prin rezultate de pionierat la dezvoltarea aviației, în 1920 a luat ființă CFRNA, devenită ulterior CIDNA, care oferea servicii de transport aerian de pasageri, mărfuri și poștă, fiind prima companie aeriană din lume care a efectuat zboruri transcontinentale. În anii următori au fost înființate companiile LARES, SARTA, TARS.

La 18 septembrie 1954 s-a înființat compania TAROM, care mai funcționează și astăzi. La câțiva ani după lansare, TAROM opera deja zboruri către aproape toate țările europene, iar din 1966 efectuează zboruri peste Atlantic. Începând cu anul 1974 a realizat zboruri către Sydney via Calcutta și a introdus curse regulate spre New York și Beijing. Pe piața autohtonă sunt prezente cele mai mari companii aeriene europene clasice (Lufthansa și Air France) și low-cost (Easyjet și Ryanair). În 2004 s-a înființat Blue Air, prima companie românească de transporturi aeriene cu tarif redus.

Transportul fluvial românesc se află încă la un nivel foarte redus (sub un procent) dar având potențial de creștere mare datorită râurilor navigabile dar și a fluviului Dunărea. În 2006, în România existau 1.731 km de ape navigabile. România are 2.251 de nave fluviale de categoria I, care pot efectua misiuni economice pe apele fluviale internaționale și circa 587, care pot naviga doar pe partea românească a Dunării și pe râurile interioare. Cele mai multe nave înmatriculate sunt cele de agrement, circa 13.246, turismul de agrement pe Dunăre și cel în apele maritime ale României dezvoltându-se în ultimii ani. Important pentru România este Canalul Dunăre-Marea Neagră ce leagă portul Cernavodă cu portul maritim Constanța, scurtând cu aproximativ 400 de km ruta mărfurilor de la Marea Neagră până la porturile dunărene din Europa Centrală.

Principalele mijloace de transport în comun sunt autobuzele, troleibuzele, tramvaiele și microbuzele, în general operate de regii autonome administrate de autoritățile locale (de exemplu, Regia Autonomă de Transport București). Singurul oraș care dispune de un sistem de metrou este București. Metroul din București a fost deschis în 1979, fiind astăzi cel mai folosit mijloc de transport din București, cu peste 650.000 de pasageri zilnic.

Traversată de apele Dunării, România are un relief variat, incluzând împăduriții Munți Carpați, coasta Mării Negre și Delta Dunării, cea mai bine păstrată deltă europeană. Satele românești păstrează în general un mod de viață tradițional. România se bucură de o abundență a arhitecturii religioase și păstrează câteva orașe medievale și castele.

Turismul în România se concentrează asupra peisajelor naturale și a istoriei sale bogate, având de asemenea o contribuție importantă la economia țării. În 2006, turismul intern și internațional a asigurat 4,8% din PIB și aproximativ o jumătate de milion de locuri de muncă (5,8% din totalul locurilor de muncă). După comerț, turismul este cea de-a doua ramură importantă din sectorul de servicii. Dintre sectoarele economice ale României, turismul este unul dinamic și în curs rapid de dezvoltare, fiind de asemenea caracterizat de un mare potențial de extindere. După estimările , România ocupă locul 4 în topul țărilor care cunosc o dezvoltare rapidă a turismului, cu o creștere anuală a potențialului turistic de 8% din 2007 până în 2016. Numărul turiștilor a crescut de la 4,8 milioane în 2002, la 6,6 milioane în 2004. De asemenea, în 2005, turismul românesc a atras investiții de 400 milioane de euro.

În ultimii ani, România a devenit o destinație preferată pentru mulți europeni (mai mult de 60% dintre turiștii străini provin din țările membre UE), rivalizând și fiind la concurență cu țări precum Bulgaria, Grecia, Italia sau Spania. Stațiuni precum Mangalia, Saturn, Venus, Neptun, Olimp și Mamaia (numite uneori și Riviera Română) sunt printre principale atracții turistice pe timp de vară. În timpul iernii, stațiunile de schi de pe Valea Prahovei și din Poiana Brașov sunt destinațiile preferate ale turiștilor străini. Pentru atmosfera lor medievală sau pentru castelele aflate în apropiere, numeroase orașe transilvănene precum Sibiu, Brașov, Sighișoara, Cluj-Napoca sau Târgu Mureș au devenit importante puncte de atracție pentru turiști. De curând s-a dezvoltat și turismul rural ce se concentrează asupra promovării folclorului și tradițiilor. Principalele puncte de atracție le reprezintă Castelul Bran, mănăstirile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Transilvania ori Cimitirul Vesel din Săpânța. România oferă și atracții turistice naturale, precum Delta Dunării, Porțile de Fier, Peștera Scărișoara și alte peșteri din Munții Apuseni. 

Prin funcțiile sale complexe, prin poziția în cadrul țării și prin numeroasele obiective cu valoare istorică, arhitectonică și de altă natură, Bucureștiul reprezintă unul dintre principalele centre turistice ale României. Bucureștiul se remarcă prin de amestecul eclectic de stiluri arhitecturale, începând de la Curtea Veche, rămășițele palatului din secolul al XV-lea al lui Vlad Țepeș – cel care a fost fondatorul orașului și, totodată, sursa de inspirație pentru personajul Dracula – la biserici ortodoxe, la vile în stil Second Empire, la arhitectura greoaie stalinistă din perioada comunistă și terminând cu Palatul Parlamentului, o clădire colosală cu șase mii de încăperi, a doua ca mărime în lume după Pentagon.

Printre cele mai importante obiectivele turistice ale municipiului București se numără: Ateneul Român, Arcul de Triumf, Palatul Băncii Naționale, Teatrul Național, Universitatea București, Parcul Cișmigiu, Grădina Botanică, Parcul Herăstrău, Muzeul Satului, Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național de Istorie al României, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Biserica Stavropoleos, Hanul lui Manuc. De asemenea, aici se organizează, în fiecare an, Târgul de Turism al României.

Bucovina este situată în partea de nord a României, în nord-vestul Moldovei. Regiune montană pitorească, cu tradiții etnografice ce dăinuie nealterate, Bucovina se remarcă printr-o activitate turistică dinamică, datorată în primul rând mănăstirilor. Cele cinci mănăstiri cu pictură exterioară, intrate în patrimoniul turistic mondial, își păstrează caracteristicile după mai bine de 450 de ani.

România are o cultură unică datorită așezării sale geografice și a evoluției istorice distincte. Este fundamental definită ca fiind un punct de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrală, Europa de Est și Europa de Sud-Est, dar nu poate fi cu adevărat inclusă în nici una dintre ele. Identitatea românească a fost formată pe un substrat din amestecul elementelor dacice și romane, cu multe alte influențe. 

Cultura de tip folcloric din spațiul românesc funcționează în cea mai mare parte ca sinteză a elementelor împrumutate de la alte populații, originalitatea ei constând în modul de îmbinare și selectarea acestora. În antichitate și în evul mediu, cele mai importante influențe au fost din partea popoarelor slave care au migrat în spațiul carpato-dunărean și care s-au format în vecinătatea ei — Bulgaria, Serbia, Ucraina, Polonia și Rusia —, din partea grecilor din Imperiul Bizantin și mai apoi, sub protecție turcă, din Fanar, din partea Imperiului Otoman, de la maghiari, precum și de la germanii care trăiesc în Transilvania. Cultura modernă română a apărut și s-a dezvoltat în aproximativ ultimii 250 ani sub o puternică influență din partea culturilor din vestul Europei, în special cea franceză și cea germană. În plus, sub influența tradiției bizantine și slavone, românii sunt, de asemenea, singurul popor majoritar creștin ortodox dintre popoarele latine.

Umanismul a apărut în Moldova în secolul al XVII-lea venit, în general, pe filieră poloneză. Cel mai important reprezentant al său, Miron Costin, a scris o cronică a istoriei Moldovei. Alți umaniști au fost Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu. Principalii reprezentanți ai iluminismului au fost Gheorghe Asachi, Ion Budai Deleanu și Dinicu Golescu. Unirea Principatelor Române din 1859 a dat un impuls deosebit societății și culturii românești. Pe baza unor înalte școli deja existente au fost întemeiate universități la Iași și la București, iar numărul de instituții culturale și științifice a crescut semnificativ. Un mare impact în literatura română l-a avut cercul literar Junimea, fondat de un grup de personalități în jurul criticului literar Titu Maiorescu, în 1863. Acesta a tipărit revista Convorbiri literare, unde au publicat, printre alții, Mihai Eminescu, poetul național al României, Ion Creangă, Vasile Alecsandri și Ion Luca Caragiale, cel mai important dramaturg român. În aceeași perioadă, Nicolae Grigorescu a fost unul dintre fondatorii picturii române moderne.

Prima jumătate a secolului al XX-lea este un moment important pentru cultura română, aceasta atingând nivelul său maxim de afirmare internațională în armonie cu tendințele culturale europene. Cel mai de seamă artist plastic, care a ocupat un loc deosebit și în istoria artei mondiale, a fost sculptorul Constantin Brâncuși, o figură centrală a mișcării artistice de avangardă și un pionier al captărilor, inovator în sculptura mondială prin imersiunea în sursele primordiale ale creației populare. Începutul secolului al XX-lea a fost, de asemenea, o perioadă importantă pentru proza românească, în care au activat personalități precum romancierii Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu și Camil Petrescu. În dramaturgie, un talent aparte a fost Mihail Sebastian, iar Lucia Sturdza Bulandra a fost actrița cea mai reprezentativă pentru această perioadă.

Poezia interbelică va ajunge să se sincronizeze cu marea poezie europeană. Cei mai însemnați poeți din această perioadă sunt: George Bacovia, Tudor Arghezi și Ion Barbu. De asemenea, Tristan Tzara, unul dintre fondatorii mișcării dadaiste, era originar din România. Tot la fel, în timpul acestei epoci s-au ivit și în filozofia română  figuri ca Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Tudor Vianu și Vasile Conta. În domeniul istoriei, perioada a fost dominată de marele erudit Nicolae Iorga.

După cel de-al Doilea Război Mondial, regimul comunist a introdus o cenzură aspră și a folosit cultura ca pe un mijloc de control și subordonare a poporului. Libertatea de exprimare a fost constant restricționată pe diverse căi. În această perioadă, personalități dintre cele mai reprezentative au fost: scriitorii Marin Preda, Nicolae Breban, poeții Nichita Stănescu, Marin Sorescu, precum și criticii literari Nicolae Manolescu și Eugen Simion. O altă consecință a atitudinii comuniste față de elite, în general, a fost apariția, pentru prima dată in istoria României, a unei diaspore adevărate incluzând mari personalități ale vieții științifice și culturale: George Emil Palade (laureat al Premiului Nobel în Biologie); Mircea Eliade, renumitul istoric al religiilor; Eugen Ionescu, dramaturg al absurdului, și Emil Cioran. Alți membri al diasporei au fost Sergiu Celibidache și Ionel Perlea, renumiți dirijori.

Muzica românească cuprinde totalitatea creațiilor muzicale elaborate de către români și strămoșii acestora. Posibilitatea de a trata muzica daco-geților și a protoromânilor este foarte limitată din pricina documentației minime păstrate. Începând cu Evul Mediu, situarea la confluența dintre est și vest a determinat o diferențiere între muzicile apreciate în primele state românești: cele așezate în apus beneficiază de influențe vestice, în vreme ce statele situate în est preiau elemente din muzicile bizantină, slavă și, mai târziu, turcească. Aceste influențe au acționat atât asupra muzicii folclorice, cât și a muzicii erudite (muzică religioasă – gregoriană în apus și bizantină în răsărit – și muzică cultă laică). Folclorul muzical românesc cuprinde toate creațiile culturii spirituale populare românești din domeniul artei sunetelor. Se face referire la moștenirea muzicală a românilor de la sat dintotdeauna și a popoarelor din care ei au luat naștere. Sub delimitarea folcloristicii, folclorul muzical constituie o ramură a creației tradiționale românești, alături de: folclorul literar, dans și teatrul popular. La începutul secolului XX se remarcă compozitorul George Enescu, primul creator român ce realizează o sinteză organică, profundă între muzica folclorică românească și tendințele muzicii culte ale vremii sale (este epoca romantismului târziu); el folosește un limbaj muzical modern și experimentează în ariile modală și microtonală. Enescu este considerat cel mai valoros compozitor român din toate timpurile.

Lista Patrimoniului Mondial UNESCO include monumente din România precum: așezările săsești cu biserici fortificate din Transilvania, bisericile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Maramureș, Mănăstirea Horezu, Cetatea Sighișoarei, fortărețele dacice din Munții Orăștiei, Delta Dunării. precum și unele rezervații naturale forestiere din Carpați incluse în situl transnațional denumit Pădurile primare și bătrâne de fag din Carpați și din alte regiuni ale Europei. De asemenea, în 2007, când a fost rândul României să desemneze una din cele două capitală europeană a culturii, a ales orașul Sibiu pentru a se alătura Luxemburgului în acel an. Pentru anul 2021, când este din nou rândul său, a fost ales orașul Timișoara.

În domeniul tehnic se pot nota realizări spectaculoase în domeniul aviației, făcute de Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Aurel Persu și Henri Coandă. Unul dintre întemeietorii ingineriei românești este Anghel Saligny – remarcabil inginer constructor, realizatorul multor invenții și premergător mondial al științei construcțiilor metalice și de beton armat. În arhitectură, printre realizările semnificative, putem cita: Biserica Neagră, Castelul Bran, Castelul Huniazilor și Castelul Peleș. În epoca modernă, Ion Mincu este fondatorul școlii române de arhitectură. În medicină, Nicolae Paulescu a fost unul din precursorii descoperirii și folosirii insulinei în scopul tratării diabetului, Gheorghe Marinescu a fost un important neurolog, iar Victor Babeș a fost unul dintre primii bacteriologi. Gheorghe Țițeica a fost unul dintre cei mai remarcabili matematicieni români.

Cinematograful a apărut în România la 27 mai 1896 iar primele proiecții au avut loc în București la sediul ziarului de limba franceză L’Indépendance Roumaine. Printre cei mai importanți regizori români, se numără: Jean Georgescu, Victor Iliu, Liviu Ciulei, Ion Popescu-Gopo, Lucian Pintilie, Dan Pița, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc și Sergiu Nicolaescu. Dintre filmele românești cu distincții internaționale pot fi amintite: Pădurea spânzuraților, Răscoala, Hotel de lux și Terminus Paradis. Alte filme din ultimii ani care s-au bucurat de succes internațional sunt: Moartea domnului Lăzărescu, regizat de Cristi Puiu și 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile realizat de Cristian Mungiu și premiat cu Palme d’Or la Cannes. Printre cei mai talentați actori români se numără: Radu Beligan, Constantin Tănase, Toma Caragiu, Victor Rebengiuc, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Marcel Iureș, Marin Moraru, Amza Pellea, Florin Piersic, Dem Rădulescu, Tamara Buciuceanu Botez, Draga Olteanu Matei, Stela Popescu, Ilarion Ciobanu, Dorel Vișan, Mircea Albulescu, Sebastian Papaiani, Florian Pittiș, Mircea Diaconu, Maia Morgenstern și Alexandru Arșinel.

Armata Română este formată din trei categorii de arme: Forțele Terestre, Forțele Aeriene și Forțele Navale, aflate sub comanda Statului Major General, direct subordonat Ministerului Apărării Naționale. Pe timp de război, Președintele României este comandatul suprem al Forțelor Armatei. Ministerul Apărării Naționale are prevăzute, potrivit proiectului pe 2009, cheltuieli în valoare de 7,65 miliarde de lei, respectiv 1,3% din PIB, ceea ce reprezintă cu aproximativ două miliarde de lei mai puțin față de suma prevăzută în proiectul fostului Guvern Tăriceanu. Modernizarea armatei române necesită, în următorii 10 ani, 13 miliarde euro, doar pentru programele mari de înzestrare, planificate atât pentru forțele aeriene, cât și pentru cele terestre și navale. În prezent, numărul total de efective participante la misiuni internaționale este de 1601. Momentan, sunt trupe române în Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Irak și Afganistan. Serviciul militar obligatoriu a fost eliminat din 2007.

Ca urmare a aderării României la NATO în 2004, a urmat o perioadă de pregătiri intensive pentru transformarea armatei într-o instituție profesionistă până în anul 2007, urmând a avea 90.000 de angajați, dintre care aproximativ 75.000 de militari și 15.000 civili. Dintre cei 75.000, circa 45.800 vor reprezenta forțele terestre, circa 13.250 forțele aeriene și 6.800 forțele navale, restul de 8.800 având alte sarcini.

În prezent Armata Română trece printr-un proces de restructurare în trei stagii. Primul stagiu va fi completat în 2007. Anul 2015 va marca sfârșitul celui de-al doilea stagiu, când forțele armate vor fi reduse la 80.000 de oameni. Întregul proces este estimat să fie completat în 2025. Aceste modificări au ca scop modernizarea structurii forțelor armate, prin reducerea personalului și achiziționarea de tehnologie nouă și îmbunătățită, compatibilă cu standardele NATO.

Potrivit unui material difuzat de Ministerul Apărării Naționale (MApN), prioritatea în domeniul achizițiilor de echipamente moderne o dețin forțele aeriene. O realizare a Forțelor Aeriene a fost modernizarea elicopterului IAR – 330 SOCAT, realizată cu ajutorul unei firme israeliene, care a dus la asigurarea interoperabilității cu sistemele NATO Tancul mijlociu românesc TR-85 M1 a intrat recent în dotarea Forțelor Terestre ale armatei române, el fiind varianta modernizată a principalului vehicul de luptă al infanteriei. Obiectivul principal al Statului Major al Forțelor Navale a fost și este achiziția, revitalizarea și modernizarea fregatelor Regele Ferdinand și Regina Maria.

La 12/24 noiembrie 1859, Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, este înființat Statul Major General. Bazele moderne ale constituirii și consacrării Forțelor Terestre pot fi plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aviația militară română a luat ființă în anul 1910 datorită colaborării societății civile cu Ministerul de Război, iar primul avion militar de concepție și construcție românească, proiectat de inginerul aviator Aurel Vlaicu și realizat la Arsenalul Armatei, a zburat la 17 iunie 1910. 

După unirea Principatelor Române, în anul 1859, s-a acționat pentru contopirea flotelor din Moldova și Muntenia și organizarea unei structuri navale unitare ce s-a numit Corpul Flotilei. Prima flotilă militară a statului român a avut în compunere 6 șalupe-canoniere și era dispusă în 6 baze, în porturile Chilia, Ismail, Galați, Brăila, Giurgiu și Calafat. NMS Delfinul este numele a primului din cele două submersibile cu acest nume ale Marinei Militare Române. Cel actual, numit tot „Delfinul” în memoria primului, a fost construit în URSS. Marina militară Română mai avea înainte de al Doilea Război Mondial alte două submarine: Rechinul și Marsuinul.

În Armata României, uniformele militare sunt purtate conform unui regulament. Toți militarii, indiferent de grad, inclusiv cei în rezervă și în retragere care au aprobare de a purta ținută militară, sunt obligați să cunoască și să aplice prevederile acestuia privind ținutele. Etapele de evoluție a uniformelor militare românești sunt legate de momente ale organizării armatei și reflectă caracterele epocii. Distincțiile militare onorifice sunt însemne care simbolizează aprecierea faptelor deosebite săvârșite în timpul îndeplinirii misiunilor militare. Ele cuprind embleme, insigne onorifice, plachete, denumiri onorifice și distincții de serviciu.

Clubul sportiv al armatei, Steaua, a fost înființat la 6 iunie 1947, pentru a continua într-un cadru instituționalizat vechea tradiție a practicării sportului în Armata României. În cei 60 de ani de existență, sportivii clubului s-au aflat în permanență printre protagoniștii întrecerilor naționale și internaționale. În fiecare an, pe 25 octombrie se sărbătorește Ziua Armatei, iar pe 1 decembrie, de Ziua Națională a României, în București și la Alba-Iulia au loc numeroase parade militare. În București se află Universitatea Naționala de Apărare și Muzeul Militar Național.

Primele asociații sportive din România au fost înființate la mijlocul secolului al XIX-lea. Una din primele s-a numit „Societatea de dare la semn” (înființată în timpul domniei lui Al. I. Cuza). În primii ani ai secolului al XX-lea s-au extins sporturi precum boxul, ciclismul și mai târziu jocurile de echipă. Primul meci de fotbal oficial s-a jucat la Timișoara în 1902 iar în 1910 a fost înființat primul club de rugby în București. Doi ani mai târziu a fost înființată în capitală Federația Societăților Sportive din România, fiind urmată de înființarea Comitetului Olimpic Român în 1914. Prima instituție de învățământ superior în acest domeniu, Institutul Național de Educație Fizică, și-a deschis porțile în 1923. În perioada dintre cele două războaie mondiale sportivii români au obținut primele victorii în concursurile internaționale.

Echipa națională de fotbal a României își începe activitatea prin meciul de la 8 iunie 1922 de la Belgrad, contra Iugoslaviei, scorul fiindu-i favorabil cu 2-1. La 20 mai 1923 Comisia de Fotbal a FSSR (Federația Societăților Sportive din România) este admisă la Congresul de la Zürich ca membră a FIFA. În această calitate de membră a FIFA, România participă la Turneul Olimpic de Fotbal de la Jocurile Olimpice din 1924 desfășurate la Paris. Federația Română de Fotbal este membră fondatoare a UEFA în 1954. Din august 1990, FRF a devenit organ independent de conducere al mișcării fotbalistice din România, primul președinte ales fiind Mircea Sandu.

La nivel internațional, selecționata de fotbal a României a participat până acum la 7 Campionate Mondiale de Fotbal. Cele mai mari succese le-a înregistrat pe parcursul anilor '90. În 1994, la Campionatul Mondial din Statele Unite, echipa României a reușit să ajungă până în sferturi, clasându-se atunci pe poziția 6 în clasamentul FIFA. Liderul generației de aur a fotbalului românesc este
Gheorghe Hagi. În prezent, dintre fotbaliștii români celebri pot fi amintiți Adrian Mutu și Cristian Chivu.

Cel mai cunoscut club de fotbal din România este Steaua București, care în 1986 a fost prima echipă din estul Europei și singura din România ce a câștigat Cupa Campionilor Europeni. De asemenea, în 1989 a mai jucat o finală a Cupei Campionilor Europeni, în 1988 o semifinală, iar în 2006 a ajuns în semifinalele Cupei UEFA, după un sfert de finală jucat cu altă echipă românească, Rapid București. Altă echipă de succes din fotbalul românesc este Dinamo București care a jucat o semifinală a Cupei Campionilor Europeni în 1984, iar în 1990 semifinala Cupei Cupelor; anterior, în sezonul 1982-83, CS Universitatea Craiova a ajuns până în semifinalele Cupei UEFA.

Tenisul a fost introdus și el în România pe la sfârșitul secolului al XIX-lea de studenți întorși de la studiile din străinătate. Cel mai cunoscut jucător român de tenis este Ilie Năstase, activ în anii 1970, care în 1973 a ajuns numărul 1 mondial după ce a câștigat turneele de Grand Slam US Open 1972 și Roland Garros 1973. A făcut echipă de Cupa Davis cu Ion Țiriac, cu care a jucat finala în 1969, 1971 și 1972, pierzând de fiecare dată în fața Statelor Unite. Cei doi au câștigat și titlul la dublu la Roland Garros în 1970. După încheierea carierei, Țiriac a plecat din România comunistă și s-a lansat în afaceri, în 2015 el fiind considerat de Financial Times cel mai bogat fost sportiv profesionist din lume.

La feminin, Virginia Ruzici a fost, în aceeași perioadă, una dintre cele mai bune jucătoare din lume, câștigând turneul de la Roland Garros atât la simplu, cât și la dublu în 1978. Mai recent, Simona Halep a ajuns numărul 1 mondial și a câștigat Roland Garros la simplu în 2018. 
În data de 13 iulie 2019, Simona Halep a câștigat cu 6-2, 6-2 la finala de la Wimbledon, în meciul cu Serena Williams. Este al doilea titlu de Grand Slam câștigat și este prima jucătoare din România care câștigă turneul de la Wimbledon.

În România, primul meci de handbal a avut loc în anul 1922, fiind disputat în orașul Sibiu, între două echipe de elevi. 

În anul 1936, handbalul se desprinde și este creată o federație de sine stătătoare, dar activitatea acesteia în ceea ce privește echipele, formarea antrenorilor și a arbitrilor, precum și promovarea acestui sport în rândul unor categorii largi ale populației a fost nesatisfăcătoare. În 1937, se organizează primul Campionat Național de handbal (pe mai multe serii). Handbalul românesc se afirmă și pe plan internațional, reușind, prin rezultatele obținute în perioada 1935-1940, să se claseze pe locul al cincilea în clasamentul mondial, precizează Enciclopedia Educației Fizice și Sportului.

La primele întreceri olimpice de handbal, din 1936, de la Berlin, au participat șase țări, România clasându-se pe locul 5.

La Campionatul Mondial de Handbal Masculin din 1961, în Republica Federală Germania, echipa României a câștigat campionatul după ce a învins în finală echipa Cehoslovaciei, devenind astfel pentru prima dată campioană mondială.
La a V-a ediție a Campionatului Mondial de Handbal Masculin din 1964, în Cehoslovacia, echipa României a câștigat campionatul după ce a învins în finală echipa Suediei, cu scorul de 25-22.
În 1970, echipa României a câștigat pentru a treia oară Campionatul Mondial, după ce a învins echipa RDG-ului, cu scorul de 13-12.
În 1974, echipa României câștigă pentru a patra oară Campionatul Mondial, după ce a învins echipa RDG-ului, cu scorul de 14-12.

La a II-a ediție a Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 1956, în Republica Federală Germania, echipa României devine campioană a lumii la handbal în 11 jucătoare. La a III-a ediție a Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 1960, în Olanda, echipa României câștigă pentru a două oară titlul de campionană mondială la handbal în 11 jucătoare, după ce învinseseră, în finală, echipa Austriei cu 10-2.

La Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 1962, desfășurat în România, echipa României a câștigat campionatul după ce a învins în finală echipa Danemarcei cu scorul de 8-5, devenind pentru prima dată campioană mondială.
România este singura țară a cărei echipă națională a participat la toate edițiile Campionatului Mondial.

La Jocurile Olimpice de vară din 1976, echipa masculină de handbal a României s-a clasat pe locul 2.

Până în prezent, echipa națională de handbal feminin a României nu s-a calificat decât la patru turnee olimpice. Cea mai bună clasare a fost la Jocurile Olimpice de vară din 1976, unde România a obținut locul 4.

Cristina Neagu, căpitanul echipei naționale a României, este singura handbalistă din istoria acestui sport recompensată de patru ori cu titlul de Cea mai bună handbalistă IHF a anului.

Prima participare a României al Jocurile Olimpice a fost în 1900 când a participat doar cu un singur sportiv. Mai apoi, delegația României a fost prezentă la toate edițiile Jocurilor Olimpice începând cu anul 1924, excepție făcând două ediții de vară, cele din 1932 și 1948 și una de iarnă, cea din 1960. România are un palmares de 292 de medalii (din care 86 de aur, 89 de argint și 117 de bronz) câștigate de sportivi la Jocurile Olimpice de vară, de la prima ediție, Paris, 1924 până la ediția Beijing 2008. Prima medalie olimpică, una de bronz, a fost câștigată la Paris în 1924 de către echipa de rugby. Ea a fost urmată de una de argint la cursele de cai la Olimpiada din Berlin din 1936. Primele titluri de campion mondial au fost câștigate în 1934 și 1936 la sanie, în timp ce boxul românesc obținea primul titlu european în 1930 prin Lucian Popescu. În anii '50 s-au înregistrat succese notabile la tenis de masă feminin, tir, box, lupte și haltere. Dintre sportivii din această perioadă pot fi amintiți Iosif Sîrbu și Iolanda Balaș. La caiac-canoe România s-a remarcat prin Ivan Patzaichin iar la canotaj prin Elisabeta Lipă. 

Gimnastica românească a avut un număr semnificativ de succese fapt pentru care România a devenit cunoscută în întreaga lume. Nadia Comăneci, prin performanțele sale răsunătoare consemnate de istoria sportului ca expresie a perfecțiunii este recunoscută peste ani de mișcarea olimpică ca sportiva secolului al XX-lea.

La 2 mai 1910 se înființează grupare polisportiva „Tenis Club Roman” (TCR). Aceasta reunea mai multe discipline: sporturi atletice, canotaj, football-rugby (denumirea englezească a rugby-ului), fotbal, înot, patinaj, sporturi de iarnă, scrimă, tenis și tir. Culorile noului club erau alb si verde, iar numarul membrilor se apropia de 350. Jocul de rugby avea să apară în cadrul acestui club peste doi-trei ani, printre promotorii acestei discipline numărându-se Grigore Caracostea și Mircea Iconomu. La fel cum s-a întâmplat și cu jocul de fotbal, primele noțiuni legate de rugby, precum și cele dintâi baloane de joc, au fost aduse la București de către tineri români care studiaseră la Paris. Acest proces s-a petrecut pe la începutul secolului al XX-lea.

Jocul de baschet se răspândește în Europa la începutul secolului al XX-lea, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904, de la St. Louis. În 1932 se constituie Federația Internațională de Baschet Amator (FIBA). România s-a aflat printre cele 8 țări membre fondatoare ale forului mondial alături de Anglia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Italia, Lituania, Elveția și Portugalia. Din 1935 se dispută campionatele europene (la care a participat și o echipă din această țară). În România, primele demonstrații de baschet au fost efectuate în 1920. Până în 1923, baschetul se practica în special în liceele din capitală, organizându-se sporadic competiții interșcolare. Federația Română de Baschet și Volei ia ființă în 1931. Dintre performanțele României pe plan internațional menționăm clasarea de 3 ori pe locul IV la campionatele feminine europene (1964, 1966, 1968) și de 2 ori pe locul V la cele masculine (1957, 1967). În 1981, la Campionatele Mondiale Universitare echipa de fete a României s-a clasat pe locul III, cucerind medalia de bronz, iar echipa masculină a ocupat locul IV.

În România, scrima este rezultatul împletirii mânuirii armelor și activităților militare organizate cu influența străină pătrunsă prin intermediul războaielor și schimburilor economice și culturale, fiecare epoca aducându-și contribuția la scrima sportivă de astăzi. În perimetrul țării această activitate s-a aflat printre primele discipline sportive. Prima participare românească la un concurs internațional de scrimă are loc în 1910, în Franța, Mihai Savu ocupând locul I. În 1911, la Paris, românul Dinu Cesianu cucerește primul loc la un concurs internațional de spadă. În 1932, forul sportiv U.F.S.R. recunoaște oficial Federația Română de Scrimă. 

În data de 2 noiembrie 2019, scrimera Ana Maria Popescu a câștigat Cupa Mondială la spadă de la Tallinn, Estonia, după ce a învins-o, în finală, pe rusoaica Violetta Kolobova, cu 15-13.
În data de 26 ianuarie 2020, Ana Maria Popescu a câștigat medalia de aur la Grand Prix-ul de la Doha, Qatar.

Atletismul apare în România la sfârșitul secolului al XIX-lea, la inițiativa studenților care studiau în țările occidentale. În timpul vacanțelor, aceștia promovau atletismul organizând competiții de alergări, sărituri și aruncări. Primele Campionate Naționale ale României sunt organizate în 1914, la 16 probe, și se adresează doar bărbaților. Un an mai târziu, în 1915, se inaugurează la București primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Primul concurs organizat de atletism are loc în 1882 la București, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava și Matei Basarab. La atletism, Gabriela Szabó a fost, de asemenea, de trei ori campioană mondială.




#Article 12: Arte marțiale (418 words)


Artele marțiale reprezintă un sistem complex de tehnici de luptă, cu sau fără arme, însușit la nivel individual.

Se poate spune despre „artele marțiale” că au existat de-a lungul întregii istorii a omenirii. Încă din vremea Jocurilor Olimpice antice a rămas moștenire o artă, , numită în timpurile moderne box, precum și celebrele lupte greco-romane, modificate în mai puțin protectivele , care la români au fost cunoscute sub denumirea de trântă.
 
Merită amintit celebrul dans al călușarilor, care denotă transformarea unui sistem de luptă, cu sabia, într-un dans. De asemenea, se pot menționa obiceiurile oșenilor și moroșenilor de a purta cuțite. Se poate spune că încă există o transmisie orală a unor tehnici de luptă cu această armă.

De asemenea, la nivel european trebuie să fi existat forme similare sau diferite de luptă; aici este de menționat franțuzescul savate (anul 1790).

Artele marțiale, în accepțiunea actuală, au în general origine orientală și presupun căutarea de către practicanți a unui sens mai adânc decât simpla pregătire pentru o confruntare fizică. Aceste țeluri se constituie într-un evantai larg, de la aspirații religioase până la simpla menținere a unei sănătăți perfecte. Din cauza scopurilor urmărite de fiecare tip de artă marțială, acestea nu sunt în esență sporturi, însă spiritul de competiție prezent în unele dintre ele și pregătirea fizică pe care o presupun au dus la includerea unora (sau a formelor fizice de manifestare a lor) în această categorie. În realitate, practicarea artelor marțiale înseamnă, în principal, dezvoltarea unei conștiințe superioare, în armonie cu mediul înconjurator, și autocontrol realizat prin exerciții fizice și mentale, cunoștințe extinse de: medicină, filosofie orientală, tehnologia materialelor (pentru folosirea armelor), psihologie etc.
În funcție de: principiile strategice folosite, rolul acordat forței, vitezei și inițiativei, artele marțiale se împart în două mari ramuri (școli): stilul extern și stilul intern.

Nu se poate face trimitere la arte marțiale, în accepțiunea orientală, fără a ne referi la celebra lucrare chinezească a lui Sun Tzu - Arta Războiului.

La ora actuală, există în lume, sute de stiluri de arte marțiale, printre care se numără:

Observație: Gruparea artelor marțiale realizată mai sus este extrem de subiectivă. O mulțime de arte marțiale tradiționale sunt predate, în prezent, ca sporturi (cu pregătirea orientată spre competiții), iar altele, chiar dacă au origini militare, sunt predate în special civililor (cum ar fi: Krav-Maga).

Piesa bucală trebuie să se așeze perfect pe un maxilar superior, fără ajutorul suplimentar al părții inferioare.

Dacă amprentele dinților rămân slabe pe piesa bucală, nu se ține bine pe maxilarul superior.




#Article 13: Limba engleză (2446 words)


Limba engleză (în engleză, ) este o limbă vest germanică avându-și originile în Anglia, și care este în prezent limba maternă pentru majoritatea locuitorilor Australiei, Canadei, Commonwealth-ului Caraibean, Irlandei, Noii Zeelande, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii (cunoscute de asemenea drept „Anglosfera”). Este o limbă folosită intensiv ca limbă secundară sau ca limbă oficială de-a lungul lumii, în special în țări din Commonwealth precum India, Sri Lanka, Pakistan, sau Africa de Sud, precum și în multe organizații internaționale.

Engleza modernă este denumită adeseori „lingua franca” globală. Engleza este limba dominantă pe plan internațional în domeniile comunicației, științei, afacerilor, aviației, divertismentului, radioului și diplomației. Influența Imperiului Britanic este motivul principal pentru răspândirea inițială a limbii mult dincolo de limitele Arhipelagului Britanic. În urma celui de-al Doilea Război Mondial, influența economică și culturală crescândă a Statelor Unite a accelerat profund răspândirea acestei limbi. Într-o zi obișnuită de școală, aproximativ un miliard de oameni învață, într-o formă sau alta, limba engleză.

Cunoașterea limbii engleze este necesară pentru angajarea în anumite domenii, profesii sau ocupații. Rezultatul acestei necesități este că peste un miliard de oameni din întreaga lume vorbesc engleza măcar la un nivel de bază. Engleza este de asemenea una din cele șase limbi oficiale ale Națiunilor Unite.

În izvoarele istorice se găsesc referiri la o limbă străină, mult mai veche decât limba engleză, care circula în zona Insulei Britanice încă din Epoca Bronzului. Aceasta făcea parte din grupul de limbi proto-celtice (sau „”). Acest grup de limbi antice reprezintă un vechi strămoș al limbilor celtice (grup de limbi ce au circulat în zona de nord a Europei).

Limbile proto-celtice erau vorbite în zona Insulei Britanice și făceau parte din pachetul de limbi proto-indo-europene. Ele au fost vorbite în această zonă până la sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr. și au fost reprezentative pentru Epoca Bronzului în zona Insulei Britanice. După sfârșitul secolului secolului al VIII-lea î.Hr. a dispărut Epoca Bronzului, iar acest grup de limbi a evoluat în grupul de limbi celtice.

Limbile celtice fac parte din setul de limbi indo-europene. Acest pachet de limbi straine a circulat pe o perioadă de 5 secole în toată Europa. Ele au fost vorbite în epoca fierului și au apărut la inceputul secolului 6 î.Hr.

În zona Insulei Britanice, a apărut și s-a dezvoltat celtica insulară. Astfel, acest grup de limbi conținea următoarele pachete de limbi vorbite:

Datele istorice evidențiază faptul că înainte de limba engleză, pe Insula Britanică era vorbită . Grupul de limbi celtice a avut în istorie extrem de multe forme. Acest grup de limbi străine a circulat aproape în toată Europa. Cu toate că limbile celtice insulare se aseamănau extrem de mult între ele, ceea ce știm din izvoarele istorice, este o diferență extrem de mare din punct de vedere al lexicului și vocabularului față de limbile celtice continentale.

Limbile celtice insulare au apărut în secolul 6 î.Hr. și au primit diverse influențe de-a lungul timpului. Aceste influențe s-au menținut până in ziua de astăzi, dar s-au modificat o dată cu interacțiunea cu alte popoare și alte limbi străine.

Engleza este o limbă anglo-frizonă. Popoare vorbitoare de limbi germanice din nord-vestul Germaniei (angli și saxoni) și din Iutlanda (iuți) au invadat ceea ce astăzi este partea de est a Angliei, în jurul secolului V d. Hr. Încă se dezbate dacă vechea engleză s-a răspândit prin dispersarea vechii populații sau dacă celții nativi au adoptat gradual limba și cultura clasei dominante, nefiind exclusă nicio combinație a acestor două procese.
 
Indiferent de origini, aceste dialecte germanice s-au unit până la un punct (încă mai rămăseseră variațiuni geografice) și au format ceea ce astăzi se numește vechea engleză. Vechea engleză se aseamănă cu unele dialecte de pe coasta de nord-vest a Germaniei și Olandei de astăzi. De-a lungul istoriei scrise a vechii engleze, aceasta și-a păstrat o structură sintetică mai degrabă apropiată de cea a limbii proto-indo-europene, adoptând convențiile saxonei de vest, în timp ce engleza orală a devenit din ce în ce mai analitică în natura sa, pierzând sistemul complex al cazurilor și bazându-se mai mult pe prepoziții și ordine fixă a cuvintelor pentru a transmite sensurile. Acest fenomen devine evident de-a lungul perioadei „englezei de mijloc”, când literatura era până la un punct redactată cu variațiunile dialectale orale aproape intacte, după ce vechea engleză și-a pierdut statutul de limbă literară a nobilimii. Se afirmă că dezvoltarea timpurie a limbii a fost influențată de substratul celt. Mai târziu, a fost influențată de limba nord-germanică înrudită nordica veche, vorbită de vikingii care s-au stabilit în principal pe coasta de nord și est, ajungând până la Londra, în regiunea cunoscută ca „Danelaw”.

Cucerirea Angliei de către normanzi, în 1066, a influențat profund evoluția limbii. Timp de aproximativ 300 de ani după cucerire, normanzii au vorbit anglo-normanda, o limbă apropiată de franceza veche, ca limba oficială la Curte, în drept și administrație. Un număr foarte mare de cuvinte normande s-au strecurat în engleza veche, în special în domeniile legale și administrative, dar și în cuvinte din vocabularul de bază, precum mutton (carne de miel) sau beef (carne de vită). Mai târziu, multe cuvinte au fost împrumutate direct din latină sau greacă, lăsând un vocabular paralel care a ajuns până în zilele noastre. Influența normandă a dat naștere la ceea ce azi se cheamă „engleza de mijloc”.

De-a lungul secolului al XV-lea, engleza de mijloc a fost transformată de „marea rocadă a vocalelor”, de răspândirea prestigiosului dialect sud-estic la Curte, în administrație și în viața academică, și de efectul uniformizator al imprimării. În anul 1476, William Caxton a introdus tiparul în Anglia, iar până în anul 1640 erau 20.000 de scrieri tipărite în limba engleză. Aceast lucru a avut o mare importanță în răspândirea unei engleze standardizate, uniformizate, pe tot teritoriul Angliei. Renașterea, Shakespeare, creșterea Angliei ca forță la nivel mondial și epoca de aur a coloniilor engleze în lume, dezvoltarea modalităților de transport (tren, vapor etc.) și de acces la informație (ziare, literatură etc.) au avut toate influențe puternice asupra limbii engleze și au contribuit la formarea și transformarea ei în ceea ce cunoaștem azi.

Limba engleză aparține sub-ramurii vestice a ramurii germanice aparținând familiei de limbi indo-europene.

Întrebarea privind care este limba cea mai înrudită cu engleza nu are un răspuns sigur. Aparte de limbile „creole”, cu împrumuturi din engleză, precum tok pisin, scots (vorbită în special în Scoția și părți din Irlanda de Nord), nu este o limbă galică, ci face parte din familia de limbi anglice: atât scots, cât și engleza modernă provin din engleza veche, cunoscută și ca „anglo-saxonă”. Ruda cea mai apropiată a englezei, după scots, este frizona, vorbită în nordul Olandei și nord-vestul Germaniei. Alte limbi vest-germanice mai puțin înrudite sunt: germana, saxona joasă, neerlandeza și afrikaans. Limbile nord-germanice din Scandinavia sunt mai puțin apropiate de engleză decât cele vest germanice.

Multe cuvinte franceze sunt inteligibile pentru un vorbitor de engleză (deși pronunția poate fi diferită), deoarece engleza a absorbit un număr mare de cuvinte din normandă și franceză, datorită cuceririi normande și apoi unor împrumuturi din franceză în secole mai târzii. Drept urmare, o parte importantă din vocabularul englez este derivată din franceză, cu diferențe minore de ortografie (terminații, folosirea ortografiei din franceza veche etc.), precum și diferențe ocazionale de semantică – așa-numiții faux amis, sau „prieteni falși”.

Peste 380 de milioane de oameni vorbesc engleza ca limbă maternă. Engleza este astăzi, probabil, a treia limbă ca număr de vorbitori nativi, după chineza mandarină și spaniolă. Cu toate acestea, combinând vorbitorii nativi cu cei non-nativi, este probabil cea mai vorbită limbă din lume, deși pe locul doi dacă luăm în considerație combinația limbilor chineze, depinzând dacă variantele de chineză sunt considerate dialecte sau limbi de sine stătătoare. Estimările care includ engleza ca limbă străină variază de la 470 de milioane la peste un miliard, depinzând de standardele folosite pentru a stabili nivelul și gradul de alfabetizare atins în limba respectivă. Conform unor surse, numărul celor care vorbesc engleza ca limbă străină este de trei ori mai mare decât cel al vorbitorilor nativi.

Țările cu cele mai mari populații de vorbitori nativi de engleză sunt, în ordine descendentă: Statele Unite (225 milioane), Marea Britanie (56,6 milioane), Canada (19,4 milioane), Australia (16,5 milioane), Africa de Sud (4,89 milioane), Irlanda (4,27 milioane) și Noua Zeelandă (3,82 milioane). Țări precum Jamaica și Nigeria au de asemenea milioane de vorbitori nativi ale unor dialecte care variază de la o creolă bazată pe engleză la o versiune aproape standard a englezei. Dintre acele țări unde engleza este vorbită ca limbă secundară, India are cei mai mulți vorbitori, iar profesorul de lingvistică David Crystal susține că, dacă se adună vorbitorii nativi și cei non-nativi, India are cel mai mare număr de oameni care vorbesc sau înțeleg engleza. După India se află Republica Populară Chineză.

Engleza nu este limbă oficială nici în Statele Unite, nici în Regatul Unit. Deși guvernul federal american nu are limbi oficiale, engleza are statut oficial în guvernele a 31 din cele 50 de state constituente.

Deoarece engleza este atât de răspândită, a fost numită deseori „limbă globală” sau „lingua franca” a epocii moderne. Cu toate că engleza nu este limbă oficială în multe țări, este în prezent limba cea mai studiată ca limbă secundară din lume. Unii lingviști consideră că nu mai este semnul cultural exclusiv al „vorbitorilor nativi de engleză”, ci mai degrabă o limbă care absoarbe aspecte ale unor culturi din întreaga lume, pe măsură ce influența ei se extinde. Este, prin tratat internațional, limba oficială pentru comunicațiile aeriene și maritime, precum și una din limbile oficiale ale Uniunii Europene, ale Națiunilor Unite și a majorității organizațiilor atletice internaționale, incluzând aici Comitetul Olimpic Internațional.

Engleza este limba cea mai studiată ca limbă străină în Uniunea Europeană (de către 89% dintre elevi), urmată fiind de franceză (32%), germană (18%) și spaniolă (8%). În Uniunea Europeană, o mare parte din populație pretinde că poate conversa la un anumit nivel în engleză. Dintre țările non-anglofone, un procentaj important din populație a afirmat că poate conversa în engleză, în următoarele țări: Olanda (87%), Suedia (85%), Danemarca (83%), Luxemburg (66%), Finlanda (60%), Slovenia (56%), Austria (53%), Belgia (52%) și Germania (51%). Norvegia și Islanda prezintă de asemenea o majoritate de vorbitori competenți ai englezei.

Cărți, reviste și ziare scrise în engleză se pot găsi în multe țări de pe Glob. Engleza este de asemenea cea mai folosită limbă în științe. În 1997, Indexul de Citare a Științelor a informat că 95% din articolele sale erau scrise în engleză, cu toate că numai jumătate aparțineau unor autori din țări anglofone.

Expansiunea Imperiului Britanic și – de la al Doilea Război Mondial – dominația Statelor Unite au avut drept rezultat răspândirea englezei pe Glob. Datorită acestei răspândiri globale, s-au dezvoltat diverse dialecte ale englezei, precum și limbi creole bazate pe engleză.

Varietățile majore ale englezei includ, în cele mai multe cazuri, mai multe subvarietăți, precum argoul Cockney în cadrul englezei britanice; engleza Newfoundland în cadrul englezei canadiene; și engleza vernaculară afro-americană, precum și engleza sud-americană, în cadrul englezei americane. Engleza este o limbă pluricentrică, lipsită de o autoritate lingvistică centrală, cum de exemplu pentru Franța este Académie française; și, cu toate că nici o varietate nu este considerată cea standard, există unele accente care au mai mult prestigiu, cum ar fi RP – Received Pronunciation – în engleza britanică.

Scots s-a dezvoltat – în mare parte independent – pornind de la aceleași origini, dar în urma Actelor de Uniune din 1707 a început un proces de atrițiune, în care generațiile succesive au început să adopte tot mai multe caracteristici din engleză, cauzând o dialectalizare. Dacă este o limbă separată sau un dialect al englezei („engleza scoțiană”) se dezbate în prezent. Pronunția, gramatica și lexicul formelor tradiționale sunt distincte, uneori fundamental, de alte varietăți ale englezei.

Așa cum engleza a împrumutat cuvinte din multe limbi de-a lungul istoriei sale, împrumuturi din engleză există acum în multe dintre limbile lumii, indicând influența tehnologică și culturală a vorbitorilor ei. Mai multe limbi creole s-au format având engleza ca bază, precum jamaicana patois, pidginul nigerian sau tok pisin. Există cuvinte în engleză pentru a descrie diversele forme pe care le adoptă limbile non-engleze care conțin cuvinte englezești într-o proporție semnificativă. Franglais, de exemplu, este folosit pentru a descrie limba franceză vorbită cu multe cuvinte englezești; se găsește în Insulele Canalului. Altă variantă, vorbită în regiunile bilingve ale Québecului, este numită Frenglish.

În comparație cu alte limbi în care reprezentarea în scris a unui sunet este regulat, în limba engleză un anumit sunet poate fi scris în mai multe variante. Această neregularitate se datorează atât istoriei complexe a limbii engleze, dar și faptului că de-a lungul timpului nu a fost implementată nicio reformă de ortografie sistematică.

Pe lângă aceste aspecte, sunt anumite diferențe în ortografia cuvintelor depinzând de regiuni și țări, și anume (în termeni generali) între ortografia în cadrul englezei americane și englezei britanice. În Statele Unite, Canada și în alte țări care au fost puternic influențate de Statele Unite se vorbește (și se scrie) engleza americană; în timp ce în Marea Britanie și restul de peste 50 de țări care fac parte din așa-numita „British Commonwealth” (precum Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud și așa mai departe) se vorbește și scrie engleza britanică. Diferențele există fiindcă engleza britanică a menținut modul de scriere a cuvintelor preluate din alte limbi (precum limba franceză), în timp ce engleza americană a adaptat ortografia pentru a reflecta pronunția acestora. Deși populației din România îi este foarte cunoscut accentul american, datorită filmelor hollywoodiene, de obicei în cadrul cursurilor de limba engleză (atât în cadrul învățământului de stat cât și particular) se predă engleza britanică și implicit ortografia aferentă. Diferențele se pot observa în cinci cazuri:

Cea de-a doua ediție a Oxford English Dictionary (1933) cuprinde 600.000 de definiții, în timp ce Webster's Third New International Dictionary cuprinde 475.000 de cuvinte. În decembrie 2010, un studiu în care au colaborat Google și Harvard a arătat că limba conține 1.022.000 de cuvinte și crește la un ritm de 8.500 de cuvinte pe an. Cele mai folosite cuvinte sunt în majoritate de origine germanică. Un studiu computerizat de 80.000 de cuvinte luate din vechiul Shorter Oxford Dictionary (a treia ediție), publicat în Ordered Profusion de Thomas Finkenstaedt și Dieter Wolff (1973), arată originea cuvintelor ca fiind următoarea:

Cuvintele de origine olandeză sunt în principal cele despre nave, cele provenind din limba nordică veche sunt în principal moștenite din anii 800–1000 d. Hr., când vikingii cuceriseră estul și nordul Angliei, în timp ce majoritatea celor de origine franceză sunt din perioada cuceririi normande (multe altele însă de asemenea au fost adoptate în secolele XVII–XIX, când franceza era limba occidentală a politicii internaționale și a comerțului).




#Article 14: Pământ (6139 words)


Pământul (numit și Terra sau „Planeta albastră”) este a treia planetă de la Soare și cea mai mare dintre planetele telurice ale Sistemului Solar, atât pentru masă, cât și pentru diametru. Este singurul corp ceresc despre care se știe că adăpostește viață. Simbolul astronomic  al Pământului este ♁ sau ⊕.
Conform datărilor radiometrice și a altor surse de dovezi, Pământul s-a format în urmă cu peste 4,5 miliarde de ani. Gravitația Pământului interacționează cu alte obiecte din spațiu, în special cu Soarele și Luna, singurul satelit natural al Pământului. Terra se învârte în jurul Soarelui în 365,26 de zile, perioadă cunoscută drept un an. În acest timp, Pământul se rotește în jurul axei sale de aproximativ 366,26 ori.

Axa de rotație a Pământului este înclinată în raport cu planul orbital, producând anotimpuri pe Pământ. Interacțiunea gravitațională dintre Pământ și Lună provoacă mareea oceanului, stabilizează orientarea Pământului pe axa sa și încetinește treptat rotația. Pământul este cea mai densă planetă din sistemul solar și cea mai mare dintre cele patru planete telurice.

Litosfera Pământului este împărțită în mai multe plăci tectonice rigide care migrează pe suprafață în perioade de milioane de ani. Aproximativ 71 % din suprafața Pământului este acoperită cu apă, în principal de oceane. Restul de aproximativ 29 % este pământul format din continente și insule care împreună au multe lacuri, râuri și alte surse de apă ce contribuie la hidrosferă. Majoritatea regiunilor polare sunt acoperite de gheață. Interiorul Pământului rămâne activ, cu un nucleu intern din fier solid, un miez exterior lichid care generează câmpul magnetic al Pământului și un strat de manta convectoare care conduce tectonica plăcii.

În primele miliarde de ani ai istoriei Pământului, viața a apărut în oceane și a început să afecteze atmosfera și suprafața Pământului, ducând la proliferarea organismelor aerobe și anaerobe. Unele dovezi geologice indică faptul că viața ar fi putut să apară cu 4,1 miliarde de ani în urmă. De atunci, combinația distanței Pământului față de Soare, proprietățile fizice și istoria geologică au permis vieții să evolueze și să prospere. În istoria Pământului, biodiversitatea a trecut prin perioade lungi de expansiune, punctate ocazional de extincții în masă. Peste 99 % din toate speciile care au trăit vreodată pe Pământ sunt dispărute. Numărul estimat de specii de pe Terra de astăzi variază foarte mult. Peste 7,6 miliarde de oameni trăiesc pe Pământ și depind de biosfera și resursele naturale ale Terrei pentru supraviețuire. Oamenii au dezvoltat diverse societăți și culturi; din punct de vedere politic, lumea are aproximativ 200 de state suverane.

Pământul este singura planetă din Sistemul Solar al cărei nume nu derivă din mitologia greacă sau romană. Toate celelalte planete au fost denumite după zei și zeițe din mitologia greco-romană. În română, cuvântul „pământ” este moștenit din , care înseamnă „pământ bătătorit și nivelat”, „pardoseală cu lespezi sau mozaic”, „pavaj”, „podea”, „drum pietruit”, „loc neted”, „bătătură”.

Terra provine din latinescul tĕrra (pământ, sol), care la rândul său derivă din termenul de origine indo-europeană terse, cu sensul de „parte uscată”, opus „părții apoase”. Dar Terra a mai fost denumită în trecut și ca orbe terracqueo. Cuvântul latin orbe a avut mai întâi semnificația „cerc” și apoi de „lume”.

Cuvintele ce se referă la Terra pot fi formate în mai multe moduri. Primul este folosirea rădăcinii terra-, ca de exemplu cuvântul „terestru”. Mai există și rădăcina telur-, cum se poate vedea în cuvintele teluric, telurian. Ambii termeni provin de la zeița romană , ce se pare că și-a primit numele, la rândul ei, de la vechea denumire de Tellus Mater. Termenii științifici precum geografie, geocentric, geotermal folosesc prefixul grecesc geo-, derivat din numele zeiței Gaia, echivalenta Terrei Mater în mitologia greacă.

Cel mai vechi material găsit în Sistemul Solar este datat 4,5672 ± 0,0006 miliarde de ani în urmă. Acum 4,54 ± 0.04 miliarde de ani în urmă s-a format Pământul primordial. Corpurile din Sistemul Solar s-au format și au evoluat cu Soarele. Teoretic, o nebuloasă solară separă un volum dintr-un nor molecular prin prăbușirea gravitațională, care începe să se rotească și să se aplatizeze într-un disc circumstelar, iar apoi planetele și Soarele se formează din acest disc. O nebuloasă conține gaz, bucăți mici de gheață și praf cosmic (inclusiv nucleide primordiale). Conform ipotezei nebulare, planetezimale s-au format prin acreție, Pământul primordial căpătând o formă în 10-20 milioane de ani.

Un subiect de cercetare este formarea Lunii, acum aproximativ 4,53 miliarde de ani. O teorie principală (ipoteza impactului gigantic) este aceea că a fost formată prin acumularea de materiale eliberate de Pământ, după ce un obiect de dimensiunea planetei Marte, numit Theia, a lovit Terra. În această ipoteză, masa Theiei era de aproximativ 10 % din Pământ, și a lovit o margine a Terrei, o parte din masa sa fuzionând cu Pământul. Între aproximativ 4,1 și 3,8 miliarde de ani de urmă, numeroasele impacturi ale asteroizilor au provocat schimbări semnificative în mediul de la suprafața Lunii și, prin inferență, și în cel al Pământului.

Atmosfera și oceanele Pământului au fost formate de activitatea vulcanică și de expulzare. Vaporii de apă proveniți din aceste surse s-au condensat în oceane, amplificate cu apă și gheață de la asteroizi, protoplante și comete. În acest model, „gazele cu efect de seră” din atmosferă au păstrat oceanul în timpul înghețării, când nou formatul Soare a avut numai 70 % din luminozitatea curentă. Acum 3,5 miliarde de ani în urmă câmpul magnetic al Pământului s-a stabilizat, împiedicând împrăștierea atmosferei de către vântul solar.

O crustă se formează atunci când stratul exterior topit al Pământului se răcește pentru a forma un solid. Cele două modele care explică masa pământului propun fie o creștere constantă a forțelor actuale fie, mai probabil, o creștere rapidă la începutul istoriei Pământului, urmată de o zonă continentală constantă pe termen lung. Continentele au fost fomate de tectonica plăcilor, un proces condus în cele din urmă de pierderea continuă a căldurii din interiorul Pământului. De-a lungul a sute de milioane de ani, supercontinentele s-au asamblat și s-au rupt. Cu aproximativ 750 de milioane de ani în urmă, unul dintre cele mai vechi supercontinente cunoscute, Rodinia, a început să se destrame. Mai târziu, continentele s-au recombinat pentru a forma Pannotia (cu 600-540 milioane de ani în urmă), apoi Pangaea, care, de asemenea, s-a destrămat acum 180 milioane de ani în urmă.

Modelul actual al epocilor de gheață a început cu aproximativ 40 milioane de ani în urmă și apoi s-a intensificat în timpul Pleistocenului cu 3 milioane de ani în urmă. Regiunile cu latitudine înaltă au suferit de atunci cicluri repetate de glaciațiune și dezgheț, repetându-se la fiecare 40.000-100.000 ani. Ultima glaciație continentală s-a încheiat cu 10.000 de ani în urmă.

Reacțiile chimice au condus la primele molecule cu auto-replicare acum aproximativ patru miliarde de ani în urmă. O jumătate de miliard de ani mai târziu, a apărut ultimul strămoș comun al vieții curente. Evoluția fotosintezei a permis ca energia Soarelui să fie recoltată direct de formele de viață. Oxigenul molecular (O2) rezultat s-a acumulat în atmosferă și datorită interacțiunii cu radiația solară ultravioletă, a format un strat de ozon  (O3) protector în atmosfera superioară. Încorporarea celulelor mai mici în cele mai mari a dus la dezvoltarea celulelor complexe numite eucariote. Organisme multicelulare formate ca celule în colonii au devenit din ce în ce mai specializate. Ajutată de absorbția luminii ultraviolete periculoasă de către stratul de ozon, viața a colonizat suprafața Pământului.

Printre cele mai vechi dovezi de viață se numără fosilele microbiene găsite în gresia de 3,48 miliarde de ani din Australia de Vest, grafitul biogenic găsit în rocile metasedimentare vechi de 3,7 miliarde de ani în Groenlanda de Vest, și rămășițe de material biotic găsit în roci vechi de 4,1 miliarde de ani în Australia de Vest. Cea mai veche dovadă directă a vieții pe Pământ este conținută în roci australiene de 3,45 miliarde de ani care prezintă fosile ale microorganismelor.

În timpul Neoproterozoicului, în urmă cu 750-580 milioane de ani, o mare parte a Pământului ar fi putut fi acoperită cu gheață. Acestă ipoteză a fost  denumită „Pământ de zăpadă” și este de un interes deosebit deoarece a precedat Explozia Cambriană, când formele de viață multicelulare au crescut semnificativ în complexitate. După Explozia Cambriană, acum 535 milioane de ani, au existat cinci extincții în masă. Cel mai recent eveniment de acest fel s-a petrecut cu 66 de milioane de ani în urmă, când un impact cu un asteroid a declanșat dispariția dinozaurilor non-aviari și a altor reptile mari, dar a cruțat animalele mici, cum ar fi mamiferele, care la vremea aceea erau asemănătoare cu soricidele.

Viața mamiferelor s-a diversificat în ultimii 66 de milioane de ani, iar în urmă cu câteva milioane de ani, un animal african, cum ar fi Orrorin tugenensis, a dobândit capacitatea de a sta în picioare. Această abilitate a dus la stimularea necesară pentru un creier mai mare, care a dus la evoluția oamenilor. Dezvoltarea agriculturii și apoi a civilizației a permis oamenilor să influențeze mediul.

Viitorul Pământului pe termen lung este legat de cel al Soarelui. În următorii 1,1 miliarde de ani, luminozitatea solară va crește cu 10 %, iar în următorii 3,5 miliarde cu 40 %. Temperatura de suprafață în creștere a Pământului va accelera ciclul carbon, reducând concentrația de  CO2 la niveluri letal de scăzute pentru plante, în aproximativ 500-900 milioane de ani. Lipsa vegetației va duce la scăderea oxigenului în atmosferă, făcând imposibilă viața animalelor. După încă un miliard de ani, toată apa de suprafață va dispărea iar temperatura globală medie va atinge 70 °C (158 °F). Din acel moment, se așteaptă ca Pământul să fie locuibil pentru încă 500 de milioane de ani, posibil mai mult dacă azotul este îndepărtat din atmosferă. Chiar dacă Soarele ar fi veșnic și stabil, 27 % din apa oceanelor va coborî în manta Pământului într-un miliard de ani.

Soarele va evolua devenind o gigantă roșie în aproximativ 5 miliarde de ani. Modelele preconizează că Soarele se va extinde la aproximativ 1 UA (150 milioane km), aproximativ de 250 de ori mai mare decât raza actuală.See also  Soarta Pamântului este mai puțin clară. Ca gigantă roșie, Soarele va pierde aproximativ 30 % din masa sa, astfel că, fără a lua în considerare efectele mareei, Pământul se va deplasa pe o orbită de 1,7 UA (250 milioane km) de la Soare, când steaua va ajunge la raza ei maximă. Viața rămasă va fi distrusă de luminozitatea crescută a Soarelui (care va atinge o valoare maximă de 5000 de ori mai mare față de nivelul actual). O simulare din 2008 indică faptul că orbita Pământului se va diminua în cele din urmă din cauza efectelor mareei, determinând Terra să intre în atmosfera Soarelui și să fie vaporizată.

Forma Pământului este aproximativ sferoidal oblică. Datorită rotației, Pământul este aplatizat la poli și bombat în jurul ecuatorului. Diametrul Pământului la ecuator este cu 43 de kilometri mai mare decât diametrul pol-pol. Diametrul mediu este de 12.742 kilometri. Principalele deviații de pe suprafața Terrei sunt: ​​Muntele Everest, cu 8.850 m deasupra nivelului mării și Groapa Marianelor, cu 10.924 m sub nivelul mării.

Masa Pământului este de aproximativ 5,97 x 1024 kg (5,970 Yg). Se compune în principal din fier (32,1 %), oxigen (30,1 %), siliciu (15,1 %), magneziu (13,9 %), sulf (2,9 %), nichel (1,8 %), calciu 1,5 %), aluminiu (1,4 %), restul de 1,2 % constând din cantități mici de alte elemente. Datorită segregării masei se estimează că nucleul se compune în principal din fier (88,8 %), cu cantități mai mici de nichel (5,8 %), sulf (4,5 %) și mai puțin de 1 % oligoelemente.

Cel mai des întâlnite componente ale crustei sunt aproape toți oxizii: clorul, sulful și fluorul sunt excepțiile importante, cantitatea lor totală din orice piatră fiind de obicei mult mai mică decât 1 %. Peste 99 % din crustă este compusă din 11 oxizi, în principal dioxid de siliciu, oxid de aluminiu, oxizi de fier, oxid de calciu, oxid de magneziu și oxid de potasiu.

Interiorul Pământului, la fel ca la celelalte planete telurice, este împărțit în straturi. Stratul exterior este o crustă solidă din punct de vedere chimic, care are o grosime de aproximativ 6 km sub oceane și 30–50 km în domeniul continental. Contactul cu mantaua se face prin discontinuiatea Mohorovičić. Crusta (scoarța terestră) și partea superioară, rigidă, a mantalei formează litosfera, iar litosfera este compusă din plăci tectonice. Sub litosferă este mezosfera (sau mantaua inferioară), un strat alcătuit din oxizi și silicați de fier, nichel și crom. Mezosfera este alcătuită din două subînvelișuri: primul, aflat între 400 km și 1.000 km, are roci parțial cristalizate, materia fiind în stare vâscoasă dar neomogenă în compoziție, iar cel de-al doilea subînveliș, aflat între 1.000 și 2.900 km, în care materia este omogenă chimic. Sub mezosferă, se află nucleul, care este împărțit în nucleul intern, unde materia este alcătuită din elemente grele (fier, nichel, crom) și se află în stare solidă, și nucleul extern, format din materie în stare de topitură, în care abundă elementele grele. Raza nucleului intern este de aproximativ o cincime din cea a Pământului.

Căldura internă a Pământului provine dintr-o combinație de căldură reziduală acumulată în perioada lui pregeologică (aproximativ 20 %) și căldura produsă prin dezintegrare radioactivă (80 %). Principalii izotopi care produc căldură în interiorul Pământului sunt: potasiu-40, uraniu-238 și thoriu-232. În centru, temperatura poate ajunge până la 6.000 °C (10630 ° F), iar presiunea ar putea ajunge la 360 GPa. Deoarece o mare parte a căldurii este provocată de dezintegrarea radioactivă, oamenii de știință consideră că la începutul istoriei Pământului, înainte de dezintegrarea izotopilor de scurtă durată, producția de căldură a Pământului era mult mai mare. Această producție suplimentară, de două ori mai mare decât este astăzi, cu 3 miliarde de ani în urmă, ar fi majorat gradienții de temperatură și, astfel, rata de convecție a mantalei și tectonica plăcilor, ar fi permis formarea de rocă ignifugă, cum ar fi comatitele, care astăzi se formează rar.

Pierderea medie de căldură de pe Pământ este de 87 mW m−2, pentru o pierdere de căldură globală de 4,42 x 1013 W. O parte din energia termică a nucleului este transportată către scoarța terestră prin „panașe mantelice”. Aceste panașe pot genera la suprafața Terrei  puncte fierbinți și capcane geologice. Căldura Pământului se pierde prin tectonica plăcilor și prin conducerea prin litosferă.

Învelișul exterior relativ rigid al Pământul, litosfera, este împărțită în plăci tectonice. Aceste plăci sunt segmente rigide aflate într-o continuă
dinamică și sunt delimitate de trei mari limite ale plăcilor tectonice: limite convergente, când plăcile se îndreaptă una către cealaltă, limite divergente, când plăcile se îndreaptă în direcții opuse, și limite transformante, când plăcile se deplasează una în lungul celeilalte. Cutremurele, activitățile vulcanice, formarea munților și formarea fosei oceanice, sunt mai frecvente de-a lungul acestor limite. 

Pe măsură ce plăcile tectonice migrează, scoarța oceanică este subductată sub marginile plăcilor aflate la limitele convergente. În același timp, creșterea magmei la limitele divergente creează crestăturile oceanelor medii. Combinația acestor procese reciclează crusta oceanică în mantaua Pământului. Datorită acestei reciclări, cea mai mare parte a fundului oceanului are o vechime mai mică de 100 de milioane de ani. Cea mai veche crustă oceanică este localizată în Pacificul de Vest și este estimată la 200 milioane de ani vechime. Prin comparație, cea mai veche crustă continentală datată are o vechime de 4030 milioane de ani.

Cele șapte plăci majore suntː Placa Pacificului, Placa Nord-Americană, Placa Eurasiatică, Placa Africană, Placa Antarctică, Placa Indiano-Australiană și Placa Sud-Americană. Printre alte plăci importante se numără plăcile Arabică, Caribică, Nazaca și Scoțiană. Placa Australiană a fuzionat cu placa Indiană acum 50-55 de milioane de ani în urmă. Plăcile cu cea mai rapidă mișcare sunt plăcile oceanice, placa Cocos avansând cu o rată de 75 mm pe an, iar placa Pacificului mișcându-se cu 52–69 mm pe an. La cealaltă extremă, placa Eurasiatică se mișcă cu 21 mm pe an.

 

Suprafața totală a Pământului este de aproximativ 510 milioane km2. Din aceasta, 70,8 %, sau 361,13 milioane  km2 sunt sub nivelul mării și acoperiți cu ocean. Sub suprafața oceanului se află o mare parte a raftului continental, munților, vulcanilor, a tranșeelor ​​oceanice, a canioanelor submarine, a platourilor oceanice. Restul de 29,2 %, sau 148,94 milioane km2 neacoperit de apă, constă în munți, deșerturi, câmpii, platouri și alte forme de relief. Tectonica și eroziunea, erupțiile vulcanice, inundațiile, intemperiile, glaciațiunile, creșterea recifelor de corali și impactul meteoriților se numără printre procesele care transformă în mod constant suprafața Pământului de-a lungul timpului geologic.

Crusta continentală constă dintr-un material cu o densitate mai mică, cum ar fi granitul și andezitul. Mai puțin obișnuit este bazaltul, o piatră vulcanică mai densă, care este constituentul principal al fundului oceanic. Roca sedimentară este formată prin acumularea și consolidarea sedimentelor. Aproape 75 % din suprafața continentală este acoperită de rocă sedimentară, deși acestea reprezintă doar 5 % din crustă. Cel de-al treilea tip de piatră întâlnit pe Pământ este roca metamorfică, creată prin transformarea altor tipuri de roci în prezența unor presiuni ridicate, temperaturi ridicate sau ambele. Printre cele mai abundente silicate de pe suprafața Pământului se numără: cuarț, feldspat, amfiboli, mică, piroxeni și olivină. Printre carbonații obișnuiți se numără calcitul și dolomitul.

Pedosfera este stratul exterior al suprafeței continentale a Pământului și este compus din sol și supus proceselor de formare a solului. Terenul arabil total este de 10,9 % din suprafata pământului și doar 1,3 % susțin culturile permanente. Aproape 40 % din suprafața Pământului este folosită în agricultură și creșterea animalelor sau aproximativ 16,7 milioane km2 de teren agricol și 33,5 milioane km2 de pășuni.

Altitudinea suprafeței terestre variază de la -418 metri în Marea Moartă la 8.848 metri pe Everest. Altitudinea medie este de 840 de metri deasupra nivelului mării.

Abundența apei pe suprafața Pământului este o caracteristică unică care distinge „Planeta Albastră” de alte planete din sistemul solar. Hidrosfera Pământului constă în principal din oceane, însă include în mod tehnic toate suprafețele de apă din lume, inclusiv mările interioare, lacurile, râurile și apele subterane până la o adâncime de 2.000 m. Cel mai adânc loc subacvatic este Challenger Deep din Groapa Marianelor, Oceanul Pacific, cu o adâncime de 10.911,4 m.

Masa oceanelor este de aproximativ 1,35 × 1018 tone sau aproximativ 1/4400 din masa totală a Pământului. Oceanele acoperă o suprafață de 361,8 milioane km2 cu o adâncime medie de 3.682 m, rezultând un volum estimat de 1,332 miliarde km3. Aproximativ 97,5 % din apa Pământului este sărată. Restul de 2,5 % este compus din apă dulce, dar aproximativ 68,7 % din acesta se găsește sub formă de gheață.

Salinitatea medie a oceanelor Pământului este de aproximativ 35 de grame de sare pe kilogram de apă de mare (3,5 % sare). Cea mai mare parte a acestei sări a fost eliberată de activitatea vulcanică sau de eroziunea rocilor ignifuge. Oceanele sunt, de asemenea, un rezervor de gaze atmosferice dizolvate, esențiale pentru supraviețuirea multor forme de viață acvatică. Apa mării are o influență importantă asupra climei mondiale, oceanele acționând ca un mare rezervor de căldură. Modificările temperaturilor oceanelor pot duce la fenomene meteorologice extreme, cum ar fi El Niño.

Terra are o atmosferă relativ densă compusă din 78 % azot, 21 % oxigen, cu urme de vapori de apă, dioxid de carbon și alte molecule gazoase. Atmosfera separă suprafața Pământului de mediul inospitalier al spațiului, blochează cea mai mare parte a radiației solare dăunătoare, reduce variațiile extreme de temperatură și are rol în transportul vaporilor de apă și a altor substanțe gazoase. Variatele sale straturi: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera si exosfera sunt diferite pe tot globul și variază, de asemenea, cu anotimpurile.

Biosfera Pământului a modificat în mod semnificativ atmosfera. Fotosinteza bazată pe oxigen a apărut acum 2,7 miliarde de ani și a format atmosfera actuală, constând în principal din azot și oxigen. Această schimbare a permis proliferarea organismelor aerobe și, indirect, formarea stratului de ozon blochează razele ultraviolete emise de Soare. Alte funcții atmosferice importante pentru viață includ transportul vaporilor de apă, furnizarea gazelor utile, provocarea arderii a meteoriților mici înainte de a lovi suprafața terestră și moderarea temperaturii. Acest ultim fenomen este cunoscut sub numele de efect de seră: urme de molecule în atmosferă servesc la captarea energiei termice emise de la sol, crescând astfel temperatura medie. Vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul, oxidul de azot și ozonul sunt principalele gaze cu efect de seră din atmosferă. Fără acest efect de reținere a căldurii, temperatura medie a suprafeței ar fi de -18 °C, spre deosebire de cea actuală de +15 °C, și viața pe Pământ probabil că nu ar exista în forma sa actuală.

Atmosfera Pământului nu are limite precise, dar devine din ce în ce mai rară și se estompează în spațiul cosmic. Aproximativ 75 % din masa atmosferei este cuprinsă în primii 11 km de la suprafața planetei, în stratul numit troposferă. Energia de la Soare încălzește acest strat și suprafața de dedesubt, determinând expansiunea aerului. Acest aer cu densitate mai mică crește apoi și este înlocuit cu un aer mai rece, cu densitate mai mare. Rezultatul este circulația atmosferică care controlează, prin redistribuirea energiei termice, atât clima, cât și vremea.

Principalele zone de circulație atmosferică sunt situate în zona ecuatorială sub 30° latitudine, prin acțiunea curenților vestici și la latitudini mijlocii, între 30° și 60°, prin vânturile de vest. Curenții oceanici reprezintă, de asemenea, un factor important care influențează clima, în special circulația termohalină, care redistribuie energia termică capturată din oceanele din zonele ecuatoriale până la cele din zonele polare.

Vaporii de apă generați prin evaporare sunt transportați prin modele circulare în atmosferă. Când condițiile atmosferice permit o creștere a aerului cald și umed, vaporii de apă se condensează și cad la suprafață ca precipitații. Cea mai mare parte a apei este apoi transportată la altitudini mai mici de sistemele fluviale și, de regulă, se întoarce în oceane sau se depune în lacuri. Acest ciclu al apei este un mecanism vital pentru susținerea vieții pe uscat și este un factor principal în erodarea, modelarea și transformarea suprafeței Pământului în diferitele perioade geologice. Cantitatea de precipitații variază considerabil de la o regiune la alta, în funcție de sezonul de referință, de latitudine și de geografia teritoriului, de la câțiva metri de apă pe an, până la mai puțin de un milimetru în zonele deșertului sau în zonele polare.

Cantitatea de energie solară care atinge suprafața Pământului scade cu creșterea latitudinii. La latitudini mai mari, lumina soarelui ajunge la suprafață în unghiuri inferioare și trebuie să treacă prin coloanele mai groase ale atmosferei. Ca rezultat, temperatura medie anuală a aerului la nivelul mării scade cu aproximativ 0,4 °C pe grad de latitudine față de ecuator. Suprafața Pământului poate fi subdivizată în benzi specifice latitudinale, cu o climă aproximativ omogenă. De la ecuator la regiunile polare, acestea sunt: tropice (sau ecuatoriale), subtropice, temperate și polare.

O altă clasificare climatică, sistemul de clasificare Köppen, împarte lumea în cinci zone vaste: zonă umedă tropicală, aridă de deșert, zonă umedă la latitudini medii, zonă climatică continentală și zona polară rece, care sunt apoi subdivizate în mai multe subtipuri mai specifice. Sistemul Köppen evaluează regiunile de pământ în funcție de temperatura și precipitațiile observate.

Cea mai mare temperatură înregistrată pe Pământ a fost de 54.0 °C (129.2 °F) și a fost înregistrată la data de 20 iunie 2013, atât în Valea Morții din California, cât și la Mitribah, Kuweit, la 21 iulie 2016. Cea mai scăzută temperatură înregistrată pe Pământ a fost de  și a fost măsurată la stația sovietică Vostok în Antarctica, la data de 21 iulie 1983, însă sateliții au folosit teledetecția pentru a măsura temperaturile de -94,7 °C (-138,5 °F) în Antarctica de Est. Aceste înregistrări de temperatură sunt doar măsurători realizate cu instrumente moderne începând cu secolul XX și probabil nu reflectă întreaga gamă de temperaturi de pe Pământ.

Gravitația Pământului se referă la accelerația pe care Pământul o imprimă obiectelor de pe sau lângă suprafața sa, prin forța gravitațională. La suprafața Pământului, accelerația gravitațională este de aproximativ 9,8 m/s2. Diferențele locale în topografie, geologie și structura tectonică mai profundă determină diferențe regionale și locale la nivelul câmpului gravitațional al Pământului, cunoscute sub numele de anomalii gravitationale.

Partea principală a câmpului magnetic al Pământului este generată în nucleu, locul unui proces dinam, care convertește energia cinetică a convecției condusă termic în energia câmpului electric și magnetic. Originea câmpului magnetic al Terrei este pusă pe seama curenților de convecție termică dezvoltați în partea externă a nucleului Pământului, unde materia se prezinta în stare de topitură și frecarea materiei topite din nucleu de partea inferioara a mantalei care este solidă. Câmpul se extinde spre exterior, de la nucleu, prin mantă, până la suprafața Pământului, unde este aproximativ un dipol. Stâlpii dipolului sunt situați în prezent în apropierea polilor geografici ai planetei. La ecuatorul câmpului magnetic, rezistența câmpului magnetic la suprafață este de , cu un moment dipol magnetic global de . Mișcările de convecție din nucleu sunt haotice; polii magnetici deviază și periodic se modifică alinierea. Acest lucru determină inversarea de câmp la intervale neregulate, cu o medie de câteva ori la fiecare milion de ani. Cea mai recentă inversare a avut loc acum aproximativ 700.000 de ani.

Extinderea câmpului magnetic al Pământului în spațiu definește magnetosfera. Ionii și electronii vântului solar sunt deviați de magnetosferă; presiunea vântului solar comprimă partea din față a magnetosferei, la aproximativ 10 raze de Pământ și extinde magnetosfera într-un coada lungă. Atunci când aceste particule încărcate electric vin în contact cu magnetosfera terestră, ele nu dispar, ci sunt deviate în jurul planetei, formând „centurile de radiații Van Allen”. Existența centurilor a fost confirmată pentru prima dată de către James Van Allen în anul 1958. 

Ciocnirea unor particule încărcate electric din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei, aflate la înălțimi de peste 80 Km, provoacă apariția aurorei. Cum polurile magnetice și geografice nu sunt identice, regiunile aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic.

Perioada de rotație a Pământului în raport cu Soarele -zi solară medie- este de aproximativ 86400 secunde. Deoarece ziua solară a Pământului este acum puțin mai lungă decât în secolul al XIX-lea din cauza efectului gravitațional al Lunii asupra Terrei, fiecare zi din timpurile noastre este mai lungă cu aproximativ 1,7 milisecunde decât cea din secolul al XIX-lea.

Perioada de rotație a Pământului în raport cu stelele fix, numită zi stelară de către Serviciul Internațional pentru Rotația Terestră și Sisteme de Referință (IERS) este de 86164,0989 secunde sau 23 de ore, 56 de minute și 4,0989 secunde. Mișcarea pe care o face Pământul în jurul axei polilor, numită zi siderală, este de 86164,0905 secunde sau de 23 de ore, 56 de minute și 4,09 secunde și corespunde timpului dintre două situări consecutive a unei stele de pe bolta cerească la meridianul locului. Ziua siderală este mai scurtă decât ziua stelară cu aproximativ 8,4 ms.

Sensul de deplasare este de la vest spre est, astfel încât mișcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească este de la est către vest. Viteza de deplasare la ecuator este de aproximativ 1670 km/h, ea scăzând spre poli, așa încât pe paralela de 60° viteza de rotație ajunge la 850 km/h, iar la poli aceasta este nulă.

Simultan cu mișcarea de rotațe în jurul axei sale, Pământul orbitează în jurul Soarelui la o distanță medie de aproximativ 150 de milioane de km, la fiecare 365,2564 de zile solare sau un an sideral. Viteza orbitală medie a Pământului este de aproximativ 29,78 km/s, care este suficient de rapidă pentru a călători pe o distanță egală cu diametrul Pământului (aprox. 12.742 km) în 7 minute, și pe o distanță până la Lună (aprox. 384.000 km) în cca. 3,5 ore.

Orbita Pământului în jurul Soarelui are formă de elipsă puțin turtită. Axa mare a elipsei se numește linia apsizilor și are aproximativ 300 milioane km. Poziția cea mai apropiată, numită periheliu, se înregistrează la începutul lunii ianuarie, Pământul aflându-se la 146.993.000 km față de Soare. Punctul cel mai îndepărtat al eclipticii față de Soare se numește afeliu și este atins la începutul lunii iulie.

Pământul, împreună cu sistemul solar, este situat în Calea Lactee și se află la aproximativ 28000 de ani-lumină de centrul galaxiei.

O planetă care poate susține viața este denumită locuibilă, chiar dacă viața nu este prezentă acolo. Pământul oferă apă lichidă, un mediu în care moleculele organice complexe pot interacționa și o energie suficientă pentru a susține metabolismul.Distanța de la Pământ la Soare, precum și excentricitatea orbitală, rata de rotație, înclinarea axială, istoria geologică, atmosfera de susținere și câmpul magnetic contribuie la condițiile climatice curente la suprafață.

Formele de viață ale planetei formează biosfera. Biosfera Pământului se presupune că a început să evolueze cu aproximativ 3,5 miliarde de ani în urmă. Biosfera este împărțită în diverse biomuri, locuite de o populație de floră și faună aproximativ asemănătoare. Pe uscat, biomurile sunt separate în principal în funcție de latitudine, de înălțimea deasupra nivelului mării și de umiditate. Biomurile situate în cercurile arctic sau antarctic, la altitudini mari sau în zone extrem de aride sunt relativ goale de viață animală și vegetală, în timp ce varietatea speciilor atinge un vârf în zonele joase umede la latitudinile ecuatoriale.

În iulie 2016, oamenii de știință au raportat identificarea unui set de 355 de gene de la ultimul strămoș comun universal al tuturor organismelor care trăiesc pe Pământ.

Pământul are multe resurse naturale utile pentru omenire. Unele dintre acestea sunt definite ca resurse regenerabile, adică sunt reînnoite în mod natural sau de către om într-o perioadă scurtă scurtă de timp, sau sunt surse practic inepuizabile; ele corespund solurilor agricole, pășunilor, pădurilor și a așa-numitelor surse regenerabile sau energiei provenite de la soare, vânt, curenți de mare și maree. În schimb, alte resurse sunt definite ca fiind neregenerabile, atât pentru imposibilitatea de a se regenera, cât și pentru perioada îndelungată necesară pentru aceasta; acestea includ toate mineralele și combustibilii fosili. 

Depozite mari de combustibili fosili sunt obținute din crusta Pământului și constau din cărbune, petrol și gaze naturale. Aceste depozite sunt folosite de oameni atât pentru producerea de energie, cât și ca materie primă pentru substanțe chimice. În interiorul crustei sunt și  resursele minerale care s-au format printr-un proces de generare a minereului, care rezultă din acțiunile de magmatism, eroziune și tectonica plăcilor. Aceste resurse constituie surse concentrate pentru multe metale și alte elemente utile.

Biosfera Pământului produce multe produse biologice utile pentru oameni, inclusiv alimente, lemn, produse farmacologice, oxigen și reciclarea multor deșeuri organice. Ecosistemul terestru depinde de solul vegetal și apa proaspătă, iar ecosistemul oceanic depinde de nutrienții dizolvați aduși în apă de ploi și spălarea uscatului. În anul 2000, utilizarea solului a fost cea din tabelul alăturat.

Suprafețe mari ale suprafeței Pământului sunt supuse unor condiții meteorologice extreme, cum ar fi cicloane tropicale, uragane sau taifune care domină viața în aceste zone. Din 1980 până în 2000, aceste evenimente au provocat o medie de 11.800 de decese umane pe an. Multe locuri sunt afectate de cutremure, alunecări de teren, tsunami, erupții vulcanice, tornade, viscole, inundații, secetă, incendii și alte calamități și dezastre.

Multe zone locuite sunt supuse poluării umane din aer și apă, ploi acide și substanțe toxice, pierderea vegetației (supraîncălzirea, despădurirea, deșertificarea), pierderea vieții sălbatice, dispariția speciilor, degradarea solului, epuizarea solului și eroziunea.

Există un consens științific care leagă activitățile umane de încălzirea globală din cauza emisiilor industriale de dioxid de carbon. Se preconizează că acest lucru va produce schimbări precum topirea ghețarilor și a straturilor de gheață, temperaturi extreme, schimbările semnificative ale vremii și creșterea globală a nivelului mării.

Cartografia - studiul și elaborarea hărților - și geografia - studierea terenurilor, a trăsăturilor, a locuitorilor și a fenomenelor de pe Pământ -  au fost din punct de vedere istoric disciplinele dedicate descrierii Pământului. Au fost dezvoltate topografia sau determinarea pozițiilor și a distanțelor și, navigația sau determinarea poziției și a direcției, care împreună cu cartografia și geografia, au furnizat informații necesare omului.

Populația umană a Pământului a ajuns la aproximativ șapte miliarde la 31 octombrie 2011. Prognozele indică faptul că populația umană a lumii va ajunge la 9,2 miliarde în 2050. Cea mai mare parte a creșterii este de așteptat să aibă loc în țările în curs de dezvoltare. Densitatea populației umane variază foarte mult în lume, dar cei mai mulți locuiesc în Asia. Până în 2020, se așteaptă ca 60 % din populația lumii să locuiască mai degrabă în zone urbane decât în zone rurale.

Se estimează că o optime din suprafața Pământului este potrivită pentru traiul oamenilor - trei sferturi din suprafața Pământului fiind acoperită de oceane, doar un sfert reprezentând uscatul. Jumătate din această suprafață este deșert (14 %), munți înalți (27 %), sau alte terenuri necorespunzătoare. Cea mai nordică așezare permanentă din lume este Alert, pe insula Ellesmere din Nunavut, Canada. (82°28′N). Cea mai sudică este Stația Amundsen-Scott din Antarctica, situată aproape exact la Polul Sud. (90°S)

În anul 2015 existau 193 de state suverane care sunt state membre ale Națiunilor Unite, plus două state observatoare și 72 de teritorii dependente și state cu o recunoaștere limitată. Pământul nu a avut niciodată un guvern suveran cu autoritate asupra întregului glob, deși unele state-națiune au încercat să domine lumea și au eșuat.

Organizația Națiunilor Unite este o organizație interguvernamentală mondială care a fost creată cu scopul de a interveni în litigiile dintre națiuni, evitând astfel conflictele armate. ONU servește în primul rând ca un forum pentru diplomația internațională și drept internațional. Atunci când consensul membrilor permite acest lucru, mecanismul de intervenție armată este permis.
 
Primul om care a ajuns pe orbita Pământului a fost Iuri Gagarin la 12 aprilie 1961. În total, aproximativ 487 de persoane au vizitat spațiul cosmic și au ajuns pe orbită pînă la 30 iulie 2010, iar dintre acestea, doisprezece au pășit pe Lună. În mod normal, singurele persoane din spațiu sunt cele de pe Stația Spațială Internațională. Echipajul stației, format din șase persoane, este de obicei înlocuit la fiecare șase luni. Cel mai îndepărtat punct de Terra unde oamenii au călătorit este situat la 400.171 km în timpul misiunii Apollo 13 în 1970.

Luna este un satelit natural relativ mare, terestru, cu un diametru de aproximativ un sfert din cel al Pământului și situată la 384.400 de km de Terra. Este cel mai mare satelit din Sistemul Solar relativ la dimensiunea planetei sale, deși Charon este mai mare relativ la planeta pitică Pluto. Sateliții naturali ai altor planete sunt, de asemenea, numiți „luni”, după cea a Pământului.

Atracția gravitațională dintre Pământ și Lună provoacă maree pe Pământ. Luna este în rotație sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față către el. Pe măsură ce Luna orbitează Pământul, diferite părți ale feței sale sunt iluminate de Soare, ducând la fazele lunare.

Datorită interacțiunii mareelor, Luna se îndepărtează de Pământ cu o distanță de aproximativ 38 mm/an. De-a lungul a milioane de ani, aceste mici modificări - și prelungirea zilei pe Pământ cu aproximativ 23 μs/an - se adaugă unor schimbări semnificative. De exemplu, în perioada Devoniană (acum aprox. 410 milioane de ani în urmă) erau 400 de zile într-un an, fiecare zi având o durată de 21,8 ore.

Luna poate să fi fost fundamentală pentru dezvoltarea vieții pe Pământ prin moderarea climatului planetei. Dovezile paleontologice și simulările computerizate arată că înclinarea axială a Pământului este stabilizată prin interacțiunile dintre maree și Lună. Unii teoreticieni cred că, fără această stabilizare, axa de rotație ar putea fi instabilă în mod haotic, așa cum se întâmplă cu o sferă.

Privită de pe Pământ, Luna este la o distanță care face ca dimensiunea aparentă a discului să fie aproape identică cu cea a Soarelui. Diametrul unghiular (sau unghiul solid) a acestor două corpuri se potrivește deoarece, deși diametrul Soarelui este de aproximativ 400 de ori mai mare decât al Lunii, acesta este de, de asemenea, de 400 de ori mai îndepărtat. Acest lucru permite să vedem de pe Pământ eclipse totale sau inelare de soare.

Cea mai acceptată teorie a originii Lunii, teroria marelui impact, afirmă că ea s-a format din coliziunea unei protoplanete de mărimea planetei Marte, numită Theia cu Pământul timpuriu. Această ipoteză explică (printre altele) lipsa relativă a fierului de pe Lună și a elementelor volatile și faptul că compoziția sa este aproape identică cu cea a crustei Pământului.

Pământul are cel puțin cinci asteroizi coorbitali, inclusiv 3753 Cruithne și 2002 AA29. În 2010 a fost descoperit primul asteroid troian al Pământului, , în preajma punctului Lagrange L4, pe orbita Terrei în jurul Soarelui.

Micul asteroid situat în apropierea Pământului  face abordări apropiate de sistemul Pământ-Lună aproximativ o dată la douăzeci de ani. În timpul acestor abordări, poate orbita Pământul pentru perioade scurte de timp.

În august 2017, erau circa 1738 de sateliți operaționali, realizați de om, care orbitează Pământul. Există și sateliți nefuncționați, printre care și Vanguard 1, cel mai vechi satelit aflat în prezent pe orbită și peste 16.000 de fragmente de gunoi spațial. Cel mai mare satelit artificial al Terrei este Stația Spațială Internațională.




#Article 15: Limba română (449 words)


Limba română este o limbă indo-europeană, din grupul italic și din subgrupul oriental al limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei și italienei. Din motive de diferențiere tipologică, limba română mai este numită în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul dacoromân. De asemenea, este înregistrată ca limbă de stat atât în România cât și în Republica Moldova, unde circa 75% din populație o consideră limbă maternă (inclusiv sub denumirea de „limba moldovenească”).

Limba română este vorbită în toată lumea de 28 de milioane de persoane, dintre care cca. 24 de milioane o au ca limbă maternă. Din numărul total de vorbitori, peste 17 milioane se află în România, unde româna (dialectul dacoromân) este limbă oficială și, conform recensământului populației din 2011, este limbă maternă pentru peste 90% din populație. Limba română este una dintre cele șase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina (Serbia). De asemenea este limbă oficială sau administrativă în câteva comunități și organizații internaționale, precum Uniunea Latină sau Uniunea Europeană (de la 1 ianuarie 2007).

Limba română este limba oficială și națională în România și Republica Moldova. Însuși numele țării semnifică etimologic aria lingvistică a limbii române.

În afară de România, limba română se mai vorbește în:

Deși limba română este denumită moldovenească în art. 13 din Constituția Republicii Moldova, Curtea Constituțională a statuat că textul Declarației de Independență mdash; care denumește limba oficială ”română” mdash; prevalează asupra celorlalte norme constituționale.

În orice caz, identitatea limbii vorbite în România și Republica Moldova era recunoscută încă de la reintroducerea alfabetului latin în 1989.

În URSS, limba română era numită moldovenească în documentele oficiale ale autorităților sovietice, lucru care a revenit parțial în vigoare în Republica Moldova și după 1994. Cei mai mulți lingviști nu recunosc existența unei limbi moldovenești de sine stătătoare, deși au existat și voci venite în sprijinul moldovenismului (cf. Vasile Stati). Identitatea dintre limba română și limba moldovenească este recunoscută în legislația republicii Moldova. De asemenea, Academia de Științe a Moldovei a afirmat în repetate rânduri că în Constituția Republicii Moldova trebuie să fie stipulată, ca limbă oficială, limba română. Totuși, în ciuda faptului că termenul românește pentru limba română este atestat încă din secolul al XVI-lea în toate trei voievodatele Moldovei, Transilvaniei și Țării Românești de către Francesco della Valle și alții, Legea cu privire la concepția națională a Republicii Moldova (546/2003) sugerează că limba română comună celor două națiuni are la bază „izvorul viu al graiului popular din Moldova”. Limba moldovenească a avut codurile proprii mo și mol în cadrul standardului ISO 639, dar ele au fost suprimate în noiembrie 2008.

Imagine:Knowledge Romanian Eastern EU.png|thumb|300px|Limba română ca limbă secundară în estul Europei



#Article 16: Astronomie (5903 words)


Astronomia ( / ástronomía) este o știință naturală care studiază obiecte și fenomene cerești. Folosește matematica, fizica și chimia pentru a explica originea și evoluția lor. Printre obiectele de interes se numără: planete, sateliți naturali, stele, nebuloase, galaxii și comete. Fenomenele relevante includ explozii de supernove, explozii de raze gamma, quasari, blazari, pulsari, și radiații cosmice de fond. Mai general, astronomia studiază tot ceea ce își are originea în afara atmosferei Pământului. Cosmologia este o ramură a astronomiei și studiază Universul în ansamblu.

Astronomia este una dintre cele mai vechi științe naturale. Civilizațiile timpurii din istoria înregistrată au făcut observații metodice despre cerul nopții. Acestea includ babilonienii, grecii, indienii, egiptenii, chinezii, Maya și multe popoare indigene antice din America. În trecut, astronomia includea discipline la fel de diverse precum astrometria, navigația cerească, astronomia observațională și întocmirea calendarelor. În zilele noastre, astronomia profesionistă este sinonimă cu astrofizica.

Astronomia profesionistă este împărțită în două ramuri: observațională și teoretică. Astronomia observațională este concentrată pe achiziționarea de date din observațiile obiectelor astronomice. Aceste date sunt apoi analizate folosind principii de bază ale fizicii. Astronomia teoretică este orientată spre dezvoltarea de modele computerizate sau analitice pentru a descrie obiecte și fenomene astronomice. Aceste două câmpuri se completează reciproc. Astronomia teoretică încearcă să explice rezultatele observaționale, iar observațiile sunt folosite pentru a confirma rezultatele teoretice.

Amatorii joacă un rol activ în astronomie. Este una dintre puținele științe în care se aplică acest lucru. Este valabil mai ales pentru descoperirea și observarea evenimentelor tranzitorii. Astronomii amatori au ajutat la multe descoperiri importante, precum găsirea de noi comete.

Astronomie (din grecescul ἀστρονομία / ástronomía, care s-a format din ἄστρον / astron, „stea” și -νομία / -nomia din νόμος / nomos, „lege”) înseamnă „legea stelelor”. Astronomia nu trebuie confundată cu astrologia, pseudoștiința conform căreia pozițiile relative ale obiectelor cerești ar putea oferi informații despre personalitatea, relațiile umane și alte probleme legate de viața umană. Deși cele două domenii au o origine comună, acum sunt complet distincte.

În general, ambii termeni „astronomie” și „astrofizică” pot fi folosiți pentru a se referi la același subiect. Pe baza unor definiții stricte ale dicționarului, „astronomie” se referă la „studiul obiectelor și materiei în afara atmosferei Pământului și a proprietăților lor fizice și chimice”, 

în timp ce „astrofizica” se referă la ramură a astronomiei care se ocupă de „comportamentul, proprietățile fizice și procesele dinamice ale obiectelor și fenomenelor cerești”. În unele cazuri, ca în introducerea cărții The Physical Universe de Frank Shu termenul „astronomia” poate fi utilizată pentru a descrie studiul calitativ al subiectului, în timp ce „astrofizica” este utilizată pentru a descrie versiunea subiectului orientată către fizică. Cu toate acestea, având în vedere că majoritatea cercetărilor astronomice moderne tratează subiecte legate de fizică, astronomia modernă ar putea fi numită astrofizică.. Unele domenii, cum ar fi astrometria, sunt pur astronomie și nu astrofizică. Diverse departamente în care oamenii de știință efectuează cercetări pe acest subiect pot folosi „astronomie” și „astrofizică”, în parte depinzând dacă departamentul este afiliat istoric cu un departament de fizică, și mulți astronomi profesioniști au studii de fizică și nu studii de astronomie. Unele titluri ale revistelor științifice de top din acest domeniu includ The Astronomical Journal, The Astrophysical Journal și Astronomy  Astrophysics.

În timpurile istorice timpurii, astronomia a constat doar în observarea și predicțiile mișcărilor obiectelor vizibile cu ochiul liber. În unele locuri, culturile timpurii au asamblat artefacte masive care, probabil, au avut un scop astronomic. În plus față de utilizările lor ceremoniale, aceste observatoare ar fi putut fi folosite pentru a determina anotimpurile, un factor important în cunoașterea momentului în care să cultivi culturile și în înțelegerea duratei anului.

Înainte de a fi inventate instrumente precum telescopul, studiul timpuriu al stelelor a fost realizat cu ochiul liber. Pe măsură ce civilizațiile s-au dezvoltat, în special în Mesopotamia, Grecia, Persia, India, China, Egipt și America Centrală, s-au asamblat observatoare astronomice și au început să se dezvolte idei despre natura Universului. Cea mai mare parte a astronomiei timpurii a constat în cartografierea pozițiilor stelelor și a planetelor, știință denumită acum astrometrie. Din aceste observații, s-au format idei timpurii despre mișcările planetelor, iar natura Soarelui, a Lunii și a Pământului în Univers a fost explorată filosofic. Se credea că Pământul este centrul Universului, iar Soarele, Luna și stelele se rotesc în jurul său. Acesta este cunoscut sub numele de modelul geocentric al Universului, sau sistemul ptolemeic, numit după Ptolemeu.
File:Suryaprajnapati Sutra.jpg|thumb|Suryaprajnaptisūtra, un text de astronomie din secolul al VI-lea î.Hr., The Schoyen Collection, Londra. Sus: manuscrisul său din c. 1500 d.Hr.

O dezvoltare timpurie deosebit de importantă a fost începutul astronomiei matematice și științifice, care a început printre babilonieni. Ei au pus bazele tradițiilor astronomice ulterioare care s-au dezvoltat în multe alte civilizații. Babilonienii au descoperit că eclipsele lunare reapar într-un ciclu care se repetă cunoscut ca saros.

După babilonieni, în Grecia Antică și în lumea elenistică s-au înregistrat progrese semnificative în astronomie. Astronomia greacă se caracterizează din start prin căutarea unei explicații raționale, fizice, pentru fenomenele cerești. În secolul al III-lea î.Hr., Aristarh din Samos a estimat dimensiunea Soarelui și Lunii precum și distanța de la Lună la Pământ și de la Soare la Pământ, și a propus un model al Sistemului Solar în care Pământul și planetele se roteau în jurul Soarelui, numit acum model heliocentric. În secolul al II-lea î.Hr., Hiparh a descoperit precesia, a calculat dimensiunea și distanța Lunii și a inventat cele mai vechi dispozitive astronomice cunoscute, cum ar fi astrolabul. Hiparh a creat de asemenea un catalog cuprinzător de 1020 de stele, iar majoritatea constelațiilor emisferei nordice provin din astronomia greacă. Mecanismul de la Antikythera (c. 150-80 î.Hr.) a fost un calculator analogic timpuriu conceput pentru a calcula poziția Soarelui, Lunii și planetelor pentru la o anumită dată. Artefacte tehnologice de complexitate similară nu au reaparut până în secolul al XIV-lea, când în Europa au apărut ceasuri astronomice mecanice.

Europa Medievală a adăpostit o serie de astronomi importanți. Astronomul englez Richard de Wallingford (1292-1336) a adus contribuții majore în astronomie și horologie, inclusiv invenția primului ceas astronomic, Rectangulus, care a permis măsurarea unghiurilor între planete și alte corpuri astronomice, precum și un equatorium numit Albion care ar fi putut fi folosit pentru calcule astronomice, cum ar longitudinile lunare, solare și planetare și putea prezice eclipsele. Nicole Oresme (1320–1382) și Jean Buridan (1300–1361) au discutat pentru prima dată despre dovezile rotației Pământului; în plus, Buridan a dezvoltat și teoria impulsului (predecesorul teoriei științifice moderne a inerției), care a putut să arate că planetele erau capabile de mișcare fără intervenția îngerilor. Georg von Peuerbach (1423-1461) și Regiomontanus (1436-1476) au ajutat la progresul astronomic instrumental, care decenii mai târziu a dus la modelul heliocentric al lui Copernic.

Astronomia a înflorit în lumea islamică și în alte părți ale lumii. Aceasta a dus la apariția primelor observatoare astronomice din lumea musulmană la începutul secolului al IX-lea. În 964, Galaxia Andromeda, cea mai mare galaxie din Grupul Local, a fost descrisă de astronomul persan Abd al-Rahman al-Sufi în „Cartea cu stele fixe”.

Supernova SN 1006, cel mai strălucitor eveniment stelar înregistrat în istorie, a fost observat de astronomul egiptean Ali ibn Ridwan și astronomii chinezi în 1006. Printre astronomii proeminenți islamici (în majoritate persani și arabi) care au adus contribuții semnificative la progresul științei se numără Al-Battani, Thebit, Abd al-Rahman al-Sufi, Biruni, Abū Ishāq Ibrāhīm al-Zarqālī, Al-Birjandi și astronomii observatoarelor Maragheh și Samarkand. Astronomii din acea perioadă au introdus multe nume arabe folosite acum pentru stele individuale. Este posibil ca ruinele de la Great Zimbabwe și Timbuktu să fi adăpostit observatoare astronomice. Europenii au crezut anterior că nu a existat nici o observație astronomică în Africa sub-sahariană în timpul Evului Mediu pre-colonial, dar descoperirile moderne arată altceva.

Timp de peste șase secole (de la recuperarea învățămintelor antice din Evul Mediu târziu la Iluminism), Biserica Romano-Catolică a acordat mai mult sprijin financiar și social studiului astronomiei decât probabil toate celelalte instituții. Printre motivele Bisericii se număra și găsirea datei pentru Paști.

În timpul Renașterii, Nicolaus Copernicus a propus un model heliocentric al sistemului solar. Opera sa a fost apărată de Galileo Galilei și extinsă de Johannes Kepler. Kepler a fost primul care a conceput un sistem care a descris corect detaliile mișcării planetelor în jurul Soarelui. Cu toate acestea, Kepler nu a reușit să formuleze o teorie în spatele legilor pe care le-a scris. Acest lucru s-a întâmplat în 1687 când Isaac Newton descoperă Legea atracției universale care a explicat în sfârșit mișcările planetelor. Newton a dezvoltat și telescopul reflectorizant.

Îmbunătățirile în ceea ce privește dimensiunea și calitatea telescopului au dus la descoperiri ulterioare. Astronomul englez John Flamsteed a catalogat peste 3000 de stele. Mai multe cataloage de stele au fost produse de Nicolas-Louis de Lacaille. Astronomul William Herschel a realizat un catalog detaliat al nebuloaselor și al roiurilor, iar în 1781 a descoperit planeta Uranus, prima planetă nou găsită. Distanța la o stea a fost anunțată în 1838, când paralaxa la 61 Cygni a fost măsurată de Friedrich Bessel.

În secolele XVIII-XIX, studiul problemei cu trei corpuri de către  Leonhard Euler, Alexis Claude Clairaut și Jean le Rond d'Alembert a dus la predicții mai exacte despre mișcările Lunii și ale planetelor. Această lucrare a fost perfecționată în continuare de Joseph-Louis Lagrange și Pierre Simon Laplace, permițând maselor planetelor și sateliților să fie estimate din perturbările lor.

Avansuri semnificative în astronomie s-au produs odată cu introducerea de noi tehnologii, inclusiv spectroscopul și astrofotografia. Joseph von Fraunhofer a descoperit aproximativ 600 de linii în spectrul solar în 1814-15, și aproximativ 50 de ani mai târziu Gustav Kirchhoff a făcut legătura între spectre și compoziția chimică a obiectelor observate. Stelele s-au dovedit a fi similare cu Soarele, dar cu o gamă largă de temperaturi, mase și dimensiuni.

Existența galaxiei din care face parte Terra, Calea Lactee, ca un grup propriu de stele a fost dovedită abia în secolul XX, împreună cu existența galaxiilor „externe”. Recesiunea observată a acestor galaxii a dus la descoperirea expansiunii Universului. Astronomia teoretică a condus la speculații cu privire la existența unor obiecte, cum ar fi găurile negre și stelele neutronice, care au fost folosite pentru a explica astfel de fenomene observate precum quasarii, pulsarii, blazarii și radiogalaxii. Cosmologia fizică a făcut progrese uriașe în timpul secolului XX. La începutul anilor 1900, modelul teoriei Big Bang-ului a fost formulat, puternic evidențiat de radiațiile cosmice de fond, legea lui Hubble și de abundențele cosmologice ale elementelor. În februarie 2016, s-a dezvăluit că proiectul LIGO a detectat dovezi de unde gravitaționale în septembrie 2015.

Sursa principală de informații despre corpurile cerești și alte obiecte este lumina vizibilă sau mai general radiațiile electromagnetice. Astronomia observațională poate fi clasificată în funcție de regiunea corespunzătoare a spectrului electromagnetic pe care sunt făcute observațiile. Unele părți ale spectrului pot fi observate de pe suprafața Pământului, în timp ce alte părți sunt observabile doar de la altitudini mari sau din afara atmosferei Pământului. Informații specifice despre aceste subdomenii sunt prezentate mai jos.

Radioastronomia utilizează radiații cu lungimi de undă mai mari de aproximativ un milimetru, în afara intervalului vizibil. Radioastronomia este diferită de majoritatea celorlalte forme de astronomie observațională prin faptul că undele radio observate pot fi tratate ca unde mai degrabă decât ca fotoni. Prin urmare, este relativ ușor să se măsoare atât amplitudinea cât și faza undelor radio, în timp ce aceasta nu se face la fel de ușor la lungimi de undă mai scurte.

Deși unele unde radio sunt emise direct de obiecte astronomice, un produs al emisiilor termice, cea mai mare parte a emisiilor radio observate este rezultatul radiației sincrotron, care este produsă când electronii orbitează câmpurile magnetice. În plus, o serie de linii spectrale produse de gazul interstelar, în special linia spectrală a hidrogenului la 21 cm, sunt observabile la lungimile de undă radio.

O mare varietate de alte obiecte pot fi observate la lungimile de undă radio, inclusiv supernovele, gazele interstelare, pulsarii și nucleele galactice active.

Astronomia infraroșie se bazează pe detectarea și analiza radiațiilor infraroșii, lungimi de undă mai lungi decât lumina roșie și în afara razei de vedere. Spectrul infraroșu este util pentru studierea obiectelor care sunt prea reci pentru a radia lumină vizibilă, cum ar fi planetele, discurile circumstelare sau nebuloasele a căror lumină este blocată de praf. Lungimile de undă mai lungi ale infraroșului pot pătrunde norii de praf care blochează lumina vizibilă, permițând observarea stelelor tinere înglobate în nori moleculari și miezurile galaxiilor. Observațiile de la Wide-field Infrared Survey Explorer (WISE) au fost deosebit de eficiente la descoperirea a numeroase protostele galactice și a roiurilor de stele gazdă. Cu excepția lungimilor de undă în infraroșu apropiate de lumina vizibilă, o astfel de radiație este puternic absorbită de atmosferă sau mascată, deoarece atmosfera în sine produce emisii infraroșii semnificative. În consecință, observatoarele cu infraroșu trebuie să fie amplasate în locuri înalte și uscate de pe Pământ sau în spațiu. Unele molecule radiază puternic în infraroșu iar aceasta permite studiul chimiei spațiului; mai precis poate detecta apa din comete.

Istoric, astronomia optică, numită și astronomia luminii vizibile, este cea mai veche formă de astronomie. Inițial, imaginile observațiilor au fost desenate de mână. La sfârșitul secolului al XIX-lea și în cea mai mare parte a secolului XX, imaginile au fost realizate folosind echipamente fotografice. Imaginile moderne sunt realizate folosind detectoare digitale, în special folosind dispozitive cu cuplaj de sarcină (CCD) și înregistrate pe suport modern. Deși lumina vizibilă în sine se extinde de la aproximativ 4000 Å la 7000 Å (400 nm la 700 nm), același echipament poate fi utilizat pentru a observa unele radiații aproape ultraviolet și aproape infraroșu.

Astronomia în ultraviolet folosește lungimi de undă ultraviolete între aproximativ 100 și 3200 Å (10 până la 320 nm). Lumina la aceste lungimi de undă este absorbită de atmosfera Pământului, necesitând ca aceste observații să fie efectuate din atmosfera superioară sau din spațiu. Astronomia în ultraviolet este cea mai potrivită pentru studiul radiațiilor termice și a liniilor de emisie spectrale de la stelele albastre fierbinți (stelele OB) care sunt foarte strălucitoare în această bandă de unde. Aceasta include stelele albastre din alte galaxii, care au fost țintele mai multor studii ultraviolete.

Alte obiecte observate frecvent în lumina ultravioletă includ nebuloase planetare, resturi de supernove și nuclee galactice active. Cu toate acestea, deoarece lumina ultravioletă este absorbită cu ușurință de praful interstelar, este necesară o ajustare a măsurărilor ultraviolete.

Astronomia cu raze-X utilizează lungimi de undă cu raze-X. De obicei, radiațiile cu raze-X sunt produse prin emisie sincrotron (rezultatul electronilor care orbitează linii de câmp magnetic), emisie termică din gaze subțiri peste 107 (10 milioane) kelvin și emisii termice din gaze groase peste 107 kelvin. Deoarece razele X sunt absorbite de atmosfera terestră, toate observațiile cu raze X trebuie realizate din baloane de mare altitudine, rachete sau sateliți de astronomie cu raze X. Sursele de raze X notabile includ binarele cu raze X, pulsarii, resturi de supernove, galaxii eliptice, roiuri de galaxii și nuclei galactici activi.

Astronomia cu raze gamma observă obiecte astronomice la cele mai scurte lungimi de undă ale spectrului electromagnetic. Razele gamma pot fi observate direct de sateliți cum ar fi Observatorul de radiație gama Compton sau de telescoape specializate numite telescoape atmosferice Cherenkov. Telescoapele Cherenkov nu detectează direct razele gamma, în schimb detectează sclipirile de lumină vizibilă produse atunci când razele gamma sunt absorbite de atmosfera Pământului.

Cele mai multe surse emitente de raze gamma sunt de fapt explozii de raze gamma, obiecte care produc radiații gamma doar pentru câteva milisecunde până la mii de secunde înainte de a dispărea. Doar 10% din sursele de raze gamma sunt surse netransitive. Acești emițători constanți de raze gamma includ pulsari, stele neutronice și candidați la găuri negre, cum ar fi nucleii galactici activi.

Pe lângă radiația electromagnetică, pot fi observate și alte câteva evenimente originare de la distanțe mari de Pământ.

În astronomia neutrino, astronomii folosesc instalații subterane puternic protejate, cum ar fi SAGE, GALLEX și Kamioka II/III pentru detectarea neutrinilor. Marea majoritate a neutrinilor care circulă pe Pământ provin de la Soare, dar 24 de neutrini au fost detectați și din supernova 1987A. Razele cosmice, care constau în particule de energie foarte ridicate (nuclee atomice) care se pot descompune sau pot fi absorbite atunci când intră în atmosfera Pământului, au ca rezultat o cascadă de particule secundare care pot fi detectate de observatoarele actuale. Unele detectoarele de neutrini pot fi, de asemenea, sensibile la particulele produse atunci când razele cosmice lovesc atmosfera Pământului.

Astronomia cu unde gravitaționale este un câmp emergent al astronomiei care folosește detectoare de unde gravitaționale pentru a colecta date observaționale despre obiecte masive îndepărtate. Au fost construite câteva observatoare, cum ar fi Laser Interferometru Gravitational Observatory LIGO. LIGO a făcut prima sa detectare la 14 septembrie 2015, observând unde gravitaționale dintr-o gaură neagră binară. A doua undă gravitațională a fost detectată la 26 decembrie 2015 și observații suplimentare ar trebui să continue, însă undele gravitaționale necesită instrumente extrem de sensibile.

Combinația de observații făcute cu ajutorul radiațiilor electromagnetice, neutrini sau unde gravitaționale și alte informații complementare, este cunoscută sub denumirea de astronomie multi-mesager.

Unul dintre cele mai vechi domenii în astronomie și în toată știința este măsurarea pozițiilor obiectelor cerești. Istoric, cunoașterea exactă a pozițiilor Soarelui, Lunii, planetelor și stelelor a fost esențială în navigația cerească (utilizarea obiectelor cerești pentru ghidarea navigației) și în realizarea calendarelor.

Măsurarea atentă a pozițiilor planetelor a dus la o înțelegere solidă a perturbațiilor gravitaționale și la o capacitate de a determina pozițiile trecute și viitoare ale planetelor cu o mare precizie, un domeniu cunoscut sub numele de mecanica cerească. Mai recent, urmărirea obiectelor din apropierea Pământului va permite prezicerea unor întâlniri apropiate sau a unei potențiale coliziuni a Pământului cu acele obiecte.

Măsurarea paralaxei stelelor din apropiere oferă o bază fundamentală în scara distanței cosmice care este utilizată pentru a măsura scara Universului. Măsurările paralxei stelelor din apropiere oferă o bază de referință absolută pentru proprietățile stelelor mai îndepărtate, deoarece proprietățile lor pot fi comparate. Măsurătorile vitezei radiale și mișcarea proprie a stelelor permit astronomilor să traseze mișcarea acestor sisteme prin galaxia Căii Lactee. Rezultatele astrometrice reprezintă baza utilizată pentru calcularea distribuției materiei întunecate speculate în galaxie.

În decursul anilor 1990, măsurarea ondulării stelare a stelelor din apropiere a fost folosită pentru a detecta planete extrasolare mari care orbitează acele stele.

Astronomii teoretici folosesc mai multe instrumente, inclusiv modele analitice și simulări numerice de calcul; fiecare are avantajele sale particulare. Modelele analitice ale unui proces sunt, în general, mai bune pentru a oferi o perspectivă mai largă a ceea ce se întâmplă. Modelele numerice dezvăluie existența unor fenomene și efecte altfel neobservate.

Teoreticienii în astronomie încearcă să creeze modele teoretice și din rezultate prezic consecințele observaționale ale acestor modele. Observarea unui fenomen prevăzut de un model permite astronomilor să aleagă între mai multe modele alternative sau conflictuale ca fiind cel mai capabil să descrie fenomenele.

Teoreticienii încearcă, de asemenea, să genereze sau să modifice modele pentru a ține cont de date noi. În cazul unei neconcordanțe între date și rezultatele modelului, tendința generală este de a încerca să facă modificări minime ale modelului, astfel încât să producă rezultate care să se potrivească cu datele. În unele cazuri, o cantitate mare de date inconsistente în timp poate duce la abandonarea totală a unui model.

Fenomenele modelate de astronomii teoretici includ: dinamica și evoluția stelelor; formarea galaxiilor; distribuția pe scară largă a materiei în Univers; originea razelor cosmice; relativitatea generală și cosmologia fizică, incluzând cosmologia coardelor și fizica astroparticulelor. Relativitatea astrofizică servește ca instrument pentru a măsura proprietățile structurilor la scară largă pentru care gravitația joacă un rol semnificativ în fenomenele fizice cercetate și ca bază pentru gaura neagră și studiul undelor gravitaționale.

Unele teorii și modele larg acceptate și studiate în astronomie, acum incluse în modelul Lambda-CDM sunt: Big Bang, materia întunecată și teoriile fundamentale ale fizicii.

Câteva exemple ale acestui proces:

Alături de inflația cosmică, materia întunecată și energia întunecată sunt subiectele de frunte în astronomie, descoperirea și controversa lor luând naștere în timpul studierii galaxiilor.

Astrofizica este ramura astronomiei care folosește principiile fizicii și chimiei „pentru a constata natura obiectelor astronomice, mai degrabă decât pozițiile sau mișcările lor în spațiu”. Printre obiectele studiate se numără Soarele, alte stele, galaxii, planete extrasolare, mediul interstelar și radiația cosmică de fond. Emisiile lor sunt examinate în toate părțile spectrului electromagnetic, iar proprietățile examinate includ luminozitate, densitate, temperatură și compoziție chimică. Deoarece astrofizica este un subiect foarte larg, astrofizicienii aplică de obicei mai multe discipline ale fizicii, inclusiv mecanică, electromagnetism, mecanica statistică, termodinamică, mecanică cuantică, relativitate, fizică nucleară, fizica particulelor, Fizică atomică și moleculară.

În practică, cercetarea astronomică modernă implică adesea o cantitate substanțială de muncă în domeniile fizicii teoretice și observaționale. Unele domenii de studiu pentru astrofizicieni includ încercările lor de a determina proprietățile materiei întunecate, energiei întunecate și a găurilor negre; dacă este posibilă sau nu călătoria în timp, dacă se pot forma găuri de vierme sau există multivers; și originea și soarta finală a universului.

Subiectele studiate, de asemenea, de astrofizicieni teoretici includ formarea și evoluția sistemului solar; dinamica și evoluția stelară; formarea și evoluția galaxiilor; magnetohidrodinamică; structuri pe scară largă a materiei din univers; originea razelor cosmice; relativitate generală și cosmologie fizică, incluzând fizica astroparticulelor.

Astrochimia este studiul abundenței și reacțiilor moleculelor din Univers și a interacțiunii acestora cu radiațiile. Disciplina este o suprapunere a astronomiei și chimiei. Cuvântul „astrochimie” poate fi aplicat atât la Sistemul Solar, cât și la cel interstelar.
 
Studiul abundenței de elemente și raporturi de izotopi în obiecte din Sistemul Solar, cum ar fi meteoriții, se mai numește cosmochimie în timp ce studiul atomilor și moleculelor interstelare și interacțiunea lor cu radiațiile este uneori numit astrofizică moleculară. Formarea, compoziția atomică și chimică, evoluția și soarta norilor de gaze moleculare prezintă un interes special, deoarece din acești nori se formează sisteme solare. Studiile în acest domeniu contribuie la înțelegerea formării Sistemului Solar, a originii și geologiei Pământului, a abiogenezei și a originii climei și oceanelor.

Astrobiologia este un domeniu științific interdisciplinar preocupat de originile, evoluția timpurie, distribuția și viitorul vieții în univers. Astrobiologia ia în considerare problema existenței vieții extraterestre și modul în care oamenii o pot detecta. Termenul de exobiologie este similar.

Astrobiologia folosește biologie moleculară, biofizică, biochimie, chimie, astronomie, cosmologie fizică, exoplanetologie și geologie pentru a investiga posibilitatea vieții pe alte lumi și pentru a ajuta la recunoașterea biosferelor care ar putea fi diferite de cea de pe Pământ. Originea și evoluția timpurie a vieții reprezintă o parte inseparabilă a disciplinei astrobiologie. Astrobiologia se preocupă de interpretarea datelor științifice existente și în primul rând de ipoteze care se încadrează ferm în teoriile științifice existente.

Acest domeniu interdisciplinar cuprinde cercetări privind originea sistemelor planetare, originile compușilor organici în spațiu, interacțiunile rocă-apă-carbon, abiogeneza pe Terra, locuibilitatea planetară, cercetarea biosemnaturilor pentru detectarea vieții și studiile privind potențialul vieții de a se adapta la provocări pe Terra și în spațiul exterior.

Cosmologie (din grecescul κόσμος (kosmos), „lume, univers” și λόγος (logos)  „cuvânt, studiu”) ar putea fi considerată studiul Universului în ansamblu.

Observările structurilor pe scară largă a Universului, o ramură cunoscută sub numele de cosmologie fizică, au oferit o înțelegere profundă a formării și evoluției cosmosului. Fundamental pentru cosmologia modernă este teoria acceptată Big Bang, în care Universul nostru a început la un moment dat și apoi s-a extins pe parcursul a 13,8 miliarde de ani la starea actuală. Conceptul de Big Bang poate fi urmărit din descoperirea radiației cosmice de fond în 1965.

Pe parcursul acestei expansiuni, Universul a trecut prin mai multe etape evolutive. În primele momente, se teoretizează că Universul a cunoscut o inflație cosmică foarte rapidă, care a omogenizat condițiile de pornire. După aceea, nucleosinteza a produs abundența elementară a Universului timpuriu. 

Când primii atomi neutri s-au format dintr-o mare de ioni primordiali, spațiul a devenit transparent radiațiilor, eliberând energia privită astăzi drept radiația de fond cu microunde. Universul în expansiune a suferit apoi o epocă întunecată din cauza lipsei surselor de energie stelare.

O structură ierarhică a materiei a început să se formeze din variații minuscule în densitatea de masă a spațiului. Materia acumulată în cele mai dense regiuni a format cele mai vechi stele. Aceste stele masive au declanșat procesul de reionizare și se crede că au creat multe dintre elementele grele din Universul timpuriu, care, prin descompunerea nucleară, creează elemente mai ușoare, permițând ciclul nucleosintezei să continue mai mult.

Agregările gravitaționale sunt grupate în filamente, lăsând vid în goluri. Treptat, organizațiile de gaze și praf s-au contopit pentru a forma primele galaxii primitive. De-a lungul timpului, acestea au adus mai multă materie și au fost adesea organizate în grupuri și roiuri de galaxii, apoi în super-roiuri la scară mai mare.

Diverse domenii ale fizicii sunt cruciale pentru studierea universului. Studiile interdisciplinare implica domeniile mecanicii cuantice, fizica particulelor, fizica plasmei, fizica materiei condensate, mecanica statistică, optica și fizica nucleară.

Fundamental pentru structura Universului este existența materiei întunecate și a energiei întunecate. Acestea sunt acum considerate a fi componentele sale dominante, formând 96% din masa Universului. Din acest motiv, se depune mult efort în încercarea de a înțelege fizica acestor componente.

Studiul obiectelor din afara galaxiei noastre este o ramură a astronomiei preocupată de formarea și evoluția galaxiilor, morfologia (descrierea) și clasificarea lor, observarea galaxiilor active și la o scară mai mare, grupurile și roiurile de galaxii. Acestea din urmă sunt importante pentru înțelegerea structurii pe scară largă a cosmosului.

Majoritatea galaxiilor sunt organizate în forme distincte care permit scheme de clasificare. Sunt împărțite în mod obișnuit în galaxii spiralate, eliptice și neregulate.

După cum sugerează și numele, o galaxie eliptică are forma secțiunii transversale a unei elipse. Stelele se mișcă de-a lungul orbitelor aleatorii, fără o direcție preferată. Aceste galaxii conțin praf interstelar puțin sau deloc, puține regiuni care formează stele și, în general, stele mai vechi. Galaxiile eliptice sunt mai frecvent întâlnite în miezul grupurilor galactice și s-ar putea să fi fost formate prin fuziunile galaxiilor mari.

O galaxie spirală este organizată într-un disc rotativ plat, de obicei cu o bară proeminentă sau o bară în centru și trasând brațe strălucitoare care spiralează spre exterior. Brațele sunt regiuni de formare de stele pline de praf în care stele tinere masive produc o nuanță albastră. Galaxiile spiralate sunt în general înconjurate de un halou de stele mai vechi. Atât Calea Lactee cât și unul dintre vecinii noștri apropiați, Galaxia Andromeda, sunt galaxii în spirală.

Galaxiile neregulare au aspect haotic și nu sunt nici spirală, nici eliptică. Aproximativ un sfert din toate galaxiile sunt neregulate, iar formele particulare ale acestor galaxii pot fi rezultatul interacțiunii gravitaționale.

O galaxie activă este o formațiune care emite o cantitate semnificativă de energie dintr-o altă sursă decât stelele sale, praful și gazul. Este alimentat de o regiune compactă din miez, considerată a fi o gaură neagră supermasivă care emite radiații din materialul care intră în cădere.

O galaxie radio este o galaxie activă, care este foarte luminoasă în porțiunea radio a spectrului și emite un penaj imens de gaz. Galaxiile active care emit frecvențe mai scurte, cu radiație de înaltă energie includ galaxii Seyfert, quasari și blazari. Quasarii sunt considerați cele mai constant luminoase obiecte din universul cunoscut.

Structura pe scară largă a cosmosului este reprezentată de grupuri și roiuri de galaxii. Această structură este organizată într-o ierarhie de grupări, cea mai mare fiind super-roiurile. Materia colectivă se formează în filamente și pereți, lăsând goluri mari între ele. 

Sistemul Solar orbitează în Calea Lactee, o galaxie spirală barată care este un membru proeminent al Grupului Local de galaxii. Este o masă rotativă de gaz, praf, stele și alte obiecte, ținute împreună de o atracție gravitațională reciprocă. Cum Terra este situată în brațele exterioare pline de praf, există porțiuni mari ale Căii Lactee care nu se văd bine.

În centrul Căii Lactee se află miezul, o umflătură în formă de bară cu ceea ce se crede a fi o gaură neagră supermasivă în centrul ei. Aceasta este înconjurată de patru brațe principale care spiralează din miez. Este o regiune de formare activă, care conține multe stele de populație I. Discul este înconjurat de un halou sferoid de stele mai vechi, de populație II, precum și de concentrații relativ dense de stele cunoscute sub numele de roiuri globulare.

Între stele se află mediul interstelar, o regiune unde materia este rară. În cele mai dense regiuni, nori moleculari de hidrogen molecular și a altor elemente creează regiuni formatoare de stele. Acestea încep ca un nucleu pre-stelar compact sau nebuloase întunecate, care se condensează și colapsează (în volume determinate de lungimea Jeans) pentru a forma protostele compacte.

Pe măsură ce stele masive apar, ele transformă norul într-o regiune H II (hidrogen atomic ionizat) de gaz strălucitor și plasmă. Vântul stelar și exploziile supernove de la aceste stele provoca în cele din urmă dispersarea norului, de multe ori lasând în urmă unul sau mai multor roiuri tinere de stele. Aceste roiuri se dispersează treptat, iar stelele se alătură populației din Calea Lactee.

Studiile cinematice ale materiei din Calea Lactee și din alte galaxii au demonstrat că există mai multă masă decât poate fi contabilizată de materia vizibilă. Un halou de materie întunecată pare să domine masa, deși natura acestei materii întunecate rămâne nedeterminată.

Studiul stelelor și a evoluției stelare este fundamental pentru înțelegerea noastră despre Univers. Astrofizica stelelor a fost determinată prin observație și înțelegere teoretică precum și din simulările computerizate ale interiorului. Formarea stelelor are loc în regiuni dense de praf și gaz, cunoscute sub numele de nori moleculari uriași. Când sunt destabilizate, fragmentele de nor se pot prăbuși sub influența gravitației, pentru a forma o protostea. O regiune de miez suficient de densă și fierbinte va declanșa fuziunea nucleară, creând astfel o stea cu secvență principală.

Aproape toate elementele mai grele decât hidrogenul și heliul au fost create în nucleele stelelor.

Caracteristicile stelei rezultate depind în primul rând de masa sa inițială. Cu cât steaua este mai masivă, cu atât este mai mare luminozitatea, apar mai repede reacțiile de fuziune și cu atât mai rapid scade alimentarea cu hidrogen în nucleul stelar.  În timp, hidrogenul este complet convertit în heliu, iar stea accelerează evoluția. Heliul „arzător” necesită o temperatură mai ridicată, astfel încât steaua crește atât ca mărime, cât și ca densitate în nucleu. Giganta roșie rezultată formată din straturile exterioare în expansiune se bucură de o durată de viață scurtă, înainte ca rezervele de heliu din nucleu să fie la rândul lor consumate. Stelele foarte masive trec printr-o serie de etape succesive mai scurte, producând elemente din ce în ce mai grele.

Soarta finală a unei stele depinde de masa sa, o stea cu masă mai mare de opt mese solare explodează ca supernovă în timp ce o stea de masă mai mică formează o nebuloasă planetară iar apoi evoluează ca pitică albă. Reziduul din explozia supernovei este o stea densă de neutroni sau, acă masa nucleului dens depășește masa Soarelui de mai mult de trei ori, se va forma o gaură neagră. 

Stelele binare orbitante strâns au căi evolutive mai complexe, cum ar fi transferul de masă către o pitică albă însoțitoare care poate provoca o supernovă. Nebuloasele planetare și supernovele distribuie în mediul interstelar „metalele” produse în stea prin fuziune; fără ele, toate stelele noi (și sistemele lor planetare) ar fi formate doar din hidrogen și heliu.

Cea mai studiată stea este Soarele, situat la aproximativ opt minute lumină de Pământ. Soarele este o stea pitică cu secvență principală din clasa G2 V stelară și are aproximativ 4,6 miliarde de ani vechime. Soarele nu este considerat o stea variabilă, dar suferă modificări periodice ale activității cunoscute sub numele de ciclul petelor solare. În ciclul de unsprezece ani, există modificări în numărul de pete solare, radiații radio, ejectii coronale și intensitatea vântului solar. Petele solare sunt regiuni cu temperaturi mai mici decât media, care sunt asociate cu o activitate magnetică intensă.

Soarele a crescut constant în luminozitate cu 40% de când a devenit pentru prima dată o stea cu secvență principală. Soarele a suferit, de asemenea, modificări periodice ale luminozității care pot avea un impact semnificativ asupra Pământului. De exemplu, se crede că minimul lui Maunder a cauzat fenomenul Mica eră glaciară din Evul Mediu.

Suprafața exterioară vizibilă a Soarelui se numește fotosferă. Deasupra acestui strat se află o regiune subțire cunoscută sub numele de cromosferă. Aceasta este înconjurată de o regiune de tranziție cu temperaturi în creștere rapidă, iar în final de coroana supraîncălzită.

În centrul Soarelui este un nucleu unde temperatura și presiunea sunt suficient de ridicate pentru ca reacțiile termonucleare să apară. Deasupra nucleului se află zona de radiații, unde plasma transmite fluxul de energie cu ajutorul radiațiilor. Deasupra, este zona de convecție unde materialul gazos transportă energie în principal prin deplasarea fizică a gazului cunoscut sub numele de convecție. Se crede că mișcarea masei în zona de convecție creează activitatea magnetică care generează pete solare.

Un flux de particule sub forma unui vânt solar curge constant din Soare spre exterior până când, la limita exterioară a Sistemului Solar ajunge la heliopauză. Pe măsură ce vântul solar ajunge la Pământ, acesta interacționează cu câmpul magnetic al Terrei (magnetosferă) și deviază vântul solar, ceea ce duce la formarea centurii de radiații Van Allen care înconjoară Pământul. Aurora este creată atunci când particulele de vânt solar sunt ghidate de liniile de flux magnetic în regiunile polare ale Pământului, unde liniile intră în atmosferă.

Astronomia este una dintre științele la care amatorii pot contribui cel mai mult. Astronomii amatori ca grup realizează observații ale diferitelor corpuri și fenomene cerești, uneori cu ajutorul unor dispozitive pe care și le construesc singuri. Printre obiectivele obișnuite ale astronomilor amatori se numără: Soarele, Luna, planetele, stelele, cometele, ploile de meteori și o varietate de obiecte din cerul profund, cum ar fi roiuri de stele, galaxii și nebuloase. Cluburile de astronomie sunt situate în întreaga lume și multe au programe pentru a-și ajuta membrii să-și înființeze și să completeze programe de observație, inclusiv cele pentru a observa toate obiectele din Messier. (Cele 110 obiecte din Catalogul Messier sunt propuse să fie observate într-o singură noapte, cu anumite condiții, în Maratonul Messier). O ramură a astronomiei amatorilor, astrofotografia amatorilor, implică realizarea de fotografii cu cerul în timpul nopții. Multor amatori le place să se specializeze în observarea anumitor obiecte, tipuri de obiecte sau tipuri de evenimente care îi interesează.

Majoritatea amatorilor lucrează la lungimi de undă vizibile, dar o mică parte experimentează lungimi de undă în afara spectrului vizibil. Aceasta include utilizarea de filtre infraroșii pe telescoape convenționale, precum și utilizarea de radiotelescoape. Pionierul astronomiei radioamatorilor a fost Karl Jansky, care a început să observe cerul la lungimile de undă radio în anii '30. O serie de astronomi amatori folosesc fie telescoape construite de ei, fie telescoape radio care au fost inițial construite pentru cercetări în domeniul astronomiei, dar care sunt acum disponibile pentru amatori (de exemplu, Telescopul One-Mile).

Astronomii amatori continuă să aducă contribuții științifice în domeniul astronomiei și este una dintre puținele discipline științifice în care amatorii pot încă să contribuie semnificativ. Amatorii pot efectua măsurători de ocultare care sunt folosite pentru a rafina orbitele planetelor minore. De asemenea, pot descoperi comete și pot face observații regulate ale stelelor variabile. Îmbunătățirile tehnologiei digitale au permis amatorilor să înregistreze progrese impresionante în domeniul astrofotografiei.

Deși disciplina științifică a astronomiei a făcut progrese extraordinare în înțelegerea naturii Universului și a conținutului acestuia, rămân câteva întrebări importante fără răspuns.  Răspunsul la unele dintre ele va necesita construirea de noi dispozitive de cercetare la sol și în spațiu, precum și progrese în fizica teoretică și experimentală.




#Article 17: Lingvistică (176 words)


Lingvistica este știința care studiază limba și legile ei. Un lingvist este o persoană care se angajează în acest studiu.

Termenul românesc lingvistică este împrumutat din , care la rândul său a fost împrumutat din limba germanăLinguistik. Termenul german este un derivat al cuvântului din .

Primele reflecții lingvistice apar la hinduși acum peste 2500 de ani. Cel mai important gramatician hindus este Pāṇini, care a scris în sanscrită o lucrare de o complexitate și finețe algebrică, cu numele Aștadhyayii („Cele opt cărți”), operă lăudată în prezent până și de NASA. Acest gramatician al secolului V sau IV î.Hr. enumeră încă 68 de gramaticieni indieni care l-au precedat, ceea ce arată că a existat o îndelungată tradiție orală a gramaticii hinduse înainte de secolele IV-V î.Hr. Pe lângă multe altele, Pāṇini numește cele cinci categorii de sunete după felul lor (velare, palatale, retroflexe, dentale, labiale) și împarte fonemele limbii sanscrite după aceste categorii. Prin aceasta, el a precedat cu 2000 de ani lingvistica modernă, care a ajuns la aceleași rezultate în parte datorită descoperirii limbii sanscrite.




#Article 18: Hipoacuzie (330 words)


Hipoacuzicul este o persoană cu simțul auditiv diminuat.
Multe hipoacuzii pot fi rezolvate pe cale chirurgicală, în timp ce altele nu pot fi ameliorate decât pe cale protetică. În unele cazuri, destul de rare, nu este posibil nici un remediu. Cauza care stă la baza hipoacuziei se poate afla la diferite niveluri ale sistemului auditiv.
Dacă pierderea de auz este datorată celulelor senzoriale ale cohleei, atunci hipoacuzia este cohleară, iar dacă este datorată funcționării deficitare a fibrelor nervoase vorbim despre o hipoacuzie retrocohleară. Dacă substratul fizic al hipoacuziei se află la nivelul urechii externe sau medii atunci hipoacuzia se numește de transmisie.
O hipoacuzie de transmisie egală ca grad și ca aspect cu una neurosenzorială are efecte mai mici asupra audiției decât cea din urmă. În cazul hipoacuziei de transmisie pragul tonal mai ridicat decât cel normal poate fi singura problemă apărută ca urmare a funcționării defectuoase a unui element din urechea externă sau medie.
Atunci când surditatea își are originea la nivel cohlear și retrocohlear la atenuarea sonoriei se adaugă și percepția distorsionată a sunetelor puternice. De asemenea hipoacuzia de percepție este însoțită de reducerea câmpului dinamic auditiv, prin creșterea nivelului pragului tonal și scăderea nivelului pragului de disconfort, fenomen cunoscut sub numele de recruitment. Discriminarea frecvențială poate fi și ea afectată în cazul hipoacuziei de origine cohleară, ca urmare a scăderii rezoluției frecvențiale. Majoritatea hipoacuziilor de origine cohleară sunt caracterizate de căderi ale pragului tonal pe frecvențele înalte, ceea ce poate avea ca urmare mascarea sunetelor acute de către cele joase, care sunt auzite cu o intensitate mai mare.

În funcție de valoarea în decibeli HL a pierderii tonale, hipoacuziile sunt clasificate în:

I. 41-55 dBHL
II. 56-70 dBHL

I. 71-80 dBHL
II. 81-90 dBHL

I. 91-100 dBHL
II. 101-110 dBHL
III. 111-119 dBHL

În alegerea protezei se vor lua în calcul și următoarele date referitoare la pierderea de auz:

Condiția poate apărea de la naștere sau poate fi dobândită ulterior în urma accidentelor sau a diverse afecțiuni.




#Article 19: Dunărea (1593 words)


Dunărea este al doilea fluviu ca lungime din Europa (după Volga). Izvorăște din Munții Pădurea Neagră (Germania) sub forma a două râuri numite Brigach și Breg ce izvorăsc de sub vârful Kandel (1241m) și se unesc în orașul Donaueschingen (altitudine: 678 m) la cca 1 km est de castelul Fürstenberg. Numele german al fluviului este Donau, pronunțat /'do.nau/. Dunărea curge către sud-est, pe o distanță de 2.858 km, până la Marea Neagră. La vărsarea fluviului în Marea Neagră s-a format Delta Dunării.

Dunărea este un important drum fluvial internațional, curgând prin 10 țări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) și are afluenți din alte șapte țări. Trece prin patru capitale de stat: Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad. 

Dunărea are un bazin de colectare de peste 800.000 km2, care reprezintă 8% din teritoriul Europei, aici trăind 10% dintre europeni. Rețeaua hidrografică a bazinului dunărean este alcătuită din aproximativ 120 râuri importante. Cel mai lung este Tisa (965 km), afluentul cu debitul cel mai mare este Sava, iar afluentul cu cel mai mare bazin hidrografic este tot Tisa. Doi afluenți importanți au același nume: râul Morava din Slovacia și râul Morava din Serbia.

Napoleon numea Dunărea „regele râurilor europene”, iar Nicolae Iorga, „cea mai bogată în daruri”, ea bucurându-se de atenția popoarelor continentului; pe malurile ei s-au făurit și au durat până în zilele noastre civilizații milenare.
Pentru Țara Românească și pentru Moldova, fluviul Dunărea a fost linia luptelor cu Imperiul Otoman: „Oriunde ați vedea-o în țara noastră, Dunărea e (...) ca o ființă care a văzut și a suferit multe și poartă în chipul său urma tuturor luptelor” (George Vâlsan)

Prima reglementare juridică internațională privind navigarea pe Dunăre poate fi considerată tratatul de la Belgrad semnat între Austro-Ungaria și Turcia, tratat care permitea austriecilor navigarea pe cursul mediu și inferior al fluviului, aflat pe atunci sub control otoman.
Tratatul de la București din 1812, încheiat între Rusia și Turcia acorda mai multă libertate de navigare, ceea ce a permis dezvoltarea comerțului pe Dunăre.
Tratatul de la Paris din 1856 realizează o veritabilă internaționalizare a navigației pe fluviu.

După Primul Război Mondial, la Paris în 1921, a fost elaborat Statutul definitiv al Dunării, înființându-se două comisii:

Prin acest statut, navigația pe Dunăre era pusă de fapt la dispoziția marilor puteri, ceea ce constituia o încălcare a drepturilor suverane ale statelor riverane.

După cel de-al Doilea Război Mondial, mai exact în 1948, a fost încheiată Convenția de la Belgrad, care stipula ca navigația pe marele fluviu să fie liberă și deschisă pentru cetățenii, navele comerciale și mărfurile tuturor statelor, pe bază de egalitate în ceea ce privește taxele portuare și de navigație, precum și condițiile generale ale navigației comerciale, excepție făcând cabotajul între porturile aceluiași stat.
Regimul stabilit de această convenție se aplică în sectorul cuprins între orașul Ulm și Marea Neagră, prin Brațul Sulina.
Navigația pe Dunăre a navelor militare ale statelor neriverane este interzisă, navele militare ale statelor riverane putând naviga numai în apele naționale respective, până la firul apei.
Țările riverane au dreptul de a efectua supravegherea vamală și sanitară a fluviului și de a aplica reguli de navigație pe porțiunea ce le aparține, în conformitate cu regulile generale de navigație stabilite de o comisie a Dunării, compusă din reprezentanții tuturor țărilor dunărene.

Încă din antichitate, Dunărea avea mai multe nume: Istros / Istru / Hister / Danaistru, pentru sectorul inferior, în scrierile grecești și Danubius în cele latino-romane.

Denumirea dată de romani Danubius (Zeul fluviilor) a fost mai târziu preluată de alte popoare, și modificată, devenind  Donau în limba germană, Dunaj în limba slovacă, Duna în limba maghiară, Dunav în limba croată, Dunav; Дунав în limba bulgară și limba sârbă, Дунай (Dunai) în limba ucraineană, pentru țările riverane, și Danube în limba engleză și limba franceză și Tuna în limba turcă.

Numele din limba română, Dunărea, deși este înrudit cu numele latin, nu poate fi derivat din acesta folosind schimbările fonetice normale. S-a încercat o explicație printr-un nume intermediar, *Donaris, dar acesta nu este găsit în niciun document antic, fiind o reconstrucție a lingviștilor moderni.

În mitologie greacă, Dunărea sau Istrul, cum apare, este fiul titanilor Ocean și Thetys, frate cu Nilul, Alfeu, Eridan, Struma și Meandru.

In regiunea Schwarzwald („Pădurea Neagră“) din Germania există 3 locuri diferite, marcate fiecare ca „Donauquelle“ („Izvorul Dunării“), din cauză că nu s-a căzut de acord până acum asupra unei locații unice. Din punct de vedere geografic și hidrologic, izvorul se află de fapt la obârșia râului Breg. Acesta este izvorul geografic și hidrologic al Dunării. Convențional, pe hărți apare însă numele „Dunăre“ abia după confluența râurilor Breg și Brigach, în Donaueschingen. Din punct de vedere tradițional, turistic și istoric, un bazin rotund din Donaueschingen, care captează apa unui izvor carstic este considerat drept „Donauquelle“. Apa acestui izvor este deversată printr-un canal subteran de 100 m lungime în râul învecinat Brigach. In preajma acestui bazin se adună cei mai mulți turiști veniți să caute izvorul Dunării.

In regiunea de origine a Dunării există 2 statui dedicate izvorului său, nici una însă amplasată corect, lângă izvorul adevărat (obârșia râului Breg). Prima, realizată de artistul Franz Xaver Reich în 1875, este situată la confluența râurilor Breg și Brigach din Donaueschingen (de unde începe convențional Dunărea), a doua, realizată de sculptorul Adolf Heer în 1895, așezată pe marginea bazinului din Donauechingen cu așa-zisul „izvor al Dunării“ („Donauquelle“). Ambele statui o înfățișează pe „Mutter Baar“ („Mama Baar“) (denumirea locală a zonei Dunării superioare) și pe fiica ei „Dunărea“. In prima statuie Dunărea își varsă apa dintr-un vas în direcția de scurgere spre est. In a doua statuie „Mama Baar“ îi arată Dunării cu degetul direcția de urmat spre Marea Neagră.

In bazinul său superior, între localitățile Immendingen și Friedingen din Germania, Dunărea se infiltrează complet și dispare, de mai multe ori pe an, pe o lungime de cca 15 km (în medie 155 zile pe an). Apa coboară în subsolul format din straturi de calcar carstificat și reapare la zi în izvorul Aachtopf, situat la cca 14 km la sud de Dunăre. Izvorul Aachtopf alimentează pârâul Aach, un afluent al Rinului. Practic, Dunărea superioară este un afluent permanent al Rinului, râu care se varsă în Marea Nordului. Dispariția Dunării este vizibilă mai ales în perioadele de secetă, când transportă mai puțină apă spre aval.

Din cauza așezării geografice în cadrul continentului a bazinului hidrografic dunărean, la contactul dintre climatul temperat-oceanic din vest, temperat-continental din est și influențele baltice în nord, regimul hidrologic al Dunării se caracterizează prin existența unor importante variații de nivel și de debit în cursul anului și în decursul timpului.

Apele mari se produc primăvara ca urmare a topirii zăpezilor și ploilor abundente, însă în cursul superior și mijlociu, au loc în lunile martie-aprilie, iar în cel inferior, în mai. Creșterea debitului are loc din amonte spre aval: 1.470 m3/s la Passau, 1.920 m3/s la Viena, 2.350 m3/s la Budapesta, 5.300 m3/s în defileul Porților de Fier, 6.470 m3/s la Ceatalul Ismail. Debitele maxime reflectă regimul continental al fluviului: 15.100 m3/s la Orșova (13 aprilie 1940), 15.900 m3/s (mai 1942) și 15.500 m3/s la Ceatalul Ismail (5 iunie 1970). Debitele cele mai mici se înregistrează toamna și uneori iarna: 1.250 m3/s la Orșova (12 ianuarie 1954) și 1.450 m3/s la Oltenița (ianuarie 1964).

Temperatura apelor Dunării se află sub influența directă a temperaturii aerului și într-o măsură mai mică sub cea a factorilor locali. Încălzirea apelor începe în luna martie și ține până în luna august, după care urmează procesul de răcire. Gheața poate să apară din prima decadă a lunii decembrie până la începutul lunii martie. Durata podului de gheață este în medie de 45-50 de zile. Fenomenul de dezgheț se produce primăvara, cel mai frecvent din aval spre amonte, într-o perioada de câteva zile (4-8 zile).

Cursul inferior se desfășoară pe o distanță de 1.075 km, între localitățile Baziaș și Sulina, făcând graniță cu Serbia (235,5 km), Bulgaria (469,5 km), Republica Moldova (0,6 km) și Ucraina (53,9 km). Datorită faptului că traversează o multitudine de regiuni naturale, cursul inferior este împărțit în 5 sectoare (Ujvari, 1972):

Dunărea colectează majoritatea râurilor din România cu excepția unora din Dobrogea, transportând anual circa 60 de milioane de tone de aluviuni și 200 de miliarde m³ de apă. De asemenea, prezintă importanță deosebită pentru: navigație, hidroelectricitate, piscicultură, furnizând apă pentru industrie, agricultură, populație.

În Lunca Dunării se află multe așezări printre care 18 orașe, (Moldova Nouă, Orșova, Drobeta-Turnu Severin, Calafat, Corabia, Turnu Măgurele, Zimnicea, Giurgiu, Oltenița, Călărași, Fetești, Cernavodă, Hârșova, Brăila, Galați, Isaccea, Tulcea și Sulina), fiind traversată de cinci șosele și trei căi ferate.

În anii socialismului, s-au făcut desecări de-a lungul Dunării, ocazie cu care lacuri, precum Potelu, Greaca, Nedeia, au dispărut. Aceste lacuri rețineau apa în timpul inundațiilor și erau o sursă importantă de pește. În prezent, lipsa acestor lacuri duce la consecințe grave în perioadele de inundații.

Afluenții de pe sectorul român al Dunării sunt: Nera, Ribiș, Pârâul Țiganilor, Râul Mic, Prva, Valea Mare, Baronul, Boșneag, Varad, Sicolovăț, Alibeg, Liuborajdia, Crușovița, Caonița, Camenița, Oravița, Zascoc, Berzasca, Recica, Suva, Cozla, Sirina, Elișeva, Saraoschi, Stariște, Paolina, Sușcava, Ciuceavca, Iuți, Tișovița, Recița, Liubotina, Plavișevița, Ponicova, Mraconia, Costinețiu, Suhodolu, Mala, Valea Satului, Eșelnița, Dâlboca, Groțca, Cerna, Bahna, Vodița, Jidoștița, Dudaș, Topolnița, Bistrița, Blahnița, Drincea, Sărăceaua, Desnățui, Nedeia, Jiu, Jieț, Celei, Ursa, Olt, Oltul Mic, Călmățui, Sâi, Vedea, Pasărea, Argeș, Mostiștea, Berza, Almălău, Begena, Galița, Canlia, Canaraua Fetei, Jegălia, Valea Mare, Vederoasa, Urluia, Rasova, Peștera, Țibrin, Dunărea, Calachioi, Chichirgeaua, Ialomița, Topolog, Nămolești, Călmățui, Bașburun, Aiorman, Greci, Cerna, Valea Plopilor, Jilila, Siret, Prut, Gârla Ciulinețul, Luncavița.




#Article 20: Antropologie (795 words)


Antropologia se ocupă cu studiul științific al omului (specia Homo sapiens). Este o disciplină holistică din două puncte de vedere: se ocupă de studiul tuturor oamenilor, din toate epocile și tratează toate dimensiunile umanității. În centrul antropologiei se află ideea de cultură și noțiunea că aceasta reprezintă specia umană, că specia noastră și-a dezvoltat o capacitate universală de a concepe lumea simbolic, de a preda și învăța astfel de simboluri în mod social și de a transforma lumea (și oamenii) pe baza acestor simboluri.

Antropologia a debutat ca știință a istoriei. Inspirată de triumful metodei științifice în științele naturale, antropologii secolului al XIX-lea considerau că fenomenele socio-culturale erau guvernate de legi și principii care pot fi descoperite. Această convingere, existentă încă înainte ca științele sociale să-și formeze teorii și metode, era dublată de viziunea iluministă a umanității - concomitent încrezătoare în emanciparea socio-culturală a oamenilor și critică față de îndepărtarea acestora de natura lor inocentă. Această dublă sensibilitate, față de tradițiile culturale (tradiție) și față de procesele schimbării sociale (modernizare) va caracteriza întotdeauna discursul antropologiei.

Termenul de antropologie a apărut în secolul al XV-lea, dar interesul pentru natura omului, viața acestuia, cultură și societate a existat încă din antichitate. Herodot și Tacitus au descris în lucrările lor diferite aspecte legate de triburile celtice și germanice. Herodot este și primul care formulează principalele aspecte problematice ale cercetării antropologice. 

În evul mediu Marco Polo descrie în lucrările sale viața mongolilor, obiceiurile acestora, cultura acestora etc, iar Cristofor Columb descrie cultura amerindienilor.

În secolele XIX-XX cunoștințele despre civilizațiile dispărute se îmbogățesc considerabil datorită cercetărilor arheologice efectuate de arheologi precum Heinrich Schlimann care a studiat civilizația miceniană, Jean Champollion care a descifrat hieroglifele, Arthur Evans, civilizația minoică, Howard Carter, egiptolog.

Secolul al XIX-lea este caracterizat de dezvoltarea teoriilor evoluționiste, deterministe, și mitologiste în explicare omului și culturii sale. Ca metodologie, studiul antropologic este văzut ca o analiză a informațiilor coroborate din scrieri istorice, jurnale de călătorii și speculații literar-filozofice. Ideea centrală a antropologiei evoluționiste, care domină această perioadă, este aceea că este posibil studiul formelor incipiente ale umanității prin studierea triburilor „primitive”, deoarece acestea se află pe o treaptă inferioară de evoluție, informându-ne astfel exact asupra modului în care arătam și noi, „civilizații”, în zorii umanității.

Principalele teorii antropologice ale epocii sunt cele datorate lui Herbert Spencer (organismul social), Karl Marx (determinismul social și evoluția umanității ca luptă între clase), Morgan (periodizarea culturii și a etnicității), Tylor (definirea culturii).

În perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea se impune treptat metoda etnografică a cercetării vieții oamenilor prin locuirea pentru o perioadă împreună cu aceștia și urmărirea lor îndeaproape. Tot acum sunt formulate teoriile moderne în științele sociale datorate lui Emile Durkheim și Max Weber. Secolul XX prilejuiește diversificarea teoriilor antropologice și producerea de analize asupra unor teme antropologice, respectiv descrieri culturale (etnografii) dintre cele mai diverse.

În România este înființat în anul 1926 Institutul de Antropologie din inițiativa prof. dr. Francisc Iosif Rainer, titular al catedrei de Anatomie  la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București. Inițial acesta a fost muzeu și laborator de antropologie în cadrul facultății de medicină, iar prin legea 822, din 13 noiembrie 1942, dobândește autonomie și denumirea actuală în cadrul Universității din București.

Ulterior institutul a trecut la Ministerul Educației, Ministerul Sănătății, iar în prezent se află sub patronajul Academiei Române. Institutul de antropologie adăpostește una din cele mai largi colecții osteologice din Europa.

O listă de lucrări reprezentative ar putea cuprinde opere cum ar fi:

Marile teorii antropologice enunțate în secolul XX sunt: particularismul istoric, difuzionismul, relativismul cultural, funcționalismul, structuralismul, materialismul, interpretativismul, criticismul.

Antropologia cuprinde patru mari ramuri:

În funcție de tradițiile naționale și de modul în care s-au dezvoltat aceste științe în diferite țări, ceea ce se înțelege prin antropologie culturală mai este numit și antropologie socială în Marea Britanie sau etnologie în Franța, Italia și țările est europene. Există, totuși, și o accepțiune mai restrânsă a termenului etnologie, ca însemnând studiul propriilor comunităților rurale (îndeosebi a aspectelor „folclorice” ale acestora), adică apropiat de înțelesul științei poporului național în Germania (Volkskunde). Dimpotrivă, alte accepțiuni restrâng termenul antropologie la înțelesul de „antropologie fizică”.

Principalele aspecte ale culturii umane: viață socială, viață economică, viață religioasă, viață politică; respectiv viața urbană sau formele de expresie simbolică sau vizuală - au dat naștere la câteva subdomenii ale antropologiei culturale, cu subiecte și abordări specifice:

iar diferitele obiecte sau interese ale studiului antropologic au format treptat domenii de studiu autonom în cadrul antropologiei, cu propriile teorii și metode:

Pentru alte posibile conotații vedeți și articolul antropologie culturală/socială.

Antropologia, în science-fiction, analizează apariția ființelor raționale neumane, precum și evoluția biologică a omului în raport cu condițiile de mediu și cele de dezvoltare socială, culturală și istorică existente în lumi ipotetice diferite.




#Article 21: Mitologie (598 words)


O mitologie este un ansamblu relativ coerent de mituri, întâmplări care descriu o anumită religie sau un sistem de valori. Cuvântul mitologie provine din limba greacă (μυθολογία), din fuziunea cuvintelor mythos (poveste sau legendă) și logos (cuvânt). 
În general, miturile sunt opere literare narative tradiționale care au rolul de a explica diferite fenomene ale naturii, originea omului și a animalelor, etc. De obicei, miturile implică prezența unui element sacru, a unor zeități, a unor forțe fabuloase, supraomenești. Miturile se suprapun adeseori cu legendele, diferențele dintre acestea fiind că legendele au un sâmbure de adevăr, în timp ce miturile sunt complet imaginare.

Eventual,termenul mitologie poate include totalitatea miturilor dintr-o cultură sau o religie (de exemplu: mitologie greacă, mitologie egipteană, mitologie nordică) sau o știință care se ocupă cu reconstruirea, studiul și interpretarea miturilor.

Mitologia ca sistem general este elaborată începând din stadiul culturii primitive, până în momentul apariției civilizației tehnice timpurii și a formelor ei de gândire teoretică, adică până atunci când mitologia - ca sistem integral - este absorbită și codificată - integral sau în parte - de religie.

Definită dinăuntrul ei, subiectiv, mitologia este o încercare globală de cunoaștere absolută a universului, deci o filosofie care include demersul mistic și o știință generală care exclude experimentul și care se constituie în orice cultură primitivă.

Marile mitologii se formează - pentru fiecare grup uman în parte - între mezolitic și sfârșitul neoliticului, adică atunci când oamenii își înlesnesc existența printr-un mod de viața nou, cu un oarecare confort asigurat, față de riscurile traiului precedent, peregrin și aleator, din civilizația cinegetică și pescărească. În acest cadru au început să se compună epic și primele mituri coerente, a căror datare cronologică este imposibilă(dar important e să nu confundăm  unei concepții religioase cu data primului document care o atestă - Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, I, Cuvânt înainte, 1976).

Mitologiile naționale au caracteristic specifice care reflectă concepția sau viziunea etnică despre relațiile vizibile și invizibile dintre om și univers.

Majoritatea mitologiilor arhaice, antice sau primitive, care au conținut concepțiile din epoca formativă a miturilor, au ajuns până la generațiile care dispuneau de mijloace tehnologic de conservare culturală sub formă de transcripții literare (epopeile lui Homer, Theogonia lui Hesiod, Mahābhārata), teologice (Biblia, Avesta), istorice (Popol Vuh, Kojiki, Huainan zi a lui Liu An), folcloristice (Edda Veche, Kalevala), filosofice (Veda, ciclul Upanișad), sau etnografice. Datorită acestor transmisii, fiecare mitologie s-a reorganizat treptat, influentată de copiști, traducători, poeți, istorici, filosofi, etnografi și folcloriști și mai puțin teologi. Conținutul mitologic a fost determinat de operații complicate de triere, interpolare, replicare filosofică, resistematizare istorică, restilizare poetică (cu filtrarea narațiunii mitice prin alegorie) și eventual includerea în ideile religioase. Intervențiile și influențele reciproce au creat mitologii care pot include diferite surse și concepte. 

De-a lungul timpului s-au evidențiat diferite tipuri de mituri. Miturile rituale explică eficiența unei anumite practici religioase sau sunt legate de un templu sau de un sanctuar. Miturile originii explică începerea unui obicei sau apariția unui obiect sau a unui nume. Miturile unui cult sunt cele ce redau importanța și semnificațiile unui ritual dedicat unei anumite zeități. Miturile de prestigiu sunt asociate adesea unui erou, unui oraș sau unor oameni, aleși și sprijiniți de o divinitate. Miturile escatologice descriu un eveniment catastrofal care de obicei pune capăt lumii oamenilor, sau chiar întregului univers. Miturile sociale întăresc, justifică sau apără niște valori morale și practicile unei societăți.

O serie de simboluri și concepte religioase se întâlnesc în mai multe mitologii, fie din cauză că au fost transmise de la o cultură la alta, ori pentru că au fost inventate independent unele de altele.




#Article 22: Gebeleizis (420 words)


Gebeleizis (sau Nebeleizis, Gebelexis) era zeul fulgerului și al orizontului la daci, probabil versiunea dacă a zeului trac al furtunii, al tunetelor și al fulgerelor, deci zeu uranian (celest) Zibelthiurdos.  În perioadele mai târzii ale existenței dacilor, Gebeleizis pare să fie confundat cu Zamolxis, ca zeu suprem. Mai este cunoscut și sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis.

Era reprezentat ca un bărbat chipeș, uneori cu barbă. Fulgerele și tunetele erau manifestările sale. Uneori apare așezat pe tron, sau în chip de călăreț, cu un arc în mâna stângă însoțit de un șarpe care coboară spre capul calului și de un vultur cu corn care ține în cioc un pește iar în gheare un iepure. 

Alteori apare în chip de călăreț luptător însoțit de un câine ce poarta o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreț din fuga calului, sau în chip de călăreț pașnic purtând în mână o torță ori un corn al abundenței.

Mai este reprezentat tricefal (cu trei capete), sau ca un Zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte înălțate sau desfăcute iar celelalte strânse către podul palmei.

Este posibil ca forma originală getă să fi fost Zebeleizis, după cum este de părere Ioan I. Russu. Deja Tomaschek recunoscuse în acest nume o paralelă cu zeul trac meridional Zibeltiurdos, identificând în Zbelsurdos tema *z(i)bel și radicalul indo-european *g'heib, lumină, fulger. A doua parte a numelui, surdos, ar deriva de la rădăcina *suer, a mugi, a vâjâi. Astfel, cei doi zei, Zibelsurdos și Zibeleizis (Gebeleizis), ar fi zei ai furtunii, comparabili cu Donar, Taranis, Perkùnas, Perunù. 

În scrierile antice, Gebeleizis (ortografiat și Beleizis și Beleixis) apare numai în manuscrisele lui Herodot (484 î.Hr-cca.425 î.Hr) care afirmă că Zalmoxis este numit și Gebeleizis de către unii dintre geto-daci 

Plecând de la afirmația lui Herodot, Kretschmer se străduiește să lege etimologic pe Zalmoxis de Gebeleizis pe baza echivalenței temelor zemele/gebele, ceea ce implică echivalența bazelor zamol- și gebele. În sfârșit, Kretchmer vede în Gebeleizis numele trac și în Zamolxis numele hibrid scito-trac al aceluiași zeu. Etimologia lui Kretschmer a fost respinsă de Russu și de alți savanți, însă este considerată de Eliade ca având meritul de a explica mărturia lui Herodot conform căreia geții credeau într-un singur zeu numit de unii Zalmoxis, de alții Gebeleizis. Arheologul Vasile Pârvan nu se îndoia de validitatea mărturiei lui Herodot, iar Jean Coman vorbea chiar de un monoteism daco-get.

Lipsa de izvoare despre Gebeleizis este explicată de Mircea Eliade printr-un fenomen curent - Gebeleizis a devenit un deus otiosus:




#Article 23: Planetă (7381 words)


O planetă este un corp astronomic care orbitează o stea sau o rămășiță stelară, care este suficient de masivă pentru a fi rotunjită de propria sa gravitație, nu este suficient de masivă pentru a provoca fuziunea termonucleară și și-a curățat regiunea vecină de planetezimale.

Termenul de planetă este vechi, având legături cu istoria, astrologia, știința, mitologia și religia. Cinci planete din Sistemul Solar sunt vizibile cu ochiul liber. În multe culturi timpurii, acestea erau considerate zeițe.  Pe măsură ce cunoștințele științifice avansau, percepția umană asupra planetelor s-a schimbat, încorporând o serie de obiecte disparate. În 2006, Uniunea Astronomică Internațională (IAU) a adoptat oficial o rezoluție care definește planetele din Sistemul Solar. Această definiție este controversată, deoarece exclude multe obiecte ale masei planetare în funcție de unde sau ce orbitează. Deși opt dintre corpurile planetare descoperite înainte de 1950 rămân „planete” sub definiția actuală, unele corpuri cerești, cum ar fi Ceres, Pallas,  Juno și  Vesta (fiecare obiect din centura de asteroizi solari) și Pluto (primul obiect trans-Neptunian descoperit), care au fost considerate cândva planetele de către comunitatea științifică, nu mai sunt privite ca planete sub definiția actuală.

Planetele din astrologie au o definiție diferită.

Ptolemeu a gândit un sistem în care planetele orbitează Pământul în mișcări deferente și epiciclice. Deși ideea că planetele orbitau Soarele fusese sugerată de mai multe ori, abia în secolul al XVII-lea această opinie a fost susținută de dovezi din primele observații astronomice cu telescopul, realizate de Galileo Galilei. Cam în același timp, prin analiza atentă a datelor observaționale pre-telescopice colectate de Tycho Brahe, Johannes Kepler a descoperit că orbitele planetelor erau eliptice și nu circulare. Pe măsură ce instrumentele de observare s-au îmbunătățit, astronomia a observat că, la fel ca Terra, fiecare dintre planete se rotea în jurul unei axe înclinate în raport cu polul său orbital, iar unele aveau aceleași caracteristici precum calote glaciare și anotimpuri. Încă din zorii epocii spațiale, observarea atentă a sondelor spațiale a constatat că Pământul și celelalte planete au caracteristici precum vulcanismul, uraganele, plăcile tectonice și chiar hidrologia. 

Planetele din Sistemul Solar sunt împărțite în două tipuri principale: planete mari gigantice cu densitate mică și telurice stâncoase mai mici. Există opt planete în Sistemul Solar. În ordinea distanței față de Soare, sunt cele patru planete telurice: Mercur, Venus, Pământ și Marte, apoi cele patru  planete gigant: Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Șase dintre planete sunt orbitate de unul sau mai mulți sateliți naturali.

În Calea Lactee au fost descoperite câteva mii de planete în jurul altor stele („planete extrasolare” sau „exoplanete”). La 2 aprilie 2020 erau cunoscute 4.241 de exoplanete în 3.139 de sisteme planetare, variind ca mărime de la dimensiunea Lunii până la giganți gazoși cam de două ori mai mari decât Jupiter, din care peste 100  de planete au aceeași dimenisune ca Terra; dintre acestea nouă se află la aceeași distanță relativă la steaua lor ca Terra de Soare, adică în zona locuibilă circumstelară. La 20 decembrie 2011, echipa telescopului spațial Kepler a raportat descoperirea primelor planete extrasolare de dimensiuni terestre, Kepler-20e și Kepler-20f,orbitând o stea asemănătoare Soarelui, Kepler-20. Un studiu din 2012, care analizează datele de la microlentile gravitaționale, estimează în medie cel puțin 1,6 planete legate de fiecare stea din Calea Lactee. Se crede că aproximativ una din cinci stele ca Soarele are o planetă de dimensiunea Pământului în zona sa locuibilă.

Cuvântul românesc planetă este un împrumut din franceză: planète  și din latină: planeta. (Termenul francez planète are drept origine același termen latin planeta). Termenul latin planeta provine din greaca veche planêtês, care, în expresia πλανήτης αστήρης, transliterat: planêtês astêrês, desemneză  „astru în mișcare” (sau „astru rătăcitor”), în opoziție cu stelele care apar imobile pe bolta cerească.

Ideea planetelor a evoluat de-a lungul istoriei sale, de la luminile divine ale antichității la obiectele pământești ale epocii științifice. Conceptul s-a extins pentru a include lumi nu numai în Sistemul Solar, ci și în sute de alte sisteme extrasolare. Ambiguitățile inerente definirii planetelor au dus la multe controverse științifice.

Cele cinci planete clasice, fiind vizibile cu ochiul liber, sunt cunoscute încă din cele mai vechi timpuri și au avut un impact semnificativ asupra mitologiei, cosmologiei religioase și astronomiei antice. În antichitate, astronomii au observat cum anumite lumini se deplasau pe cer, spre deosebire de „stelele fixe”, care mențineau o poziție relativă constantă pe cer. Grecii antici au numit aceste lumini πλάνητες ἀστέρες (planētes asteres, „stele rătăcitoare”) sau pur și simplu πλανῆται (planētai, „rătăcitor”), din care a derivat cuvântul „planetă” de azi.

În Grecia antică, China, Babilon și toate civilizațiile pre-moderne, se credea că Pământul este centrul Universului și că toate „planetele” înconjurau Pământul. Motivele acestei percepții au fost că stelele și planetele păreau să se învârtă în jurul Pământului în fiecare zi  și aparenta percepție de bun-simț că Pământul era solid și stabil și că nu se mișca, ci era în repaus.

Prima civilizație cunoscută că a avut o teorie funcțională a planetelor au fost babilonienii, care au trăit în Mesopotamia în primul și al doilea mileniu î.Hr. Cel mai vechi text astronomic care s-a păstrat este Tăblița lui Venus a lui Ammisaduqa, o copie din secolul VII î.Hr. a unei liste de observații a mișcărilor planetei Venus, care datează probabil încă din al doilea mileniu î.Hr. Mul Apin este o pereche de tăblițe cuneiforme care datează din secolul al VII-lea î.Hr. și care desenează mișcările Soarelui, Lunii și planetelor pe parcursul anului. Astrologii babilonieni au pus, de asemenea, bazele pentru ceea ce ulterior a devenit astrologia occidentală. Enuma anu enlil scrisă în perioada neo-asiriană în secolul al VII-lea lea î.Hr., cuprinde o listă de semne și relațiile lor cu diverse fenomene cerești, inclusiv mișcările planetelor. Venus, Mercur, Marte, Jupiter și Saturn au fost toate identificate de astronomii babilonieni. Acestea vor rămâne singurele planete cunoscute până la inventarea telescopului, în timpurile moderne timpurii.

Deoarece nu erau la fel de interesați de divinități ca babilonienii, inițial, grecii antici nu au acordau prea multă semnificație planetelor. Pitagoreicii, în secolele VI și V î.Hr. par să fi dezvoltat propria lor teorie planetară independentă, care a constat în Pământ, Soare, Lună, planete care se roteau în jurul unui „Foc Central“, centrul Universului. Se spune că Pitagora sau Parmenide a fost primul care a identificat steaua de seară (Hesperos) și steaua de dimineață (Phosphoros) ca fiind una și aceeași, deși acest lucru a fost cunoscut de mult timp de către babilonieni. În secolul al III-lea î.Hr. Aristarh din Samos a propus un sistem heliocentric, conform căruia Pământul și planetele se roteau în jurul Soarelui. Cu toate acestea, sistemul geocentric a rămas dominant până la Revoluția științifică.

Până în secolul I î.Hr., în perioada elenistică, grecii au început să dezvolte propriile scheme matematice pentru a prezice pozițiile planetelor. Aceste scheme, care s-au bazat  mai mult pe geometrie decât pe aritmetica babilonienilor, au sfârșit prin a eclipsa teoriile babilonienilor deoarece  erau mai complexe și cuprinzătoare, conținând majoritatea mișcărilor astronomice observate de pe Pământ cu ochiul liber. Aceste teorii au atins expresia lor maximă în Almagest, scrisă de Ptolemeu în secolul al II-lea. Atât de completă a fost dominația modelului lui Ptolemeu încât a înlocuit toate lucrările anterioare despre astronomie și a rămas textul astronomic definitiv în lumea occidentală timp de 13 secole. Pentru greci și romani existau șapte planete cunoscute, fiecare înconjurând Pământul conform legilor complexe stabilite de Ptolemeu. Erau, în ordine crescătoare de la Pământ (în ordinea lui Ptolemeu și folosind nume moderne): Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter și Saturn.

În anul 499 astronomul indian Aryabhata a propus un model planetar care a încorporat în mod explicit rotația Pământului în jurul axei sale, pe care el o explică ca fiind cauza a ceea ce pare a fi o mișcare a stelelor spre vest. De asemenea, a crezut că orbitele planetelor sunt eliptice. Acest model a fost acceptat pe scară largă de mulți astronomi indieni, în special în India de Sud, unde au fost urmate principiile sale de rotație diurnă a Pământului, precum și o serie de lucrări secundare.

În 1500, Nilakantha Somayaji de la școala Kerala de astronomie și matematică, în lucrarea sa Tantrasangraha, a revizuit modelul lui Aryabhata. În Aryabhatiyabhasya, un comentariu despre Aryabhatiya lui Aryabhata, el a dezvoltat un model planetar în care Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn orbitează Soarele, care la rândul lor orbitează Pământul, similar cu sistemul tychonic care va fi propus mai târziu de Tycho Brahe la sfârșitul secolului al XVI-lea. Majoritatea astronomilor de la școala Kerala care l-au urmat au acceptat modelul său planetar.

În secolul al XI-lea, tranzitul lui Venus a fost observat de Avicenna, care a stabilit că Venus era, cel puțin uneori, sub Soare în cosmologia tolemică. În secolul al XII-lea, Ibn Bajjah a observat „două planete ca puncte negre pe fața Soarelui“, care ulterior a fost identificat ca fiind tranzitul lui Mercur și Venus de către astronomul Qotb al-Din Shirazi în secolul al XIII-lea. Cu toate acestea, Ibn Bajjah nu ar fi putut observa un tranzit al lui Venus, deoarece nu a avut loc nici unul în timpul vieții sale.

Pe măsură ce cunoștințele științifice au progresat, înțelegerea termenului „planetă” s-a schimbat de la ceva care se mișcă pe cer (în raport cu câmpul stelar) către un corp care orbitează Pământul (sau despre care se credea că ar face acest lucru la vremea respectivă) și, în secolul al XVIII-lea la ceva care orbita direct Soarele, când modelul heliocentric al lui Copernic,  Galileo și Kepler a dobândit influență.

Astfel, Pământul a fost inclus în lista planetelor, în timp ce Soarele și Luna au fost excluse. La început, când primii sateliți ai lui Jupiter și Saturn au fost descoperiți în secolul al XVII-lea, termenii „planetă” și „satelit” au fost folosiți în mod interschimbabil, deși al doilea a obținut treptat prevalența în secolul următor. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, numărul de „planete” a crescut rapid deoarece orice obiect recent descoperit care orbita direct Soarele a fost enumerat ca planetă de către comunitatea științifică.

În secolul al XIX-lea, astronomii au început să conștientizeze că acele corpuri recent descoperite care au fost clasificate ca planete timp de aproape o jumătate de secol (cum ar fi Ceres, Pallas, Juno și Vesta) erau foarte diferite de cele tradiționale. Aceste corpuri au împărțit aceeași regiune de spațiu între Marte și Jupiter (centura de asteroizi) și aveau o masă mult mai mică; ca urmare au fost reclasificate ca „asteroizi”. 

În absența unei definiții formale, o „planetă” a ajuns să fie înțeleasă ca orice corp „mare” care orbita Soarele. Pentru că a existat un decalaj de dimensiuni dramatice între asteroizi și planete, iar valul noilor descoperiri părea să se fi încheiat după descoperirea lui Neptun în 1846, nu era necesară o  definire formală.

În secolul XX, a fost descoperită Pluto. Întrucât observațiile inițiale indicau că era mai mare decât Pământul, obiectul a fost imediat acceptat ca a noua planetă. Monitorizarea ulterioară a arătat că de fapt era mult mai mică: în 1936, Ray Lyttleton a sugerat că Pluto ar putea fi un satelit scăpat de la Neptun, iar Fred Whipple a sugerat în 1964 că Pluto ar putea fi o cometă. Întrucât era încă mult mai mare decât toți asteroizii cunoscuți,  și-a păstrat acest statut până în 2006.

În 1992, astronomii Aleksander Wolszczan și Dale Frail au anunțat descoperirea planetelor în jurul unui pulsar, PSR B1257+12. Această descoperire este în general considerată a fi prima detectare definitivă a unui sistem planetar în jurul altei stele. Apoi, la 6 octombrie 1995, Michel Mayor și Didier Queloz de la Observatorul de la Geneva au anunțat prima detectare definitivă a unei exoplanete orbitând o stea obișnuită cu secvență principală (51 Pegasi).

Descoperirea planetelor extrasolare a dus la o altă ambiguitate în definirea unei planete: punctul în care o planetă devine stea. Multe planete extrasolare cunoscute au o masă mai mare de câteva ori masa lui Jupiter, apropiindu-se de cea a obiectelor stelare cunoscute sub numele de pitică cenușie. Piticele cenușii sunt considerate în general stele datorită capacității lor de a fuziona deuteriu, un izotop mai greu al hidrogenul. În timp ce stelele cu o masă mai mare de 75 de ori mai mare decât cea a lui Jupiter fuzionează hidrogenul, stelele cu o masă de doar 13 ori mai mare decât cea a lui Jupiter pot fuziona deuteriu. Deuteriu este destul de rar și majoritatea piticelor cenușii ar fi încetat să mai fuzioneze deuteriu cu mult înainte de descoperirea lor, făcându-le efectiv să nu se distingă de planetele supermasive.

Odată cu descoperirea din ultima jumătate a secolului XX a mai multor obiecte din Sistemul Solar și a obiectelor mari din jurul altor stele, au apărut dispute despre ceea ce ar trebui să constituie o planetă. Au existat dezacorduri deosebite cu privire la faptul că un obiect ar trebui să fie considerat o planetă dacă a făcut parte dintr-o populație distinctă, cum ar fi o centură, sau dacă a fost suficient de mare pentru a genera energie prin fuziunea termonucleară a deuteriului.

Un număr tot mai mare de astronomi au susținut că Pluto va fi declasificat ca planetă, deoarece multe obiecte similare care se apropiau de dimensiunile sale au fost găsite în aceeași regiune a Sistemului Solar (centura Kuiper) în anii 1990 și începutul anilor 2000. S-a descoperit că Pluto este doar un singur corp mic într-o populație de mii.

Unele dintre ele, cum ar fi Quaoar, Sedna și Eris, au fost anunțate în presa populară ca a zecea planetă, nereușind să primească recunoaștere științifică largă. În 2005, anunțul lui Eris, un obiect cu o masă cu 27% mai mare decât Pluto, a creat necesitatea și dorința publică pentru o definiție oficială a planetei.

Recunoscând problema, IAU a început procesul de creare a unei definiții a planetei și a produs una în august 2006. Numărul planetelor a scăzut la opt corpuri semnificativ mai mari, care și-au curățat orbita (Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) și a fost creată o nouă clasă de planete pitice, conținând inițial trei obiecte (Ceres, Pluto și Eris).

Nu există o definiție oficială a planetelor extrasolare. În 2003, Grupul de lucru al Uniunii Astronomice Internaționale (IAU) pe Planetele Extrasolare a emis o declarație de poziție, dar această declarație de poziție nu a fost propusă niciodată ca rezoluție oficială a IAU și niciodată nu a fost votată de membrii IAU. Declarația de poziții include următoarele orientări, axate în mare parte pe granița dintre planete și pitice cenușii:

Această definiție de lucru este folosită pe scară largă de către astronomi atunci când publică descoperiri ale exoplanetelor în reviste academice. Deși este temporar, rămâne o definiție eficientă a funcționării până la adoptarea formală a uneia permanente. Nu abordează disputa privind limita de masă inferioară și astfel a evitat controversa privind obiectele din Sistemul Solar. Această definiție nu face nici un comentariu asupra stării planetare a obiectelor care orbitează pitice cenușii, cum ar fi 2M1207b.

O definiție a unei sub-pitice cenușii este un obiect cu masă planetară, format prin colapsul nebuloasei și nu prin acreție. Această distincție de formare între o sub-pitică cenușie și o planetă nu este convenită în mod universal; astronomii sunt împărțiți în două tabere dacă procesul de formare a unei planete este considerat ca parte a clasificării sale. Unul din motive este că, adesea, nu se poate determina procesul de formare. De exemplu, o planetă formată prin acreție în jurul unei stele poate fi ejectată din sistem devenind o plutitoare liberă, și, de asemenea, o sub-pitică cenușie care s-a format singură într-un grup de stele prin colapsul nebuloasei poate fi capturată pe orbita unei stele.

Un studiu sugerează că obiectele de peste 10 MJup formate prin instabilitate gravitațională nu ar trebui să fie încadrate ca planete. Cantitatea de deuteriu fuzionată depinde nu numai de masă, ci și de compoziția obiectului, de cantitatea de heliu și deuteriu prezent.

Problema limitei inferioare a fost abordată în cadrul ședinței din 2006 a Adunării Generale a UAI. După multe dezbateri adunarea a votat și a adoptat o rezoluție cu următoarea definiție a unei planete din Sistemul Solar:

Conform acestei definiții, Sistemul Solar are opt planete. Corpurile care îndeplinesc primele două condiții, dar nu și a treia (cum ar fi Ceres, Pluto și Eris) sunt clasificate drept planete pitice, cu condiția să nu fie și sateliți naturali ai altor planete. Inițial, un comitet IAU a propus o definiție care ar fi inclus un număr mult mai mare de planete, deoarece nu a inclus (c) drept criteriu. După multe discuții, s-a decis, prin vot, ca aceste corpuri să fie clasificate ca planete pitice.

Această definiție se bazează pe teoriile formării planetare, în care embrionii planetari își curăță mai întâi vecinătatea orbitală de alte obiecte mai mici. După cum descrie astronomul Steven Soter:

Definiția UAI din 2006 prezintă unele provocări pentru exoplanete, deoarece limbajul este specific Sistemului Solar și pentru că criteriile de rotunjime și de curățare a zonei orbitale nu sunt în prezent observabile. Astronomul Jean-Luc Margot a propus un criteriu matematic care să stabilească dacă un obiect își poate curăța orbita în timpul vieții stelei gazdă, pe baza masei planetei, axa semimajoră și masa stelei gazdă. Această formulă produce o valoare  π care este mai mare decât 1 pentru planete. Cele opt planete cunoscute și toate exoplanetele cunoscute au valori π peste 100, în timp ce Ceres, Pluto și Eris au valori π de 0,1 sau mai puțin. Obiecte cu valori π de 1 sau mai mult sunt de asemenea așteptate să fie aproximativ sferice, astfel încât obiectele care îndeplinesc cerința de curățare a zonei orbitale îndeplinesc automat cerința de rotunjire.

Tabelul de mai jos prezintă corpurile Sistemului Solar care odată au fost considerate planete.

Dincolo de comunitatea științifică, Pluto are încă o importanță culturală pentru mulți din publicul larg datorită clasificării sale istorice ca planetă din 1930 până în 2006.

Numele planetelor din lumea occidentală sunt derivate din practicile de numire ale romanilor, care în cele din urmă derivă din cele ale grecilor și ale babilonienilor. În Grecia antică, cele două mari stele Soarele și Luna erau numite Helios și Selene. Cea mai îndepărtată planetă (Saturn) se numea Phainon, „strălucitorul”, urmată de Phaethon (Jupiter), „luminosul”; planeta roșie (Marte) era cunoscută sub numele de  Pyroeis, „cea de culoarea focului”. Cea mai strălucitoare (Venus) era cunoscută sub numele de Phosphorus,  „cea aducătoare de lumină” iar planeta finală (Mercur) a fost numită Stilbon, „cea a strălucirii trecătoare”.

De asemenea, grecii au consacrat fiecare planetă unuia dintre zeii din panteonul lor: Helios și Selene erau nume atât de planete cât și de zei, Phainon a fost consacrat lui Cronos, titanul care a fost tatăl olimpicilor, Phaethon a fost consacrat lui Zeus, fiul lui Cronos care l-a detronat ca rege. Pyroeis a fost consacrat lui Ares, fiul lui Zeus și zeul războiului, Phosphoros era controlat de Afrodita, zeița iubirii iar Hermes, mesagerul zeilor și zeul învățării și al spiritului, a stăpânit asupra lui Stilbon.

Practica greacă de a transplanta numele zeilor planetelor a fost aproape sigur împrumutată de la babilonieni. Babilonienii au numit-o pe Phosphoros după zeița iubirii Ishtar, Pyroeis după zeul războiului Nergal, Stilbon după zeul înțelepciunii Nabu și pe Phaethon după zeul lor principal, Marduk. Există prea multe concordanțe între convențiile de denumire grecești și babiloniene pentru ca acestea să fi apărut separat. Traducerea nu a fost perfectă. De exemplu, zeul babilonian Nergal a fost un zeu al războiului și astfel grecii l-au identificat cu Ares. Spre deosebire de Ares, Nergal era și zeul bolilor și al infernului.

Astăzi, majoritatea oamenilor din lumea occidentală cunosc planetele după nume derivate din panteonul olimpic al zeilor. Deși grecii moderni încă își folosesc numele străvechi pentru planete, alte limbi europene, din cauza influenței Imperiului Roman și, mai târziu, a Bisericii Catolice, folosesc mai degrabă numele latine decât cele grecești. Romanii, care, la fel ca grecii erau indo-europeni, împărtășeau cu ei un panteon comun sub diferite denumiri, însă nu aveau bogate tradiții narative pe care cultura poetică greacă le-a dat zeilor lor. În perioada finală a Republicii Romane, scriitorii romani au împrumutat o mare parte din narațiunile grecești și le-au aplicat propriului panteon, până la punctul în care au devenit practic nu se mai puteau distinge.

Când romanii au studiat astronomia greacă, au dat planetelor propriile nume ale zeilor: Mercurius (pentru Hermes), Venus (Afrodita), Marte (Ares), Jupiter (Zeus) și Saturnus (Cronus). Când au fost descoperite planetele ulterioare în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, practica de numire a fost păstrată cu Neptūnus (Poseidon). Uranus este unic prin faptul că este numit mai degrabă după o zeitate greacă decât pentru omologul său roman (Caelus).

Unii romani, după o credință originară din Mesopotamia, dar care s-a dezvoltat în Egiptul elenistic, credeau că cei șapte zei după care au fost numite planetele petreceau ore pe rând în fiecare zi având grijă de problemele de pe Pământ. Ordinea schimburilor era: Saturn, Jupiter, Marte, Soare, Venus, Mercur, Luna (de la cea mai îndepărtată până la cea mai apropiată planetă). Prin urmare, prima zi era începută de Saturn (ora 1), a doua zi de Soare (ora 25), urmată de Lună (ora 49), Marte, Mercur, Jupiter și Venus. Deoarece fiecare zi a fost numită de zeul care a început-o, aceasta este și ordinea zilelor săptămânii în calendarul roman după ciclul Nundinae fost respins.

Întrucât Pământul a fost acceptat în general ca planetă în secolul al XVII-lea, nu există o tradiție de a-l numi după un zeu.

Culturile non-europene folosesc alte sisteme de denumire planetară. India folosește un sistem bazat pe Navagraha, care include cele șapte planete tradiționale (Surya pentru Soare, Chandra pentru Lună, Budha pentru Mercur, Shukra pentru Venus, Mangala pentru Marte, Bṛhaspati pentru Jupiter și Shani pentru Saturn) și nodurile lunare ascendente și descendente (puncte în care orbita Lunii traversează ecliptica) Rahu și Ketu.

China și țările din estul Asiei supuse istoric influenței culturale chinezești (cum ar fi Japonia, Coreea și Vietnam) folosesc un sistem de denumire bazat pe cele cinci elemente chinezești: apă (Mercur), metal (Venus), foc (Marte), lemn (Jupiter) și pământ (Saturn).

În astronomia tradițională ebraică, cele șapte planete tradiționale au (în cea mai mare parte) denumiri descriptive - Soarele este חמה Ḥammah sau „cel fierbinte”, Luna este לבנה Levanah sau „cea albד”, Venus este כוכב נוגה Kokhav Nogah sau „planeta strדlucitoare”, Mercur este כוכב Kokhav sau „planeta” (avגnd מn vedere lipsa ei de caracteristici distincte), Marte este מאדים Ma'adim sau „cea roșie”, iar Saturn este שבתאי Shabbatai sau „cel care se odihnește” (מn referire la mișcarea sa lentד מn comparație cu celelalte planete vizibile). Cel mai ciudat este Jupiter, numit צדק Tzedeq sau „dreptate”. Steiglitz sugereazד cד ar putea fi un eufemism pentru numele original al כוכב בעל  Kokhav Ba'alsau „planeta lui Baal“.

־n arabד, Mercur este عُطَارِد (ʿUṭārid, este asociat cu Ishtar/Astarte), Venus este الزهرة (az-Zuhara, cea strדlucitoare, un epitet al zeiței Al-'Uzzב), Pדmגntul este الأرض (al-ʾArḍ, de la aceeași rדdדcinד ca eretz), Marte este اَلْمِرِّيخ (al-Mirrīkh, מnsemnגnd „sדgeata fדrד pene” datoritד mișcדrii sale retrograde), Jupiter este المشتري (al-Mutarī, „cel de מncredere”, din Akkadian) și Saturn este زُحَل (Zuḥal, „cel care abandoneazم”).

Nu se cunoaște cu certitudine cum se formează planetele. Teoria predominantă este aceea că acestea sunt formate în timpul colapsării unei nebuloase într-un disc subțire de gaz și praf. În nucleu se formează o protostea, înconjurat de un disc protoplanetar rotativ. Prin acreție (un proces de aglutinare de coliziune) particulele de praf din disc acumulează constant masă formând corpuri tot mai mari. Se formează concentrații locale de masă cunoscute sub numele de planetezimale care accelerează procesul de acreție prin atragerea de material suplimentar cu forța sa gravitațională. Aceste concentrații devin din ce în ce mai dense până se prăbușesc spre interior datorită gravitației formând protoplanete. După ce o planetă atinge o masă ceva mai mare decât masa lui Marte, aceasta începe să acumuleze o atmosferă extinsă, crescând mult rata de captare a planetezimalelor. În funcție de istoricul acumulărilor de solide și gaze, poate rezulta o planetă uriașă, un gigant de gheață sau o planetă telurică.

Când protosteaua a crescut până la punctul de aprindere pentru a forma o stea, discul rămas este îndepărtat din interior spre exterior prin fotoevaporare, vânt solar și alte efecte.

După aceea, pot exista numeroase protoplanete care orbitează steaua sau una pe cealaltă, dar în timp, multe se vor ciocni, fie pentru a forma o singură planetă mai mare, fie eliberând material care va fi absorbit de alte protoplanete sau planete. Acele obiecte care au devenit suficient de masive, vor capta cea mai mare parte din vecinătatea lor orbitală devenind planete. Protoplanetele care au evitat coliziunile pot deveni sateliți naturali ai planetelor printr-un proces de captare gravitațională sau rămân în centurile altor obiecte pentru a deveni planete pitice sau corpuri mici.

Impactul energetic al planetelor mai mici (precum și dezintegrarea radioactivă) vor încălzi planeta în creștere, determinând să se topească cel puțin parțial. Interiorul planetei începe să se diferențieze în funcție de masă, dezvoltând un nucleu mai dens. Planetele telurice mai mici își pierd cea mai mare parte a atmosferei din cauza acestei acreții, dar gazele pierdute pot fi înlocuite prin pierderea gazelor din manta și a impactelor ulteriore cu cometele. (Planetele mai mici vor pierde orice atmosferă pe care o vor câștiga prin diferite mecanisme de evadare.)

Odată cu descoperirea și observarea sistemelor planetare din jurul altor stele, devine posibilă elaborarea, revizuirea sau chiar înlocuirea acestui proces. În prezent, se crede că nivelul de metalicitate - termen astronomic care descrie abundența elementelor chimice cu un număr atomic mai mare de 2 (heliu) - determină probabilitatea ca o stea să aibă planete. Prin urmare, se crede că o stea de populație I bogată în metale va avea probabil un sistem planetar mai substanțial decât o stea de populație II, săracă în metale.

Există opt planete în Sistemul Solar, în următoarea ordine a distanței față de Soare: 

Jupiter este cea mai mare, de 318 ori mai mare decât Pământul, în timp ce Mercur este cea mai mică, cu 0,055 din masa Pământului.

Planetele Sistemului Solar pot fi împărțite în categorii în funcție de compoziția lor:

O exoplanetă (planetă extrasolară) este o planetă din afara Sistemului Solar. La 2 aprilie 2020 existau 4.241 de exoplanete confirmate în 3.139 de sisteme, din care 691 de sisteme au mai multe planete.

La începutul anului 1992, radioastronomii Aleksander Wolszczan și Dale Frail au anunțat descoperirea a două planete care orbitează pulsarul PSR 1257+12. Această descoperire a fost confirmată și este în general considerată a fi prima detectare definitivă a exoplanetelor. Se crede că aceste planete pulsare s-au format din rămășițele unei supernovei care a produs pulsarul.

Prima descoperire confirmată a unei planete extrasolare orbitând o stea obișnuită cu secvență principală s-a produs la 6 octombrie 1995, când Michel Mayor și Didier Queloz de la Universitatea din Geneva au anunțat depistarea unei exoplanete în jurul stelei 51 Pegasi. De atunci până la misiunea Kepler, cele mai cunoscute planete extrasolare au fost giganți gazoși comparabili în masă cu Jupiter sau mai mari, deoarece au fost mai ușor detectat. Catalogul planetelor candidate Kepler constă în cea mai mare parte din planete de dimensiunea Neptunului sau mai mici, până la mai mici decât Mercur.

Există noi categorii de planete pe care nu le găsim în Sistemul Solar: așa numitele Super-Pământ și Mini-Neptun, care ar putea fi stâncoase precum Pământul sau un amestec de gaze precum Neptun; o posibilă line de demarcare între cele două tipuri de planetă ar putea fi o rază de 1,75 ori mai mare decât Pământ. Există Jupiteri fierbinți care orbitează foarte aproape de steaua lor și s-ar putea evapora devenind planete chtoniene, care sunt nucleele rămase. Un alt tip posibil de planetă sunt planetele de carbon, care se formează în sisteme cu o proporție mai mare de carbon decât în Sistemul Solar.

Un studiu din 2012, care analizează datele de microlentile gravitaționale estimează o medie de cel puțin 1,6 planete legate de fiecare stea din Calea Lactee.

La 20 decembrie 2011, echipa  telescopului spațial Kepler a raportat descoperirea primelor exoplanete de dimensiunea Pământului: Kepler-20e și Kepler-20f, care orbitează o stea asemănătoare Soarelui, Kepler-20.

Există exoplanete care sunt mult mai apropiate de steaua lor mamă decât orice planetă din Sistemul Solar de Soare și există și exoplanete care sunt mult mai îndepărtate de steaua lor. Mercur, cea mai apropiată planetă de Soare, la 0,4 AU, are o orbită de 88 de zile dar cele mai scurte orbite cunoscute pentru exoplanete durează doar câteva ore. Sistemul Kepler-11 are cinci dintre planetele sale pe orbite mai scurte decât ale lui Mercur, toate planetele fiind mult mai masive decât Mercur. Neptun este la 30 AU de Soare și are o orbită de 165 de ani dar există exoplanete care sunt la sute de AU de steaua lor și au o orbită de peste 1000 de ani, de exemplu 1RXS1609 b.

Un obiect de masă planetară sau corp planetar este un obiect ceresc cu o masă care se încadrează în domeniul definiției unei planete: suficient de masiv pentru a atinge echilibrul hidrostatic (pentru a fi rotunjit sub propria gravitație), dar nu suficient pentru a susține fuziunea nucleului ca o stea. Prin definiție, toate planetele sunt obiecte de masă planetară, dar scopul acestui termen este să se refere la obiecte care nu se conformează așteptărilor tipice pentru o planetă. Acestea includ planete pitice, care sunt rotunjite de propria lor gravitație dar nu sunt suficient de masive pentru a-și curăța propria orbită, sateliții mai mari și planetele orfane plutitoare libere care sunt ejectate dintr-un sistem sau obiecte formate prin colapsul nebuloasei și nu prin acreție (uneori numite sub-pitice cenușii).

O planetă pitică este un obiect de masă planetară care nu este nici planetă adevărată și nici satelit natural; se află pe orbita directă a unei stele și este suficient de masivă pentru ca gravitația sa să o comprime într-o formă hidrostatică echilibrată (de obicei un sferoid), dar nu a curățat vecinătatea orbitei sale de alte materiale. Alan Stern, care a propus termenul „planetă pitică”, a susținut că amplasarea nu ar trebui să conteze și că ar trebui luate în considerare doar atributele geofizice (definiția geofizică a planetei), și că planetele pitice sunt astfel un subtip al planetei. Cu toate acestea, UAI clasifică planetele pitice ca o categorie separată. Nu se cunoaște numărul planetelor pitice din Sistemul Solar. UAI a recunoscut trei (Ceres, Pluto și Eris) și a atribuit numirea a doi candidați suplimentari, Haumea și Makemake, comitetului de numire a planetelor pitice din cadrul UAI.

Mai multe simulări computerizate ale formării stelare și a sistemului planetar au sugerat ca unele obiecte de masă planetară să fie ejectate în spațiul interstelar. Unii oameni de știință au susținut că astfel de obiecte găsite în spațiul adânc ar trebui clasificate drept „planete”, deși alții au sugerat că ar trebui numite pitice cenușii cu masă scăzută.

Stelele se formează prin colapsul gravitațional al norilor de gaz, dar obiectele mai mici se pot forma și prin colapsul norului. Obiectele de masă planetară formate în acest fel sunt uneori numite sub-pitice cenușii.Sub-piticele cenușii pot fi plutitoare libere, cum ar fi Cha 110913-773444 și OTS 44, su pot orbita un obiect mare, cum ar fi 2MASS J04414489+2301513.

Sistemele binare ale sub-piticelor cenușii sunt teoretic posibile; inițial s-a crezut că Oph 162225-240515 era un sistem binar dintre o pitică cenușie de 14 mase Jupiter și o sub-pitică cenușie de 7 mase Jupiter, dar observațiile ulterioare au revizuit masele estimate în sus la peste 13 mase Jupiter, făcându-le pitice cenușii, conform definițiilor de lucru ale UAI.

În sistemele binare una dintre stele poate pierde masă în favoarea însoțitorului mai greu. Steaua în scădere poate deveni apoi un obiect de masă planetară. Un exemplu este un obiect de masă Jupiter care orbitează pulsarul PSR J1719-1438. Aceste pitice  albe pot deveni planetă de heliu sau planetă de carbon.

Unii sateliți mari au dimensiuni similare sau mai mari decât planeta Mercur, de exemplu sateliții galileeni ai lui Jupiter și  Titan. Alan Stern a susținut că amplasarea nu ar trebui să conteze și că în definiția unei planete trebuie luate în considerare doar atributele geofizice și propune termenul de planetă satelit pentru un satelit de dimensiunea unei planete.

Planetele orfane din roiuri stelare au viteze similare cu stelele și astfel pot fi recapturate. De obicei, sunt captate pe orbite largi, între 100 și 105 AU. Eficiența de captare scade odată cu creșterea volumului roiului, iar pentru o anumită dimensiune a roiului eficiența de captare crește odată cu masa gazdei. Este aproape independent de masa planetară. Planetele singure și multiple pot fi capturate în orbite arbitrare nealiate, ne-coplanare între ele sau cu rotația gazdelor stelare.

Deși fiecare planetă are caracteristici fizice unice, există  unele caracteristici comune între ele. Unele dintre aceste caracteristici, cum ar fi inelele sau sateliții naturali, au fost observate până acum doar la planetele din Sistemul Solar, în timp ce altele sunt observate în mod obișnuit și la planetele extrasolare.

Conform definițiilor actuale, toate planetele trebuie să se învârtă în jurul stelelor; prin urmare, orice planetă orfană este exclusă. În Sistemul Solar, toate planetele orbitează Soarele în aceeași direcție cu rotirea Soarelui (în sens invers acelor de ceasornic, așa cum se vede deasupra polului nord al Soarelui). A fost descoperită cel puțin o planetă extrasolară, WASP-17b care orbitează în direcția opusă rotației stelei sale.

Perioada revoluției unei planete pe orbita sa este cunoscută sub denumirea de perioadă siderală sau an sideral.

Un an pe o planetă depinde de distanța de steaua sa; cu cât o planetă este mai îndepărtată de steaua sa, nu numai că va avea o distanță mai mare de parcurs, dar va reduce și viteza  deoarece va fi mai puțin afectată de gravitația stelei. Nici o orbită a planetei nu este perfect circulară și, prin urmare, distanța fiecăreia variază de-a lungul anului. Cea mai apropiată abordare a stelei sale se numește periapsă (periheliu în Sistemul Solar), în timp ce cea mai mare îndepărtare de stea se numește apoapsă (afeliu). Pe măsură ce o planetă se apropie de periapsidă, viteza sa crește pe măsură ce energia gravitațională se transformă în energie cinetică, la fel cum un obiect care cade pe Pământ accelerează pe măsură ce cade; pe măsură ce planeta atinge apoapsida, viteza sa scade, la fel cum un obiect aruncat în sus pe Pământ încetinește, când atinge vârful traiectoriei sale.

Orbita fiecărei planete este definită de un set de elemente:

Planetele au, de asemenea, diferite grade de înclinare axială: se află într-un anumit unghi față de planul ecuatorului stelelor lor. Acesta variază cantitatea de lumină primită de fiecare emisferă pe tot parcursul anului; atunci când emisfera nordică nu este îndreptată spre steaua sa, emisfera sudică indică spre ea și invers. Prin urmare, fiecare planetă are anotimpuri: schimbări de climă pe tot parcursul anului. Momentul în care fiecare emisferă este cea mai îndepărtată sau mai apropiată de steaua sa se numește solstițiu. 
Fiecare planetă are două solstiții pe parcursul unui an; când o emisferă are solstițiul de vară (ziua este mai lungă), cealaltă are solstițiul de iarnă (ziua este mai scurtă).

Cantitatea variabilă de lumină și căldură primită de fiecare emisferă creează modificări anuale ale modelelor meteorologice pentru fiecare jumătate a planetei. Înclinarea axială a lui Jupiter este foarte mică, deci variația sa sezonieră este minimă. Uranus, în schimb, are o înclinare axială atât de extremă încât emisferele sale sunt fie perpetuu în lumina soarelui, fie perpetuu în întuneric în momentul solstițiilor sale. Printre planetele extrasolare, înclinațiile axiale nu sunt cunoscute cu certitudine, deși majoritatea Jupiterelor fierbinți se consideră că au o înclinare axială neglijabilă sau zero ca urmare a apropierii lor de stele.

Planetele se rotesc în jurul axelor invizibile care trec prin centrele lor. Perioada de rotație a unei planete este cunoscută sub numele de zi stelară. Majoritatea planetelor din Sistemul Solar se rotesc în aceeași direcție cu care orbitează Soarele, care este în sens contrar acelor de ceasornic, așa cum se vede de deasupra polului nord al Soarelui, excepțiile fiind Venus și Uranus, care se rotesc în sensul acelor de ceasornic, deși înclinarea axială extremă a lui Uranus duce la convenții diferite despre care dintre polii săi reprezintă „nordul” și, prin urmare, dacă planeta se rotește în sensul acelor de ceasornic sau în sens contrar acelor de ceasornic. Indiferent de convenția folosită, Uranus are o rotație retrogradă în raport cu orbita sa.

Rotația unei planete poate fi indusă de mai mulți factori în timpul formării. Un moment cinetic rezultat poate fi indus de contribuțiile individuale ale momentelor cinetice ale obiectelor acumulate. Acumularea de gaz de către planetele gigant poate contribui și la momentul cinetic. În cele din urmă, în ultimele etape ale formării planetei, un proces stohastic de accreție protoplanetară poate modifica aleatoriu axa de rotație a planetei.

Perioadele de rotație ale planetelor extrasolare nu sunt cunoscute. Cu toate acestea, pentru Jupiterii „fierbinți”, proximitatea față de steaua lor înseamnă că se află în cuplaj mare, adică orbitele lor sunt în sincronizare cu rotațiile lor. Ca urmare, ele arată doar o față către stelele lor, cu o parte continuu ziua și cealaltă parte continuu noaptea.

Caracteristica dinamică definitorie a unei planete este aceea că și-a curățat vecinătatea. O planetă care și-a curățat vecinătatea a acumulat suficientă masă pentru a aduna sau a îndepărta toate planetezimalele de pe orbita sa. Această caracteristică a fost stabilită ca parte a definiției oficiale a unei planete de către IAU în august 2006. Criteriu exclude corpurile planetare Pluto, Eris și Ceres din rândul planetelor, acestea clasificându-se ca planete pitice. Deși până în prezent, acest criteriu se aplică numai Sistemului Solar, au fost găsite o serie de sisteme extrasolare tinere în care dovezile sugerează o curățare orbitală în discurile lor circumstanțiale.

O caracteristică fizică definitorie a unei planete este aceea că are suficientă masă pentru ca forța propriei sale gravitații să domine forțele electromagnetice care unesc structura sa fizică, ceea ce duce la o stare de echilibru hidrostatic. Acest lucru înseamnă că toate planetele sunt sferice sau sferoidale. Până la o anumită masă, un obiect poate avea formă neregulată, dar dincolo de acel punct, care variază în funcție de compoziția sa chimică, gravitația începe să atragă obiectul spre centrul său de masă până când obiectul se prăbușește într-o sferă.

Masa este, de asemenea, atributul principal prin care planetele se disting de stele. Limita de masă superioară pentru planete este de aproximativ 13 ori mai mare decât masa planetei Jupiter (MJ) pentru obiectele cu abundență naturală similară cu Soarele, dincolo de care atinge condiții adecvate pentru fuziunea nucleară. În Sistemul Solar, în afară de Soare, nu există obiecte de masă asemănătoare, însă există exoplanete de această dimensiune. Limita de masă de 13 MJ nu este convenită în mod universal, iar Enciclopedia Planetelor Extrasolare include obiecte de până la 60 de MJ, iar în timp ce Exoplanet Data Explorer consideră până la 24 MJ.

Cea mai mică planetă cunoscută este PSR B1257+12A, una dintre primele planete extrasolare descoperite, care a fost găsită în 1992 pe orbită în jurul unui pulsar. Masa sa este aproximativ jumătate din cea a planetei Mercur. Cea mai mică planetă cunoscută care orbitează o stea cu secvență principală, alta decât Soarele, este Kepler-37b, cu o masă (și o rază) puțin mai mari decât cea a Lunii.

Fiecare planetă și-a început existența într-o stare complet fluidă; la începutul formării, materialele mai dense și mai grele s-au scufundat în centru lăsând materialele mai ușoare aproape de suprafață. Prin urmare, fiecare are un interior diferențiat, format dintr-un miez dens planetar înconjurat de o manta care este sau era fluidă. Planetele telurice sunt sigilate cu cruste dure, iar la planetele gigant, mantaua se dizolvă pur și simplu în straturile superioare ale norilor. Planetele telurice au nuclee din elemente precum fierul și nichelul și mantale de silicați. 

Se crede că Jupiter și Saturn au nuclee de rocă și metal înconjurate de manta de hidrogen metalic. Uranus și Neptun, care sunt mai mici, au nuclee stâncoase înconjurate de manta de apă, amoniac, metan și alte substanțe volatile cu puncte de topire de peste 100 K. Acțiunea fluidelor interne în nucleele planetelor creează un geodinam, care generează un câmp magnetic.

Toate planetele Sistemului Solar, cu excepția lui Mercur, au atmosfere substanțiale, deoarece gravitația lor este suficient de puternică pentru a menține gazele aproape de suprafața planetei. Planetele gigant mai mari sunt suficient de masive pentru a păstra cantități mari de gaze ușoare hidrogen și heliu, în timp ce planetele mai mici pierd aceste gaze în spațiu. Compoziția atmosferei Pământului este diferită de celelalte planete, deoarece diferitele procese de viață care au avut loc pe planetă au introdus oxigen molecular liber. Atmosfera lui Mercur a fost în cea mai mare parte (dar nu în întregime), măturată de vântul solar.

Atmosfera planetară este afectată de diferite grade de energie primite atât de la Soare, cât și din interiorul său, ceea ce duce la formarea de sisteme meteorologice dinamice, cum ar fi uraganele (pe Pământ), furtuni de praf la nivel planetar (pe Marte), un anticiclon mai mare decât Pământul pe Jupiter (numit Marea Pată Roșie) și găuri în atmosferă (pe Neptun). Cel puțin o planetă extrasolară, HD 189733 b, a fost identificată cu un astfel de sistem meteorologic, similar cu Marea Pata Roșie, dar de două ori mai mare.

S-a observat că Jupiterii fierbinți își pierd atmosfera în spațiu din cauza radiațiilor stelare, la fel cum se întâmplă cu cozile cometelor. Aceste planete pot avea mari diferențe de temperatură între zi și noapte, ceea ce produce vânturi supersonice.

O caracteristică importantă a planetelor este momentul magnetic intrinsec, care la rândul său dă naștere magnetosferelor. Prezența unui câmp magnetic indică faptul că planeta este încă vie din punct de vedere geologic. Cu alte cuvinte, planetele magnetizate au fluxuri de materiale conductoare electrice în interiorul lor, generând câmpuri magnetice. Aceste câmpuri modifică semnificativ interacțiunea dintre planetă și vântul solar. O planetă magnetizată creează o cavitate în vântul solar din jur, numită magnetosferă, pe care vântul nu o poate penetra. Magnetosfera poate fi mult mai mare decât planeta însăși. În schimb, planetele nemagnetizate au doar magnetosfere mici induse de interacțiunea ionosferei cu vântul solar, care nu poate proteja eficient planeta.

Dintre cele opt planete din Sistemul Solar, numai Venus și Marte nu au un astfel de câmp magnetic. În plus, satelitul lui Jupiter  Ganymede  are, de asemenea, una. Dintre planetele magnetizate, câmpul magnetic al Mercur este cel mai slab și abia reușește să devieze vântul solar. Câmpul magnetic al lui Ganymede este de câteva ori mai mare, iar cel al lui Jupiter este cel mai puternic din Sistemul Solar (atât de puternic, încât prezintă un risc grav pentru sănătatea viitoarelor misiuni cu echipaj către sateliții să). Câmpurile magnetice ale celorlalte planete gigant sunt aproximativ similare cu cel al Pământului, dar momentele lor magnetice sunt semnificativ mai mari. Câmpurile magnetice ale lui Uranus și Neptun sunt înclinate puternic în raport cu axa de rotație și deplasate din centrul planetei.

În 2004, o echipă de astronomi din Hawaii a observat o planetă extrasolară în jurul stelei HD 179949, care părea să creeze o pată pe suprafața stelei sale. Echipa a emis ipoteza că magnetosfera planetei transfera energie pe suprafața stelei, crescând temperatura deja ridicată de 7.760 °C cu încă 400 °C.

Mai multe planete sau planete pitice din Sistemul Solar (cum ar fi Neptun și Pluto) au perioade orbitale care sunt în rezonanță unele cu altele sau cu corpuri mai mici (acest lucru este de asemenea comun în sistemele de satelit). Toate cu excepția lui Mercur și Venus au sateliți naturali, adesea numiți „luni”. Pământul are una, Marte are două, iar planetele gigant au numeroase luni în sisteme complexe de tip planetar. Multe luni ale planetelor gigant au caracteristici similare cu cele ale planetele telurice și ale planetelor pitice, iar unele au fost studiate ca locații posibile pentru viață (în special Europa).

Cele patru planete gigant sunt, de asemenea, orbitate de inele planetare de dimensiuni și complexități variate. Inelele sunt compuse în principal din praf sau particule, dar pot găzdui mici „luni” a căror gravitație le formează și le menține structura. Deși originea inelelor planetare nu este cunoscută cu exactitate, se crede că acestea sunt rezultatul sateliților naturali care au căzut sub limita Roche a planetei părinte și au fost dezintegrate de forțele de maree.

Nu au fost observate caracteristici secundare în jurul planetelor extrasolare.  Cu toate acestea, sub-pitica cenușie Cha 110913-773444, care a fost descrisă ca o planetă orfană, se crede că este orbitată de un mic disc protoplanetar iar despre sub-pitica cenușie OTS 44 s-a dovedit că este înconjurată de un disc protoplanetară substanțial de cel puțin 10 mase de Pământ.




#Article 24: Istorie (1322 words)


Istoria este știința care studiază evoluția societății umane de la apariția omului până în prezent. Obiectul istoriei nu se limitează doar la evenimentele politice, cum ar fi de exemplu bătăliile sau faptele conducătorilor. El cuprinde și aspectele economice, sociale și culturale (uneltele, ocupațiile și organizarea oamenilor, creațiile artistice și credințele religioase, viața de zi cu zi etc.).

Istoria este o relatare, o construcție a unei imagini a trecutului făcută de oameni (i.e. istorici) care încearcă să descrie, să explice sau să facă perceptibile timpurile care s-au scurs. Indiferent de epoci sau de metode și oricare ar fi scopul subiacent al muncii istoricului, istoria este întotdeauna o construcție umană, înscrisă în epoca în care este scrisă.

Spre deosebire de povestirea ficțională, specia de povestire numită istorie nu este construită prin intuiție intelectuală, ci pornind de la surse: documente scrise, istorie orală, obiecte etc. Prin interpretarea totalității acestor surse, istoria își propune să reconstituie diversele fațete ale trecutului. De-a lungul timpului, istoricii și-au schimbat foarte mult felul de a interpreta trecutul și perspectiva asupra faptelor sau a evenimentelor trecute, și-au reevaluat sursele și maniera de a aborda respectivele surse.

Istoria, care nu este doar o reflecție asupra trecutului, se construiește în funcție de regulile unei metode științifice. Aceasta a evoluat de-a lungul timpului, iar evoluția acestei metode științifice poartă numele de istoriografie (cuvânt compus pornind de la niște etimoane grecești; în traducere directă înseamnă „istoria scrierii istoriei”). Metoda de cercetare a istoriei se sprijină pe un ansamblu de științe auxiliare care îl ajută pe istoric să își construiască povestirea.

Istoria este și o practică socială: prin felul în care este scrisă, istoria se înscrie în mod fundamental în epoca în care este scrisă și joacă un rol de primă importanță în epoca scrierii ei deoarece, fiind luată drept dovadă și / sau garanție a judecății acțiunilor omului, ea determină interpretările, interacțiunile și comportamentele sociale prezente și viitoare ale indivizilor.

Metoda istorică este compusă din tehnici și îndrumări prin care istoricii folosesc sursele primare și alte dovezi empirice, inclusiv dovezi arheologice pentru a cerceta și apoi scrie istoria drept relatări ale trecutului. Întrebarea asupra naturii și chiar a putinței existenței unei metode istorice solide este subiectul filosofiei istoriei drept întrebare care ține de epistemologie. Studiul metodei istorice și al diferitelor feluri de a scrie istoria se numește istoriografie.

Abordarea critică a surselor (sau evaluarea informației) este procesul de a evalua calitățile unei surse de informații, cum ar fi validitatea, încrederea și relevanța ei pentru subiectul cercetat.

Gilbert J. Garraghan împarte abordarea critică a surselor în șase întrebări:

Primele patru sunt cunoscute drept critica superioară; a cincea drept critica inferioară; și, împreună, drept critica externă. A șasea și cea din urmă este numită critica internă. Laolaltă această abordare este numită critica surselor sau abordarea critică a surselor.

R. J. Shafer asupra criticii externe: „Se afirmă uneori că funcția ei este negativă, scutindu-ne de a folosi dovezi eronate; în timp ce critica internă are funcția pozitivă de a ne spune cum să folosim dovezile găsite drept autentice.”

Observând că unele documente sunt acceptate drept complet de încredere, Louis Gottschalk a stipulat regula generală „pentru fiecare aspect în parte procesul de a stabili ce încredere putem avea în acesta trebuie făcut în mod separat și indiferent de credibilitatea generală a autorului documentului.” Gradul de încredere al unui autor, luat în general, poate stabili o probabilitate de fundal pentru a aborda fiecare afirmație, dar fiecare dovadă extrasă trebuie cântărită în mod individual.

Bernheim (1889) și Langlois  Seignobos (1898) au propus o procedură în șapte pași pentru critica surselor în cadrul istoriei:

Descrierile ulterioare ale metodei istorice de mai jos au căutat să depășească credulitatea postulată de primul dintre pașii formulați în secolul al XIX-lea prin a afirma principii prin care relatările diferite nu sunt doar armonizate ci pentru a afla dacă o aserțiune găsită în una din surse poate fi considerată drept lipsită de încredere sau dimpotrivă, luată în sine.

Următoarele principii de bază ale criticii surselor au fost formulate de doi istorici scandinavi, Olden-Jørgensen (1998) și Thurén (1997):

R. J. Shafer oferă această listă pentru a evalua mărturiile oculare:

Louis Gottschalk adaugă o considerație adițională: „Chiar când faptul discutat se putea să nu fie bine cunoscut, anumite feluri de informații sunt atât incidentale cât și probabile în așa mod încât eroarea sau falsul par improbabile. Dacă o inscripție antică a unei căi romane ne spune că un anumit proconsul a clădit acea cale în timp ce Augustus era princeps, fără a dispune de altă coroborare ne putem îndoi că proconsulul a clădit într-adevăr calea, dar ar fi mai greu să ne îndoim că ea a fost făcută sub domnia lui Augustus. Dacă o reclamă informează cititorii 'Cafeaua A și B poate fi cumpărată la orice băcănie la prețul neobișnuit de cincizeci de cenți pe livră,' toate deducerile din reclamă fără coroborare pot fi puse la îndoială, cu excepția faptului că exista o marcă de cafea pe piață numită 'Cafeaua A și B.'”

Garraghan afirmă că cele mai multe informații provin de la martori indirecți, oameni care nu erau prezenți la fața locului dar au auzit ce s-a petrecut de la alții. Gottschalk afirmă că un istoric poate folosi mărturii din auzite acolo unde nu există texte primare. El scrie „În cazurile în care se folosește de martori secundari ... el se întreabă: (1) Pe a cui mărturie primară se bazează afirmațiile acestui martor secundar? (2) A relatat corect martorul secundar mărturia primară în întregul ei? (3) Dacă nu, ce detalii le-a raportat corect din mărturia primară? Răspunsuri satisfăcătoare la a doua și a treia întrebare pot oferi istoricului întregul sau esența mărturiei primare care pentru matorul secundar poate fi singura cale de a fi aflat aceste lucruri. În astfel de cazuri sursa secundară este sursa 'originală' a istoricului, în sensul că ea este originea cunoașterii lui. În ce privește dacă această sursă 'originală' este o relatare corectă a mărturiei primare, el testează credibilitatea ei la fel cum ar face-o cu însăși mărturia primară.” Gottschalk adaugă, „Deci mărturia din auzite nu va fi respinsă de istoric, cum ar face-o un tribunal pentru simplul motiv că provine din auzite.”

Gilbert Garraghan susține că tradiția orală poate fi acceptabilă dacă ea satisface una din două „condiții generale” sau șase „condiții particulare”, după cum urmează:

Pot exista și alte metode de a verifica tradiția orală, cum ar fi comparațiile cu dovezile provenite din arheologie.

Dovezi mai recente cu privire la încrederea sau neîncrederea potențială în tradiția orală provin din munca de teren din Africa de Vest și Europa Răsăriteană.

Istoricii permit folosirea textelor anonime pentru a stabili fapte istorice.

Odată ce bucățile de informație devin disponibile ele trebuie evaluare în context, ipotezele pot fi formulate și stabilite prin raționamente istorice.

C. Behan McCullagh listează câteva condiții pentru un argument din cea mai bună explicație care să fie de succes:

McCullagh rezumă „dacă domeniul și puterea explicativă sunt foarte mari, astfel încât ea explică un mare număr și o mare varietate de fapte, mult mai multe decât orice explicație concurentă, atunci ea este probabil adevărată.”

McCullagh afirmă că forma acestui argument este următoarea:

McCullagh oferă acest exemplu:

Acesta este un silogism sub formă probabilistică, el folosește o generalizare formată prin inducție logică din numeroase exemple (folosită drept premiză inițială).

Structura acestui argument este următoarea:

McCullagh afirmă că un argument prin analogie, dacă e corect, este fie un „silogism statistic sub acoperire” sau e mai frumos explicat drept argumentul prin cea mai bună explicație. El este un silogism statistic atunci când este „stabilit printr-un mare număr și varietate de exemple ale generalizării”; altfel, argumentul poate fi invalid deoarece proprietățile de la 1 la n nu sunt legate de proprietatea n + 1, cu excepția cazului în care proprietatea n + 1 este cea mai bună explicație a proprietăților de la 1 la n. Analogia, prin urmare, este necontroversată doar când este folosită pentru a sugera ipoteze și nu drept argument decisiv (concluzie).

Teoria conspirației




#Article 25: Tai Chi Chuan (246 words)


Tai Chi Chuan  sau Taijiquan, adesea prescurtată la  T'ai Chi, Taiji or Tai Chi în vorbirea uzuală (Chineză simplificată: 太极拳; Chineză tradițională: 太極拳; pinyin: tàijíquán; Wade-Giles: t'ai chi ch'üan), este una din cele mai eficiente arte marțiale interne, recunoscută în același timp pentru efectele sale benefice asupra sănătății și longevității practicanților. Este în același timp și o meditație în mișcare, practicantul încercând să fie mereu conștient de corpul său și de mediul înconjurător, conducând mișcarea cu mintea într-o stare de relaxare activă și alertă.

Formele de Tai Chi Chuan sunt destinate creșterii forței naturale, creării unei stări superioare de relaxare și răspuns intuitiv la lumea exterioară, dobândirea unor abilități de luptă și aducerii practicantului într-o stare superioară de focalizare, disciplină, echilibru și armonie cu Universul.

Astăzi, t'ai chi ch'uan este răspândit în întreaga lume. Cele mai multe stiluri moderne de t'ai chi ch'uan își au rădăcinile în cel puțin una dintre cele cinci școli tradiționale: Chen, Yang, Wu (Hao), Wu, și Sun.

Cercetările medicale au descoperit dovezi că Tai Chi este util pentru îmbunătățirea echilibrului și pentru sănătatea psihologică generală, și că acesta este asociat cu beneficii generale de sănătate la persoanele în vârstă. efectuate in China au demonstrat efecte ca reducerea anxietatii și a simptomelor depresive, atat somatice, cât și psihologice, precum si reducerea impactului psihologic negativ al dezastrelor naturale.

Doar câteva din cele mai importante principii ar fi următoarele:

Multe din filmele lui Jet Li au ilustrat eficiența în luptă a acestei arte marțiale devastatoare. Exemple ar fi:




#Article 26: Karate (1045 words)


Karate-dō () este o artă marțială japoneză introdusă în Japonia (și ulterior în lume) din Okinawa în 1922. În japoneză kara înseamnă gol, te înseamnă mână iar dō înseamnă cale, rezultatul fiind calea mâinii goale.  În karate se utilizează lovituri cu mâinile, coatele, palmele, picioarele, genunchi, precum și blocaje, secerări, prize, proiectări, fiind un stil extern de luptă.

Originile karate-ului le constituie diferite stiluri de arte marțiale chinezești (kung-fu sau gong-fu, respectiv kem-po în pronunțare japoneză), strămoșul fiind pokkeck (așa-numitul box chinezesc sau box de templu), respectiv shaolin quang-fa, practicat de călugarii templului shaolin. Derivate ale acestui sistem de luptă, mai ales așa-numitele stiluri sudice (China sudică) au stat la rîndul lor la baza Okinawa-te, a artelor marțiale practicate pe insula Okinawa. Acestea s-au dezvoltat din importante influențe repetate de-a lungul secolelor importate din China, dar și din stiluri de luptă băștinașe. Incă înaintea răspândirii sistemului de luptă Okinawa-te (ulterior kara-te) existau mai multe stiluri, care stau la baza stilurilor tradiționale ale karate.

Întemeietorul karatedo-ului modern este considerat Gichin Funakoshi (1868-1957), fondatorul stilului Shotokan. După 1922, când a sosit în Japonia din Okinawa, Funakoshi a făcut cunoscut karate prin mai multe demonstrații și prelegeri. Pentru a crește popularitatea stilului său de luptă (Okinawa-te), l-a denumit în japoneză karate (kara-te).

Există numeroase stiluri (ryu= școală în limba japoneză) de karate, diferite prin tehnicile de luptă și principiile strategice pe care le folosesc. De exemplu, Shotokan folosește atacuri lungi, din mișcare, punând accent pe viteză, mobilitate, suplețe, în timp ce în Goju-ryu se folosesc atacuri și blocaje scurte, fără deplasare, accentul fiind pus pe forță si suplete. Un alt stil important de karate este . El a fost creat de  prin imbinarea karate-ului din Okinawa cu Shinto Yoshin Ryu Jiu Juitsu straveche arta martiala specific japoneza. Astfel acest stil de karate Wado Ryu mosteneste principiul Armoniei din Jiu Juitsu spre deosebire de alte stiluri de karate ce folosesc mai degraba forta duritatea.

Toate stilurile folosesc două exercții de bază: kata (set de tehnici prestabilite mimând lupta cu adversari imaginari) și kumite (lupta cu adversar real). În karate sportiv se organizează competiții de kata și de kumite. Locul în care se practică karate (sala de antrenament) se numește dojo. Termenul este folosit și în cazul altor arte marțiale japoneze.

Practicantul de karate se numește karateka (kara-te ka). În funcție de nivelul de pregătire,în urma unui examen, practicantului i se acordă grade. Gradele inferioare (descrescătoare, de la 10 la 1) se numesc kyu. Gradele superioare (crescătoare, de la 1 la 10) se numesc dan. Fiecărui grad îi corespunde o centură de o anumită culoare. Sistemul de culori poate fi diferit de la un stil la altul, dar culorile de bază sunt albă, galbenă, portocalie(rosie) aka , verde, albastră, maro (pentru kyu), neagră, pentru dan, cu un număr de trese transversale corespunzător gradului dan.

Unul dintre principalele centre de karate a devenit cluburi universitare. Deoarece studenții au studiat la universitate doar câțiva ani, pentru a atrage cei implicați în programul de formare, aceste cluburi s-au schimbat foarte mult în comparație cu sistemul de instruire din Okinawa: tinerii nu au vrut să învețe elementele de bază ale tehnologiei de bază de mai mulți ani. Acest proces a dus la mișcarea de karate în direcția sporturilor occidentale, care sa încheiat în cele din urmă după al doilea război mondial.

În ordine alfabetică:

etc.

Knock-Down Karate nu este un stil de karate, ci un tip de care aparțin mai multe stiluri, ca de exemplu stilul Kyokushin și unele derivate ale sale (de exemplu Ashihara, Shidokan, Seido).

Karate a început ca un sistem comun de luptă cunoscut sub numele de Okinawa. După încheierea relațiilor comerciale cu dinastia Ming din China în 1372 de către regele Satto de Chūzan, unele forme de arte marțiale chinezești au fost introduse în Insulele Ryukyu de către vizitatorii din China, în special provincia Fujian. Un grup mare de familii chineze s-au mutat în Okinawa în jurul anului 1392 în scopul schimbului cultural, unde au înființat comunitatea Kumemura și și-au împărtășit cunoștințele despre o mare varietate de arte și științe chinezești, inclusiv artele marțiale. Centralizarea politică în Okinawa impusă de regele Shō Hashi în 1429 și politica de interzicere a armelor de către regele Shō Shin în 1477, aplicată mai târziu în Okinawa după invazia clanului Shimazu din 1609, au fost factori care au contribuit la dezvoltarea tehnicilor de luptă fără arme în Okinawa.

Gichin Funakoshi, fondator al Karate Shotokan, este în general creditat cu introducerea și popularizarea karate pe principalele insule din Japonia. În plus, mulți din Okinawa au predat în mod activ și, prin urmare, sunt, de asemenea, responsabili pentru dezvoltarea karate-ului pe principalele insule. Funakoshi a fost discipol al lui Asato Ankō și Itosu Ankō (care a insistat pentru a introduce karate în sistemul de învățământ din Okinawa în 1902).

Karate s-a dezvoltat în Canada între anii 1930-1940, perioadă când a sporit numărul de emigranți japonezi. Karate a fost practicat în liniște fără a fi puse accente pe organizare și dezvoltare. În timpul celui de-al doilea război mondial, multe familii japonezo-canadiene au fost mutate în interiorul British Columbia, provincie pe coasta de vest a Canadei. Masaru Shintani, la vârsta de 13 ani, a început să studieze karate Shorin-Ryu în tabăra japoneză de la Kitigawa. În 1956, după 9 ani de formare cu Kitigawa, Shintani a călătorit în Japonia și la cunoscut pe Hironori Otsuka (Wado Ryu). În 1958, Otsuka la invitat pe Shintani să se alăture organizației sale Wado Kai, iar în 1969 ia cerut lui Shintani să-și numească oficial stilul lui Wado.

În Canada în același timp, karate a fost introdus și de Masami Tsuruoka care a studiat în Japonia în anii 1940, fiind discipolul lui  Tsuyoshi Chitose. În 1954, Tsuruoka a inițiat prima competiție de karate în Canada și a pus bazele Asociației Naționale de Karate.

La sfârșitul anilor '50, Shintani s-a mutat în Ontario și a început să predea karate și judo la Centrul Cultural Japonez din Hamilton. În 1966 a înființat (cu aprobarea lui Otsuka) Federația de Karate Shintani Wado Kai. În anii '70 Otsuka l-a numit pe Shintani Director tehnic Wado Kai în America de Nord. În 1979, Otsuka l-a promovat public pe Shintani la  hachidan  (al 8-lea dang) și în 1995 i-a oferit în mod privat certificatul kudan (al 9-lea dang). 




#Article 27: Chimie (6575 words)


Chimia (denumirea provine din cuvântul egiptean kēme pronunțat , care înseamnă „pământ”) reprezintă una dintre ramurile științelor naturale al cărei obiect de studiu îl constituie compoziția, structura, proprietățile și schimbarea materiei; chimia mai este numită și „știința de mijloc” sau „știința centrală”, întrucât conține elemente combinate din cadrul celorlalte științe ale naturii precum astronomia, fizica, biologia și geologia. Ca obiect de studiu, chimia a apărut acum câteva milenii în anumite părți ale lumii, mai exact în Orientul Mijlociu sub forma alchimiei, iar aceasta din urmă a permis elaborarea chimiei moderne ca urmare a revoluției chimice (1773).

Obiectivele acestui domeniu implică în special:

În majoritatea studiilor chimiei energia și entropia sunt deosebit de importante.

Disciplinele cuprinse în chimie sunt grupate tradițional după tipul de materie studiată sau tipul de studiu. Acestea includ chimia anorganică (studiul materiei anorganice), chimia organică (studiul materiei organice), biochimia (studiul substanțelor găsite în organismele biologice, vii), chimie fizică (studiile legate de energie despre sistemele chimice la scară macromoleculară, moleculară și sub-moleculară), electrochimie, chimia analitică (analiza mostrelor de material pentru a dobândi o înțelegere a compoziției chimice și structurii acestuia) etc. Multe alte discipline specializate au apărut în anii recenți, de exemplu neurochimia - studiul chimic al sistemului nervos.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, definiția chimiei este următoarea:

Definiția generală a chimiei (cea acceptată în mod implicit de marele public) s-a schimbat de-a lungul timpului, pe măsură ce noi ramuri au fost incluse în studiul chimiei. Ca și componentă a istoriei științelor, etimologia termenului de chimie este considerată a fi una diversă, fără a se fi ajuns la un anumit consens. Prima menționare a termenului de chimie este atribuită lui Dioclețian în anul 296, în momentul când ordona incendierea cărților locuitorilor din Alexandria, privind modul prin care aurul și argintul pot fi replicate; cu toate acestea, este posibil ca această menționare făcută de Dioclețian să fie o simplă legendă 

Se consideră că termenul provine din cuvântul arab al-kīmīā (الكيمياء), ce desemna acel set timpuriu de practici care îngloba elementele chimiei, metalurgiei, astrologiei, astronomiei, misticismului și medicinei; obiectul principal al alchimiei era considerat a fi transfigurarea materialelor în aur. Alternativ, al-kīmīā poate deriva din χημεία, insemnand faurit impreuna. Termenul arabic este derivat din elenul χημία sau χημεία, (chemia), care desemna arta făuririi aurului și argintului. Totodată, termenul poate fi considerat ca provenind de la cuvântul chumeia, care desemna arta extragerii sucurilor sau infuziilor din plante, precum și prepararea medicamentelor și tincturilor din plante. 

În limba greacă, termenul este întâlnit în cartea unui scriitor grec, Suidas, din secolul al XI-lea. La origine, termenul grecesc a fost stabilit datorită influențelor Egiptului Antic, unde termenul keme însemna nisipul aluvial al Nilului, pământ negru. Limba persană a influențat de asemenea originea termenului, datorită termenului de kimiya, care însemna artă, truc 

În anul 330, Zosimos din Panopolis denumea alchimia ca fiind studiul compoziției apelor, mișcărilor, creșterii, încorporării, respingerii, desenului sufletului din trupuri și al împreunării sufletelor cu trupurile. 

În anul 1661, Robert Boyle elaborează modelul chimiei prin intermediul principiilor sale mereologice, care încorporau filozofia corpusculariană. Principiul generic, acela că chimia este bazată pe considerentul că materia este alcătuită din componente minuscule, apare la începutul lucrării Chimistul sceptic.. 

Glaser susținea în 1663 despre chimie că este o artă științifică prin care cineva învață cum să dizolve corpuri, cum să reprezinte diversele substanțe din compoziția lor, cum să împreuneze din nou substanțele între ele și cum să le aducă la un grad de perfecțiune mai mare.

Stahl definea chimia în 1730 ca fiind arta împărțirii corpurilor mixte, compuse și agregate în elementele principale ale lor

În 1837, Jean Baptiste Dumas definea chimia ca fiind știința care se ocupă cu legile și efectele forțelor moleculare. () Totodată, este cel care contribuie la dezvoltarea teoriilor chimiei organice, afirmând că între cele 2 ramuri ale chimiei, principiile sunt aceleași.

În anul 1947, chimia este denumită de către Linus Pauling ca fiind știința substanțelor: a structurii, proprietăților și reacțiilor care le schimbă în alte substanțe.

Raymond Chang oferă o definire mai largă a termenului, menționând chimia în 1998 ca fiind studiul materiei și a schimbărilor prin care trece.

Deși considerată știință modernă de aproape 2 secole, chimia a fost prezentă în viața oamenilor ca și aplicabilitate încă din perioada preistorică. Cele mai timpurii utilizări ale chimiei au fost remarcate în cazul picturilor rupestre, care datau de prin perioada 25.000 î.Hr. 

În China Antică, cunoștințele din domeniul chimiei ar fi fost prezente încă din perioada 9000-7000 î.Hr, demonstrându-se prezența acidului tartaric și anumiți alcani în interiorul unor urne, componente de asemenea prezente în vinul realizat din struguri sau orez.

Vechii egipteni au pionierat arta chimiei sintetice acum aproape 4000 de ani. Pe la sfârșitul celui de-al doilea mileniu î.Hr., populațiile antice dețineau deja mijloacele necesare care urmau să formeze bazele mai multor ramuri ale chimiei cum ar fi: extragerea metalelor din minereuri, obținerea vaselor de lut, fermentarea berii și a vinului, crearea de pigmenți pentru cosmetice și picturi, extragerea substanțelor din plante în scopul utilizării lor ca medicament sau ca parfum, obținerea brânzei, obținerea sticlei și obținerea de aliaje precum bronzul.

Nașterea chimiei poate fi atribuită foarte comunului fenomen al arderii, care a dus la apariția metalurgiei - arta și știința care se ocupă cu procesarea minereurilor de fier pentru obținerea metalelor. Goana după aur a dus la descoperirea procesului purificării lui, chiar dacă principiile care stăteau la baza ei nu erau prea bine înțelese - se credea că este o transformare, nu o purificare. Mulți savanți din acea vreme considerau că transformarea metalelor de bază în aur este posibilă, lucru care a dus la formarea alchimiei și căutarea pietrei filozofale, despre care se credea că va aduce astfel de transformări la o singură atingere.

Începând cu anul 600 î.Hr, filozofii greci au conceput noțiuni menite să determine natura materiei. Anaximandru din Milet (610-545 î.Hr) considera că aerul este principalul constituent al materiei; Heraclit din Efes (544-484 î.Hr) considera focul ca și constituent, privind lucrurile din perspectiva unei schimbări continue. Școala eleată, reprezentată de Parmenidae (515-450 î.Hr) considera lumea ca fiind o unitate și schimbarea era privită drept o iluzie. Urmându-l pe Parmenidae, eleatul Empedocle din Agrigentum (495-435 î.Hr) se va opune ideii de definire a aerului ca substanță primordială, propunând existența a patru elemente primare: foc, apă, aer și pământ. 

Școala atomistă, reprezentată de Leucip și Democrit vor determina faptul că lumea fizică este bazată pe observațiile fizice, ajungând la concluzia că materia poate fi redusă până la unitatea sa constituentă, care este eternă și nu mai poate fi divizată (atomul). Această idee va fi adoptată ulterior de Epicur (341-270 î.Hr) și de poetul roman Lucretius (95-55 i.Hr), care redactase lucrarea De Rerum Natura (Natura Lucrurilor), în anul 50 î.Hr.

Unii îi consideră pe arabi și perși ca fiind cei mai vechi chimiști, cei care au introdus observarea precisă și experimentarea controlată, descoperind astfel multe substanțe chimice. Cei mai influenți chimiști musulmani erau Geber, al-Kindi, al-Razi și al-Bruni. La finalul secolului al VIII-lea d.Hr, alchimistul arab Geber sau Abu Musa Jabir Ibn Hayyan, folosește termenul de Al-kimya în unul din tratatele sale reprezentativeThe Story of Chemistry
 De N.C. Datta, pagina 23. Lucrările lui Geber au ajuns în Europa în secolul al XIV-lea, în Spania prin traducerile unui pseudo-Geber, care și-a semnat cărțile cu numele de „Geber”. Contribuția alchimiștilor și a metalurgiștilor indieni a fost de asemenea remarcată.

Apariția chimiei în Europa a avut loc datorită epidemiilor frecvente de ciumă și molime (cum ar fi moartea neagră) din Evul Mediu Timpuriu, care a dus la o creștere a nevoii de medicamente. Se credea că există un medicament universal numit elixirul vieții care poate vindeca toate bolile, dar care, precum piatra filozofală, nu a fost niciodată găsit.

Deoarece pentru unii practicanți, alchimia era o ocupație intelectuală, în timp, au excelat în acest domeniu. Paracelsus, spre exemplu, respingea teoria celor patru elemente și cu o înțelegere destul de vagă a substanțelor chimice și medicamentelor, a format o formă hibridă de alchimie și știință, numită și chemiatrie sau iatrochimie.

Răspândirea chimiei ca știință a fost influențată de asemenea de apariția tipografiei în 1454, prin aportul lui Johannes Gutenberg. Diverse cărți cu subiecte precum mineralogia, minereuri și prepararea de substanțe au fost adevărate stimulente pentru avansarea acestui domeniu datorită caracterului practic și disponibilității materialelor de studiu. 

De asemenea, influențe ale filozofilor cum ar fi Sir Francis Bacon sau René Descartes, care voiau o anumită rigoare în matematică și cereau eliminarea dogmelor și subiectivismului din observațiile științifice, au dus la revoluția științifică. În chimie, ea a început cu Robert Boyle (1627-1691), care formulat ecuații precum Legea lui Boyle, cu privire la proprietățile stării gazoase. Mai târziu au urmat legea conservării masei substanțelor în 1783 și dezvoltarea teoriei atomice a lui John Dalton în jurul anului 1800. Legea Conservării Masei a dus la reformularea chimiei bazată pe această lege, dar și teoria combustiei oxigenului, care a fost mult bazată pe cercetările lui Lavoiser. Acestea și alte astfel de schimbări înțelese de mase au fost denumite generic revoluția chimică. Contribuțiile lui Lavoisier au dus la ceea ce acum se numește chimie modernă - chimia studiată în instituțiile de învățământ din toată lumea.

Influențați de noile metode empirice, adoptate de către Sir Francis Bacon și alți chimiști. Un grup de chimiști de la Oxford, Robert Boyle, Robert Hooke și John Mayow au început remodelarea tradițiilor vechi, de ordin alchimic, într-o disciplină științifică. În mod special, Boyle este considerat a fi părintele chimiei datorită celei mai importante lucrări ale sale, Chimistul sceptic, unde diferențierea este făcută între cunoașterea alchimiei și descoperirile științifice ale noii chimii. Acesta a formulat legea lui Boyle, a respins teoria clasică a celor 4 elemente și a propus o alternativă mecanistă a atomilor și reacțiilor chimice al căror studiu s-ar fi putut face prin experimente riguroase.

Teoria flogistonului (substanța aflată la baza tuturor reacțiilor de combustie) a fost propus de către germanul Georg Ernst Stahl la începutul secolului al XVIII-lea și a fost accentuată de către chimistul francez Antoine Lavoisier, analogul chimic al fizicianului Newton, care a reușit mai mult decât oricine să făurească o nouă știință bazată pe filon teoretic, prin elucidarea principiului conservării masei și dezvoltării unui sistem nou de nomenclatură chimică utilizat până în zilele noastre.

Cu toate acestea, înainte de eforturile lui Lavoisier, numeroase descoperiri importante au fost făcute, în special privind natura aerului, care s-a demonstrat a fi compus din numeroase gaze. Chimistul scoțian Joseph Black (primul chimist experimental) și olandezul J. B. van Helmont descoperiseră dioxidul de carbon, sau ceea ce Black numise 'aer inert' în 1754; Henry Cavendish descoperise hidrogenul și elucidase proprietățile sale, iar Joseph Priestley și, independent, Carl Wilhelm Scheele izolaseră oxigenul pur.
 prezice existența a 7 noi elemente chimice, unind în mod corect toate cele 60 de elemente cunoscute la vremea respectiva
Chimistul englez John Dalton a propus teoria moderna a atomilor, aceea că toate substanțele sunt compuse din 'atomi' indivizibili ai materiei și că fiecare atom are o masă atomică variabilă. 

Dezvoltarea în teoria electrochimică a combinațiilor chimice apare la începutul secolului al XIX-lea, ca rezultat al muncii a 2 oameni de știință în particular, J. J. Berzelius și Humphry Davy; aceasta a putut fi descoperită datorită invenției pilei voltaice, de către Alessandro Volta. Davy descoperise 9 elemente chimice noi, incluzând metalele alcaline prin extragerea acestora utilizând curentul electric aplicat pe minereurile acestora.

Britanicul William Prout a propus pentru prima oară ordonarea tuturor elementelor chimice folosind masa lor atomică, datorită faptului că toți atomii aveau același multiplu al masei atomice de hidrogen. J. A. R. Newlands începuse o variantă timpurie a tabelului periodic, care a fost ulterior dezvoltat în tabelul periodic modern în anii 1860 de către Dmitri Mendeleev și independent de alți oameni de știință, precum Julius Lothar Meyer. Gazele inerte, ulterior numite gaze nobile, au fost descoperite de către William Ramsay în colaborare cu Lord Rayleigh la finalul secolului, completând astfel structura de bază a tabelului.

Chimia organică a fost dezvoltată de către Justus von Liebig și alții, ca urmare a sintezei ureei de către Friedrich Wöhler, care dovedise că organismele vii erau reduse, în teorie, în chimie. Alte avansări cruciale ale secolului XIX-lea erau înțelegerea legăturilor valente (Edward Frankland în 1852) și aplicarea termodinamicii în chimie (J. W. Gibbs și Svante Arrhenius în anii 1870).

Structura obiectelor pe care le folosim de zi cu zi și proprietățile materiei cu care interacționăm sunt consecințe ale proprietăților substanțelor chimice și ale interacțiunilor lor. Spre exemplu, oțelul este mai dur decât fierul pentru că atomii din el sunt mai strâns legați, formând o structură cristalină mai rigidă. Lemnul arde sau este supus oxidării rapide pentru că poate reacționa în mod spontan cu oxigenul în cadrul unei reacții chimice deasupra unei anumite temperaturi. Zahărul și sarea se dizolvă în apă deoarece proprietățile lor moleculare/ionice permit dizolvarea în condiții ambientale.

La începutul secolului al XX-lea, teoriile de bază ale chimiei au fost înțelese datorită unor serii de descoperi privind probarea și dezvăluirea naturii interne ale atomilor. În 1897, J. J. Thomson din Cambridge University descoperise electronul și imediat după aceea, omul de știință Becquerel, precum și cuplul Pierre și Marie Curie investigau fenomenul radioactivității. Într-o serie de experimente, Ernest Rutherford din cadrul Universității din Manchester descoperise structura internă a atomului și existența protonului, a clasificat și explicat tipurile de radioactivitate și a reușit să transmute hidrogenul prin bombardarea azotului cu particule alfa.

Activitatea sa privind structura atomică a fost îmbunătățită de către studenții săi, fizicianul danez Niels Bohr și Henry Moseley. Teoria legăturii chimice și al orbitalilor moleculari a fost dezvoltată de către savanții americani Linus Pauling și Gilbert N. Lewis.

Anul 2011 a fost declarat de către Națiunile Unite ca fiind Anul Internațional al Chimiei. IUPAC, precum și UNESCO, alături de societăți chimice, academii și instituții la nivel global au organizat activități locale și regionale.

Modelul actual al structurii atomice este reprezentat de modelul mecanicii cuantice.Chimia este studiată, la început, la nivel de particule elementare, atomi, molecule, substanțe chimice, metale, cristale și alte stări de agregare ale materiei. Această materie poate fi întâlnită sub formă solidă, lichidă sau gazoasă, în izolare sau în combinații. Interacțiunile chimice, reacțiile și transformările care sunt studiate în chimie sunt de obicei rezultatul interacțiunilor atomice, conducând la rearanjarea legăturilor chimice ce susțin atomii, iar aceste comportamente sunt studiate într-un laborator de chimie. 

Laboratorul de chimie folosește, de regulă, diverse obiecte de laborator, fabricate din sticlă. Cu toate acestea, nu toate ustensilele sunt centrate pe sticlă ca și material, iar o mare parte din chimia experimentală (precum și cea aplicată sau industrială) este realizată fără ea.

O reacție chimică este transformarea unor substanțe în una sau mai multe substanțe. La baza unei asemenea transformări chimice se află rearanjarea electronilor în cadrul legăturilor atomice, iar aceasta poate fi evidențiată simbolic prin ecuațiile chimice, care au ca subiect atomii. Numărul atomilor din partea stângă și partea dreaptă a ecuației este egal într-o transformare chimică; în moment când numărul acestora este inegal, transformarea este numită reacție nucleară sau dezintegrare radioactivă. Tipul de reacții chimice suferite de o substanță pot conduce la schimbări energetice, care pot fi limitate de niște reguli denumite legi chimice.

Energia și entropia sunt concepte de natură invariabilă, care sunt importante în aproape toate studiile chimice. Substanțele sunt clasificare în funcție de structură, stare de agregare, precum și după compoziția chimică. Acestea pot fi analizate prin diverse mijloace de analiză chimică (de exemplu, spectroscopia și cromatografia). Oamenii de știință care sunt preocupați de cercetările în domeniul chimiei sunt numiți chimiști. Majoritatea chimiștilor se specializează în una sau mai multe sub-discipline. Câteva concepte esențiale pentru studiul chimiei sunt prezentate mai jos:

În chimie, materia (din latinescul materia, însemnând lemn sau orice alt material) este definită ca fiind orice este alcătuit dintr-o masă de repaus și volum (ocupă spațiu), fiind alcătuită din particule aflate constant în mișcare; acestea au masă de repaus de asemenea - cu toate că nu toate particulele îndeplinesc această condiție, precum fotonii. Mișcarea particulelor, precum și puterea de atracție între aceste particule determină starea de agregare a materiei respective. 

Materia poate fi constituită dintr-o substanță chimică pură sau un amestec de substanțe. Aceasta este definită de materialul conținut, indiferent că este omogen sau neomogen. Un material neomogen reprezintă unitatea structurală care conține componente cu proprietăți diferite, în timp ce materialul omogen conține componente cu proprietăți asemănătoare. 

Până în secolul prezent, se credea că materia nu putea fi creată sau distrusă, ci doar transformată dintr-o stare în alta. Cu toate acestea, s-a descoperit că materia poate fi transformată în energie radiantă, precum și acțiunea reversă (din energie în materie). Oamenii de știință utilizau legea conservării materiei și legea conservării energiei în mod independent, însă ulterior cele 2 au fuzionat, conducând la legea conservării masei, constituită concomitent din masa materiei din sistem, precum și masa energiei radiante din sistem.

Începând cu Democrit, filozofii greci au contribuit la dezvoltarea unei teorii filozofice care încerca prezentarea concepției lor despre natura Universului, alcătuită din particule foarte mici, indivizibile. În acest fel, conceptul de atom este creat (greacă atomos, indivizibil).

Atomul este cea mai mică particulă dintr-o substanță care prin procedee chimice obișnuite nu poate fi divizată în alte particule mai simple, fiind unitatea structurală a chimiei. Este o grupare a materiei care constă într-un miez dens numit nucleu atomic, înconjurat de un spațiu numit nor electronic. Nucleul este alcătuit din particule încărcate pozitiv numite protoni și neutroni (împreună sunt numiți nucleoni), în jurul căruia orbitează particulele încărcate negativ din norul electronic (electronii). Într-un atom neutru, electronii încărcați negativ echilibrează numărul încărcăturii pozitive ale protonilor. Nucleul este dens, masa acestuia fiind de 1836 de ori mai mare decât a electronului, cu toate că raza atomului este de 10.000 de ori mai mare decât a nucleului său.

Atomul este de asemenea cea mai mică entitate care poate fi închipuită, care are proprietatea de a reține proprietățile chimice ale elementului, precum electronegativitatea, potențialul de ionizare, stările de oxidare, numărul de coordonare și tipul de legături (metalice, ionice, covalente).

Un element chimic reprezintă substanța pură care este constituită dintr-un singur tip de atom, caracterizat de un anumit număr de protoni din interiorul nucleului atomic (cunoscut ca și număr atomic, notat cu simbolul Z). Masa atomică este indicată drept sumă a numărului de protoni și neutroni din interiorul nucleului. Cu toate că toți nucleii unui atom aparțin aceluiași element ar avea același număr atomic, masa lor atomică nu trebuie să fie neapărat egală; atomii care prezintă diverse mase atomice sunt cunoscuți drept izotopi. De exemplu, toți atomii cu 6 protoni în nucleu sunt atomi ai elementului chimic carbon, dar atomii de carbon pot avea mase atomice 12 și 13.

Modelul standard de prezentare al elementelor chimice este tabelul periodic al elementelor, care ordonează aceste elemente în funcție de numărul lor atomic. Tabelul este constituit din grupe (coloane) și perioade (șiruri). Acest mod de reprezentare tabelară este utilă în stabilirea tendințelor periodice.

Un ion este un tip de un atom sau moleculă care a cedat sau acceptat unul sau mai mulți electroni. Cationii încărcați pozitiv (de exemplu, cationul de sodiu Na+) și anionii încărcați negativi (de exemplu, clorură Cl-) pot forma o structură cristalină de sare neutră (de exemplu, clorură de sodiu NaCl). Exemple de ioni poliatomici care nu se despart în timpul reacțiilor sunt hidroxizii (OH-), fosfații (PO43-) și alții.

Ionii în stare gazoasă sunt adesea cunoscuți sub numele de plasmă.

Un compus reprezintă substanța chimică pură, formată din mai mult de 1 element. Proprietățile compusului sunt determinate de ușoare similitudini cu cele ale elementului său constituent. 

Nomenclatura standard pentru compuși este determinată de către Uniunea Internațională de Chimie Pură și Aplicată (IUPAC). Compușii organici sunt numiți conform sistemului de nomenclatură organică., în timp ce compușii anorganici sunt numiți conform sistemului nomenclaturii anorganice. De asemenea, Chemical Abstracts Service stabilise o metodă de indexare a substanțelor chimice, unde fiecare substanță este identificată folosindu-se un număr numit număr de registru CAS.

O moleculă reprezintă cea mai mică unitate indivizibilă a unei substanțe chimice pure, care posedă un set unic de proprietăți chimice, reprezentând potențialul de a suferi un anumit set de reacții chimice cu alte substanțe. De regulă, moleculele sunt reprezentate de atomii legați prin legături covalente, structura lor fiind neutră din punct de vedere electric, iar toate valențele electronilor sunt aranjate cu alți electroni fie în diverse legături, fie singulari. 

Spre deosebire de ioni, moleculele există ca unități neutre din punct de vedere electric. Când această condiție este încălcată, încărcătura electronică a moleculei determină un ion molecular sau ion poliatomic. Cu toate acestea, natura discretă și separată a conceptului molecular presupune de obicei ca ionii moleculari să fie prezenți doar în forme determinate, precum un fascicul direcționat în vid într-un spectrometru de masă. Colecțiile poliatomice încărcate care sunt prezente în solide (de exemplu, ionii sulfat sau azotat) nu sunt considerate drept molecule în chimie. 

Gazele inerte sau nobile (heliu, neon, argon, krypton, xenon și radon) sunt compuse din atomi singulari ca unitate de bază, însă celelalte elemente chimice izolate constă fie în molecule, fie rețele de atomi legați oarecum. Moleculele identificabile alcătuiesc substanțe cunoscute, precum apa, aerul, precum și unele substanțe organice precum alcoolul, zahărul, benzina și diverse produse farmaceutice.

Cu toate acestea, nu toate substanțele sau compușii chimici sunt alcătuiți din molecule discrete și, într-adevăr, majoritatea solidelor care compus crusta, mantaua și nucleul Pământului sunt elemente chimice fără grupare moleculară. Aceste tipuri de substanțe, precum compușii ionici și solide în rețea, sunt organizate în așa manieră încât nu este necesară existența unor molecule identificabile. În schimb, aceste substanțe sunt discutate în termeni de unitate celulară ca și cea mai mică structură repetitivă din interiorul substanței. Exemple de asemenea substanțe sunt sărurile minerale (precum sarea de masă), solidele precum carbonul și diamantul, metalele, siliciul și minerale silicate, precum cuarțul și granitul. 

Una din principalele caracteristici ale moleculei este geometria sa, numită structură moleculară. În timp ce structura moleculară diatomică, triatomică sau tetraatomică poate fi trivială (lineară, piramidal angulară, etc), structura moleculelor poliatomice, constituite din mai mult de 6 atomi poate fi crucială pentru natura sa chimică.

O substanță chimică reprezintă compoziția materiei care este definită și posedă anumite proprietăți fizico-chimice. 

În momentul când mai multe substanțe sunt prezente, rezultatul este numit amestec. Exemple de amestecuri sunt aerul și aliajele.

Proprietățile fizice ale unei substanțe reprezintă acele calități caracteristice și definitorii ale acesteia; de exemplu, clorura de sodiu este întâlnită sub diverse forme - granulară, sub forma sării de bucătărie sau sub forma cristalizată (între 2-3 mm, până la 5 cm în diametru). Indiferent de forma în care ar fi întâlnită, prezintă aceleași proprietăți caracteristice (aranjarea cristalină, gust etc.). Totodată, sunt considerate a fi proprietăți fizice acele caracteristici care nu implică schimbarea substanței la nivel chimic. 

Solubilitatea indică gradul în care o substanță pură se poate dizolva într-un dizolvant, alcătuind o soluție omogenă unde repartizarea atomilor, moleculelor și ionilor este uniformă. Pentru lichide parțial miscibile reciproc, care formează o soluție eterogenă cu cel puțin 2 faze lichide (lichid multifazic) solubilitatea se denumește miscibilitate. Dizolvantul în modul cel mai frecvent este un lichid, dar sunt și unele excepții când unii dizolvanți sunt:

În funcție de cantitatea de substanță dizolvată, soluțiile se clasifică în:

Densitatea (sau mai exact densitatea de masă, numită și masă specifică) este o mărime fizică folosită pentru descrierea materialelor și definită ca masa unității de volum. Astfel, densitatea unui corp este egală cu raportul dintre masa și volumul său. Unitatea de măsură în Sistemul Internațional pentru densitate este kilogramul pe metru cub(kg/m³); alte unități folosite sunt gramul pe centimetru cub (g/cm³), kilogramul pe litru (kg/L) etc. Densitatea se notează de obicei cu litera grecească  (ro) sau cu inițiala cuvântului, litera d.

Proprietăților chimice specifice care permit distingerea diverselor clasificări chimice sunt însoțite și de stări de agregare. În cea mai mare parte, clasificările chimice sunt independente de aceste clasificări de stare; cu toate acestea, unele stări de agregare ale materiei sunt incompatibile cu anumite proprietăți chimice. 

O stare de agregare reprezintă un set de stări ale unui sistem fizic macroscopic care au o compoziție chimică și proprietăți fizice relativ uniforme (precum temperatura, structura cristalină, presiunea, etc.). 

Proprietățile fizice, cum ar fi densitatea și indicele de refracție, tind să se încadreze în valorile caracteristice ale stării de agregare. Starea materiei este definită de starea de tranziție, care are loc când energia introdusă sau preluată dintr-un sistem este refolosită în reorganizarea structuri sistemului, în loc de a schimba condițiile de stare.

Uneori distincția între faze poate fi continuă în loc de a avea o graniță discretă, în acest caz, chestiunea se consideră a fi într-o situație super critică. Când cele trei stări se îndeplinesc, pe baza condițiilor, este cunoscut ca un triplu punct și deoarece acest lucru este invariant, este un mod convenabil de a defini un set de condiții.

Cel mai cunoscute exemple de stări de agregare sunt solid, lichid și gazos. Multe substanțe prezintă mai multe faze solide. De exemplu, există trei faze solide ale fierului (alfa, gama, și delta), care variază în funcție de temperatură și presiune. O diferență principală printre fazele solide este structura de cristal, sau aranjament, a atomilor. Mai puțin cunoscute sunt stările de agregare precum plasma, condensările Bose-Einstein și condensările fermionice și fazele paramagnetice și feromagnetice ale materialelor magnetice.

Proprietățile chimice ale unei substanțe reprezintă acele caracteristici specifice participării în reacțiile chimice.

Molul reprezintă unitatea de măsură care determină cantitatea de substanță (numită cantitate chimică). Molul este definit ca și numărul de atomi determinat în exact 0.012 kilograme (sau 12 grame) de carbon-12, unde atomii de carbon-12 sunt liberi, în repaus. Numărul de particule per mol este cunoscut ca și constanta lui Avogadro, fiind determinată în mod empiric la valoarea aproximativă de 6.022 mol−1. Concentrația molară este cantitatea de substanță per volum a unei soluții și este raportata în moldm−3.

În funcție de modul în care atomii își formează configurația completă a ultimului strat, interacțiunile dintre ei (legăturile chimice) sunt diferite. Legăturile chimice cunoscute astăzi se clasifică astfel: 

Conceptul de legătură chimică se referă la modul în care atomii se unesc pentru a forma molecule, fiind starea de echilibru între particulele încărcate pozitiv din nucleu și particulele negative care oscilează printre acestea. Fiind mai mult decât niște simple stări de atracție și respingere, energiile și modul de distribuire caracterizează disponibilitatea unui electron de a se uni cu un alt atom. 

Legăturile chimice pot fi covalente, ionice, de hidrogen sau de forță Van der Waals. Fiecare legătură are un anumit potențial atribuit, care creează interacțiunea chimică ce unește atomii în molecule sau cristale. În cazul multor compuși, teoria legăturii valente, modelul Perechilor de Electroni din Stratul de Valență (în engleză Valence Shell Electron Pair Repulsion model - VSEPR) și conceptul de număr de oxidare sunt folosite pentru explicarea structurii și compoziției moleculare.

Legătura ionică este formată atunci când un metal cedează unul sau mai mulți electroni, devenind un cation încărcat pozitiv, iar electronii sunt captați de către un nemetal, devenind un anion încărcat negativ. Cei doi ioni opuși se atrag, iar legătura ionică este forța electrostatică de atracție. De exemplu, sodiul (Na), un metal, cedează un electron pentru a deveni un cation de Na+, în timp ce clorul (Cl), nemetal, primește acest electron pentru a deveni Cl−. Ionii sunt uniți datorită atracției electrostatice, iar compusul clorură de sodiu (sarea de bucătărie) este formată.

Într-o legătură covalentă, unul sau mai mulți electroni de valență sunt împărțiți de 2 atomi: rezultatul atomic care este încărcat negativ este denumit moleculă. Atomii vor împărți electronii de valență în așa manieră încât configurația unui gaz nobil va fi formată pentru fiecare atom. Atomii care tind să se combine în această manieră (având nevoie de 8 electroni în stratul de valență) urmează regula octetului. Cu toate acestea, unele elemente precum hidrogenul sau litiul au nevoie doar de 2 electroni pentru a atinge configurația stabilă; aceste elemente urmează regula duetului, iar în această manieră vor avea configurația electronică a heliului, care are 2 electroni în stratul exterior. 

În mod similar, teoriile fizicii clasice pot fi utilizate pentru a preconiza anumite structuri ionice. În cazul compușilor complecși, teoria legăturii de valență este mai puțin aplicată, fiind utilizate alternative precum teoria orbitalilor moleculari.

Atunci când o substanță chimică este transformată ca și rezultat al interacțiunii sale cu o altă substanță, se produce fenomenul numit reacție chimică. O reacție chimică reprezintă conceptul de reacționare al unei substanțe în contact cu altă substanță, fie sub forma unui amestec sau a unei soluții, expunerea la o anumită formă de energie sau ambele. Transformările care sunt studiate în cadrul chimiei implică studiile interacțiunilor dintre substanțe într-un laborator specializat folosind diverse vase de laborator.Reacțiile chimice pot conduce la formarea sau disocierea moleculară, adică rearanjarea atomică sau dezintegrarea moleculelor în scopul formării a două sau mai multe molecule mici. Reacțiile redox, disocierea, neutralizarea acid-bază și rearanjarea moleculară sunt unele dintre cele mai comune reacții chimice. 

O reacție chimică este transformarea unor substanțe în una sau mai multe alte substanțe. Aceasta poate fi ilustrată în mod simbolic printr-o ecuație chimice. În timp ce într-o reacție chimică non-nucleară numărul și tipul atomilor de pe ambele părți ale ecuației este egal, într-o reacție nucleară această condiție se aplică doar particulelor nucleare (protoni și neutroni). Natura reacțiilor chimice pe care o substanță le poate suferi și descărcările de energie ce pot surveni sunt definite prin anumite legi de bază, numite și legi chimice.

Secvențele care pot fi urmate în momentul reorganizării legăturilor chimice sunt denumite mecanisme de reacție, fiecare având o viteză de reacție diferită. Many reaction intermediates with variable stability can thus be envisaged during the course of a reaction. Reaction mechanisms are proposed to explain the kinetics and the relative product mix of a reaction. Many physical chemists specialize in exploring and proposing the mechanisms of various chemical reactions. Several empirical rules, like the Woodward–Hoffmann rules often come in handy while proposing a mechanism for a chemical reaction.

Conform IUPAC, o reacție chimică este a process that results in the interconversion of chemical species. Accordingly, a chemical reaction may be an elementary reaction or a stepwise reaction. An additional caveat is made, in that this definition includes cases where the interconversion of conformers is experimentally observable. Such detectable chemical reactions normally involve sets of molecular entities as indicated by this definition, but it is often conceptually convenient to use the term also for changes involving single molecular entities (i.e. 'microscopic chemical events').

Energia este considerată a fi un atribut al unei substanțe rezultat din structura atomică, moleculară sau din structura unui agregat. Din moment ce o reacție chimică este urmată de un schimb în cadrul uneia dintre structuri, este în mod invariabil însoțită de un nivel scăzut (reacție exotermă) sau ridicat de energie (reacție endotermă) al acestora. O parte din această energie este transferată între mediu și reactanți sub forma căldurii sau luminii; în acest caz, unii produși de reacție pot avea mai multă sau mai puțină energie decât reactanții. 

O reacție este considerată a fi exergonică dacă stadiul ei final este mai scăzut din punct de vedere energetic decât cea inițială; în cazul reacției endergonice, se aplică reversul. O reacție este considerată a fi exotermică dacă se eliberează căldură în mediul înconjurător, iar reacția endotermică este cea care absoarbe căldura din mediu. 

Reacțiile chimice sunt condiționate în mod invariabil de energia de activare; viteza de reacție la o anumită temperatură T este corelată cu energia de activare E, conform factorului lui Boltzmann  - probabilitatea ca o moleculă să aibă o energie mai mare sau egală cu E la o anumită temperatură T. Dependența exponențială a vitezei de reacție pe bază termică este numită ecuația Arrhenius.

Energia de activare necesară unei reacții chimice poate fi întâlnită sub forma căldurii, luminii, forței de natură electrică sau forță mecanică sub forma ultrasunetelor.

Conceptul înrudit de energie liberă, care încorporează considerații entropice, este un instrument fezabil în prezicerea unei reacții și determinarea unei stări de echilibru al unei reacții chimice în chimia termodinamicii. O reacție este fezabilă doar dacă schimbul total al energiei libere Gibbs este negativ, ; dacă este egal cu zero, reacția chimică atunci se află în stare de echilibru. 

Există anumite stări de energie pentru electroni, atomi și molecule, însă acestea sunt limitate; acestea sunt determinate de reguli ale mecanicii cuantice, care necesită cuantificarea energiei unui sistem. Atomii/moleculele aflate într-un stadiu energetic mai înalt sunt considerați a fi excitați. Atomii/moleculele unei substanțe, aflați în stare excitată, sunt mulți mai reactivi. 

Starea de agregare a unei substanțe este în mod invariabil determinată de energia ei și energia prezentă în mediu. Când forțele intermoleculare sunt atât de puternice încât energia din mediu nu poate să depășească acele forțe, o substanță poate fi întâlnită într-o stare de agregare mult mai stabilă, precum cea de lichid sau solid (exemplul apei, lichid la temperatura camerei datorită moleculelor stabilizate prin legături de hidrogen. Acidul sulfhidric este un gaz la temperatura camerei și condiții standard de presiune, datorită moleculelor stabilizate prin interacțiuni mult mai slabe, de tip dipol-dipol. 

Transferul de energie de la o substanță chimică la alta depinde de cantitatea de energie cuantă emisă de aceasta. Totuși, energia termică este de regulă transferată mai ușor deoarece fononii responsabili pentru energia vibrațională și rotațională au un nivel energetic mai mic decât fotonii implicați în transferul electronic. Deoarece nivelurile energetice ale fononilor sunt mult mai apropiate decât cele ale fotonilor, căldura este transmisă mai ușor între substanțe, comparativ cu lumina sau alte forme de energie electronică. De exemplu, radiația electromagnetică din spectrul ultravioletelor nu este transmisă la fel de eficient precum energia termică sau electrică. 

Existența unor niveluri energetice caracteristice pentru diferite substanțe chimice este folositoare în scopul identificării lor prin analiza liniilor spectrale. Diverse tipuri de spectre sunt utilizate în cadrul spectroscopiei chimice, ex. infraroșu, microunde, NMR, ESR, etc. Spectroscopia este de asemenea folosită pentru identificarea compoziției - precum stelele și galaxiile îndepărtate - prin analiza spectrului de radiație. 

Termenul de energie chimică este de asemenea utilizat pentru a indica potențialul unei substanțe chimice de a suferi anumite transformări printr-o reacție chimică sau de a transforma alte substanțe chimice.

Oxido-reducerea (sau redox) este o reacție ce are loc cu transfer de electroni între speciile atomice. Substanțele ce prezintă proprietatea de a oxida alte substanțe se numesc agenți oxidanți sau simplu, oxidanți. Acestea îndepărtează electroni din alte substanțe. În mod similar, substanțele ce prezintă proprietatea de a reduce alte substanțe se numesc agenți reducători, sau simplu, reducători. Aceștia transferă electroni unei alte specii chimice. Oxidarea reprezintă cedare de electroni, iar reducerea decurge cu acceptare de electroni. Reacțiile redox au loc cu schimbarea numărului de oxidare a speciilor chimice implicate. Astfel, oxidarea decurge cu creșterea acestuia, iar reducerea are loc cu scăderea lui.

O substanță poate fi deseori clasificată ca un acid sau o bază. Acest lucru este făcut de multe ori pe baza unui anumit tip de reacție, și anume la schimbul de protoni dintre compuși chimici. Conform teoriei protolitice a lui Brönstead și Lowri, acizii sunt specii chimice care cedează protoni, iar bazele sunt specii chimice care acceptă protoni. Cu toate acestea, o extensie a acestui mod de clasificare a fost făcută de chimistul american, Gilbert Newton Lewis; în acest mod de clasificare reacțiile nu sunt limitate la cele care au loc într-o soluție apoasă, astfel, nu mai este limitată la soluții în apă. În conformitate cu conceptul lui Lewis, de o importanță crucială sunt schimburile de electroni.

O a treia teorie comună este legea acid-bază a lui Lewis, bazată pe formarea legăturilor chimice noi. Această teorie explică faptul că un acid este o substanță capabilă să accepte o pereche de electroni, în timp ce o bază este o substanță care poate ceda o pereche de electroni, în scopul formării unei noi legături chimice. Conform acestei teorii, elemente cruciale ale acestor schimburi este sarcina electrică. Există câteva moduri prin care o substanță poate fi clasificată ca un acid sau o bază, fapt evidențiat prin istoricul acestor concepte.

Tăria acizilor este măsurată, de regulă, prin 2 metode. Una din ele, bazată pe scala de definire a acidității lui Arrhenius, este pH-ul, care este unitatea de măsură a concentrației ionului de hidroniu într-o soluție, fiind exprimată pe o scală logaritmică negativă. Astfel, soluțiile care au un pH scăzut au o concentrație mare de ion de hidroniu, fiind considerate a fi mult mai acide. Cealaltă măsurătoare, bazată pe definirea lui Brønsted–Lowry, este constanta disocierii acide (Ka), care măsoară abilitatea relativă a unei substanțe de a acționa ca un acid; substanțele cu constanta de aciditate mai mare sunt mult mai predispuse să cedeze ioni de hidrogen în cadrul reacțiilor chimice decât cele cu valori scăzute ale constantei.

Cu toate că termenul de echilibru este folosit în cadrul științelor, în contextul chimic, echilibrul apare atunci când un număr diferit de stări de agregare ale compoziției chimice sunt posibile (de exemplu, într-un amestec de compuși chimici ce pot reacționa unii cu alții sau atunci când o substanță poate fi prezentă în mai mult de o stare de agregare). 

Un sistem de substanțe chimice aflate la echilibru, cu toate că prezintă o compoziție neschimbătoare, nu este static; moleculele substanțelor continuă să reacționeze unele cu celelalte, dând naștere astfel unui echilibru dinamic. Prin aceasta, conceptul descrie starea în care parametrii precum compoziția chimică rămâne neschimbată în decursul timpului.

Reacțiile chimice sunt determinate de anumite legi, care au devenit concepte fundamentale în chimie. Unele dintre aceste legi sunt:

Sistemul Internațional de Unități (pe scurt Sistemul Internațional) este un sistem de unități de măsură și este forma modernă a sistemului metric (MKS). Abrevierea în toate limbile este SI (potrivit prescurtării franceze: Système international d'unités), indiferent de cum se numește sistemul într-o anumită limbă.

Sistemul internațional conține șapte unități fundamentale: metrul, kilogramul, secunda, amperul, kelvinul, molul și candela. Aceste unități sunt neredundante din punct de vedere al domeniilor mărimilor fizice măsurate. Din cele șapte unități de măsură fundamentale se pot deriva un număr nelimitat de unități derivate, care pot acoperi tot domeniul fenomenelor fizice cunoscute. Unitățile SI derivate sunt coerente, adică la derivarea lor nu trebuie folosit niciun factor de scară. Unitățile SI pot fi folosite și împreună cu unități ale altor sisteme, însă se pierde principalul avantaj, coerența.

Sistemul International de Unități reprezintă o convenție aplicată exclusiv în toate laboratoarele de chimie din lume.

Ca orice alt obiect de studiu major, chimia este împărțită în câteva subdiscipline:

Alte discipline din cadrul chimiei sunt grupate în funcție de tipul materiei studiat sau de tipul studiului. Chimia anorganică studiază materia anorganică, chimia organică studiază materia organică bazată pe carbon, biochimia studiază substanțele chimice prezente în organismele biologice, chimia fizică studiază procesele chimice prin intermediul conceptelor precum termodinamica și mecanica cuantică, iar chimia analitică utilizează analiza mostrelor pentru înțelegerea compoziției și structurii chimice.

Alte domenii includ agrochimie, astrochimie (and cosmochimie), chimia atmosferică, inginerie chimică, Biologie chimică, Chemo-informatica, electrochimie, chimia mediului, Femtochimia, Chimia aromelor, Chimia fluxului, geochimie, Chimia ecologică, Histochimia, Istoria chimiei, chimia hidrogenării, Imunochimia, Chimia marină, Știința materialelor, Chimie matematică, Mecanochimia, Chimie medicinală, Biologie moleculară, Mecanica moleculară, Nanotehnologie, Chimia produselor naturale, Oenologie, Chimie organometalică, petrochimie, farmacologie, fotochimie, Chimie organică fizică, Fitochimie, Chimia polimerilor, radiochimie, Chimia solidelor, sonochimie, Chimie supramoleculară, termochimie, și multe altele.

Industria chimică a început să se dezvolte în perioada postbelică, datorită numeroaselor inovații care apăruseră între 1935-1955, fiind în concordanță cu creșterea cererilor mondiale în diverse sectoare chimice. Industria chimică este caracterizată de importanța sa aplicată, fiind întâlnită în cadrul organizării și managementului unei companii, economiei tehnice, inginerie chimică și controlul mediului. Scopul industriei chimice este de a prelucra materii prime precum sărurile, petrolul și calcarul spre transformarea lor într-o gamă largă de produse care au ca scop îmbunătățirea vieții și stilului de viață.




#Article 28: Elemente problematice ale limbii române (1035 words)


Acest articol tratează cîteva din cele mai frecvente greșeli de exprimare în limba română. Corectitudinea este considerată aici din punctul de vedere al lucrărilor românești de specialitate, care reflectă în general modul de exprimare îngrijit al oamenilor culți.

Tabelul de mai jos cuprinde cîteva dintre greșelile cele mai frecvente de scriere sau pronunțare a unor cuvinte. Formele greșite sînt marcate cu asterisc.

Chiar și la vorbitorii nativi de limba română, cu precădere la cei din mediile sociale defavorizate sau la vorbitorii anumitor graiuri, se întîlnesc cîteva greșeli frecvente în acordul gramatical:

Periodic, începînd cu octombrie 2007, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române și Consiliul Național al Audiovizualului desfășoară acțiuni de monitorizare a calității limbii române folosite de posturile de radio și televiziune din România. Sînt selectate acele posturi care, prin larga audiență, acoperirea teritoriului țării și ponderea semnificativă de emisiuni informative și de dezbatere, au un important rol educativ și cultural. Rezultatele monitorizării sînt publicate sub forma unor liste de greșeli și recomandări. Lista include, pentru posturile de televiziune, și greșeli ortografice și de punctuație apărute în textele afișate pe ecran.

Cele mai grave greșeli de ortografie la posturile de televiziune constau în lipsa cratimei sau utilizarea ei acolo unde nu e necesară, de exemplu  zi sau  două-trei rînduri. Foarte frecvente sînt cazurile în care cratima lipsește din cuvintele compuse (, ,  etc.) sau este intercalată între prefix și cuvîntul de care se atașează acesta (,  etc.). Sînt semnalate de asemenea neglijența în redactarea textelor defilante și a subtitrărilor, precum și situațiile în care textul este scris ocazional sau chiar sistematic fără diacritice, dovadă a dezinteresului și a comodității redactorilor.

Cele mai multe greșeli de punctuație privesc folosirea virgulei. Frecvent cuvintele de adresare în cazul vocativ și apozițiile nu sînt încadrate de virgulele necesare (Trei Doamne și toți trei!; A fost ucisă Cristina de soțul ei Alexandru?), iar în enunțurile în care pentru concizie este omis verbul, lipsa acestuia nu este marcată cu o virgulă, așa cum ar trebui (România în finala Eurovision). O altă greșeală este atunci cînd virgula lipsește înaintea conjuncțiilor adversative dar, iar, ci. În schimb se întîmplă ca virgula să fie folosită acolo unde nu trebuie, de exemplu între subiect și predicat (Jucătorii de la Rapid, vor și ei salarii mai mari?), între verb și complementul său prepozițional (Au participat, la instalarea primului episcop) sau înainte de și copulativ (1200 de euro ca să stăm aici, și încă 500 de euro...).

Greșeli de pronunție apar foarte frecvent la numeralele șaptesprezece, optsprezece, douăzecilea (rostite , , ). Adesea accentul cuvintelor este pus în alte poziții decît trebuie (prevederi, alibi, companii private). Cuvinte ca exact, executa, examina, în care în mod corect x se pronunță [gz], sînt uneori rostite cu [ks].

Ca o formă de hipercorectitudine, formele verbului a fi și pronumele personale care încep cu litera e sînt adesea pronunțate fără preiotare (fără un i semivocalic anterior): [eu], [este], [era].

O greșeală morfologică frecventă este forma hibridă de imperfect a verbelor a vrea și a voi: ,  etc. De asemenea conjunctivul verbului a avea devine la unii vorbitori să  în loc de să aibă. Verbul a trebui este uneori conjugat la persoana a III-a plural a indicativului prezent în forma  în loc de trebuie. Numeroase greșeli constau în trecerea unor verbe de la conjugarea a II-a la conjugarea a III-a (vor , ne , v-ar ), dar și invers (remarcată în pronunții de genul spuneți-mi, ziceți-ne). Și alte verbe capătă uneori forme incorecte: să , să , .

În cazul substantivelor greșelile cele mai frecvente privesc formele de plural și cele de genitiv-dativ: , , respectiv domeniul , regele , din cauza , familia , orele . Dintre adjective cel mai adesea este declinat greșit ultim:  sondaje,  meciuri. Se face foarte des confuzie între adjectivele minim, maxim și adverbele sau substantivele corespunzătoare minimum, maximum, de exemplu  140 în loc de maximum 140 sau adrenalina e la  în loc de adrenalina e la maximum.

Una dintre erorile de sintaxă cele mai frecvente este omiterea prepoziției pe din fața pronumelui relativ care cu funcție de complement direct, de exemplu cu  le aveți în loc de cu textele pe care le aveți.

Cealaltă mare grupă de greșeli sintactice constă în dezacorduri de diverse tipuri: între subiect și predicat, între adjectivele numerale și substantivele determinate, dezacordul în caz al adjectivul feminin singular pus în forma de nominativ în loc de genitiv, dezacordul pronumelor al, care și dublării clitice etc. Uneori dublarea clitică lipsește cu desăvîrșire: ei avertizează pe turiști să nu se aventureze în loc de ei îi avertizează pe turiști să nu se aventureze.

Se mai întîlnește, în special la vorbitorii din Muntenia, folosirea adverbului decît în construcții afirmative, în locul adverbului numai.

În construcțiile cu numerale este frecventă omiterea prepoziției de la numere începînd cu 20, în special în scris:  pe baril în loc de 122 de dolari pe baril.

În numeroase cazuri în loc de ca, folosit cu sensul de în calitate de, apare în mod greșit ca și: Ce ai întreba-o tu  reporter.

Greșeala cea mai frecventă de topică privește adverbul mai, care în mod normal trebuie să stea între pronumele personal și verb, dar care la unii vorbitori este antepus pronumelui: Poate  vedem în loc de Poate ne mai vedem.

Se remarcă răspîndirea unui stil telegrafic, în care raporturile sintactice dintre componentele unui grup nominal nu mai sînt marcate prin desinențele, prepozițiile sau articolele necesare: reprezentant casă pariuri în loc de reprezentantul casei de pariuri.

Conjuncția să este uneori înlocuită greșit cu ca să: dacă vreți  vă înscrieți.

Deși adverbul și forma sa superlativă nu se acordă, se întîlnesc foarte frecvent forme acordate precum formația  mai bine clasată din România în loc de formația cel mai bine clasată din România.

O greșeală de semantică foarte adesea întîlnită este pleonasmul: un procent de 5 la sută, mai poate fi posibilă, pe tema subiectului nostru de astăzi, vreo aproximativ etc.

Ia amploare fenomenul de utilizare a unor cuvinte englezești chiar și în situațiile în care există un echivalent în limba română: job, shopping, updatat etc. Sînt foarte prezente și împrumuturile masive din limbi străine, în special din engleză în domeniile tehnice în care nu există cuvinte echivalente românești.




#Article 29: Limba valonă (1205 words)


Limba valonă (nume nativ în limba valonă: walon; wallon, în franceză, respectiv waals, în olandeză) este o limbă romanică regională, vorbită ca o a doua limbă (după franceza valonă) în regiunea de vest și de sud a Belgiei, adică Valonia, și izolat în nordul Franței, vestul Luxemburgului și în Wisconsin (Statele Unite ale Americii), acolo unde valonii au emigrat de-a lungul timpului.

Aparține unui subgrup al limbilor romanice de vest, numit al limbilor oïl, dintre care franceza este cea mai cunoscută, răspândită și vorbită.  Dintre toate limbile romanice oïl, valona a suferit influența cea mai mare în pronunție, vocabular și aparență din partea limbilor germanice înconjurătoare.  Uneori, în mod eronat, valona este considerată un dialect francez.  Valona nu trebuie, de asemenea, confundată cu franceza belgiană, care diferă de franceza vorbită în Franța doar în anumite zone minore ale vocabularului și pronunției.

Limba valonă mai este vorbită și în următoarele locuri:

Alte limbi regionale sunt vorbite în Valonia, la marginea domeniului valon:

Valona face parte din sub-grupa limbilor oïl (limbi romanice de nord-vest), dintre care cea mai cunoscută este franceza). Valona se deosebește de celelalte limbi oïl îndeosebi datorită unui important împrumut germanic (în fonetică, vocabular și gramatică), dar și - din contră - printr-un conservatorism fonetic semnificativ (valona a rămas destul de apropiată de evoluțiile ce au avut loc în evul mediu târziu).

Dintr-un alt punct de vedere strict geografic, al extinderii continentale a limbilor romanice vorbite azi, este interesant de observat că valona și româna sunt simultan limbi romanice extrem nordice, dar și extreme longitudinal în Europa, valona fiind extrem vestică și simultan nordică, respectiv româna fiind extrem estică și simultan nordică.  O foarte posibilă punte de legătură, în cazul unui studiu profund și exhaustiv de lingvistică comparată între valonă și română, ar putea fi cele trei limbi romanice retice (sau rețiane), retoromana, ladina și friulana, aranjate aici stric geografic, de la nord la sud.  Este demn de remarcat, că cele cinci limbi menționate moștenesc, pe de o parte, vocabularul latinei vulgare (vezi latina vulgaris) de nord și, respectiv, elemente gramaticale și fonemice care sunt străine tuturor celorlalte limbi romanice.

Nu este tocmai potrivit să se vorbească despre o dată de naștere a limbii valone, în primul rînd pentru că o limbă nu se naște peste noapte, iar în al doilea rând pentru că momentul nașterii depinde de punctul de vedere adoptat. Astfel, dintr-un punct de vedere strict lingvistic, Louis Remacle a arătat că un mare număr de transformări pe care astăzi le considerăm tipice valonei au apărut între secolul VIII și secolul XII. Valona era pe bună dreptate și definitiv individualizată pe la anul 1200 sau la începutul secolului XIII.

Totuși, textele lingvistice ale vremii nu vorbeau de valonă, deși pomeneau, printre altele, de picardă și de lotariană, în cadrul aceluiași domeniu lingvistic oilan.

Până în secolul XV, scriitorii regiunilor valone numeau limba lor drept romană, atunci când voiau să o deosebească de altele. Prima atestare a cuvântului wallon în înțelesul lingvistic de azi ne vine de la începutul secolului al XVI-lea: în 1510 sau 1511, Jean Lemaire de Belges face trecerea de la rommand la vualon:

Cuvântul walon primește astfel un înțeles mai apropiat celui de astăzi: cuprinsul părții romanice a Țărilor-de-Jos a provinciei Liège. Putem socoti că perioada când se stabilește hegemonia unificatoare în Valonia este un moment de vârf al istoriei lingvistice a valonei. Cristalizarea unei anumite identități valone, ca opus față de regiunile flamande din Țările-de-Jos, consacră cuvântul valon pentru a desemna oamenii Văilor. De asemenea, puțin mai târziu, limba vorbită este resimțită de-a binelea ca diferită de franceza centrală și de alte variațiuni ale oilienelor din împrejurimi, ceea ce duce la părăsirea cuvântului roman în înțeles vag, pentru întrebuințarea cuvântului valon, a cărui extensie lingvistică se suprapune cu înțelesul etnic și politic. De asemenea, aceasta este vremea când franceza ajunge sa înlocuiască latina în toate domeniile (conform Edictului de la Villers-Cotterêts, din 1539). Franceza se stabilește ca limbă didactică și face obiectul unei politici intense de uniformizare.

Într-un context în care conviețuiesc două limbi din aceeași familie, ele nu pot fi decât una împotriva celeilalte. Anii 1600 aduc sistemul grafic francez în Valonia. Tot din această epocă provin texte așternute pe hârtie într-o valonă scrisă, dar care nu pune în valoare tezaurul valonei vorbite.

Valona a fost limba predominantă a poporului valon până la începutul secolului XX. Începând de atunci, franceza regională s-a răspândit peste tot, încât acum doar 30-40% din populația valonă își mai folosește limba proprie. Din persoanele de peste 60 de ani, 70-80% vorbesc valona, iar din persoanele sub 30 de ani, doar 10%. Cunoașterea pasivă, însă, este mult mai răspândită: 36 - 58% dintre tineri.

Din punct de vedere legal, valona este recunoscută, începând cu 1990, de către  Comunitatea Valonia-Bruxelles din Belgia (adică autoritatea în materie culturală pentru Valonia, în Statul federal belgian) ca „limbă regională băștinașă” ce trebuie studiată și încurajată a fi folosită. Mișcarea culturală valonă se bazează printre altele pe Uniunea culturală valonă (UCW), ce reunește peste 200 de cercuri de teatru amator, grupuri de scriitori, comitete de pomovare a valonei în școală. Există cincisprezece reviste cu apariție regulată. Nu în ultimul rând, trebuie amintită Societatea de limbă și literatură valonă (înființată în 1856), care promovează literatura valonă și studierea limbilor regionale romanice din Valonia (mai ales dialectologia, etimologia, ș.a.m.d.).

Cuvintele românești Bărăbanț, Brabant, vălean au la origine toponimii valone (cum, de pildă, numele Cătălan, Tăutu, etc. vin de la alte toponimii sau etnonimii). Însuși cuvîntul wallon are aceeași etimologie cu cuvintele vlah / valah, vlaș (arhaism utilizat de limbile nordice în Evul Mediu timpuriu pentru italian), velș (locuitor din Țara Galilor), etc. Aceasta arată însăși originea romanică a diferitelor neamuri.

Din punct de vedere gramatical, există multe asemănări între limbile română și valonă, există caracteristici comune, ce lipsesc în alte limbi romanice. Printre altele, timpurile supracompuse, atât de mult folosite în Ardeal. Formele verbale folosite în subordonata condițională introdusă prin conjuncția si sunt întocmai ca în limba română.

De exemplu:

Din punct de vedere fonetic, există câteva caracteristici. Cei doi diftongi ori diasisteme din limba română se găsesc și în valonă. De exemplu, 'moarte, poartă, coardă' se fac în valonă: 'moirt', 'poite', 'coide' (pronunțate: moar, poat, coad sau muer, puet, cued). De asemenea, 'pourcea', 'bea' se pronunță în vestul Valoniei la fel ca în Moldova și Muntenia, pe când în estul și sudul Valoniei se pronunță ca în Ardeal.

Verbele terminate în '-ște' și chiar anumite substantive terminate în '-scă' devin în limba valonă '-exhe'. De pildă, 'a crește', 'a cunoaște', etc., devin 'crexhe', 'conexhe'. Limba valonă, împreună cu italiana, româna și romanșa, a păstrat cele două consoane din limba latină, ce-ci, ge-gi, însă scrise 'tch' și 'dj'.

În cazul participiilor, z din limba română devine y în valonă:

Iată o listă neexhaustivă de cuvinte române și valone, având același înțeles sau aceleași înțelesuri, și având aceeași origine etimologică.

Cuvântul românesc huilă își are originea în valonul hoye. Urmează o paralelă între două variante - una valonă, cealaltă românească - ale unui fragment de text din Biblie, din Cartea Facerii. Varianta valonă este traducerea D-lui Lorint Hendschel.
                                                                                
Djeneze / Facere, c. 41, v. 26

c. 41, v. 27

c. 42, v. 19

c. 42, v. 20

c. 42, v. 21




#Article 30: Familie de limbi (139 words)


Majoritatea limbilor sunt grupate de către lingviști în familii. O familie de limbi este definită ca având unitate genetică, ceea ce înseamnă că toate limbile membre derivă dintr-un strămoș comun, care este cunoscut doar rareori, deoarece majoritatea limbilor au o istorie scrisă relativ scurtă. Este posibil totuși să recuperăm multe dintre trăsăturile strămoșului comun prin aplicarea unor metode de reconstituire.

Familiile de limbi pot fi impărțite în unități mai mici, cunoscute sub numele de ramuri (deoarece istoria familiilor limbilor este deseori reprezentată printr-o diagramă sub formă de arbore).

Strămoșul comun al unei familii se numește protolimbă. De exemplu, protolimba familiei limbilor indo-europene este numită Limba proto-indo-europeană. Uneori însă dintr-o limbă cunoscută (cum este limba latină), au luat naștere alte limbi (Limbi romanice).

Limbile care nu aparțin nici unei familii se numesc limbi izolate.

Există de asemenea și limbi artificiale.




#Article 31: Ideologie politică (5573 words)


 
Lucrurile sunt departe de a fi așa. Ideologia este un concept care excelează prin ambiguitate. Este un concept foarte derutant pentru că, printre altele, ridică întrebări referitoare chiar la baza și validitatea celor mai profunde întrebări ale noastre. Un mare rol în crearea aurei de ambiguitate în jurul conceptului îl are și conotația peiorativă care există în jurul său. 

Un mod de gândire ideologic este respins aproape instinctual, și aceasta din cauză că ne temem ca nu cumva fundamentele celor mai îndrăgite concepții ale noastre să se afle pe nisipuri mișcătoare și nu pe baze solide. În fapt, istoria conceptului de ideologie este, în cea mai mare parte, istoria tentativelor de îndepărtare de conceptul în cauză, de găsire a acelui punct din afara sferei discursului ideologic din care acest discurs să poată fi urmărit și analizat. Un loc important în această direcție îl are tradiția marxistă ce căuta la modul manifest acel grup de indivizi cu o vocație înnăscută pentru modul de gândire non-ideologic.

Cariera conceptului de ideologie este, de fapt, povestea disputei intelectuale între cei care, într-o tradiție veche de mii de ani, cred că putem construi o știință obiectivă a societății, pe de o parte, iar pe de altă parte cei care, împărtășind o tradiție la fel de veche, neagă posibilitatea adevărului obiectiv. Cu alte cuvinte, orice analiză a ideologiei și a discursului ideologic trebuie să ajungă să vorbească, în fapt, despre cunoaștere, adevăr și știință.

Pornind de la respingerea conceptului de idei înnăscute – în descendența lui John Locke –, bazându-se pe ideea că senzațiile stau la baza ideilor noastre, Destutt de Tracy propunea, la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, o nouă știință a ideilor, care să stea la baza tuturor științelor, o ideologie. 

Gânditorul francez își imagina că o investigare rațională a ideilor, eliberată de prejudecăți religioase și metafizice, ar constitui chiar fundamentul unei societăți drepte și fericite. În secolul al XX-lea au fost indivizi care au încercat chiar să pună bazele unei societăți drepte și fericite în numele unei ideologii. 

Că termenul de ideologie era folosit în cu totul alt sens decât cel preconizat de Tracy vorbește foarte mult despre amploarea transformărilor pe care le-a suferit acesta în mai puțin de două secole. Transformările au început odată cu Napoleon, care, neputând accepta criticile venite din partea ideologilor liberali ai epocii, numește ideologia o “metafizică nebuloasă” ce încearcă să conducă lumea după alte principii decât cele statuate de tradiție.

În timpul celor două secole de istorie s-au creionat două direcții majore în modul de folosire a termenului de ideologie. Prima ar fi linia raționalistă în descendența lui Tracy la care se adaugă o notă de pesimism impusă în lumea academică anglo-saxonă de empirismul atotputernic. 

De la începuturi și până la ultimele contribuții ale structuraliștilor și empiriștilor, accentul se pune pe natura consensuală a societății și pe o abordare contemplativă a adevărului, în sensul că adevărul este un corespondent al realității, o realitate a cărei rațiune poate să abiliteze toți oamenii de bună credință să se descurce cu metode din științe sociale, care, la rândul lor, sunt puțin diferite de cele ale științelor exacte. 

A doua linie, cu rădăcini germane, pornește de la Hegel și Marx, ajungând la Mannheim și Habermas. Ceea ce îi interesează pe acești gânditori este mai degrabă realizarea adevărului decât contemplarea lui. Societatea nu mai este văzută ca un loc al consensului stabil, ci ca unul măcinat de conflicte, fiind considerată o entitate într-o perpetuă transformare și mișcare. Avem de-a face aici cu o suspiciune față de orice cale “obiectivă” de decidere a adevărului, tendința fiind de o abordare coerentă a criteriilor adevărului. 

Deși Marx aproape este pus la index în cercetarea de specialitate din România, nimeni nu-i poate contesta rolul fundamental în răspândirea conceptului de ideologie. În fapt, el, în continuarea lui Napoleon, a impus sensul peiorativ. Nici nu putea să se întâmple altfel, Marx fiind constrâns de însăși două dintre notele proprii ale operei sale. 

Astfel, ideologia presupune idealismul, în vreme ce marca gândirii filosofului german este tocmai materialismul. În al doilea rând, ideologia este alăturată de către Marx cu distribuția inegală a resurselor și puterii în societate: dacă reglementările sociale sunt suspecte, ideologia, ca parte integrantă a lor, este la fel. 

Deși Marx nu a reușit niciodată să realizeze o expunere coerentă asupra ideologiei, liniile directoare sunt clare. El a pornit de la critica concepțiilor religioase despre lume și a continuat cu “demolarea” viziunii hegeliene asupra statului. Criticând aceste concepții, Marx încearcă să arate și originea ideilor greșite din politică și religie. 

Acestea provin dintr-o societate ale cărei “defecte de construcție” generează niște efecte compensatoare. Primul pas a fost astfel construcția unei concepții materialiste asupra istoriei. Aceasta începe a fi realizată în Ideologia germană. Aici afirmă el pentru prima dată că este o greșeală să pornești de la conștiința umană și să continui pe această bază să investighezi realitatea umană. 

Drumul corect ar fi cel invers. Concepția marxistă asupra istoriei este aceea care susține că modul în care ființa umană răspunde la nevoile materiale este cel care determină caracterul societății. Drept urmare, ideologia trebuie explicată prin intermediul practicilor materiale. Dar nu orice idee este ideologie. De fapt, Marx nici nu se gândea să facă doar o formă mai dinamică a științei ideilor creionate de către Destutt de Tracy. 

Ceea ce transformă o idee în ideologie este conexiunea cu natura conflictuală a relațiilor economice și sociale ce caracterizează procesul muncii. Doi factori stau la baza acestor conflicte: diviziunea muncii și existența proprietății private. Existența acestor factori duce la lupta de clasă, care, împreună cu baza ei economică, este factorul care conferă ideilor baza lor ideologică. 

Societatea, fiind sfâșiată de conflicte de interese, își poate păstra integritatea și funcționalitatea doar dacă toate contradicțiile sunt învelite într-un summum de idei care încearcă să portretizeze societatea în manieră pozitivă și nu conflictuală. 

În aceste condiții nu se poate ajunge decât la concluzia că ideile clasei conducătoare, adică ale acelei clase interesată să păstreze o viziune luminoasă asupra societății, ascunzând petele negre și inegalitățile, sunt de fapt ideile societății însăși. 

În aceste condiții, sunt ideologice doar acele idei care contribuie la camuflarea contradicțiilor sociale. Astfel, toate clasele sociale au capacitatea de a elabora ideologii, dar ceea ce elaborează ele este ideologie doar atunci când aceasta servește intereselor clasei conducătoare .
 
Scrisă la tinerețe, cu un caracter vădit polemic și nefinisată niciodată, Ideologia germană poate contura o imagine puțin deformată asupra concepției lui Marx asupra termenului de ideologie. Prezentarea de până acum poate crea impresia că în viziunea lui Marx, ideologia este doar puțin mai mult decât o iluzie epifenomenală în care fiecare idee constituie o reprezentare distorsionată a unui lucru real. 

Dacă la început Marx considera că ideile distorsionează realitatea fiindcă tocmai realitatea este distorsionată, în scrierile de maturitate, și mai ales în Capitalul, Marx a accentuat asupra diferențelor dintre formele fenomenale ale societății capitaliste și relațiile esențiale de producție care le caracterizează. 

Aici el ajunge să concluzioneze că ideologia derivă din relațiile de suprafață ale societății capitaliste, relații care maschează relațiile de producție, fundamentale. Astfel, ideologia este menită să disimuleze și să inverseze relațiile reale existente între oameni, ca în concepția din Ideologia germană, dar ceea ce este nou este tocmai interesul asupra felului în care ideologia depinde de forma relațiilor interumane . 

Oricum, concepția finală asupra ideologiei ar fi aceea din “Prefața” ediției din 1859 a Criticii economiei politice , în care scrie că toate ideile practice, inclusiv socialismul, sunt ideologii. Ceea ce se poate observa este că Marx nu face o distincție clară între determinarea socială a ideilor și ideologie prin simplul fapt că nu indică în mod explicit care anume tip de determinare socială conduce la gândirea ideologică. 

Evident, Marx nu și-a descris niciodată propriile idei ca fiind ideologice – și-ar fi ruinat astfel toată argumentația –, dar, totuși, este clar că distincția dintre știință și ideologie nu este atât de clară pe cât ar vrea el să o facă. În fapt, portița deschisă lăsată de el îi va lasă pe marxiști să creioneze materialismul dialectic ca o ideologie ce îndeplinește toate cerințele științei, iar pe ne-marxiști să ironizeze acest fapt. 

Primul urmaș, Engels, a păstrat concepția negativă despre ideologie. În fapt, el este creatorul sintagmei atât de des vehiculată în ultimul secol și jumătate, aceea că ideologia este “falsă conștiință”. Ceea ce este interesant este că această sintagmă, deși prezentată ca fiind funciar marxistă, nu este deloc potrivită pentru concepția lui Marx asupra ideologiei. 

Sintagma este prea strictă pentru că Marx nu operează niciodată cu dihotomia fals / adevărat, dar, în același timp, ea este și prea vagă pentru că nu știm ce fel de falsitate este implicată în argumentare. Primul care va exprima explicit faptul că marxismul este o ideologie este Eduard Berstein, ale cărui idei revizioniste la adresa lui Marx vor căpăta notorietate în jurul anului 1900. Berstein își baza ideile pe argumente ce arătau că fundamentul marxismului este un ideal moral, marxismul trebuind să fie o ideologie deoarece constă din idei, iar ideile sunt prin definiție ideologice. În acest fel, ideile socialiste despre artă și societate au fost coroborate cu ideologia. Lenin, la rându-i, a ajuns la aceeași concluzie – că marxismul trebuie să fie o ideologie –, pornind de la observația că s-a ascuțit lupta de clasă. Ideologia își pierde conotația negativă: ideile nu sunt defectuoase datorită caracterului lor ideologic, ci datorită faptului că puteau deservi interesului clasei conducătoare. În celebrul text Ce-i de făcut?, el scrie: “singura alegere este aceasta: ori ideologie burgheză, ori una socialistă. Nu există cale de mijloc (fiindcă omenirea nu a creat o a treia ideologie și, mai mult, într-o societate sfâșiată de antagonisme de clasă nu poate exista o ideologie care să ignore clasele sociale). În consecință, a minimaliza ideologia socialistă în orice fel, a ne îndepărta de ea chiar și în cel mai mic grad înseamnă a întări ideologia burgheză” . În aceeași lucrare, Lenin scrie mai departe că ideologia socialistă trebuie adusă din exterior, cu ajutorul unui corp de revoluționari profesioniști pentru că, în rândul clasei muncitoare poate exista doar o conștiință sindicală, ușor manevrabilă de către ideologia burgheză. Ideologia socialistă poate fi promovată doar de către un grup de intelectuali socialiști de marcă, capabili să lupte cu o ideologie – cea burgheză –, a cărei forță, garantată de vechime și de posesia puterii politice, a modelat practic societatea în direcția promovată de ea. Concluzia la care ajunge Lenin, și care va fi împărtășită de generații de intelectuali socialiști, este aceea că marxismul este o ideologie științifică pentru că îi corespunde o realitate obiectivă. Evident, este o viziune simplistă, dar ea va fi rafinată de cel mai subtil intelectual marxist al secolului al XX-lea, maghiarul Georg Lukacs. Două lucruri ar fi de pomenit în cazul viziunii gânditorului maghiar asupra conceptului de ideologie: conceptul de ideologie al lui Lukacs este la fel de extins ca și cel al lui Lenin; în anumite pasaje, Lukacs pare să pună semnul egalității între ideologie și falsa conștiință. În fapt, acest semn de egalitate este pus între anumite etape ale ideologiei și falsa conștiință. Determinant pentru validitatea unui punct de vedere nu este faptul că este ideologic sau nu, ci poziția structurală al clasei care îl adoptă: “burghezia este incapabilă să-și perfecționeze știința fundamentală, propria sa știință cu privire la clasele sociale (s.n.)… Bariera care transformă conștiința de clasă într-o «falsă» conștiință este obiectivă fiindcă este însăși situația clasei respective” . Poziția superioară de clasă a proletariatului nu diminuează caracterul ideologic al punctelor ei de vedere, ci le conferă un aer științific.	Viziunea lui Lukacs asupra ideologiei este excesiv de abstractă: datorită faptului că proletariatul nu este propriul său creator, ci este creat de modul capitalist de producție, ideologia este, practic, lipsită de orice referință empirică. Raporturile ideologiei cu știința sunt o marcă a marxismului. Dacă pentru inițiatorul curentului nu putea exista, la nivel programatic – deși parcă ar căuta de fiecare dată să argumenteze cu totul altceva –, identitate între ideologie și știință, vedem apoi cum, încetul cu încetul. marxismul se transformă în singura ideologie ce caută să îndeplinească criteriile științifice. Momentul culminant îl va atinge marxismul o dată cu Althusser, care, dezavuând cu totul ideologia, ajunge să afirme că singura știință este marxismul (deși este de acord să accepte această calitate, câteodată, și psihanalizei). Evident, într-o operă marcată de ambiguitate, dar care a avut o influență fantastică și pe departe nemeritat de mare în anumite momente ale secolului al XX-lea, Althusser nu se chinuie să ne explice ce înțelege printr-o teorie științifică și cu atât mai puțin să ne spună cum putem aprecia dacă o teorie este sau nu științifică. 

Doi dintre principalii fondatori ai sociologiei, Max Weber și Emile Durkheim, prin ideile lor în privința genezei și validității ideilor, au influențat extrem de mult evoluția non-marxistă a ideologiei, primul ca inspirator al investigației empirice de mai târziu din lumea academică anglo-saxonă, al doilea ca înaintaș în analiza structurală. 

Weber nu a folosit aproape deloc termenul de ideologie, dar îndelunga sa căutare a obiectivității în politică îl situează clar în continuitatea lui de Tracy. El era perfect conștient de faptul că potențialul de subminare al conceptului marxist de ideologie se poate întoarce împotriva marxiștilor înșiși. “Concepția materialistă asupra istoriei – scria el – nu poate fi comparată cu o trăsură în care oricine urcă și coboară după bunul său plac, fiindcă o dată ajunși la bordul ei, nici măcar revoluționarii nu mai au libertatea de a o părăsi.” Deși consideră existența unei științe sociale libere de valori un ideal legitim și necesar, el consideră că, până la urmă, nu poate exista o analiză științifică absolut obiectivă a fenomenelor sociale. 

Dacă Weber e relativ nehotărât sub acest aspect, al obiectivității în științele sociale, Durkheim este ferm ancorat în tradiția obiectivistă. În Regulile metodei sociologice, ideologia este tratată ca fiind în opoziție clară față de știință. “Metoda ideologică utiliza conceptele pentru a guverna faptele, în loc să extragă din acestea conceptele” , în timp ce știința constituie studiul faptelor de natură socială care constituie un obiect fix, un standard constant aflat întotdeauna la îndemâna observatorului și care nu lasă loc impresiilor subiective sau interpretărilor personale” . Este drept că, în Formele elementare ale vieții religioase, pare a se îndepărta de acest tip de analiză asupra ideologiei, în momentul în care localizează originea religiei în structura socială și o percepe ca pe un factor de integrare socială, dar accentul său pus pe structura obiectivă și pe respingerea subiectivității pune bazele abordării sociologice a ideologiei, caracteristică lumii occidentale postbelice. 

Cel care își va pune amprenta cu putere asupra destinului conceptului de ideologie în secolul al XIX-lea va fi Karl Mannheim, cel care “a elaborat prima, și, până în acest moment, ultima teorie cuprinzătoare a ideologiei”. Ideologie și utopie a fost publicată în 1929, Mannheim încercând să realizeze o teorie complexă și atotcuprinzătoare a ideologiei, încercând să extindă ideile lui Marx. Teoria sa, pe care o va numi “sociologie a cunoașterii”, urma să dezvăluie natura limitată din perspectivă istorică a tuturor punctelor de vedere politice, oferind astfel teren pentru o interpretare mai armonioasă, integrativă și progresistă a politicii din acea vreme. Mannheim se va declara categoric împotriva unei științe a ideilor bazate pe conceptele imuabile de rațiune și natură. În acest sens, el scrie: 

	În insistența sa de a afirma că gândirea este puternic legată de istorie, Mannheim se situează clar în posteritatea a doi dintre gânditorii majori ai sfârșitului secolului al XIX-lea. Unul dintre ei este Wilhelm Wildelband, cel care a respins ideea unității științelor, susținând că științele umane și cele naturale urmăresc două scopuri total diferite: cele naturale vizează legile generale și universale care normează fenomenele individuale, în timp ce cele umane au ca obiectiv descrierea fenomenelor istorice și culturale cu caracter unic. Al doilea ar fi Wilhelm Dilthey, cel care nuanțează această trăsătură a științelor umane, sugerând că ele ar implica o înțelegere reflexivă a sensului fenomenelor culturale, înțelegere care accentuează atât subiectivitatea celui observat, cât și a celui care observă. 

	Mannheim, deși tributar tendințelor antipozitiviste ale lui Dilthey, va căuta totuși să nu alunece înspre relativism. El consideră că, înainte de Marx, nu a existat decât o concepție “particulară” asupra ideologiei, o concepție care neagă tot ceea ce s-a spus înainte și care acuză oponenții de eroare, o dată cu acesta apărând concepția “totală”, care afirmă că, “atunci când atribuim unei epoci istorice o lume intelectuală și nouă înșine o alta sau dacă o anume pătură socială istoric determinată gândește în alți termeni decât ai noștri, ne referim nu la cazurile izolate ale conținutului ideatic, ci la sisteme de gândire fundamental divergente și la moduri profund diferite de interpretare și experimentare. Atingem un nivel teoretic sau noologic ori de câte ori luăm în considerare nu doar conținutul, ci și forma, și acceptăm structura conceptuală a unui mod de gândire ca pe o funcție a situației de viață a gânditorului” .

	În aceste condiții, Mannheim deduce ca o concluzie că o teorie a ideologiei se transformă în sociologie a cunoașterii; cu alte cuvinte, ceea ce era odată armamentul intelectual al unui partid devine metodă de cercetare în științele sociale. Sociologia cunoașterii stabilește cadrul de investigare a relației dintre structurile de gândire în continuă mișcare și situațiile politice supuse schimbării. Se ridică în acest moment două întrebări. Prima – ce fel de cunoaștere studiază sociologia cunoașterii? Mannheim specifică într-un mod clar: nu este vorba de cunoașterea elementelor abstracte ale ecuațiilor matematice, ci de încercarea de a reconstitui întregul aspect al grupului social în cadrul unui sistem de gândire ideologic. A doua – care este relația acestor sisteme de gândire cu societatea? Răspuns: această “determinare existențială a cunoașterii” este necesară pentru înțelegerea unui grup social. 

	Marea problemă pe care o ridică teoria totală a lui Mannheim este aceea că poate duce, practic, la un relativism lipsit de orice speranță. Toate încercările sale de nuanțare a problemei nu fac decât să o învăluie în ambiguitate. 

	În opoziție cu drumul parcurs de el, tradiția pozitivistă a unei definiri restrictive a ideologiei s-a impus în perioada postbelică în mediul academic anglo-saxon. În acest spațiu domină o suită de lucrări care vorbesc fără restricții de sfârșitul ideologiilor. Raymond Aron, Seymour Martin Lipset, Daniel Bell vorbesc de sfârșitul ideologiilor pornind de la premisele identificării dintre ideologie și totalitarism, atât de stânga, cât și de dreapta.

	În al său concis și influent studiu despre Raționalismul în politică , Michael Oakeshott glorifică cunoașterea practică ce nu poate fi exprimată prin principii și teoreme, în defavoarea cunoașterii tehnice preocupată de afirmații clar formulate și argumentate și de o siguranță autoconținută, al cărei principiu major este raționalismul. Politicile raționaliste sunt vinovate, consideră gânditorul englez, de avansul ideologiei întrucât erau “politicile trebuinței resimțite, dar nu una calificată de o cunoaștere reală, concretă a intereselor permanente și a direcției de mișcare a unei societăți, ci interpretată de «rațiune» și satisfăcută conform tehnicii unei ideologii: politicile conform manualului” .

	Hannah Arendt va fi cea care va dezvolta, într-o manieră categorică și impresionantă, identificarea dintre totalitarism și ideologie. În Originile totalitarismului , ea identifică elementele totalitariste ce caracterizează întreaga gândire ideologică: 

	- Ideologiile nu sunt atât interesate de problema în sine, cât de procesul apariției și dispariției, cu alte cuvinte de explicarea totală a tuturor evenimentelor istorice; Ideologiile insistă asupra unui “adevăr” aflat dincolo de perceperea simțurilor obișnuite, o realitate accesibilă doar celor inițiați de către ea;

	- “Gândirea logică sistematizează faptele într-o procedură perfect logică, pornind de la o premisă acceptată ca axiomă și deducând totul pe baza ei; adică procedează cu o consecvență care nu mai există nicăieri pe planul realității” . Mai departe ea afirmă: “O ideologie este aproape literal ceea ce indică denumirea: logica unei idei. Subiectul ei principal este istoria, căreia i se aplică «ideea»; rezultatul aplicării nu este un corpus de afirmații despre ceva care există, ci desfășurarea unui proces aflat în permanentă transformare. Ideologia tratează cursul evenimentelor ca și cum acesta a urmat aceeași «lege» cu expunerea logică a ideii sale. Ideologiile pretind cunoașterea misterelor întregului proces istoric – secretele trecutului, urzelile prezentului, nesiguranțele viitorului – datorită logicii inerente în ideile acestora” .

În același spațiu, comparația între ideologie și știință va fi o temă ce va cunoaște o dezbatere foarte largă. Trebuie subliniat că, în mediul academic anglo-saxon, metoda științifică trebuie să fie aceeași și în științele naturale, și în cele sociale, știința implicând recurgerea la observația empirică și la separarea clară, rigidă chiar, între evenimente și valori. Exponentul cel mai sofisticat al ideii că ideologia nu poate ajunge la nivelul unei științe, ci că poate surprinde doar părți sau aspecte ale unui sistem de idei sociale deformate sau exagerat selective din punct de vedere științific este Karl R. Popper. El susține o metodologie unificată a științelor naturale și sociale și apelează la observarea empirică imediată pentru falsificarea ipotezelor. Popper a folosit această metodologie pentru a-i ataca pe Platon, Hegel, Marx ca teoreticieni politici ale căror idei se bazează pe metodele periculoase descrise de Hannah Arendt.

	Înainte însă de a vorbi pe larg despre Karl Popper, câteva considerații de ordin general sunt necesare. Din ceea ce am analizat până acum se poate trage concluzia și că o ideologie nu poate fi o teorie științifică, dar și că, de multe ori, distincția dintre una și alta este foarte greu de făcut. Principalul motiv este tocmai acela că cei care propun o anumită platformă ideologică au tocmai pretenția că abordarea lor este realmente științifică. În al doilea rând, oamenii de știință și, în primul rând, cei din științele sociale nu pot trăi într-un turn de fildeș, cu alte cuvinte nu reușesc să-și dea seama că înclinațiile lor ideologice le modelează teoriile. Mai mult decât atât, pe lângă faptul că ideologiile politice și-au însușit atât de bine jargonul științific, ele nu ezită nici să folosească descoperirile științifice în folos propriu. Folosirea teoriei evoluției a lui Darwin de către naziști este un exemplu notoriu. Oricât ar fi de greu de separat, diferența este – sau ar trebui să fie, totuși – destul de evidentă. Teoriile științifice sunt empirice, în sensul că se ocupă de descrierea unei trăsături sau a unui set de trăsături ale lumii, pe când ideologiile se ocupă cu prescrierea a ceea ce ar trebui oamenii să facă. Problema este însă că teoriile științifice implică și oamenii și deci și cum ar trebui să trăiască aceștia. Componenta normativă apare astfel și în științe, mai ales în cele umane, fiind de multe ori extrem de dificil de trasat o linie de demarcație între normativ și empiric. Totuși, a accepta faptul că teoriile științifice sunt deschise către lumea reală, nu înseamnă a le identifica cu ideologiile. 

Falsificare, falsifiare, falsificaționism, falsifiaționism, falsiabilitate, falsificație – atât de mulți termeni inventați de traducătorii români ai lui Popper pentru a descrie o teorie și o metodologie asociată ei, precum și proba că o teorie este științifică! Evident că lui sir Karl această avalanșă de termeni care se suprapun i-ar fi displăcut total. Și asta pentru că filosoful austriac a fost, în primul rând,partizan al clarității în exprimarea filosofică și un critic plin de ironie al prețiozității și ambiguității în exprimare. Cert este că el a fost foarte clar în intențiile sale, acelea de a argumenta, în cadrul epistemologiei, că adevărul este scopul științei, filosofia sa nefiind orientată spre surprinderea de esențe, nu caută să definească lumea sau să o “descrie” în esența sa, ci mai degrabă fiind orientată spre rezolvarea de probleme . Unul dintre scopurile bine determinate ale lui Popper în demersul său filosofic a fost acela de a formula un criteriu de demarcație al cunoașterii științifice, în încercarea de a identifica și respinge pretențiile cu aură de legitimitate ale unor construcții imaginative ale gândirii de a reprezenta o cunoaștere cu valoare universală. 

Popper crede că determinarea unui criteriu de delimitare sau de demarcație a științei reprezintă, în același timp, și o definiție a cunoașterii obiective. Propunându-și să formuleze un criteriu pe baza căruia să poată trasa o distincție clară între enunțurile și explicațiile unei științe despre realitate și enunțurile și explicațiile care nu au un caracter științific, filosoful austriac subliniază că a căutat o rezolvare a acestei probleme încă din anii tinereții, pornind de la comparații dintre teorii fizice, în primul rând teoria gravitației a lui Einstein, și teorii psihologice și sociale, dintre care cele mai la modă erau teoria psihanalistă a lui Freud, “psihologia individuală” a lui Adler și, bineînțeles, marxismul. Ceea ce a apărut suspect de la început la aceste din urmă teorii era că susținătorii lor găseau foarte ușor fapte care “verifică” sau “confirmă” teoria. De exemplu, nu se găsea nici un exemplu de comportament uman care să nu poată fi explicat în termenii lui Freud, așa cum nu se găsea eveniment social în istorie care să nu poată fi explicat prin grila marxistă de interpretare. În același timp, teoria lui Einstein, referindu-se la fapte ce nu au fost încă observate, nu poate confirma afirmațiile sale prin fapte, din contră, se poate aștepta ca noi descoperiri să infirme afirmațiile sale. Sugestia lui Popper este că o teorie științifică trebuie să formuleze predicții sau postdicții cât mai precise și să se expună riscului de a fi infirmată de fapte, doar în acest caz putându-se spune că o teorie cu intenții explicative este sub controlul faptelor . Filosoful austriac ne atrage atenția asupra faptului că în științele exacte argumentele pe care le producem pentru a proba ceva transmit adevărul de la premise la concluzii. Dacă am analiza însă cazul banal al unei generalizări empirice referitoare la un domeniu de obiecte infinit, am observa că, punând într-un argument, enunțul generalizator în locul concluziei și punând o serie finită de enunțuri singulare despre fapte ca premise, adevărul premiselor nu se mai transmite către concluzie. Oricâte fapte am acumula, concluzia nu devine “mai adevărată”. Oricând putem da peste un fapt care să falsifice generalizarea empirică respectivă. Teoriile empirice nu pot fi demonstrate, ele nefiind decât conjecturi sau ipoteze. Noi folosim asemenea ipoteze în conjuncție cu descrieri de cazuri particulare pentru a genera concluzii, producând astfel, după caz, predicții sau postdicții. În asemenea argumente, ceea ce se transmite, pe cale inversă de la concluzie la premise, este falsul. Dacă predicțiile noastre nu pot trece testele la care sunt supuse, atunci cel puțin una dintre premise este falsă. Concluzia evidentă este că numai teoriile care ne permit să formulăm predicții sau postdicții bine determinate vor putea fi considerate drept teorii științifice. Asemenea teorii sunt științele exacte, cu deosebire teoriile fizice. Condițiile pe care le satisfac aceste teorii, mai ales simetria dintre explicație și predicție, sunt definite de Popper drept criteriu universal de delimitare a teoriilor științifice. 
Marea virtute a științei nu constă deci în infailibilitatea ei, ci în deschiderea unui spațiu amplu pentru discuția critică. Teoriile științifice nu pot fi demonstrate, ci doar falsificate. Cealaltă parte a medaliei este aceea că teoriile care nu pot fi criticate nu țin de domeniul științei. Noi nu trebuie să luptăm pentru acumularea adevărurilor, ci pentru îndepărtarea falsului. Urmarea firească este aceea că se șterge cu totul orice deosebire dintre teorii explicative mult discutate în domenii de cercetare cum sunt disciplinele sociale și umane și sociale și explicații cu un caracter vădit neștiințific, cum ar fi, de exemplu, explicațiile mitologice. În acest moment, orice pretenție de științificitate în teorii precum freudismul sau marxismul este anulată apriori. Prețuind atât de mult metodele științelor naturale, s-ar putea trage concluzia că Popper ar sugera un transfer de metodă dinspre științele naturale înspre științele sociale. În fapt, el arăta că cei care văd posibil un astfel de transfer au o concepție eronată despre metoda științelor naturii. Metoda aceasta ar fi cea inductivă, în care se pornește de la fapte particulare și se trece la generalizări tot mai cuprinzătoare. Metoda științei trebuie să arate însă altfel: 1. se alege o problemă; 2. se propune o soluție cu titlu de încercare; 3. soluțiile propuse sunt supuse unei discuții critice severe; 4. discuția critică dă la iveală noi probleme. Cu alte cuvinte, nu pornim de la fapte, ci de la probleme – în sensul de dificultăți – și revenim periodic la noi probleme. La fapte ajungem de abia în momentul în care trebuie să criticăm teoriile noastre care nu sunt decât niște ipoteze, tentative de a oferi o soluție. Acesta este cadrul teoretic în care Popper definește rolul și locul științei în societate, ca și caracterul său. Pornind de la acest cadru, el va declanșa o critică acerbă la adresa celor care susțin “că gândirea științifică și, în mod deosebit, gândirea din domeniile social și politic, nu se desfășoară în vid, ci într-o atmosferă socialmente condiționată” . Credința că orice demers științific depinde de corpusul social, că, la limită, știința nu poate fi separată de ideologie, pornește, crede Popper de la premisa că actul cunoașterii este un proces care are loc în mintea sau în conștiința omului de știință. Evident că în aceste condiții nu poate fi vorba de obiectivitate științifică, nu doar în științele umane, ci și în cele naturale. Problema este că obiectivitatea demersului științific nu se bazează pe obiectivitatea omului de știință, care nu poate exista, ci ea, într-un mod foarte ironic este “strâns legată de aspectul social al metodei științifice”, depinde de “cooperarea ostil-amicală a numeroși oameni de știință” . Singurul lucru care contează cu adevărat în știință este libertatea criticii. 

Aspectul cu adevărat negativ, care îl sperie pe Popper, în cazul aservirii demersului științific de contextul social în care trăim, nu este acela că teoriile alunecă astfel spre iraționalism, ci că, din păcate, și reciproca este valabilă:

Ceea ce contează cel mai mult din contribuția lui Popper în cadrul gândirii umane este mesajul pe care reușește să-l transmită. O parte din acest mesaj spune cam așa: “Desigur că trebuie să-i iertăm pe aceia care nu știu ce fac, dar este de datoria noastră să facem totul pentru a ști” .
 

J.-F. REVEL

Această temă este una la modă, mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Autori influenți, de la Daniel Bell la Raymond Aron și de la Seymour Martin Lipset la Francis Fukuyama, au făcut ca discuția despre un sfârșit al ideologiilor să fie pe agenda de lucru în mediul universitar și academic. Deși chiar Daniel Bell se lamentează la un moment dat că “conceptul de ideologie s-a destrămat complet” , realitatea este că, atâta vreme cât discuțiile despre ideologii au loc, acest concept ocupă un loc important în imaginarul colectiv al maselor, dar și al intelectualilor. Bineînțeles, din perspectivă empirică, conceptul poate fi desființat ca atare, cât și în corelație cu discursul științific. “Desființarea” ideologiei în mediul academic anglo-saxon, în care Popper este doar unul dintre nume (e drept – unul dintre cele mai avizate și mai influente), ține doar de o latură a abordării problemei. Se poate spune chiar că dihotomia ideologie / știință este mult prea restrictivă pentru științele sociale. Aceasta și din cauză că simpla afirmație că faptele – mai ales cele sociale – există pur și simplu, în vreme ce valorile sunt supuse alegerii libere este în sine o judecată de valoare.

Dar poate mai important decât atât, trebuie să ținem cont de faptul că ideologiile par a fi indisolubil legate de anumite trăsături ale personalității umane. Câteva adevăruri banale și simple sunt subliniate de către Paul Ricoeur, în ultima secțiune din volumul Eseuri de hermeneutică, intitulată “Ideologie, utopie și politică” . Pornind de la un citat aristotelic din prologul Eticii Nicomahice în care stagiritul vorbește despre pluralitatea nivelurilor de științificitate, Paul Ricoeur caută să dea o conotație pozitivă temenului de ideologie. Mai mult decât atât, reușește să argumenteze într-o manieră convingătoare ceea ce aminteam mai sus – că între ideologie și om, ca ființă socială, este o legătură greu de rupt. Astfel ideologia nu poate să dispară atâta vreme cât un grup social are nevoie “de a-și da o imagine de sine, de a se reprezenta, în sensul teatral al cuvântului, de a juca și a se pune în scenă” . Apoi, filosoful francez arată că ideologia este o teorie a motivației sociale, și fiind simplificatoare și schematică, face posibilă existența unei viziuni de ansamblu nu numai asupra grupului, ci și asupra istoriei și a lumii. În acest moment apare deosebirea față de teoria empirică: chiar dacă ideologia este schematică, iar nivelul epistemologic este cel al doxei din Mitul peșterii, putând astfel oferi un șuvoi de erori, ceea ce subliniază Ricoeur este nevoia de ideologie, faptul că ea este un cod interpretativ în care oamenii sunt nevoiți să trăiască prin însăși constrângerile societății. Astfel, dacă școala empirică vorbește despre răul făcut de ideologie, rău a cărui existență este de netăgăduit, Ricoeur nu emite judecăți de valoare, ci doar de fapt. Bineînțeles că și analiza lui nu este îngăduitoare, el neezitând să observe caracterul nereflexiv și netransparent ca și cel de distorsiune, inerția și întârzierea față de problemele reale ale societății, dar îi oferă termenului de ideologie încă o șansă. Bineînțeles, argumentația lui Ricoeur este mult mai complexă, aici fiind surprinse doar câteva aspecte.

Oricum, o concluzie care se poate trage este aceea că ideologiile sunt prea importante pentru a dispărea. Atâta vreme cât trăim într-o lume atât de complicată, plină de crize și conflicte, vom avea nevoie de ideologii care să explice – chiar și fals – ce se întâmplă și care să ne ofere un plan pentru viitor – chiar dacă greșit. Ca și utopiile, ideologiile, în pofida aspectelor negative arhicunoscute, își găsesc în continuare apologeți și mai ales oameni dispuși să moară în numele lor.




#Article 32: Benjamin Franklin (2330 words)


Benjamin Franklin () este una dintre cele mai cunoscute personalități din istoria Statelor Unite, unul din Fondatorii Statelor Unite ale Americii. A fost diplomat, om de știință, inventator, filozof, profesor și om politic.

A organizat prima bibliotecă din SUA, a fost un inventator care a creat multe obiecte, care sunt indispensabile astăzi, printre care se pot menționa ochelarii bifocali și paratrăsnetul, și i-a uimit pe oamenii de știință din toată lumea cu experimentele sale din domeniul electricității.

În vremea sa era extrem de cunoscut și de influent și în Europa. Franklin a fost cel care i-a convins pe englezi să retragă Legea timbrului, respectiv i-a convins pe francezi să intervină în Războiul de Independență al Statelor Unite de partea acestora. În Statele Unite ale Americii, a fost unul din semnatarii de frunte ai Declarației de Independență a Uniunii și al Constituției americane.

A fost ambasador în Anglia și apoi în Franța și secretarul Adunării din Pennsylvania.

A primit titlul de Doctor în Științe din partea Universității St. Andrews.

Benjamin Franklin s-a născut la Boston pe 17 ianuarie 1706, tatăl său, Josiah, fiind un fabricant de săpun și lumânări, iar mama sa, Abiah, era a doua soție a lui Josiah. Benjamin Franklin era al 15-lea din cei 17 copii.

La vârsta de 10 ani, Benjamin a început să ajute la magazinul de lumânări al tatălui său, tăind lumânări. Deși a studiat la școală doar doi ani, el citea mult în timpul său liber. De asemenea, îi plăcea și să înoate, una din invențiile sale fiind un dispozitiv cu care să înoate mai repede.

La 12 ani, a mers să lucreze ca ucenic la tipografia fratelui său, James. În fiecare noapte, studia scriitorii clasici și pe cei ai timpului său, și de asemenea aritmetica, navigația și gramatica. După un timp a devenit un expert în jurnalistică și tipografie, dar nu era mulțumit de aceasta, un ucenic câștigând puțini bani și fiind forțat să semneze un contract în care promitea să rămână timp de nouă ani.

Când James a lansat săptămânalul numit The New England Courant, Benjamin a scris în secret o serie de scrisori umoristice pe care le-a trimis la gazetă sub numele de Mrs. Silence Dogood. În acestea Franklin râdea de studenții de la Harvard College și de poeții netalentați. Aceste scrisori au amuzat pe mulți în Boston și se întrebau cine este autorul. Prin unele articole ale lui, James Franklin i–a supărat pe unii magistrați care i-au interzis să-l mai publice, dar acestea au apărut sub numele lui Benjamin Franklin, iar James a anulat contractul lui pentru ca magistrații să nu spună nimic, dar au semnat alt contract secret. După ce a aflat că a publicat scrisorile lui Ben, James a fost furios, iar după aceea a devenit violent și uneori îl bătea. Profitând de contractul anulat anterior pleacă din oraș.
Devine faimos cu publicația “Poor Richard’s Almanac”, care este cunoscută în toată America și în Europa, devenind la fel de populară ca și Biblia.
Cumpără “Pennsylvania Gazette” unde este director și redactor.
În 1730 s-a căsătorit cu Deborah Read, care i-a dăruit un fiu și o fiică.
Tipograf în Philadelphia

Benjamin mai întâi a mers la New York, care atunci era un oraș mai mic decât Boston, și n-a găsit nimic de lucru, iar în octombrie a plecat la Philadelphia. Aici a găsit o slujbă la atelierul tipografic al lui Samuel Keimer, care datorită îndemânării lui l-a plătit bine. Guvernatorul Pennsylvaniei s-a interesat de tânărul Franklin și l-a sfătuit să-și deschidă propria tipografie. L-a trimis la Londra să cumpere o presă pentru tipar, promițând că îi va plăti cheltuielile, dar nu și-a ținut promisiunea și în 1724 Benjamin a ajuns singur în Londra fără bani. S-a angajat ca tipograf, și în 1726, când a strâns destui bani, s-a întors în Philadelphia, unde a fost vânzător într-un magazin și apoi s-a întors la atelierul lui Keimer.
În 1728, când Franklin avea 22 de ani, a întemeiat primul său atelier tipografic cu un partener al său, Hugh Meredith, a perfecționat turnatul literelor și a îmbunătățit tehnica gravurii în cupru.
Cei doi au publicat un săptămânal numit “The Pennsylvania Gazzette”, iar în 1730, Franklin a cumpărat și acțiunile lui Meredith. Franklin s-a căsătorit cu Deborah Read în 1730, cu care a avut trei copii : Francis Folger, care a murit de variolă, Sarah, care s-a măritat cu un negustor, și William, care a devenit guvernatorul statului New Jersey.

Din 1730 până în 1748, Franklin a lucrat în tipografie, domeniu în care a avut succes, fiind numit tipograf oficial al Pennsylvaniei, mai târziu fiind și al statelor New Jersey și Delaware. În 1731, Benjamin Franklin a fost inițiat francmason în loja Sf. Ioan din Philadelphia. Un an mai târziu, tipărește cea mai cunoscută publicație a lui, “Poor Richard’s Almanack”. Acest almanah era un calendar în care scria predicții meteorologice pentru acel an, povestioare amuzante, glume și proverbe. După câțiva ani a ajuns la un tiraj de peste 10.000 de exemplare. În anul 1734 tipărește prima ediție americană a Constituțiilor lui Anderson din 1723. În același an, 1734, devine Mare Maestru Provincial de Pennsylvania.

În acest timp a învățat câteva limbi, și studia cărți științifice în engleză, franceză și germană. De asemenea a înființat și un club de dezbateri numit Junto, care mai târziu a devenit American Philosophical Society și care avea drept obiectiv răspândirea științei.
Cu ajutorul acestui club a întemeiat în 1731, prima bibliotecă publică din America.
La insistența lui, în Philadelphia străzile au fost pavate, a fost instalat iluminatul public, înființată prima divizie de pompieri, iar cu ajutorul Gazzettei, a strâns bani pentru organizarea primului spital din America. El credea că materiile predate în școli nu erau actualizate. Franklin era împotriva teologiei, limbilor clasice și voia o școală mai practică, scriind și o carte în acest domeniu Propuneri pentru educația tinerilor în Pennsylvania, în care cerea crearea unei academii, numită mai târziu Universitatea Pennsylvania.

În 1748, Franklin avea destui bani pentru a părăsi afacerea. A cumpărat o fermă de 300 de acri lângă Burlington, New Jersey, având destul timp pentru știință și servicii publice. Între 1736 și 1751 a fost șeful poștei din Philadelphia. Înainte ca timbrele să fie folosite, o persoană când primea o scrisoare, trebuia să plătească. În 1753, Franklin a fost numit șeful poștei tuturor coloniilor, și a schimbat sistemul de plată prin faptul că prețul trimiterii unei scrisori era în funcție de greutate și distanță. A inventat și un dispozitiv prin care putea să măsoare distanța între două orașe. A mers pe toate drumurile principale cu o căruță plină cu pietre, la fiecare milă, aruncau câte o piatră. Înainte, poșta era transportată de 2 ori iarna, dar Franklin a angajat mai mulți poștași pentru ca poșta să fie transportată în fiecare săptămână. După 4 ani, guvernul Britanic a avut pentru prima dată profit în sistemul de poștă.

Benjamin Franklin a fost inventator toată viața lui. Cea mai faimoasă invenție era soba Franklin, care avea un randament mai mare. Guvernatorul Pennsylvaniei i-a spus să o breveteze, dar Franklin a refuzat.

Când Franklin a auzit că un european a reușit să stocheze electricitate în niște tuburi speciale, a cumpărat niște tuburi din acelea, și-a construit un laborator în casa sa. A realizat multe experimente și a publicat o carte despre electricitate. Pe principiile sale se bazează Teoria Electricității moderne. A trimis rezultatele experimentelor sale unor oameni de știință din Anglia și Franța, care au fost impresionați și a fost ales membru al Royal Society în 1756 și a primit Copley Medal. În 1773 a fost ales ca unul din cei opt asociați străini ai Academiei Regale de Științe din Paris.

Franklin și-a dat seama că fulgerul este o descărcare electrică din nori. În cartea sa a sugerat un experiment pentru a testa aceasta. Cu ajutorul fiului său William, Franklin a realizat acest experiment în 1752. Cei doi au mers într-un câmp în timpul unei furtuni, au înălțat un zmeu, și au atras sarcina electrică cu ajutorul unei chei. Văzând o scânteie, teoria lui era demonstrată. Franklin era și un om practic pe lângă un bun teoretician, inventând paratrăsnetul (în 1753) pentru a apăra clădirile de fulgere.

Franklin a elaborat prima teorie generală cu privire la fenomenele electrice.
A introdus notarea corpurilor electrizate cu + și -, remarcând că există doar două tipuri de sarcini electrice.

O altă invenție a sa o constituie roata electrică, care a semnificat descoperirea posibilității de a transforma, în mod continuu, energia mecanică în energie electrică.

A întocmit un proiect pentru construirea vapoarelor puse în mișcare de aburi.

Certurile între Anglia și Franța au adus războiul în America în anii 1750. Francezii, aliați cu indienii, amenințau Pennsylvania. În 1748, Franklin a avertizat locuitorii Pennsilvaniei de pericolul indienilor, organizând și primele companii de voluntari, plasate pe râul Delaware.

Toți contribuabilii din Pennsylvenia ajutau la costurile războiului, mai puțin proprietarii celei mai mari ferme. Aceștia erau fiii lui William Penn, fondatorul coloniei. Ei trăiau în Londra și nu-i interesau soarta acestora atâta timp cât profiturile le veneau în Londra. În 1757 Franklin a fost trimis în Londra pentru a convinge familia Penn să-și plătească taxele. În Anglia a fost primit cu onoruri din partea Universităților din Edinburgh și Oxford, și a reușit să pună o taxă pe domeniile familiei Penn din colonii. În cei cinci ani cât a stat în Anglia, Franklin a întâlnit mulți politicieni și savanți celebri. S-a întors în Pennsylvania în 1762, iar în 1763, Anglia învinge Franța și capturează Canada. Mulți membri ai consiliului local credeau că colonia trebuia guvernată de Rege decât de familia Penn, și Franklin s-a întors în Anglia în 1764 pentru a-i prezenta o petiție regelui George al III-lea.

În 1765, la puțin timp după ce Franklin a ajuns din nou în Anglia, prin Parlament a trecut Stamp Act. Era prima dată când Anglia a impus un impozit fără ca reprezentanții coloniilor să poată vota, iar în Colonii au existat proteste, americanii refuzând să cumpere timbre. Franklin a fost chemat în fața Camerei Comunelor, unde a prezentat poziția americană împotriva Legii Timbrului.

În următorii 10 ani Franklin a fost cel mai important reprezentant american în Anglia. Prin unele articole publicate a cerut drepturi egale cu cele ale englezilor, însă englezii au ignorat aceasta.

Iluminist, Franklin a condamnat sclavia și a demonstrat anacronismul ei economic.
A fost un erou al luptei pentru independența SUA și un militant pentru pace și progres.

A criticat fanatismul sectelor religioase.

Un alt merit îl constituie negocierea alianței cu Ludovic al XVI-lea al Franței în 1777.

A susținut revolta francezilor în Canada și a înființat miliția voluntarilor americani.
A ajutat la pregătirea poporului pentru insurecția care a izbucnit sub conducerea generalului George Washington.
În 1776, împreună cu Thomas Jefferson și alți fruntași ai Congresului, au proclamat independența poporului american.

Franklin s-a întors în Philadelphia în 1775, înainte ca bătăliile de la Lexington și Concord să aibă loc. Soția sa murise în 1774. Deși Franklin avea aproape 70 de ani, el a ajutat substanțial la planificarea Revoluției Americane. A fost numit membru al Congresului Continental. În toamna lui 1775 Franklin a mers la Cambridge, Massachusetts, locul unde Washington avea armata pentru a discuta probleme legate de Armata Continentală (Continental Army). Și-a adus un aport important la redactarea Declarației de independență a Uniunii și mai târziu la scrierea Articolelor Confederației, prima constituție a Statelor Unite.

În 1776, Congresul Continental l-a trimis pe Franklin în cea mai importantă misiune a sa, să convingă Franța să ajute coloniile britanice din America de nord în lupta lor pentru independență. Înainte de a pleca, a împrumutat 4.000 de lire Congresului pentru a fonda Armata Continentală.

În Franța a fost parte esențială a primei recunoașteri formale a țării sale în lume, iar pe 6 februarie 1778 a semnat Tratatul de la Paris prin care Franța se alia cu coloniile împotriva Angliei. După acest eveniment, Franklin a rămas în Franța ca reprezentant al noi entități create, Statele Unite ale Americii, fiind primul ambasador al acestora pe bătrânul continent.

În mai 1779, este ales Maestru Venerabil al celebrei loji Neuf Soeurs din Paris, al cărei membru era și Voltaire. Ca Venerabil, Franklin a incitat loja Neuf Soeurs să susțină prin toate mijloacele cauza americană.

Începând cu anul 1781 a negociat pacea cu Marea Britanie, care s-a finalizat în 1783, el fiind unul din cei care a semnat tratatul de pace încheiat odată cu recunoașterea Statelor Unite de către Marea Britanie, Tratatul de la Paris din 1783. Înainte de plecarea sa înapoi în SUA, Franklin a asistat la zborul primului balon cu aer cald, fără pasageri, al fraților Montgolfier.

Când s-a întors în Philadelphia, pe 14 septembrie 1785, a descoperit că era așteptat de o ceremonie de primire. Deși era bătrân, avea 79 de ani, Franklin a fost președintele Consiliului Local din Pennsylvania, timp de 3 ani, post egal cu acela de guvernator. În acest timp a fost membru al convenției constituției, care uneori nu se înțelegeau, iar Franklin îi calma. Planul său de guvernământ, cu o singură cameră a Parlamentului, a fost respins, dar a fost unul dintre semnatarii Constituției.

Franklin și-a petrecut ultimii cinci ani din viață în Philadelphia. A inventat un dispozitiv prin care să ia cărți de pe rafturile de sus ale bibliotecii, a trimis scrisori prietenilor și liderilor politici : George Washington, Thomas Jefferson, John Adams, James Madison. A scris articole și o autobiografie. Ultimul său act politic a fost de a scrie un memoriu pentru abolirea sclaviei negrilor.

Benjamin Franklin a murit la vârsta de 84 de ani, pe 17 aprilie 1790, fiind înmormântat alături de soția sa în cimitirul Bisericii Creștine din Philadelphia. Benjamin Franklin provenea dintr-o familie săracă de prezbiterieni care au emigrat în America în 1682. B.Franklin a fost un mare savant și gânditor iluminist, preocupat în egală măsură de științele reale, filozofie, istorie, economie, politică, literatură etc., fiind cunoscut departe de hotarele patriei sale. Franklin a rămas fidel idealurilor democrației până la sfârșitul vieții sale. Ultimul său act politic a fost semnarea petiției pentru interzicerea sclaviei.




#Article 33: Economie (353 words)


 
Economia (din  oikos, „casă” și νομος nomos, „conducere”) este o știință socială ce studiază producția și desfacerea, comerțul și consumul de bunuri și servicii. Potrivit definiției date de Lionel Robbins în 1932, economia este știința care studiază modul de alocare a unor resurse rare în scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umană, economia este o știință socială.

Se spune că economia este pozitivă atunci când încearcă să prezică în mod obiectiv și să explice consecințele anumitor opțiuni, date fiind un set de supoziții sau de observații. Alegerea unei supoziții ce trebuie făcută atunci când se construiește un model, la fel ca și observațiile ce trebuie stabilite sunt alegeri normative.

Se spune că economia este normativă atunci când recomandă o alegere în detrimentul altei alegeri sau când este făcută o apreciere subiectivă asupra valorii.

Economia centrată pe variabile măsurabile se divide în două domenii principale: microeconomia care se ocupă de agenți individuali, cum ar fi bugetele și afacerile și macroeconomia care ia în considerare economia ca pe un întreg, cererea și oferta agregată, capitalul și materiile prime.

O atenție deosebită se acordă și alocării resurselor, producției, desfacerii, comerțului și concurenței. Logica economică este aplicată tot mai des în cazul problemelor legate de opțiuni în cazul lipsurilor sau atunci când trebuie stabilită valoarea economică. Preocuparea principală în economie se centrează pe modul în care prețurile reflectă cererea și oferta, iar ecuațiile sunt folosite pentru a prezice consecințele anumitor decizii.

Supoziția fundamentală care face subiectul teoriei economice tradiționale este ideea existenței factorului rațional care urmărește maximizarea utilității. Economia neoclasică este bazată pe această supoziție care este folosită pentru a deriva rezultate referitoare la funcționarea unui sistem de prețuri în condițiile puterii pieței descentralizate.

În paralel cu economia formală funcționează și economia informală.

Economia a cunoscut câteva faze succesive:

În economia modernă există trei sectoare principale de activitate:

Microeconomie reprezintă ansamblu de procese și de fenomene economice, relatii și legături cauzale și funcționale ale acestora, care se formează la nivelul unităților economice ale familiilor și al verigiilor administrativ-teritoriale de bază.
Mezoeconomia analizează și cercetează viața economică de la nivelul subramurilor, ramurilor și zonelor economice.




#Article 34: Apple Inc. (3177 words)


Apple Inc. (, până în ianuarie 2007 numită Apple Computer, Inc.), este o companie din Silicon Valley cu sediul în Cupertino, California, cu scop principal de activitate în tehnologia computerelor. Cunoscută mai ales pentru computerele model Macintosh, Apple are o reputație de inovație în industria de înaltă tehnologie.

În 1976 Steve Jobs și Steve Wozniak au pus bazele unei companii de produse electronice într-un garaj închiriat din orașul Palo Alto, în sudul Californiei. Acest garaj a fost și punctul de plecare a ceea ce urma să devină curând zona de înalte tehnologii „Silicon Valley”.

Adevăratul strămoș al computerelor personale nu a fost PC-ul produs de compania IBM în 1981, așa cum se crede de obicei, ci un alt aparat numit Altair 8800, care fusese lansat pe piață cu mare succes în 1975 de către compania Micro Instrumentation and Telemetry Systems (MITS), din Albuquerque, New Mexico. Altair 8800 putea fi comandat și primit prin poștă; probleme mari nu avea, dar se livra sub forma unor componente care trebuiau asamblate de client. Ce se putea face cu această mașinărie? Nimic, trebuie s-o recunoaștem; asta până când doi hackeri adolescenți, pe nume Bill Gates și Paul Allen au scris pentru el o versiune de BASIC, cu care se puteau realiza calcule rudimentare.

Tot în 1975, un tânăr numit Steve Jobs se chinuia să-și afle un țel în viață, acum că terminase liceul; fusese în India și se întorsese; fusese la o fermă în Oregon și se întorsese; acum își pierdea timpul la Atari, ca programator pentru jocuri video și frecventa un club de pasionați ai computerelor, care își ținea reuniunile într-un parc, pe timpul nopții. Când apăruse Altair, membrii clubului au fost fericiți că făcuseră rost de o nouă jucărie; Jobs însă a văzut aici o modalitate de a câștiga ceva bani. Imediat s-a gândit să facă și el un asemenea computer. Excelentă idee, numai că nu avea calificarea necesară. De aceea a apelat la un amic - Steve Wozniak (pe scurt „Woz”) - care tocmai scrisese un limbaj de programare pentru un microprocesor nou, numit MOS Technology 6502. Spre deosebire de Jobs, chinuit de probleme existențiale, Woz era un tip retras, care prefera să stea și să apese pe butoanele tastaturii, în loc să cutreiere lumea în lung și-n lat. În acest fel, acumulase cunoștințe inginerești, care îi permiseseră să se angajeze la Hewlett-Packard.

Pentru a pune pe picioare afacerea, Jobs și-a vândut Volkswagen-ul său vopsit în toate culorile curcubeului, iar Woz s-a despărțit de calculatorul său programabil. Părinții lui Jobs aveau un garaj în Los Altos, California; acolo și-au stabilit cei doi cartierul general - garajul le servea drept cameră a proiectanților, unitate de service și magazin, în același timp. După câtva timp au realizat 50 de plăci de bază, proiectate de Woz, pe care le-au vândut amatorilor locali, la prețul de 500 de dolari bucata. Noile jucării au fost botezate Apple, după numele casei de discuri care producea melodiile Beatles, grupul preferat al lui Jobs. 1 aprilie este ziua păcălelilor, dar 1 aprilie 1976 a fost și o zi istorică pentru ei, ziua în care s-a vândut primul Apple.

Vânzările mergeau bine, atât de bine încât cei doi și-au dat seama că nu mai erau competenți să conducă o afacere care lua proporții; de aceea, l-au cooptat pe proaspătul pensionar Mike Markkula, care reușise invidiata performanță de a ieși la pensie la vârsta de 32 de ani (acest lucru fusese posibil după câteva manevre pline de succes cu acțiunile bursiere ale lui Intel).  Markkula a înțeles imediat că este vorba de o afacere profitabilă; a obținut un împrumut de la Bank of America, punând la bătaie în plus 91.000 dolari din banii săi. Investiția s-a dovedit rentabilă, deoarece pe 3 ianuarie 1978 mica firmă a celor trei a devenit Apple Incorporated, cu un capital de 250.000 dolari. În acele zile, sediul firmei s-a mutat la Cupertino, pe locul unde urma să apară întinsul campus Apple. Nu mult după aceea a apărut Apple II, care era ceva mai mult decât o simplă placă de bază - avea cutia sa proprie, sursă de alimentare și o tastatură încorporată. Multe elemente noi și atractive apăruseră, ca de pildă posibilitatea de a conecta computerul la un monitor color. Nu e de mirare deci că la West Coast Computer Fair, în aprilie 1978, Apple II a devenit cea mai populară mașină, iar vânzările au atins cifra de 300 de milioane de dolari.

Succesul acestui tip de aparate a atras în competiție nenumărate firme. Atari, Zenith, Commodore, Tandy au început să producă tot felul de computere similare și incompatibile. Adevărata problemă a apărut însă atunci când în ring a intrat IBM. Nu cu mult entuziasm, e adevărat - IBM vindea mainframes cu cel puțin un milion de dolari bucata și avea o cifră de afaceri de 26 miliarde anual, așa că vânzarea unor mizilicuri de nici 5.000 de dolari nu părea foarte atractivă. Cu toate acestea, piața computerelor personale era prea dinamică pentru a putea fi neglijată, așa că IBM a scos în 1981 un aparat destul de slab, numit PC. Pentru Apple, aflat în plin avânt, acest lucru nu a avut vreo semnificație deosebită; chiar dacă era IBM, în acel moment nu era decât un competitor printre mulți alții, aflați cu mult în urma Apple. Și asta deoarece Apple scosese un model revoluționar: Macintosh.

Diferențele între lumea PC-urilor IBM și a celor produse de Apple se adânciseră; deși primele se numeau computere personale, cu greu puteai găsi aparate mai impersonale și mai neprietenoase. Până și forma lor colțuroasă contrasta cu rotunjimile Macintosh-urilor. Oricine pornea computerul dădea de un ecran negru; trebuia să scrii comenzi criptice și era suficient să greșești o literă, pentru a fi lămurit cu replici pline de înțeles ca Bad command or file name. Macintosh-urile erau cu totul altfel; când porneai calculatorul, dădeai de mutrița veselă a unui Mac. În plus, spre deosebire de PC-uri computerele Apple aveau o interfață grafică ușor de folosit, care a fost introdusă în sistemul de operare al PC-urilor abia de Windows 3.1 (de fapt de la primele versiuni de Windows, dar 3.1 a fost una din cele mai populare si din care s-a desprins și Windows for workgroups).

Steve Jobs și Steve Wozniak (“cei doi Steve”) erau prieteni de ceva timp, cam din 1971, când un amic comun al lor, Bill Fernantez, l-a prezentat pe Wozniak, care avea 21 de ani, lui Jobs, care avea 16 ani. Jobs a reușit să-l convingă pe Wozniak să scrie împreună un limbaj de asamblare pe care apoi aveau să-l vândă.

Jobs a luat legătura cu un magazin local de calculatoare, The Byte Shop, de unde i s-a răspuns că ar fi interesați să vândă aparatul lui dar numai dacă l-ar avea gata montat. Proprietarul magazinului, Paul Terrell, a mers mai departe comandîndu-i lui Jobs 50 de aparate pe care urma să le plăteasca la livrare cu 500 $ per bucată. Atunci Jobs a acceptat comanda și s-a dus la Cramer Electronics, un mare distribuitor de piese electronice, de unde a comandat la rândul lui componentele necesare asamblării Computerului Apple I. Directorul departamentului Credite l-a întrebat atunci pe Jobs cum avea de gând sa plătească piesele, iar Jobs i-a răspuns “Am o comandă din partea lanțului de magazine Byte Shop pentru 50 de bucăți Apple I, cu plata la livrare. Dacă-mi livrați componentele, în 30 de zile pot construi calculatoarele, în intervalul de livrare, îmi încasez banii de la Terrell de la Byte Shop, și vă plătesc”. Auzind asta, directorul de la Credite l-a sunat pe Paul Terrell, care participa la o conferință a organizației IEEE, la Asilomar în Pacific Grove, și a verificat valabilitatea Comenzii de Livrare. Uimit de tenacitatea lui Jobs, Terrell l-a asigurat pe directorul de la credite că după ce calculatoarele ajung pe rafturile magazinelor sale, Jobs își va încasa banii și va avea mai mult decât suficient să plătească piesele. Cei doi Steve și mica lor echipă au petrecut zi și noapte construind și testînd calculatoarele, pe care apoi le-au trimis la Terrell la timp pentru a-și plăti furnizorii și să scoată și un profit frumușel, cu care au organizat o petrecere și au început comanda următoare. Steve Jobs găsise o cale de a-și finanța ceea ce avea să devină compania sa multimilionară, fără să vândă vreo acțiune sau vreo proprietate.

Calculatorul avea puține facilități care să-l facă deosebit. Una din ele era posibilitatea de a folosi un televizor pe post de monitor, iar pe atunci multe calculatoare nu aveau monitor deloc. Nu era chiar ca monitoarele calculatoarelor ce urmau să apară, și afisa text la o viteză dezamăgitoare de 60 caractere pe secundă, oricum mai repede decât puteau scrie teletype-urile folosite pe calculatoarele de atunci. Apple I includea de asemenea cod de pornire în ROM, ceea ce îl făcea mai ușor de utilizat. Nu în ultimul rând, la insistențele lui Paul Terrell, Wozniak a proiectat și o interfață pentru casetă audio, pentru încărcarea și salvarea programelor, la viteza fantastică de 1200 biți pe secundă. Deși calculatorul era destul de simplu, era totuși o capodoperă a proiectării, folosind mult mai puține piese decât orice alt aparat din aceeași categorie, și conferindu-i repede lui Wozniak reputația de proiectant de înaltă clasă.

Compania Apple a fost înființată la 1 aprilie 1976 de către Steve Jobs, Steve Wozniak, și Ronald Wayne, pentru a vinde calculator personal  Apple I. Acestea au fost construite de mână de către Wozniak și prima dată arătate publicului la Homebrew Computer Club. Apple I a fost vândut ca o placă de bază (cu procesor, memorie RAM), mai puțin decât ceea ce este astăzi considerat un computer personal. Apple I a fost lansat pe piață în iulie 1976 cu pretul de 666.66$.

Apple a fost încorporat la 3 ianuarie 1977, fără Wayne, care a vândut partea sa din cadrul companiei înapoi la Jobs și Wozniak pentru 800$. Mike Markula furniza afaceri finanțare și de expertiză de 250.000$ în timpul încorporării Apple.

Apple II a fost introdus la 16 aprilie 1977, la West Coast Computer Faire. Se diferenția de rivalii TRS-80 și Commodore PET, pentru că venea cu o grafică colorată și o arhitectură deschisă. În timp ce modelele de dinainte foloseau benzi de casetă ca și dispozitive de stocare, Apple folosea 5 diskete floppy de 1/4 inch pentru interfață, numite Disk II.

Apple II a fost ales de către VisiCalc -program de calcul tabelar- pentru a fi platformă desktop pentru primul killer ap. VisiCalc a creat o piață de afaceri pentru Apple II și a dat utilizatorilor un motiv în plus să cumpere Apple II - compatibilitatea cu biroul. În conformitate cu Brian Bagnall, Apple a exagerat cifrele de vânzări fiind pe locul trei după Commodore și Tandi până a venit VisiCalc.

Până la sfârșitul anului 1970, Apple a avut o linie de designeri de calculatoare personale și o linie de producție. Apple II a fost urmat de Apple III, în mai 1980 din postura de societate concurat cu IBM și Microsoft în mediul de afaceri.

Jobs și mai mulți angajați apple împreună cu Jef Raskin au vizitat Xerox PARC în decembrie 1979 pentru a vedea Xerox Alto. Xerox a acordat inginerilor Apple trei zile de acces la facilitățile PARC într-un 1 milion$ în pre-IPO Apple stock. Jobs a fost convins de faptul că toate viitoarele computere vor utiliza o interfață grafică, precum și dezvoltarea de o interfață grafică; a început pentru Apple Lisa.

Steve Jobs a început lucrul la Apple Lisa în 1978, dar în 1982 a fost înlăturat din echipa Lisa. În 1983 Lisa a fost primul computer personal vândut pentru public cu o interfață grafică, dar comercializarea lui a fost un eșec din cauza prețului mare și a numărului limitat de aplicații.

În 1984 Apple lansează Macintosh. Debutul său a fost anunțat de faimoasa reclamă de 1,5 milioane $ din 1984. Aceasta a fost regizată de Ridley Scott în 22 ianuarie 1984, iar acum este considerat un eveniment crucial pentru succesul Apple.

La început Macintosh s-a vândut bine, dar vânzările următoare nu au fost foarte puternice. Vânzările Apple a atins noi cote înalte, iar compania a avut prima ofertă publică pe 7 septembrie 1984. Apple este în continuă creștere în 1980 datorită vânzărilor din sectorul educației, atribuite de adaptare la limbajul de programare LOGO, folosite în multe școli cu Apple II. În unitatea de învățământ a fost făcută o donație de Apple II și un pachet software Apple LOGO publice pentru fiecare școală din stat.

După ce a învățat câteva lecții dureroase după introducrecea voluminosului Macintosh Portable în 1989, Apple introduce în 1991 PowerBook care a stabilit forma modernă și ergonomică a computerelor laptop. În același an Apple a introdus System 7, un mare upgrade pentru sistemul de operare care adaugă culoare interfeței grafice și introducea noi capabilități pentru funcțiile de rețea. Ca urmare a succesului de LC, Apple a prezentat Centris linie. Sfârșitul a fost dezastruos pentru Apple.

În acest timp Apple a experimentat cu o serie de alte produse care nu au avut succes pe piață cum ar fi aparate foto digitale, CD-playere audio portabile, difuzoare, console video, aparate TV. Seria Apple II a fost considerată prea scumpă pentru a începe producția. În 1990 Apple lansează pe piață Macintosh LC cu un singur slot de extensie pentru Cardul Apple. Apple a încetat să mai vândă Apple II în 1993.

De la începutul anilor '90 Apple dezvoltă platforme alternative pentru Macintosh cum ar fi A/UX(Apple Unix) datorită concurenței din partea OS/2 și Unix. Macintosh trebuia să fie înlocuit cu o nouă platformă pentru a rula pe hardware mai puternic. În 1993 Apple începe să lucreze împreună cu IBM, Motorola în Alinata AIM. Scopul lor era să creeze o nouă platformă pentru computere care ar folosi ulterior hardware IBM și Motorola împreună cu software-ul Apple. În același an Apple prezintă Power Macintosh, primul dintre multele computere care foloseau procesorul PowerPC de la IBM.

În 1996, Michael Spindler a fost înlocuit de Gil Amelio în funcția de CEO (director general).

La 15 august 1998 Apple a introdus pe piață un nou calculator care amintește de Macintosh 128k: iMac. Echipa de design a iMac-ului a fost condusă de Jonathan Ive, cel care mai târziu avea să facă designul iPod-ului și iPhone-ului. Apple a vândut aproape 800.000 de unități în primele cinci luni și prin asta a revenit la profitabilitate pentru prima dată după 1993.
În 1998 Apple a anunțat scoaterea pe piață a software-ului Macromedia Final Cut, extinzându-se pe piața de editare digitală. În anul următor Apple a lansat alte două produse de editare: iMovie și Final Cut Pro, care mai târziu urma să fie un semnificant program de editare video cu peste 800.000 de utilizatori înregistrați la începutul lui 2007. În 2002 Apple scoate pe piață și pachetele software Nothing Real, Shake, Emagic, GarageBand, iPhoto și iLife.

La 24 martie 2001, după câțiva ani de dezvoltare, apare sistemul de operare Mac OS X, bazat pe OPENSTEP și BSD. La 18 mai 2001 se deschide primul Apple Retail Store (magazin cu amănuntul, specializat și oficial) în Virginiatown, California, SUA. În același an Apple scoate pe piață produsul portabil iPod, un audioplayer digital, care a fost un mare succes de piață: în 6 ani au fost vândute peste 100 de milioane de unități. În 2003 a fost prezentat Apple iTunes Store, un magazin online în web, aceasta oferind muzică disponibilă legal pentru download pentru 0,99 $ pe cântec. Serviciul a devenit rapid lider de piață, cu peste 5 miliarde de descărcări până în iunie 2008.

În anul 2010 compania Apple a lansat calculatorul tabletă iPad, mai întâi în Statele Unite ale Americii și pe cele 2 continente ale Americii, care imediat a devenit celebru. Acesta îndeplinește în același timp rolul mai multor aparate sau dispozitive mobile, ca de ex. smartphone mobil, aparat de navigație după sistemul GPS, e-Reader (v. e-book - cu un e-Reader se pot accesa biblioteci și librării digitale și citi cărți; tot așa și cu un iPad), browser Internet, jocuri electronice, dicționare electronice și multe altele.
În august 2012, Apple a devenit cea mai valoroasă companie a tuturor timpurilor, ajungând la o valoare de piață de 623 miliarde de dolari și depășind astfel compania Microsoft, care fusese evaluată la 620,58 miliarde de dolari în 1999.

Cifre economice ale companiei Apple în trimestrul al doilea 2011/2012 (ianuarie-martie 2012) :

Pe data de 20 septembrie 2013, Apple a lansat iPhone 5s, primul smartphone din lume cu un procesor bazat pe o arhitectură de 64 de biți, având si posibilitatea de a filma in slow-motion, la 120 cadre pe secundă. Acesta a mai avut pentru prima oară într-un telefon Apple un senzor de amprentă, pentru deblocarea mai sigură și mai ușoară a iPhone-ului. În aceeași zi a fost lansat și iPhone 5c, o variantă mai ieftină a smartphone-ului iPhone 5, cu același procesor, Apple A6 și o carcasă de plastic disponibilă în mai multe culori: verde, albastru, galben, roz și alb.

În 2014 Apple a lansat iPhone 6 și iPhone 6 Plus, o variantă cu ecran mai mare și cu stabilizare optică a imaginii. iPhone 6 avea un ecran de 4,7 inch, iar iPhone 6 Plus avea un ecran de 5,5 inch. Acestea au fost cele mai bine vândute smartphone-uri din istorie. Totuși aceste telefoane au suferit probleme privind durabilitatea, acestea putând să fie îndoite foarte ușor. Această problemă a fost rezolvată anul următor, cu introducerea iPhone 6s, care a folosit aluminiu de seria 7000, în loc de seria 6000, foloit in iPhone 6. iPhone 6s a fost și primul  iPhone care a avut tehnologia 3D Touch, adică un ecran care este sensibil la presiunea apăsării, utilizatorul putând accesa diferite funcții printr-o apăsare mai forțată pe ecran. 

Anul 2015 a mai fost și anul în care s-a lansat Apple Watch, primul smartwatch de la Apple. Acestuia i se puteau schimba ușor benzile, pentru personalizare. 

În 2016 a fost lansat iPhone 7, primul iPhone rezistent la apă, care a avut un GPU dedicat cu 3 nuclee, iPhone 7 Plus având 2 camere, una normală, și una telephoto, pentru zoom optic de 2x. Acesta a avut culorile variantelor anterioare de iPhone dar și 2 variante noi de negru: negru mat și negru lucios. Acesta a fost și iPhone-ul care nu mai avea port de 3.5mm pentru căști. Apple Watch Series 2 a fost lansat, cu rezistență la apă până la 50m, GPS și un ecran de 2 ori mai luminos.

iPhone XS și iPhone XS Max sunt actualele telefoane lansate de Apple, în 2018. Acestea au introdus o nouă culoare: auriu și un procesor îmbunătățit. iPhone XR a fost o variantă mai ieftină a iPhone Xs, mulți considerând acest telefon ca fiind reînvierea iPhone 5C. Acesta a avut o singură cameră, în loc de 2, și un ecran LCD. Are același procesor ca iPhone XS, A12 Bionic. Apple Watch Series 4 a avut o îmbunătățire în performanță, cu noul procesor pe arhitectură de 64 biți, dublând performanța. Acesta a fost și primul smartwatch care a putut face ECG. Mai avea și Haptic Engine care face Digital Crown să dea un feedback haptic la rotire. 




#Article 35: Matematică (2907 words)


Matematica (și matematici) este în general definită ca știința ce studiază relațiile cantitative, modelele de structură, de schimbare și de spațiu. În sens modern, matematica este investigarea structurilor abstracte definite în mod axiomatic folosind logica formală.

Structurile anume investigate de matematică își au deseori rădăcinile în științele naturale, cel mai adesea în fizică. Matematica definește și investighează și structuri și teorii proprii, în special pentru a sintetiza și unifica multiple câmpuri matematice sub o teorie unică, o metodă ce facilitează în general metode generice de calcul. Ocazional, matematicienii studiază unele domenii ale matematicii strict pentru interesul abstract exercitat de acestea, ceea ce le transformă într-o abordare mai degrabă legată de artă decât de știință.

Din punct de vedere istoric, ramurile majore ale matematicii au derivat din necesitatea de a face calcule comerciale, de a măsura terenuri și de a predetermina evenimente astronomice cu scopuri agriculturale. Aceste domenii specifice pot fi folosite pentru a delimita în mod generic tendințele matematicii până în ziua de astăzi, în sensul delimitării a trei tendințe specifice: studiul structurii, spațiului și al schimbărilor.

Studiul structurii se bazează în mod generic pe teoria numerelor: inițial studiul numerelor naturale, numere pare, numere impare apoi numere întregi, continuând cu numere raționale și în sfârșit numere reale, întotdeauna corelate cu operațiile aritmetice între acestea, toate acestea făcând parte din algebra elementară. Investigarea în profunzime a acestor teorii și abstractizarea lor a dus în final la algebra abstractă care studiază printre altele inele și corpuri, structuri care generalizează proprietățile numerelor în sensul obișnuit. Conceptul indispensabil în fizică de vector, generalizat în sensul de spațiu vectorial și studiat în algebra lineară este comun studiului structurii și studiului spațiului.

Studiul spațiului pornește în mod natural de la geometrie, începând de la geometria euclidiană și trigonometria familiară în trei dimensiuni și generalizată apoi la geometrie neeuclidiană, care joacă un rol esențial în teoria relativității. O mulțime de teorii legate de posibilitatea unor construcții folosind rigla și compasul au fost încheiate de teoria lui Galois. Ramurile moderne ale geometriei diferențiale și geometriei algebrice abstractizează studiul geometriei în direcții distincte: geometria diferențială accentuează uzul sistemului de coordonate și al direcției, pe când geometria algebrică definește obiectele mai degrabă ca soluții la diverse ecuații polinomiale. Teoria grupurilor investighează conceptul de simetrie în mod abstract, făcând legătura între studiul structurii și al spațiului. Topologia face legătura între studiul spațiului și studiul schimbărilor, punând accent pe conceptul continuității.

Studiul schimbării este o necesitate mai ales în cazul științelor naturale, unde măsurarea și predicția modificărilor unor variabile este esențială. Calculul diferențial a fost creat pentru acest scop, pornind de la definiția relativ naturală a funcțiilor dintre diverse dimensiuni și rata lor de schimbare în timp, metodele de rezolvare ale acestora fiind ecuațiile diferențiale. Din considerente practice, este convenabil să se folosească numerele complexe în această ramură.

O ramură importantă a matematicii aplicate este statistica, aceasta utilizând teoria probabilității care facilitează definirea, analiza și predicția a diverse fenomene, și care este folosită într-o multitudine de domenii.

Cuvântul matematică își are originea în cuvântul grecesc μάθημα máthēma, care însemna „învățare”, „studiu”, „știință”, la rândul lui provenind din verbul manthanein, „a învăța”. Termenul mathema a căpătat încă din perioada clasică și sensul precis de „studiu matematic”. Adjectivul corespunzător este μαθηματικός mathēmatikós, însemnând „legat de învățare” sau „studios”, iar mai târziu, „matematic”. Din greacă, termenii au fost preluați în latină, unde științele matematice, numite în grecește μαθηματικὴ τέχνη mathēmatikḗ tékhnē, au fost denumite cu pluralul ars mathematica.

Din latină, termenul mathematica a fost preluat în forme asemănătoare în toate limbile europene moderne. Forma aparentă de plural din engleză, ca și pluralul franțuzesc les mathématiques, au revenit în latină sub forma pluralului neutru mathematica (Cicero), pornind de la pluralul grecesc τα μαθηματικά ta mathēmatiká, acesta fiind utilizat de Aristotel cu sensul de „toate lucrurile matematice”.

În română, termenul a fost copiat după franțuzescul mathématique și italienescul matematica..

Este posibil ca oamenii să-și fi dezvoltat anumite abilități matematice încă înainte de apariția scrierii. Cel mai vechi obiect care dovedește existența unei metode de calcul este osul din Ishango, descoperit de arheologul belgian Jean de Heinzelin de Braucourt în regiunea Ishango din Republica Democrată Congo, care datează din  înaintea erei noastre. Dezvoltarea matematicii, ca bagaj de cunoștințe transmis de-a lungul generațiilor, în primele civilizații, este legată strict de aplicațiile sale concrete: comerțul, gestiunea recoltelor, măsurarea suprafețelor, predicția evenimentelor astronomice și, câteodată, de ritualurile religioase. Aceste nevoi au dus la împărțirea matematicii în ramuri ce se ocupau cu studiul cantității, structurii și spațiului.

Primele descoperiri matematice țin de extragerea rădăcinii pătrate, a rădăcinii cubice, rezolvarea unor ecuații polinomiale, trigonometrie, fracții, aritmetica numerelor naturale etc. Acestea au apărut în cadrul civilizațiilor akkadiene, babyloniene, egiptene, chineze și civilizațiile de pe valea Indului.

În Grecia antică, matematica, influențată de lucrările anterioare și de specificațiile filozofice, generează un grad mai mare de abstractizare. Noțiunile de demonstrație și de axiomă apar în această perioadă. Apar două ramuri ale matematicii, aritmetica și geometria. În secolul al III-lea î.Hr., Elementele lui Euclid rezumă și pun în ordine cunoștințele matematice ale Greciei antice.

Civilizația islamică a permis conservarea moștenirii grecești și reunirea ei cu descoperirile din China și India, mai ales în ceea ce privește sistemele de numerație. Domeniile trigonometriei (prin introducerea funcțiilor trigonometrice) și aritmeticii cunosc o dezvoltare deosebită. De asemenea, în această perioadă sunt inventate combinatorica, analiza numerică și algebra liniară.

În timpul Renașterii, o parte din textele arabe sunt studiate și traduse în latină. Cercetarea matematică se concentrează în Europa. Calculul algebric se dezvoltă ca urmare a lucrărilor lui François Viète și René Descartes. Newton și Leibniz au inventat, independent, calculul infinitezimal.

În secolul al XVIII-lea și secolul al XIX-lea, matematica cunoaște o nouă perioadă de dezvoltare intensă, cu studiul sistematic al structurilor algebrice, începând cu grupurile (Évariste Galois) și inelele (concept introdus de Richard Dedekind).

În secolul al XIX-lea, David Hilbert și Georg Cantor dezvoltă o teorie axiomatică asupra căutării fundamentelor matematice. Această dezvoltare a axiomaticii va conduce în secolul al XX-lea la definirea întregii matematici cu ajutorul unui singur limbaj: logica matematică.

Secolul XX a fost martorul unei specializări a domeniilor matematicii, nașterea și dezvoltarea a numeroase ramuri noi, cum ar fi teoria spectrală, topologii algebrice sau geometrie algebrică. Informatica a avut un puternic impact asupra cercetării. Pe de o parte, a facilitat comunicarea între cercetători și răspândirea descoperirilor, pe de alta, a constituit o unealtă foarte puternică pentru testarea teoriilor.

În zilele noastre, toate științele utilizează rezultatele muncii matematicienilor și multe alte domenii sunt generate de matematica însăși. De exemplu, fizicianul Richard Feynman, a inventat  formularea mecanicii cuantice sub forma integralelor de drum  folosind o combinație între descoperiri de natură matematică, intuiții fizice și teoria stringurilor, o teorie științifică încă în dezvoltare care încearcă să unifice cele 4 forțe fundamentale din natură, continuând să inspire noi ramuri ale matematicii. 
Unele ramuri ale matematicii sunt singurele relevante pentru domeniile pe care le-au inspirat și se aplică în continuare pentru rezolvarea problemelor viitoare. Adeseori însă, matematica inspirată de către un domeniu s-a dovedit utilă în multe altele și a reunit problematica generală a conceptelor matematice. Faptul remarcabil că chiar și matematica pură se reflectă în aplicații practice este redat de ceea ce Eugene Wigner a numit .

Ca în multe alte domenii,  explozia de informații din știință a dus la specializări în matematică. O diferență majoră este între matematica pură  și matematica aplicată: cei mai mulți matematicieni își fac cercetările separat într-unul din aceste domenii iar alegerea finală este făcută odată cu terminarea studiilor. Câteva domenii din matematica aplicată au fuzionat cu domenii care prin tradiție erau din afara ei și au devenit astfel discipline noi, cum ar fi statistica, cercetarea operațională, și știința calculatoarelor.

Cei care au înclinații spre matematică găsesc adesea aspecte estetice în multe domenii din matematică. Mulți matematicieni vorbesc despre eleganța matematicii, despre o estetică intrinsecă și o frumusețe ascunsă. Sunt apreciate simplitatea și generalizarea. Se poate vorbi de frumusețea și eleganța unei demonstrații, cum ar fi cazul demonstrației lui Euclid asupra infinității numerelor prime, a metodei numerice de calcul rapid ca în cazul transformatei rapide Fourier. G. H. Hardy, în „A Mathematician's Apology” își exprima credința că aceste considerații estetice sunt, în ele însele, suficiente pentru a justifica studiul matematicii pure. După Paul Erdős, care ar fi vrut să afle „Cartea” în care Dumnezeu a notat demonstrațiile lui favorite, matematicienii năzuiesc adeseori să găsească demonstrații ale teoremelor care sunt, în special, elegante.) Popularitatea matematicii distractive este un alt indiciu al plăcerii găsite în rezolvarea problemelor de matematică.

Colaborarea între matematicieni și alte tipuri de specialiști este afectată și de faptul că numeroși intelectuali au despre matematică o imagine deformată și simplificatoare, viziune care a provocat multe daune colaborării interdisciplinare, matematicienii fiind priviți cu suspiciune de anumite tipuri de intelectuali.
Această imagine deformată este rezultatul anumitor prezentări didactice înguste, a unei viziuni dogmatice asupra matematicii. Pentru majoritatea oamenilor matematica constituie cea mai neplăcută amintire din timpul școlii, in loc de a fi o mare desfătare. Introducerea neadecvată din punct de vedere pedagogic a unor concepte matematice propuse spre studiu de programele școlare, printr-un context insuficient, creează o puternică impresie elevilor că respectivele noțiuni au fost create pentru a chinui pe elevi.

Formarea gândirii matematice a celor care studiază și motivarea lor să simtă o reală bucurie în efectuarea de investigații și cercetări necesită din partea profesorilor o mai redusă importanță acordată succesului vizibil al unor reacții stereotipe la examene școlare (de exemplu operații de calcul executate mecanic, teoreme și formule redate pe dinafară), complexitatea situației de învățare nelăsând loc intervenției unei proiectări detaliate dinainte, ca într-o lecție model tradițională.

Matematica folosește un limbaj propriu. Anumiți termeni din limbajul curent, cum ar fi grup, inel sau corp pot avea un înțeles diferit în limbajul matematic. Mai des însă, termenii sunt inventați și introduși în funcție de necesități: izomorfism, topologie, iterație etc. Numărul relativ mare al termenilor noi sau cu înțeles schimbat face ca înțelegerea matematicilor avansate de către nespecialiști să fie dificilă.

Limbajul matematic se bazează și pe formule. Acestea conțin anumite simboluri, unele împrumutate din calculul propozițional, cum ar fi implicația logică sau operatorul pentru negație, altele în legătură cu calcul cu predicate (simbolurile pentru „oricare ar fi”  și „există” ). Cea mai mare parte din notațiile folosite în prezent au fost introduse după secolul al XVI-lea.

Motivul principal pentru care au fost introduse simbolurile și termenii noi îl reprezintă necesitatea exprimării cât mai exacte a ideilor (o caracteristică comună științelor exacte, numită rigoare). Rigoarea este necesară pentru a evita teoremele false, generate de interpretări greșite.

Trebuie subliniat faptul că există și un limbaj matematic (metalimbaj) ce descrie matematica însăși. Acest limbaj este logica.

Carl Friedrich Gauss, el însuși cunoscut ca „prinț al matematicii”, numea matematica „regină a științelor”.

În latină – Regina Scientiarum, în germană – Königin der Wissenschaften. Ambele expresii sunt legate de cuvântul „știință” care înseamnă (domeniu de) cunoștințe. Într-adevăr, în acest sens, nu există îndoieli că matematica este o știință. Restrângerea sensului de știință doar la domenii specializate care studiază natura nu mai este de actualitate. Dacă ar fi considerate științe doar acele domenii ale cunoașterii care se ocupă strict de lumea fizică, atunci matematica, sau cel puțin matematica pură, ar trebui să nu fie considerată o știință. Albert Einstein spunea că „atunci când legile matematicii se referă la realitate, ele nu sunt sigure iar când sunt sigure, ele nu se referă la realitate” (as far as the laws of mathematics refer to reality, they are not certain; and as far as they are certain, they do not refer to reality)  

Mulți filozofi cred că, neputând fi demonstrată experimental, matematica nu poate fi o știință după definiția dată de Karl Popper. În anii 1930, lucrări importante de logică matematică au arătat că matematica nu poate fi redusă la logică și Karl Popper a tras concluzia că „cele mai multe teorii matematice sunt, ca și cele din fizică și biologie, deductive: ca urmare, matematica pură, în cele din urmă, devine mult mai aproape de științele naturii ale căror ipoteze sunt presupuneri, așa cum s-a observat recent”. Alți gânditori, printre care Imre Lakatos, au afirmat că matematica însăși falsifică realitatea.

Un alt punct de vedere ar fi acela că anumite domenii științifice (cum ar fi fizica teoretică) sunt de fapt științe matematice cu axiome care corespund realității. Cercetătorul în fizică teoretică J. M. Ziman a propus ca științele să fie considerate cunoștințe publice iar matematica să fie inclusă între ele. În orice caz, matematica are multe părți comune cu științele fizice, folosindu-se de studiul logic al unor ipoteze. Intuiția și experimentele au, de asemenea, roluri importante în formularea ipotezelor, atât în matematică, cât și în (alte) științe. Matematica experimentală continuă să capete o importanță tot mai mare între științele matematice, în acest sens, computerizarea și simularea jucând roluri tot mai importante în științe și în matematică, slăbind astfel obiecțiile potrivit cărora matematica nu ar utiliza metode științifice.

În 2002, în cartea sa, „A New Kind of Science”, Stephen Wolfram susținea că matematica computațională merită să fie explorată empiric, ca orice domeniu științific cu toate atributele. Opiniile matematicienilor în această privință sunt diferite. Mulți dintre ei cred că a denumi acest domeniu o știință înseamnă a-i reduce importanța laturii sale estetice și a-i denatura istoria sa în cadrul celor 7 (șapte) arte libere; alții, dimpotrivă, susțin că ignorarea interferențelor cu științele înseamnă a vedea cu un singur ochi deoarece aplicațiile matematicii în științe și inginerie au adus multe inovații în matematică. Într-un fel, aceste puncte de vedere diferite s-au transformat în dezbateri filozofice: dacă matematica a fost și este creată (ca în artă) sau descoperită (ca în știință). A devenit un fapt obișnuit să vezi universități care au incluse secții de Știință și Matematică, arătând în acest fel că aceste două domenii sunt privite ca fiind aliate dar nu identice. În practică, matematicile sunt în general grupate cu științele la nivele grosiere, după care sunt separate pe parcursul specializării. Aceasta este una din chestiunile care fac obiectul filosofiei matematicii.

Premiile în matematică sunt în general ținute separat de echivalentele lor din știință. Cel mai prestigios premiu în matematică este Medalia Fields, stabilit în 1936 și acum acordat odată la 4 (patru) ani. Este adesea considerat, în mod eronat, echivalentul premiilor Nobel pentru științe. Premiul Wolf pentru Matematică, instituit în 1978, recunoaște realizările pentru întreaga viață iar alt mare premiu internațional, Premiul Abel, a fost introdus în 2003. Acestea sunt acordate pentru lucrări speciale, care pot fi inovații sau rezolvări ale unor probleme remarcabile dintr-un domeniu anume. O faimoasă listă de 23 de probleme deschise  de acest fel, numită „Problemele lui Hilbert”, a fost alcătuită de matematicianul german David Hilbert în 1900. Această listă a devenit celebră printre matematicieni și în cele din urmă nouă dintre ele au fost rezolvate. O listă nouă, intitulată „Problemele pentru premiul mileniului, a fost publicată în 2000. Soluționarea fiecăreia dintre ele aduce un premiu de 1 milion de dolari celui care o rezolvă. Numai una dintre ele (Ipoteza lui Riemann) se regăsește între problemele lui Hilbert.

Studiul cantității începe cu numerele (mai întâi cu numerele naturale și întregi) și cu operațiile aritmetice. Alte proprietăți ale întregilor sunt studiate de teoria numerelor, din care au apărut unele rezultate cunoscute, precum Marea teoremă a lui Fermat, dar și unele teoreme încă nerezolvate: teoria numerelor prime gemene și Conjectura Goldbach.

Pe măsură ce sistemul de numerație a avansat, numerele întregi au fost considerate un subset al numerelor raționale, care la rândul său sunt conținute de mulțimea numerele reale. Numerele reale sunt folosite la reprezentarea funcțiilor continue. Mai târziu au fost introduse numerele complexe, urmate de numerele hipercomplexe: cuaternion, octonion etc.

Un alt domeniu de studiu este dimensiunea mulțimilor, care conduce la numerele cardinale și spre un alt concept legat de infinit: numerele alef, care permit o comparație între mulțimi de dimensiune infinită.

Studiul spațiului a început cu studiul geometriei, mai exact, al geometriei euclidiene. Trigonometria combină spațiul și numerele și cuprinde cunoscuta teoremă a lui Pitagora. Studiile moderne generalizează teoriile asupra spațiului introducând noțiunea de geometrie neeuclidiană în locul celei de geometrie euclidiană. Geometria neeuclidiană ocupă un rol central în teoria relativității generalizate și topologie. Cantitatea și spațiul au roluri importante în geometria analitică, geometrie diferențială și geometrie algebrică. În cadrul geometriei diferențiale apar conceptele de „fascicul de mătase” (fiber bundle) și calculul spațiilor topologice. Geometria algebrică descrie obiectele geometrice prin intermediul unor seturi de soluții ale ecuațiilor polinomiale, combinând conceptele de cantitate, spațiu și studiul grupurilor topologice, acestea combinând noțiunile de structură și spațiu. Grupurile Lie sunt folosite în studiul spațiului, structurii și schimbării. Topologia are foarte multe ramificații și a fost domeniul din matematică cu cea mai mare dezvoltare în secolul XX, cuprinzând faimoasa conjectură a lui Poicaré și controversata teoremă a celor patru culori, a cărei demonstrație, făcută doar pe calculator, nu a fost făcută încă de om.

Subiecte legate de variația funcțiilor matematice sau de variația numerelor.

Multe obiecte matematice, precum mulțimile de numere și funcțiile, au o structură internă. Proprietățile structurale ale acestor obiecte sunt investigate în studiul grupurilor, inelelor, câmpurilor și altor sisteme abstracte, care sunt la rândul lor studiate de algebra abstractă. Un concept important în acest domeniu este cel de vector, generalizat în spații vectoriale. Studiul vectorilor combină trei zone fundamentale ale matematicii: cantitatea, structura și spațiul. Algebra vectorială dezvoltă cercetarea într-o a patra zonă de cercetare fundamentală, cea a schimbării. Un număr de probleme vechi din acest domeniu au fost rezolvate folosind teoria lui Galois.

Vezi și Listă de teoreme; Listă de conjecturi.




#Article 36: Film (2941 words)


 
Film este termenul utilizat pentru desemnarea, în accepțiune mai largă, a produsului final al artei și industriei cinematografice.

Arta și industria cinematografică în vorbirea curentă sunt cunoscute sub denumirea de cinematografie. La rândul ei industria cinematografică se împarte în două sectoare distincte: producția de film și difuzarea lor în săli de cinematograf sau televiziuni, blu-ray, DVD-uri sau descărcându-l de pe internet (vizionare la cerere - on demand (en)).

Un pasionat de film, care merge la cinematograf frecvent se numește „cinefil”, iar valoarea filmului este stabilită de criticul de film, cu ocazia apariției producției de film sau în cazul prezentării lui la diferite festivaluri de film.

Festivalurile de film sunt manifestări consacrate, unde jurii formate din cineaști și critici de prestigiu ai cinematografiilor mondiale, după niște criterii stricte premiază producțiile de film ale cinematografiilor naționale participante. La astfel de manifestații cinematografice a participat și participă și cinematografia românească, obținând premii importante pentru 
filmul românesc.

Prima proiecție cinematografică publică a unui film, cu aparatul Fraților Lumière, are loc la 28 decembrie 1895, la Paris, în salonul Indian al restaurantului „Grand Cafe”, Boulevard des Capucines. Filmul proiectat e intitulat „La Sortie de l'Usine Lumière à Lyon” (Ieșirea din Uzinele Lumière din Lyon). Un alt film foarte important a fost „L'Arrivée d'un Train en Gare de La Ciotat” (Sosirea unui Tren în Gara La Ciotat), care a rulat, imediat după premiera franceză, și la București.

Astfel, data de 28 decembrie 1895 marchează nu numai prima proiecție cinematografică ci și nașterea unei noi arte, „arta cinematografică”, „cea de-a șaptea artă” cum mai este cunoscută, și a unei noi industrii, „industria cinematografică”.

Filmul a fost multă vreme socotit ca un amuzament de bâlci, tratat cu dispreț de oamenii serioși. Mulți din cei care au contribuit la temelia acestei noi forme de exprimare, și-au început activitate exploatând câte un „nickel odeon” (în traducere liberă „templu al artei de doi bani), cinematograful de mai târziu.

Primul promotor al noii arte și industrii, se poate spune că a fost Louis Lumière. El realizează primele filme alegându-și diferite subiecte hazlii din însăși fabrica lor de aparate de fotografiat. Astfel au fost realizate pelicule ca „Tâmplarul”, „Fierarul”, „Dărâmarea unui Zid”. Alte subiecte tot hazlii sunt alese din viața de familie: „Dejunul unui Bebeluș”, „Borcanul cu Peștișori roșii”, „Ceartă între Copii”, „Baia de Mare”, „Partida de Carți”, „Partide de Table”, „Pescuitul Crevetelor”. Fratele său Auguste Lumière, filmează câteva pelicule inspirate din activitatea fermierilor la proprietatea tatălui lor, una dintre ele numindu-se „Femei care ard Ierburi”.

Louis Loumière a fost primul operator de „actualități”. În iunie 1895, când proiecția cinematografică se făcea numai sub titlu de experiență, el filmează cu ocazia „Congresului de fotografie”, sosirea participanților coborând din vapor la Neuville-sur-Saône. Succesul obținut de frații Lumière cu prima proiecție cinematografică, îi determină pe aceștia să angajeze operatori care să înregistreze pe peliculă aspecte din viața cotidiană. Aceștia sunt cei care au făcut posibilă apariția „jurnalului de actualități”, „documentarului”, „reportajului”, precum și primele „montaje de film”. Primul „montaj de film” îl realizează Louis Lumière prin unirea a patru filme cu durata de un minut despre „activitatea pompierilor” (ieșirea cu pompa, punerea în baterie, atacul focului și salvarea).

Frații Lumière, pun la punct pentru prima dată un sistem de film color, unde colorarea fotogramelor alb negru se făcea manual, cadru cu cadru. Aceste filme erau mai degrabă „filme colorate” decât filme color.

Primul regizor de film a fost Georges Méliès. Era un om bogat, conducea teatrul „Robert Houdin”, un teatru care prezenta printre altele și numere de prestidigitație. Văzând proiecțiile cinematografice „Lumière”, își dă seama ce înseamnă  noua descoperire pentru industria divertismentului. Cumpără și el un aparat din Anglia, cumpără peliculă și începe să filmeze. Primele filme nu se deosebesc ca idee de cele „Lumière”.

Dar întâmplarea, este descoperitorul trucajului cinematografic. Filmând un omnibuz trecând pe stradă, aparatul se blochează. Repornind-l pentru a continua filmarea, acum prin acel loc trece un dric. Developând apoi filmul și proiectându-l efectul este spectaculos, „un omnibus se transformă brusc într-un dric”. Acesta este primul trucaj cinematografic. Trebuie remarcat faptul că mișcarea aparatului în spațiu la acea dată nu era folosită, imaginea obținută fiind un fel de „plan general”, mai bine zis o scenă a unui teatru unde personajele intră spun ceva și ies.

Primul film pe care-l realizează Méliès folosind „trucajul”, a fost „Dispariția unei Doamne” în octombrie 1896. Aceste „dispariții”, combinate ulterior cu „apariții”, devin un laitmotiv în filmele Méliès. El dezvoltă sistemul „lanterna magică”, aplicându-l în producția „Voiajul în Lună” (1902), prin crearea de „iluzii optice” deosebite.

Georges Méliès, este și primul creator de „film politic” prin creația sa, „Afacerea Dreyfus” (1899). Filmările se făceau afară la lumina soarelui, cu decoruri pictate pe pânză. Fiind tributar teatrului realizările lui se fac fără mișcarea aparatului și nefolosind montajul pentru schimbarea planurilor.

Între anii 1896-1912 Méliès realizează circa 500 de filme. Se remarcă în afară de „Afacerea Dryfus”, „Voiajul în Lună” (1902) de care am vorbit mai sus, „Le Sacre d'Edouard (1902)” și „Cendrillon” (Cenușăreasa) (1899)”.

Méliès nu a mai putut face față marilor companii de producție apărute după 1910, fapt ce a dus la dispariția lui de pe piața noii industrii, „industria filmului”. Însă în anul 1931 guvernul francez își aduce aminte de contribuția lui în cotextul cultural al republicii și-i acordă „Legiunea de Onoare”. Henry Langois, cel care creează arhiva de filme și „Cinemateca Franceză”, îi salvează marea majoritate a filmelor.

Nu putem vorbi despre începuturile cinematografului fără a aminti și de un alt francez contemporan cu Frații Lumiére și Méliès, un pasionat al noii arte și industrii, Leon Goumont, producător de aparate de filmat și proiecție, cercetător în domeniul adaptării sunetului și culorii filmului și nu în ultimul rând producător de filme. În compania sa de producție s-a realizat primul desen animat de către Emil Cohl
și a activat unul din cei mai buni regizori francezi ai epocii Louis Feuillade. Goumont a realizat în timp o colaborare cu Metro Goldwyn  dând naștere la compania Goumont Metro Goldwyn. Se cunosc două filme realizate împreună : „Ben Hur” (versiunea film mut) și „Napoleon”.

Mărirea duratei de proiecție și apariția subiectelor bine determinate cu un mesaj clar face ca numărul spectatorilor interesați de noua artă să crească, apărând o rețea de săli, numite cinematografe.

În ceea ce privește aceste locații, amintim că Leon Goumont a cumpărat Hipodromul din Paris construind o sală de 3400 de locuri.

Dar filmul nu a rămas în vechiul continent. Devenind o afacere bănoasă, încet, încet, începe să treacă oceanul. Face o escală în Marea Britanie, unde George Albert Smith, regizor de film, îl „îmbogățește” cu prim planul și John Willianson cu decupajul regizoral. Ajunge pe noul continent unde găsește cele mai propice condiții pentru dezvoltare.

Un proiecționist, Edwin S. Poter, preia compania de producție a filmelor proprietate a lui Edison în anul 1901. Trece la realizarea de filme de ficțiune. Nou este că acestea sunt cadre legate narativ. Reprezentativ este producția „The Great Train Robbery” (1903) care transformă filmul într-un spectacol comercial. Acesta se remarcă prin schimbari rapide de locații, acțiuni cu tren în mișcare. Pleacă de la compania lui Edison la compania „Famous Players” (apoi „Paramount”), unde metoda sa regizorală este depășită și se va întoarce la vechea sa meserie, proiecționist (1916).

În 1908 apare pe firmamentul industriei cinematografice unul din cei mai de seamă regizori ai cinematografului american, numit și părintele filmului american, David Wark Griffith. Griffith, actor de profesie, începe să joace în film la compania de producție „American Mutascope and Biograph” (1908). Devine apoi regizor la „Biografh”, realizând 450 de filme. La acest lucru contribuie și echipa de profesioniști cum sunt acrițele Mary Pickford, Surorile Gish, Mabel Noemand, Mae Marsh, precum și regizori ca Mark Sennet și Erich von Stroheim, iar ca operator, renumitul epocii, Billy Bitzer. După anul 1913, pleacă de la „Biograph” la „Reliance-Majestic”, apoi devine independent. Realizează astfel „Judith of Bethulia” (1914), controversatul „The Brith of a Nation”(Nașterea unei națiuni) (1915) și „Intolerance” (Intoleranță) (1916), filme care-l fac cel mai mare producător american de film.

Vorbind despre filmele The Brith of a Nation (Nașterea unei națiuni) și Intolerance (Intoleranță), acestea sunt strâns legate între ele privind realizarea și prezentarea lor publicului. 

Primul apare cu o reclamă care i-a făcut pe mulți să-l acuze pe Griffith de rasism. Afișul filmului prezintă un personaj care este membru al Ku-Klux-Klan-ului, fapt ce a dus la proteste de stradă și la cenzurarea filmului. Griffith nu este de acord cu poziția oficială și-n următorul an produce Intolerance ca un răspuns dur celor care au făcut atâta zgomot.

Griffith, împreună cu actorii Douglas Fairbank, Mary Pickford și Charlie Chaplin, au fondat în anul 1920, compania „United Artist Corporation”, unde a realizat filmele mute Brochen Blossoms (Muguri zdrobiți)-1919, Way Down East-1920, The Orphans of the Strom-1922, America-1924, Battle of Sexcs-1928 și filmele sonore Lady of the Pavements-1929 (cântat), Abraham Lincoln-1930 și The Struggle-1931.

În loc de motto:

Dacă filmul este o artă sau o industrie, a fost o mare întrebare a multor oameni din lumea culturii, a intelectualității spirituale în general. Oare unde se termină industria și unde începe arta? S-au căutat răspunsuri, și iată la ce s-a ajuns.

Filmul este o industrie deoarece în el este investit capital pentru a fi realizat, este investit capital pentru exploatarea lui în săli de spectacole, care la începuturi nu erau cu mari „pretenții”, dar cu timpul publicul se „emancipează” având pretenția ca și „nikel-odeonul” să devină un templu, un templu a celor ce vin în el nu numai pentru distracție, ci și la un spectacol deosebit, de artă, un spectacol a celei de-a șaptea arte.

Pentru începuturile cinematografului acele vederi mișcătoare, făcute de frații Lumière, dar care deschid drumul documentarului, apoi acele comedioare, gen grădinarul stropit, făcute tot de către părinții săi, pentru care nu le trebuiau un scenariu, o organizare regizorală, erau de ajuns. Dar iată că în această activitate de bâlci apare Georges Méliès, Georges Méliès care își dă seama că pentru fiabilitatea cinematografului este nevoie de crearea unui scenariu pentru a se realiza o producție, un film, pe care publicul să-l caute.

Deci, el este cel care-și dă seama că din atracția de bâlci se poate face o artă, și nu orice artă, ci o artă profitabilă din care se pot scoate venituri frumoase. Iar filmul său, „Voiajul în lună” (Voyaje dans la lune) va demonstra acest lucru.

Legat de acest film a lui Méliès, nu putem trece cu vederea de faptul că acesta, mai bine zis rețeta de casă obținută cu proiecția lui în Statele Unite ale Americii, este cea care duce la apariția primei săli specializate, cinematograful, într-un cartier al Los Angelesului numit Hollywood(lemn sfânt). Acel cartier plin de verdeață și soare, care peste câțiva ani, chiar dacă frumusețea sa nu este dată de vreun lemn sfânt, va fi „raiul  pe pământ” al noii arte, cea de a șaptea artă. Va deveni „fabrica de vise”, vise totdeauna neapărat frumoase pentru milioane de visători ai sălii întunecate. Zeul Film se întrupează și se încoronează pe acest mirific loc, cu un nume parcă predestinat „hollywood” (lemn sfânt), loc de unde-și va începe domnia. A fascinat și continuă să ne fascineze, să ne facem să râdem sau uneori să și plângem, de ce nu?, dar totdeauna Zeul Film ne-a scos câtuși de puțin din cotidian, ne-a remontat pentru ziua de mâine, ne-a făcut viața mai ușoară.

Și, încet, încet, acesta își extinde aripile atotcuprinzătoare asupra mapamondului. Profiturile obținute de noua artă devin pe zi ce trece tot mai mari.

Concluzia este că în lumea cinematografului, arta și industria pot conlucra și ceeace este mai important, se completează total, autosusținându-se. Totul depinde de cel sau cei care le folosesc: cel care investește capital să se orienteze către un scenariu acceptat de public pentru nevoia lui, iar cel care folosește scenariu pentru ca producțiea să se  ridice prin realizarea ei la cerința aceluiași beneficiar, publicul. El este cel care în întunericul sălii poate fi vrăjit de lumina ecranului privind filmul, apreciindu-l sau nu. El publicul este cel care visează sau își vede împlinit visul, în alb-negru sau color. El, publicul este cel care judecă în ultima instanță munca și strădania sutelor de oameni angajați în turnare filmului, de la scenarist, regizor, actori, până la cel care așază bobina de film în cutia pentru difuzare.

Și ce este mai important, filmul devine mai profitabil prin vedete. Nu este o descoperire numai a noii arte apărute, se cunoștea acest lucru de la Thalia. Însă pentru lumea cinematografului, vedeta este cea care aduce fani în sala de cinema. Ea, vedeta este cea care face ca fanul său să o considere nu un model, ci un idol, un idol care îl face să viseze la o lume pe care el nu o va atinge nici  în visurile sale cele mai frumoase.

Sărbătoarea importantă a filmului mondial are loc în fiecare an când se decernează premiile Oscar, ale Academiei Americane de Film, dar există și festivaluri internaționale de film la fel de prestigioase cum sunt cele de la Cannes cu premiul Palme d'Or, Veneția cu premiul Leul de Aur, Berlin cu premiul Ursul de Argint, și altele.

În România se țin o serie de manifestări pentru promovarea  filmului cum sunt: Festivalul internațional de film Transilvania, la Cluj-Napoca, un altul cu producțiile noilor, mai bine spus anonimilor regizori ai celei de-a șaptea artă din lumea largă, organizat de cine alt cineva decât de Fundația Anonimul în localitatea Sfântu Gheorghe, din Delta Dunării, județul Tulcea și Festivalul de film internațional „DaKino” la București, festivalul de asemeni al tinerilor realizatori.

Cu prilejul acestor festivaluri sunt reliefate mesajul filmului adresat publicului, arta interpretativă a unor actori, scenariul și scenaristul, tehnici folosite în exprimare, regizorul filmului.

Succesul de „box-office” este determinat, așa cum arătam mai sus, de scenariu, regizor, distribuție, subiect, de  evaluarea producției de film de către critica de film și ultimul determinant este publicul. El, măria sa publicul este cel care-și spune cuvântul la intrarea în sală pentru a viziona sau nu un film. El este cel care „dictează” ce vrea să vadă.

Însă, nu trebuie uitat că filmul prin mesajul său mai mult sau mai puțin voalat, a constituit și constituie și un puternic mijloc de influențare a maselor, mai bine spus un mijloc de propagandă a clasei conducătoare. A fost folosit de oricare clasă politică aflată la putere. Dar se remarcă printr-o agresivitate sporită în manipularea maselor orânduirea sovietelor în Rusia și nazismul lui Adolf Hitler în Germania. Producțiile realizate, erau o mistificare totală a realității, în special prin documentare și jurnale de actualități. Nici filmele de ficțiune nu erau scutite de această formă de influențare, subiectele abordate fiind adaptate cerințelor ideologiei. Numai diplomația în exprimare a realizatorilor, scenariști și regizori, a făcut posibilă realizarea unor filme de un înalt nivel artistic sub niște dictaturi ca cele ale lui Stalin și Adolf Hitler.

Așa a fost posibilă realizarea unor filme ca: Crucișătorul Potemkin (Serghei Eisenstein, 1915), Mama (Eisenstein, 1925), Ceapaev ( Vasiliev, 1934, Alexandru Nevsky (Eisenstein și D. Vasiliev, 1938), Suvorov (Pudovkin și Doller, 1940), Amiral Nahimov (Pudovkin, 1946), Tânăra Gardă (Gherasimov, 1948), Al 41-lea (Grigori Ciuhrai, 1956), Tăunul (A. Frințimer, 1955), Zvăpăiata (Samsonov, 1958), Idiotul (Pîrîev, 1958), Zboară Cocorii (Kalatozov, 1958), în Rusia Sovietică.

În Germania nazistă, unde Fritz Lang cu a lui capodoperă Metropolis, sau Der müde Tod („Moartea obosită”), promite o cinematografie națională germană, care s-ar fi putut impune în lume, datorită politicii naziste, alege calea emigrației spre America. Cu el a mai plecat o serie importantă cum au fost Willhelm Pabst, Pommer și alții. Joseph Goebbels, șeful propagandei naziste a găsit însă pe regizoarea Leni Riefenstahl, care prin filmul Triumph des Willens („Triumful Voinței”), reușește să răspundă din plin cerințelor acestuia. Mai încearcă Die Olympiade („Olimpiada”), celebru de astfel în străinătate. Însă rămâne celebră doar prin materialul documentar filmat a acelor vremuri de tristă amintire.

Vorbind de filmul românesc, nici acesta nu a fost scutit de o asemenea influență din partea clasei politice aflată la putere (vezi Filmul românesc după 1948).

Se remarcă în prezent o diminuare a filmului de artă din cauza unor costuri ridicate de producție, în favoarea filmelor de divertisment, aventură, porno, SF, ușor de realizat atât artistic, cât și material.

Cu toate acestea, cele două tendințe de realizare a unui film, de „artă” sau „divertisment”, conviețuiesc și fiecare se afirmă în modul său de exprimare.

Chiar în „uzina de vise” a Hollywoodului, regizori ca Woody Allen, Robert Altman, Stanley Kubrick, Martin Scorsese... etc., n-au uitat că filmul este o „artă” și trebuie realizat ca atare.

Printre regizorii români contemporani  s-au făcut remarcați Liviu Ciulei, Mircea Mureșan, Sergiu Nicolaescu, Lucian Pintilie, Dan Pița, Mircea Daneliuc, Geo Saizescu, Malvina Urșianu, Nae Caranfil, și mulți alții.

Nu trebuiesc uitați însă nici pionierii filmului românesc, și anume Grigore Brezeanu, Jean Georgescu, Jean Mihail și Jean Negulescu (cunoscut sub numele de Jean Negulesco), care cu multe privațiuni au făcut remarcată cea de-a șaptea artă în cultura românească interbelică, fiind ctitorii cinematografiei românești.

Ca și în cazul celorlaltor arte, cinematografia se supune, mai mult sau mai puțin unei clasificări pe curente:
Noul Val - Franța, Neorealism italian, Noul val suedez, Free cinema sau The Angry Young Men Movement, New American Cinema, Cinema Nôvo sau Cinematograful lumii a treia, Expresionismul German, Filmul românesc, Filmul sovietic (până în 1992) și altele.

Prin intermediul a trei articole, cu niște cunoștințe de nivel mediu de fizică, optică, electrotehnică, electronică și chimie, încerc să vă fac să înțelegeți acest fenomen, artă și industrie, care ne ocupă destul timp liber pentru destindere după o activitate stresantă și tumultoasă.

Articolele au ca scop inițierea în problemele de bază ale tehnicii cinematografice, crearea unei priviri în ansamblu asupra diverselor domenii care concură la realizare filmului și prezentarea lui spectatorului.




#Article 37: Judo (357 words)


Judoul (pronunțat „giudo”; 柔道 jūdō, „metoda flexibilă/suplă/mlădioasă”) este o artă marțială japoneză modernă (Gendai budō). În 1882, pornind de la principiile tradiționalului jujitsu și păstrând tehnicile de aruncare și prize ale acestuia, profesorul Jigoro Kano și-a format propriul său stil, care a devenit cunoscut sub denumirea de Kano-ryu, iar mai târziu s-a numit Kodokan Judo.

Principiile sale se bazează pe folosirea supleții în locul forței brute, fiind eliminate loviturile și unele luxări periculoase, cum ar fi luxarea degetelor. În judo se folosesc proiectări, secerări, fixări la sol, strangulări și luxări.

La începutul secolului trecut, pe măsură ce judoul a fost popularizat în Europa, și-a pierdut treptat caracterul și proprietățile de artă marțială, transformându-se în sport. În 1964 judo a devenit probă olimpică.

Practicantul judoului se numește judoka. Sala unde se practică judoul se numește dojo. Echipamentul de judo, numit judogi, a fost introdus de către Kano în anul 1907, dar pentru grade folosea, în continuare, numai centuri albe și negre.

Există trei categorii de bază ale tehnicii waza (技,arta) în judo: nage-waza (投げ技, arta aruncării), katame-waza (固技, arta fixărilor) și atemi-waza (当て身技, arta loviturilor).  Judo este cunoscut mai ales pentru nage-waza și katame-waza.

Practicanții Judo dedică, de obicei, o parte din fiecare sesiune de practică la ukemi (受 け 身, căderi), pentru ca nage-waza să poată fi practicată fără un risc semnificativ de rănire. Există mai multe tipuri distincte de ukemi, inclusiv ushiro ukemi (後ろ受身, căderea spate); yoko ukemi (横受け身, căderea laterală); mae ukemi (前受け身, căderea în față); and zenpo kaiten ukemi (前方回転受身, căderea înainte prin rostogolire).

Persoana care efectuează o tehnică este cunoscută sub numele de tori (取り, executorul tehnicii), iar persoana căreia îi este efectuată este cunoscută sub numele de uke (受け, cel ce primește tehnica).

Nage-waza include toate tehnicile în care tori încearcă să arunce sau să pună piedici lui uke, de obicei cu scopul de a-l pune pe uke pe spate. Fiecare tehnică are trei etape distincte:

Înainte de a putea realiza un kuzushi eficient, este important să se stabilească o apucare fermă (組 み 方, kumi kata).

Nage-waza sunt antrenate în mod obișnuit prin utilizarea uchi-komi (内 込), intrări repetate, nage (proiecții).




#Article 38: Islam (4316 words)


Islamul (pronunție românească: /ˈislɑːm/; în arabă: إسلام) este o religie avraamică, monoteistă, fiind a doua religie în lume în ceea ce privește numărul de adepți, după creștinism. Sensul general al cuvântului Islam este pace și supunere față de Allah, Creatorul tuturor lucrurilor. Religia a fost fondată în secolul al VII-lea în Peninsula Arabă, pe teritoriul actual al Arabiei Saudite, de către profetul Muhammad și bazată pe textul religios cunoscut sub numele de Coran. Pe parcursul timpului s-a răspândit pe un larg teritoriu care se întinde în Europa, Asia și Africa de Nord. Centrul religios se află în orașele sfinte Mecca și Medina. Ziua de rugăciune comună la geamie, moschee or masjid este vinerea.

Musulmanii cred că Islamul este ultimul din mesajele dumnezeiești, de asemenea, că Muhammad este ultimul profet și mesager al lui Allah; ei cred și în toți profeții și apostolii care au fost trimiși pentru umanitate înainte de Profetul Mohamed, precum Avraam, Iosif, Moise, Isa ibn Maryam și mulți alții, care sunt sau nu menționați în Coran, cred în scrierile lor și în mesajele pe care le-a dat Allah lor pentru a le explica oamenilor, precum Tora, Psalmii și Evanghelia.

Majoritatea musulmanilor (circa 75-90%) sunt sunniți. A doua confesiune, Șiia, aproximativ 10-20%. Cea mai mare țară cu populație musulmană este Indonezia cu 12,7% din musulmani, urmată de Pakistan cu 11%, India cu 10,9% și Bangladesh cu 9,2%. Comunități mari se mai găsesc în China, Rusia și, parțial, în Europa. Cu 1,57 - 1,65 miliarde de adepți sau 22 - 24% din populația globului, Islamul este a doua și una din religiile cu cea mai rapidă creștere după numărul adepților din lume.

Islam (ar.:اسلام islam) și musulman (ar.: مسلم muslim) sunt două derivate, primul, nume de acțiune, al doilea, participiu activ, de la verbul أسلم aslama a se supune, așadar sensul lor fiind de supunere, respectiv de supus, subînțelegându-se, față de Dumnezeu. Verbul aslama este derivat de la rădăcina slm care are sensul de integritate, desăvârșire, sănătate, pace, tihnă etc. Un cuvânt derivat de la aceeași rădăcină سلام salām pace, tihnă, mântuire este folosit de musulmani în formula de salut السلام عليكم as-salāmu 'alaikum (pacea/mântuirea fie asupra ta). De aici, o altă interpretare dată termenului islam ar fi aceea de aflare a păcii întru Dumnezeu.

Având în vedere desele confuzii între diverșii termeni care au legătură cu islamul, sunt necesare următoarele precizări terminologice:

Coranul (în arabă : Qur'an) este cartea sfântă a islamului. În original se numește قرآن și înseamnă recitare. Deși este numit carte, când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tipărită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Coranul a fost revelat, conform tradiției islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 și moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelațiile, unii dintre însoțitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplați de cămilă.

Schematic, versiunea tradiției a faptelor, spune că după moartea profetului Muhammad (632), Abu-Bekr, primul calif, i-a poruncit lui Zayd bin Thabit să strângă și să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Usman, între anii 650 și 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferențele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămânând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului și a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiție, Coranul fiind rodul unei munci redacționale ale cărturarilor islamici aflați în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol.

Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf 'Uthmān Vulgata lui Osman) organizează revelațiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Coranului și cele mai scurte la sfârșit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiștii au încercat să așeze capitolele în ordine cronologică, și printre musulmani există un consens privind împărțirea capitolelor în cele revelate la Mecca și cele revelate la Medina. Unele sure (de exemplu Sura XVII - Al-Isrā‘) au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.

Deoarece Coranul a fost scris într-un sistem grafic ce nota doar consoanele și care nu poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferențieze literele izomorfe, și deoarece existau tradiții diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la islam, exista o neînțelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc puncte pentru a indica vocalele. Sute de ani după Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor și citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate șapte variante canonice de citire a Coranului (acestea se referă doar la intonare și la decuparea textului - scris fără punctuație - în propoziții), diferențele dintre acestea fiind considerate minore, fără să afecteze textul.

Forma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul publicat de Universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, în 1923.

Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic și până la urmă subiectul controverselor teologice. În secolul 8, mu'taziliții au susținut crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenții lor, din diferite școli, au pretins eternitatea și perfecțiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Muhammad. Teologia aș'arită (care a devenit predominantă) susține eternitatea Coranului și faptul că el nu a fost creat. Totuși, unele mișcări moderne din cadrul islamului se apropie de poziția mu'tazilită.

Cei mai mulți musulmani privesc Coranul cu venerație, înfășurându-l într-o pânză curată, păstrându-l pe un raft înalt și spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi din Coran. Vechile exemplare ale Coranului nu sunt distruse ca hârtia obișnuită, ci arse sau depozitate în cimitire pentru Coran. Coranul este, pentru musulmani, o călăuză infailibilă pentru pietatea personală și viața în comunitate, un adevăr istoric și științific.

Tipărirea în masă a Coranului în arabă și traducerea în alte limbi sunt considerate facilități moderne.

A doua sursă a legii islamice, după Coran, este Sunna. Sunna (ar.: سنة sunna “conduită”, în cazul de față, conduita profetului Muhammad) se constituie din spusele și faptele profetului Muhammad, așa cum sunt ele cuprinse în hadīth-uri (termen redat prin tradiții) pe care se bazează jurisconsulții și teologii pentru a preciza mai bine conținutul legii islamice, izvorâtă din Coran. Sunna cuprinde spusele profetului Muhammad și faptele acestuia și ale unora dintre însoțitorii săi, pe care le-a aprobat.

Sensul general al cuvântului hadīth (ar.: حديث) este acela de povestire, pildă, spusă memorabilă transmisă de-a lungul generațiilor. Culegerile de hadīth-uri se bazează pe o moștenire eminamente orală, deoarece profetul Muhammad interzisese notarea propriilor sale cuvinte pentru a nu fi confundate cu textul coranic revelat. Cele mai cunoscute și apreciate culegeri de hadīth-uri sunt: Sahīh-ul (Autentic) Al-Bukhari (m. 870), Sahīh-ul lui Muslim (m. 875), cunoscute împreună sub numele de As-Sahīhāni (Cele două autentice).

Hadīth-ul, din punct de vedere al formei, se compune din două părți.

Musulmanii consideră că Dumnezeu (în arabă اﷲ) a revelat în mod direct cuvântul Său către omenire prin Muhammad (circa 570–632) și alți profeți, printre care Adam, Avraam, Moise și Iisus.  Baza credinței islamice se găsește în  shahādatān (două mărturii): lā ilāhā illā-llāhu; muhammadur-rasūlu-llāhi — Nu există (dumne)zeu în afară de Dumnezeu; iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu. Pentru a deveni musulman, o persoană trebuie să recite și să creadă aceste cuvinte. Sunniții privesc această formulă ca pe unul din cei Cinci stâlpi ai islamului.

Musulmanii consideră că principala înregistrare scrisă a revelației către omenire este Coranul, pe care îl consideră perfect, reprezentând revelația finală a lui Dumnezeu. Musulmanii cred că părți ale Bibliei și ale Torei au fost pierdute, interpretate greșit sau distorsionate de credincioși. Din această perspectivă, Coranul este văzut ca o corectură adusă cărților sfinte iudaice și creștine. Musulmanii susțin că islamul conține în esență aceeași credință ca a tuturor trimișilor lui Dumnezeu omenirii de la Adam, Coranul codificând revelația finală a lui Dumnezeu. Învățătura islamică vede iudaismul și creștinismul ca derivând din învățăturile unora din acești profeți - în special Avraam - și recunoaște rădăcinile lor avraamice, în timp ce Coranul îi numește Oameni ai Cărții.

Există șase credințe elementare împărtășite de toți musulmanii:

Crezul musulman (traducere aproximativă): 

Allah este un alt cuvânt arab, și este numele sfânt al divinității. Cercetări antropologice islamice, atestă faptul că Allah conține un mesaj puternic religios, datorită rădăcinii și originii sale și provine de la verbul arab ta’allaha sau alaha, care se traduce prin „a fi venerat”. În arabă, cuvântul Allah semnifică „Cel care merită toată venerația” și este mesajul pur monoteistic al islamului. Cuvântul aramaic El este echivalentul lui God în engleză, iar din punct de vedere fonetic, se apropie de cuvântul Allah. Alte versiuni ale limbii ebraice sunt El și Elah, cu pluralul sau forma glorificată Elohim. Motivul acestor similarități stă în faptul că aramaica, ebraica și araba sunt toate limbi semitice cu origini comune. Un musulman trebuie să folosească denumirea de Allah și nu de Dumnezeu. Numele Lui a fost folosit de toți Profeții, de la Adam până la Muhammad. El reprezintă comprimarea a două cuvinte arabe: al (un articol hotărât=ul) și ilah (=Dumnezeu), adică Dumnezeul. Eliminând litera i, vei descoperi cuvântul Allah. În funcție de poziția sa, în propoziția arabă, acesta poate avea forma Allaha, care se apropie de denumirea din limba ebraică dată Creatorului, și anume Elaha. Dar evreii folosesc greșit forma de plural Elahim, ceea ce denotă mai mulți zei. Cuvântul Allaha se apropie mai mult de cuvântul din limba aramaică, ce-l desemnează pe Dumnezeu și care a fost folosit de Iisus, și anume Alaha.

În ipoteza că Allah ar veni de la al+ilah, reținută de majoritatea filologilor, este mai puțin interesant pentru noi să vedem cum s-a făcut trecerea de la ilah la Allah; în schimb, originea și semnificația cuvântului ilah, așa cum au fost ele analizate de lexicografii arabi, aduc elemente importante pentru stabilirea ariei semantice a acestuia. Unii îl consideră pe ilah ca derivând de la ‘aliha/ya’lahu cu prepoziția ‘ila, care înseamnă a căuta scăpare la: Allah este cel la care oamenii caută scăpare în nenorocire. Același verb are ca prim sens a fi uluit: măreția lui Allah este uluitoare pentru oricine. Aliha mai are și sensul de a adora; și aici forma ilah are sens de participiu pasiv: cel adorat. O altă etimologie, mai ciudată, îl derivă pe ilah de la ‘aliha bi- a se statornici (undeva): Allah este neschimbător, statornic. Alții îl derivă pe ilah de la waliha ila, a dori cu ardoare, a tânji după: Allah e dorit de inimile oamenilor. De la același verb, walah (numele verbal) poate însemna și iubire puternică. Acesta are și un înțeles complementar de: oamenii îl iubesc pe Allah, și Allah îi iubește pe oameni.

În ipoteza că Allah vine de la al+lah, ipoteză puțin răspândită, lah ar veni de la LWH, care înseamnă fie a fi ascuns, învăluit (Allah ar fi numit astfel pentru că este ascuns privirilor noastre), fie a fi înălțat-Cel Preaînalt .

Conceptul fundamental în islam este unicitatea lui Dumnezeu (tawhid). Acest monoteism este absolut, nu relativ sau pluralistic în orice sens al cuvântului.

În arabă, Dumnezeu se numește Allah, o formă a al-ilah, sau unicul dumnezeu. Allāh se traduce așadar prin Dumnezeu. Utilizarea implicită a articolului hotărât în Allah indică unitatea divină. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că Dumnezeul la care se închină este același cu Dumnezeul iudeo-creștin. Totuși, musulmanii resping teologia creștină privind doctrina Treimii care îl privește pe Iisus ca pe Fiul lui Dumnezeu), văzând aici o formă de politeism.

Nu există nicio imagine vizuală sau reprezentare a lui Dumnezeu în islam, deoarece o astfel de imagine artistică ar duce la idolatrie, care este interzisă. Mai mult, mulți musulmani cred că Dumnezeu este lipsit de corp, făcând imposibilă reprezentarea Sa bidimensională sau tridimensională. Musulmanii preferă să-l descrie pe Dumnezeu prin atributele divine menționate în Coran, cunoscute drept cele mai frumoase nume (ar.: الأسـماء الحسنـى al-asmā’ al-husnā), în număr de 99 (sunt Cele 99 de nume ale lui Allah ca, de exemplu: Supremul, Milostivul, Înțeleptul, Înaltul).

Coranul prezintă modul în care Dumnezeu creează două clase de servitori umani: trimiși (rasūl în arabă), și profeți (nabĩ în arabă și ebraică). În general, trimișii sunt categoria superioară, dar musulmanii consideră că toți profeții și trimișii lui Dumnezeu sunt egali. Se spune că toți profeții au vorbit cu divinitatea; doar cei care au primit o revelație majoră sunt numiți trimiși.

Trimiși importanți sunt considerați Adam, Noe (Nūh), Avraam (Ibrāhim), Moise (Mūsā), Iisus (Isā) și Muhammad, toți făcând parte dintr-o succesiune de oameni călăuziți de Dumnezeu. Islamul cere credincioșilor să accepte cea mai mare parte a profeților iudeo-creștini, fără să facă distincții între ei: Trimisul a crezut în ceea ce a fost pogorât asupra sa de la Domnul său. El, laolaltă cu credincioșii, au crezut în Dumnezeu, în îngerii Săi, în trimișii Săi. 'Noi nu facem deosebire între trimișii Săi'. Și ei au spus: 'Ascultăm și ne supunem!' (Coranul,II, 285) În Coran sunt menționați 25 de profeți.

Coranul (XXXIII, 40) îl prezintă pe Muhammad ca fiind ultimul dintre profeții trimiși de Dumnezeu omenirii, numindu-l pecetea profeților (ar.: khātam an-nabiyīn). Cu toate acestea, au existat unele grupări ai căror conducători s-au proclamat succesori ai lui Muhammad sau ai căror membri au făcut astfel de afirmații despre conducătorii lor.

Eschatologia islamică se ocupă, în egală măsură, de destinul individului și de cel al întregii făpturi. Islamul, ca și alte religii, predică învierea (ar.: al-qiyãma) trupească a morților, finalizarea unui plan divin al creației, și judecarea tuturor după fapte: cei ce au făcut fapte bune, vor fi răsplătiți cu plăcerile raiului (ar.:ğanna), iar cei care au păcătuit vor fi pedepsiți cu chinurile iadului (ar.: ğahannam, din ebraicul ge-hinnom sau valea Hinnom).

Există o autoritate care să decidă dacă o persoană este acceptată sau eliminată din comunitatea de credincioși, cunoscută ca Ummah. Islamul este deschis pentru oricine, indiferent de rasă, vârstă, sex sau credințe anterioare. Nu este nevoie decât de credință în valorile centrale ale islamului. Această condiție se îndeplinește făcând mărturia de credință, fără de care o persoană nu poate intra în islam.

Shari'a (ar.: šarī‘a calea cea bună, avea în preislam sensul de cărare ce duce la o oază, așadar singura cărare care-i garanta viața celui ce-o urma) este legea islamică ce cuprinde totalitatea poruncilor lui Dumnezeu, așa cum au fost ele păstrate în Coran și în Sunna (Cutuma, bazată pe hadīth-uri) sau deduse, uneori, prin alte mijloace (vezi mai jos Ramurile islamului).  Erudiții musulmani au elaborat o știință numită fiqh (jurisprudența islamică) referitoare la shari'a prin care se încearcă găsirea unor răspunsuri la toate problemele vieții, de la cele mai simple și banale, legate de cotidian, până la cele mai complicate, legate de doctrină. Legea se referă la cei Cinci Stâlpi ai islamului, la dogmă, la dreptul privat, la dreptul penal, la viața socială, familială, la interdicții alimentare, la impunerea unei anumite vestimentații (mai ales în cazul femeilor) etc. Legea islamică se bazează pe cinci postulate care guvernează întreaga viață a unui musulman:

Legea islamică la nivel de guvernare și justiție socială se aplică doar acolo unde la conducere se află un guvern islamic. Sharia impune moartea pentru cei care se leapădă de religia islamică.

Există școli diferite și mișcări în cadrul islamului care permit o anumită flexibilitate. Mai mult, islamul este o religie foarte diversă pe măsură ce multe culturi l-au adoptat. În același timp, totuși, se pot decela anumite constante ale gândirii juridice islamice, care traversează atât timpul, cât și spațiul. Explicația acestui fenomen stă în unicitatea surselor care stau la baza viziunii juridice a Legii islamice și deși aceasta din urmă este interpretabilă și modernizabilă, ea comportă totuși anumite linii directoare greu de adus la zi, o dovadă fiind și dificultățile majore cu care se confruntă toate statele islamice în procesul lor de modernizare și democratizare drepturile omului.

Obligațiile musulmanului se constituie, în primul rând, din Cei Cinci Stâlpi (ar.: al-arkan al-khamsa). Pentru ducerea la îndeplinire a acestor obligații, musulmanul trebuie să fie major și cu mintea întreagă. De asemenea, înainte de a începe îndeplinirea uneia dintre obligații, el trebuie să-și exprime (în sinea lui) intenția (ar.: niyya) a ceea ce vrea să facă, adică să conștientizeze pe deplin actul respectiv. Din această cauză, îndeplinirea unei obligații este precedată de o serie de pregătiri (cum ar fi spălările rituale, de exemplu) care au exact această menire.

Notă: Războiul sfânt (ar.: ğihād) a fost considerat al șaselea stâlp doar de către kharigiți (vezi mai jos).

În funcție de cele cinci postulate enumerate mai sus, Legea islamică definește păcatele pe care ar putea să le săvârșească un musulman și pedepsele care i se aplică de către comunitate, în afară de pedeapsa divină. Dintre acestea cele mai grave, numitele al-kaba’ir marile păcate sunt (cf. Az-Zahabi, Al-kaba’ir): 

Cel mai de temut păcat este « facerea de părtași lui Dumnezeu », căci prin aceasta se neagă însăși esența religiei islamice « la ilāha illā allāh » nu există [dumne]zeu în afară de Dumnezeu : Dumnezeu nu iartă să-i fie alăturați alții, însă El iartă cui voiește păcate mai puțin grele decât acesta (Coran, IV, 48). Pedeapsa – dată pe aceasta lume – celui ce se face vinovat de un astfel de păcat este moartea. De altfel mare parte din păcatele mari sunt pedepsite fie cu moartea (de exemplu, și sodomia este pedepsită cu moartea celor implicați), fie cu amputarea unor membre (mâini, picioare, urechi, de exemplu, pentru furt), fie cu biciuirea în public (de exemplu, pentru prostituție).

Acestui prim păcat, Legea islamică, îi asociază și apostazia și blasfemia, ambele pedepsite cu moartea. Apostazia, convertirea unui musulman la altă religie, este lipsa de loialitate față de islam a oricui a făcut mărturisirea de credință. Blasfemia este lipsa de respect pentru principiile esențiale ale islamului. Nu există o distincție clară între aceste concepte, mulți credincioși considerând că nu poate exista blasfemie fără apostazie.

În perioada califatului islamic, apostazia era considerată trădare, și era tratată ca ofensă capitală, iar pedeapsa cu moartea era executată sub autoritatea califului. În zilele noastre apostazia poate fi pedepsită cu moartea în țări conduse de regimurile ce promovează islamul ca politică de stat, dar, indiferent de orânduirea social-politică, noțiunea de pedeapsă capitală pentru apostazie și blasfemie e specificată chiar de Quran.

Alte pedepse indicate de Shari'a (în funcție de interpretare) pot să ducă la anularea căsătoriei cu un musulman, îndepărtarea copiilor, pierderea proprietății și drepturilor de moștenitor sau alte sancțiuni.

În ultima perioadă, organizațiile care apară drepturile omului încearcă să se implice într-un dialog cu autoritățile islamice pentru eliminarea acelor pedepse prevăzute de legea islamică, precum crima de onoare, pedepse ce aduc o gravă atingere drepturilor fundamentale ale omului. Astfel de dialoguri se află încă la început, rezultatele nefiind încă vizibile.

Calendarul islamic începe cu data 1 muharram, anul 1 hegira , dată care corespunde în calendarul solar gregorian cu data de 15 iunie 622 d. H., și reprezintă începutul erei islamice marcată de strămutarea (ar. هجرة :hiğra) profetului Muhammad de la Mecca la Yathrib (viitoare Medina).

Anul islamic este un an selenar, format din douăsprezece luni, iar fiecare lună are un număr de zile egal cu un ciclu lunar complet. Ca atare, anul islamic numără 354 de zile, adică cu 11 zile mai puțin decât anul solar, folosit acum curent în întreaga lume. Acest lucru face ca sărbătorile islamice raportate la calendarul solar sa fie în fiecare an cu 11 zile mai devreme față de anul precedent.

Pentru a elimina decalajul ce se forma între cele două sisteme de calendare — cel islamic, selenar și cel creștin, solar —-, otomanii au introdus, la 1 martie 1676, un calendar financiar lunaro-solar, prin care la fiecare trei ani lunari se mai adăuga o lună de 30 zile (aceasta era luna martie-bis). În felul acesta se puneau de acord cele două sisteme calendaristice, însă acest hibrid nu se folosea decât în domeniul financiar.
 
Echivalarea anilor selenari cu cei solari, și invers, se face pe baza a două ecuații algebrice simple care pornesc de la faptul ca egalitatea între anii islamici și cei creștini se stabilește o dată la 32 de ani solari. Așadar, 32 ani solari=33 ani selenari. Ecuația de echivalare a anilor solari conform calendarului creștin în ani selenari conform calendarului islamic este următoarea:

          

Unde C reprezintă anii solari, creștini, 622 este anul hegirei, iar M, anii selenari, islamici. Pentru aflarea anilor islamici plecând de la anii creștini, formula este:
        
Zecimalele care apar la rezultat reprezintă zile ce vor fi grupate în luni.  În epoca actuală, în majoritatea țărilor islamice se folosesc în paralel cele doua calendare, pe actele oficiale menționându-se întotdeauna două date: cea islamică ce poartă indicativul H (هـ)de la hegira, și cea creștină ce poartă indicativul M (م) de la Al-Milād, Nașterea (lui Hristos) în arabă.

Marea schismă islamică din anii 655-661 pricinuită de luptele pentru conducerea califatului, numită în izvoarele islamice “Marea discordie”, stă la originea împărțirii musulmanilor în: sunniți (90% dintre musulmani), kharigiți (0,2%) și șiiți (9,8%), dintre care 80% se află în Iran.

Din aceste ramuri principale derivă aproximativ douăzeci de subramuri. Această divizare are la bază, în principiu, ponderea acordată în dreptul canonic (ar.: فقه fiqh) următoarelor surse: Coranul, Tradiția profetului Muhammad (sunna), reflecția și consensul. În funcție de această pondere se constituie școlile juridice din islam: cele patru școli juridice sau rituri ale sunnismului (malekit, hanefit, șafeit și hanbalit), legislația șiită (jaʽfarită sau duodecimană, ismaelită și zaydită) și cea ibadită.

Sunniții sunt acei musulmani care perpetuează opțiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunității islamice drept o problemă de moștenire, după cum au refuzat să accepte că însușirea dogmei și a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Ei sunt împărțiți în patru școli sau rituri (ar. : مذهب madhhab „manieră de a merge”) care se recunosc reciproc : malekismul, hanefismul, șafiismul și hanbalismul.

Kharigiții (ar.: خوارجة khawāriğa „secesioniști), la început susținători ai lui Ali, l-au părăsit în 657, considerându-l prea șovăielnic și imputându-i faptul că a acceptat ca problema conducerii comunității islamice să fie obiectul unor tratative. Pornind de la ideea egalității tuturor credincioșilor, ei cred că imamatul și califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă este ireproșabil din punct de vedere moral și religios. Puritani desăvârșiți, kharigiții îi exclud din islam pe toți aceia care se fac vinovați de păcate grave. Descendenți ai lor trăiesc astăzi în oazele din Mzab (Algeria), pe insula tunisiană Djerba, ca și în Oman, sub numele de ibadiți, unde reprezintă jumătate din populație.

Șiiții (nume ce vine de la شيعة علي šī‘at ‘ali „partidul lui Ali”) urmașii partizanilor lui ’Ali , văr și ginere al profetului Muhammad, care încarnează legitimitatea casei profetului (ar.: أهل البيتAhl al-bayt) împotriva celor trei califi (Abu-Bakr, Omar și Osman) care au domnit în locul său și împotriva descendenților acestora. Șiismul duodeciman „cu doisprezece imami” pune accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizați să practice reflecția (ar.: اجتهاد iğtihād „efort de a înțelege”) ceea ce-i îndreptățește să interpreteze Legea divină, ba chiar de a-i aduce amendamente. Cel de-al doisprezecelea imam (imamul ascuns) va reveni la sfârșitul timpului pentru a instaura armonia pe pământ. Imamii, considerați ca intermediari între om și Dumnezeu au pentru mulți dintre șiiți o aură divină, noțiune total străină sunniților, ca și aceea de imamat.

 
Un grup musulman foarte mic, localizat în special în Statele Unite ale Americii, urmează invățăturile lui Rashad Khalifa și se numesc „supușii (care nu este altceva decât o traducere a cuvântului arab مسلمون muslimūna „musulmanii) . Ei resping Tradiția și dreptul canonic și spun că se călăuzesc doar după Coran. Există un grup și mai mic de musulmani care pretind că reprezintă invățăturile autentice ale lui Rashad Khalifa care par să se fi desprins din „supuși. Marea majoritate a musulmanilor consideră acest grup ca fiind eretic.

Sufismul (ar.: تصوف tasawwuf) sau mistica islamică este o practică spirituală prin care se încearcă ajungerea la cunoașterea divinității nemijlocit, nu numai prin intermediul revelației coranice. Scopul final al unui sufit este anihilarea sinelui prin unirea acestuia cu Dumnezeu. Renunțând, încet,încet la lumea materială, el merge pe calea (ar.: طريقة tarīqa) pe care și-o alege, nedorind nimic altceva decât de a-și dărui întreaga dragoste lui Dumnezeu, necondiționat, neașteptând nici o răsplată pe lumea aceasta sau pe cealaltă. La începuturile misticii islamice, la Basra, în Irakul de astăzi, mistica Rabi'a (721 – 801) alerga pe străzi, într-o mână cu un tăciune aprins ca să dea foc raiului, iar în cealaltă cu o cofă de apă să stingă iadul, astfel ca să nu mai poată fi preocupată de nimic altceva decât de Dumnezeu în sine, de dragostea care o unea cu Dumnezeu. 
Sufiții – care au cunoscut de-a lungul istoriei islamului câteva sute de grupări – sunt deasupra oricărei împărțiri doctrinare a islamului, mai mult decât atât, ei își manifestă dragostea pentru întreaga creație așa cum reiese din acest fragment celebru din opera marelui mistic andaluz Ibn Arabi (1165-1240):

Religia islamică a fost criticată, în primul rând, de către creștini care l-au considerat o erezie. Unul din primele astfel de atacuri îl întreprinde Ioan Damaschinul în lucrarea Perì hairéseōn (Despre erezie).

Printre cele mai importante teme ale criticii islamului se situează: moralitatea vieții lui Mahomed, presupusele contradicții din Coran, respectarea drepturilor omului și condiția femeii în statele islamice, dar și radicalismul religios al învățăturilor islamice care susțin conversia necredincioșilor prin Jihad (război sfânt) și moartea pentru încercarea de renunțare la religie.

În Angola, islamul este catalogat ca sectă periculoasă și este interzis prin lege. În urma acestei hotărâri luate în 2013 au fost închise și demolate 78 de moschei.




#Article 39: Creștinism (6962 words)


Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”, religia acestora este, actualmente, cea mai importantă din punct de vedere numeric, cu un număr de 2,4 miliarde de adepți. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.

Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor (alături de islam și iudaismul contemporan) al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în zilele noastre credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.

Cuvântul creștin vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu. Cuvântul Hristos, în limba greacă Χριστός Christós, cel uns, este traducerea din limba ebraică a cuvântului משיח Mașiah (arabă مَسيح Masīh). Inițial, cuvântul creștin a fost folosit ca o poreclă la adresa celor care urmau învățăturile lui Iisus în Imperiul Roman.

Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii (în plus, pentru catolicism, se adaugă și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli. Sintagma Fiu al lui Dumnezeu trebuie înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul. Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei (Fiul lui Dumnezeu) același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da. Această religie și crezul ei sunt în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea. În Imperiul roman al acelei vremi, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii spunându-se același lucru. Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creștin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și alte religii antice, considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conține numeroase relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influențate de aceste relatări ale Vechiului Testament.

Creștinismul, așadar, își are originea în ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă evenimentul și misterul lui Hristos (adică viața, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, aceasta deși, fiind, totuși, o altă religie din aceeași matrice, anume islamul, percepe creștinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează creștinismul pe o poziție aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut), precum islamul și iudaismul, din cauza noțiunii specific creștine de Treime, adică trei persoane de-o unică substanță, fapt ce clasează creștinismul în categoria monoteismelor pluriforme, alături de religiile primitive, care, prin expresia unui monoteism pluriform (mai mulți zei sunt considerați a fi manifestări ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiași probleme ca dogma trinitară, adică a coexistenței unității divine și a pluriformității divine (multiplicității de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici „nuer”. Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât să complice și mai mult situația creștinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia  creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține afirmații sau speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.

Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului (și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creștin enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relație, dar egale în natură. 

Cele trei persoane ale Treimii sunt: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus și Duhul Sfânt. Tatăl este cel care decide, Iisus ascultă de Tatăl, iar Duhul Sfânt il face cunoscut pe Fiu oamenilor.

În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină. Credința creștină că, după moartea sa pe cruce, Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând, cu crize și dispute, istoria acestei religii bimilenare până astăzi.

Majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului primordial, în ciuda formei schimbate.

Cele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt:

Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit promisiunile sale cf. Lc 2, 35u.), conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea mântuirii finale a omului și a universului, dar și angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire față de aproape și a unei vieți trăită în relație personală cu Dumnezeu.

Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19,20).

Pentru unii creștini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit - termen care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind, în același timp, Isus Hristos/Iisus Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat și rămânând, în același timp, Dumnezeu adevărat.

La baza religiei creștine stă relația dintre natura lui Dumnezeu, păcatul și omul. 

Pentru creștini, omul se mântuie prin moartea și învierea lui Iisus Hristos. Potrivit teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui prețul de răscumpărare a păcatelor omenirii, apoi învie, urmând ca toți oamenii să învie la sfârșitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mântuie doar prin aderarea la Hristos.

În creștinism, fundamentală este și referința la dimensiunea comunitară: într-adevăr, cei care cred în Iisus Hristos sunt chemați să participe direct la viața comunității.

Creștinismul mai poate fi definit ca „religia cărții”, datorită importanței textelor sacre și a referinței la aceste texte ale revelației adunate în Biblie, dar această etichetare („religia cărții”) a fost făcută de reprezentanți ai islamului, creștinismul fiind religia lui Hristos, cel înviat.

Totuși conținuturile doctrinare esențiale care îl caracterizează au fost elaborate în decursul secolelor și au dus la apariția multor confesiuni religioase, care – în diferite feluri – își exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.

De-a lungul timpului, principalele divergențe s-au manifestat: 

În jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergențe între creștini și în legătură cu: 

Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos și a apostolilor săi, foarte curând, li s-au alăturat și comunitățile de origine păgână născute (mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat creștinismul într-un context mai amplu, atât geografic, cât și cultural. Acest fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul diferitelor comunități, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor și chiar Scrisorile lui Pavel.

Specific creștinismului primar este, așadar, amploarea diversității de opinii și credințe în numeroase chestiuni teologice, fapt provocat, inițial, de caracterul oral al transmiterii mesajului lui Hristos și, mai târziu, de amploarea numărului de scrieri care îi fixau spusele, îndemnurile și credințele. Acest fapt, care n-a întârziat să producă dispute intestine în rândul mișcării, a pus în evidență necesitatea clarificării doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de cărți inspirate (apariția Canonului biblic) și a fizionomiei instituției menite să vegheze la păstrarea valorilor comune (înființarea bisericii).

Așadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteranean, în secolul I e.c., creștinismul primar a avut, la început, o fizionomie predominant urbană, centrele mai importante erau: Antiohia, Corint, Efes, Alexandria și Roma.

Această răspândire în aria geografică mediteraneană a favorizat posibilitatea transmiterii mesajului creștin atât în limba greacă, cât și în limba latină.

În primele trei secole ale erei creștine (e.c.), în pofida apariției crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul, pelagianismul ș.a.), crize care au dus la apariția unor Biserici cu caracter autonom, creștinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu, cât și în afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuțiile dezlănțuite de unii împărați romani, motivate de refuzul creștinilor de a recunoaște divinizarea împăratului, deși proclamau fidelitatea lor față de legile civile (reprezentativă este, de exemplu, Acta martyrum Sicillitarum).

Între principalele persecuții au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251), Valerian (257-258) și Diocletian (303-311).

Din a doua jumătate a secolului al II-lea, în fața criticii elitelor culturii păgâne, în special a filozofilor, a înflorit apologetica – adică, autoapărarea creștinismului pe plan cultural și moral (de exemplu, Iustin Martirul și Filozoful, Tertulian, Clement din Alexandria, Origene, Eusebiu din Cezareea ș.a.).

Cu „Edictul de la Milano” (313) al împăratului Constantin cel Mare (306-337)  și cu „Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate, mai întâi, tolerată, iar, mai apoi, constitutivă a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311. Odată cooptat în angrenajele puterii, creștinismul se va transforma rapid într-un crud persecutor al celorlalte culte și religii, dar și al filozofiei vremii, fapt care se va materializa în interzicerea practicării oricărei alte religii în afară de creștinism, precum și cu închiderea școlilor de filozofie atât de prețuite de către lumea clasică. În acest proces au existat, desigur, și numeroase victime omenești, de la membri ai clerului și simplii credincioși ai diverselor religii păgâne, până la filozofi.

Împăraților le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spații de intervenție în viața Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care, în acele secole, au avut de înfruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfârșit în erezii trinitare și cristologice. În urma acestor controverse creștinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credință (dogmele), cuprinse în crezul de la Niceea (numit și Crezul apostolic) și, mai apoi, în Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (secolul al IV-lea). Istoria prin care s-au decantat, însă, aceste formulări dogmatice nu este una pașnică, ci una adesea conflictuală între teologi și taberele lor de susținători, atingând forme extreme de violență fizică și psihologică, în chiar timpul și sălile unde s-au desfășurat anumite sinoade (concilii) ecumenice. În acest context, împărații, ca reprezentanți ai puterii seculare și, deci, garanți ai ordinii publice, au simțit de datoria lor să intervină prin impunerea poziției unei tabere, precum și prin masarea de trupe în orașele în care se țineau aceste sinoade și unde, din această cauză, taberele de susținători ai diverselor puncte de vedere teologice în confruntare se încăierau pe străzi.

Caracteristica creștinismului din această perioadă a fost și dezvoltarea reflecției doctrinare condusă de teologii vremii (numiți, mai târziu, Părinții Bisericii): Augustin de Hipona, Ambroziu de Milano, Atanasie din Alexandria, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschinul, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz etc.

În secolul al V-lea, Bisericile popoarelor armean, asirian, copt și alte câteva Biserici locale n-au primit deciziile dogmatice cu privire la natura lui Christos - (definită în Conciliul din Efes (431) și cel din Calcedon (451) - și au rămas legate de nestorianism sau de monofizism, dând naștere acelor comunități creștine cunoscute astăzi cu numele de „Bisericii antice”:

Integrarea între creștinism și puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoarelor barbare, supraviețuind, însă, în Imperiul Bizantin, în forme și conținuturi care denotau tendințele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deținător al puterii politice și religioase.

Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creștine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanță și civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.

În aceste împrejurări, creștinismul a căpătat, în regatele romano-barbare, o importanță politică crescândă, sprijininind constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură și, deci, un nou pol al dezvoltării creștinismului.

Între secolul al III-lea și al IV-lea și-a făcut apariția monahismul (părinții din deșert: Antonie Pustnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ș.a.), care monahism s-a cristalizat în secolul al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.

Pe fondul prelungitei căderi economice și politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spiritual-religioasă, dar și a tradiției culturale a Occidentului, deoarece au oferit structura economiei medievale, încadrând populațiile în ferme agricole stabile și au contribuit la opera progresivă a defrișării și a cultivării terenurilor agricole.

Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat și biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanțial lucrurile.

Mai importantă, însă, a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din secolul al VII-lea, odată cu cucerirea arabă și cu islamizarea definitivă a nordului Africii. Astfel, cealaltă jumătate a Imperiului roman, deși va supraviețui încă o vreme, își va vedea și ea diminuată substanțial suprafața, populația și puterea economică, fapt care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi produse de către creștinătatea orientală în fața islamului, pierderi care vor culmina cu desființarea imperiului ortodox în anul 1453. Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii Bizanțului și îndelungata luptă intestină din creștinism („lupta cu ereziile”), mai precis la faptul că o parte a populației din partea estică, asiatică și nord-africană a imperiului, care afișa un creștinism considerat „eretic” de către puterea centrală, era supusă permanent presiunilor din partea acesteia, și uneori era ținta masacrelor, fapt care a sfârșit prin a desolidariza această masă de cetățeni de interesele statului. Probabil sub influența noii religii semite, controversa iconoclastă iscată în chiar rândurile ortodocșilor - dar care prezintă și ea o linie de falie etnică evidentă între populația europeană (greacă) a imperiului, deschisă (cel puțin începând cu secolul II e.c.) spre expresia plastică /artistică a sentimentului religios și masele de origine semită din partea lui asiatică, închistate într-un aniconism fără compromis, ceea ce va duce și ea la alte victime omenești. Tot cam în aceeași perioadă au fost creștinate și popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Chiril și Metodiu, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, fapt care se va dovedi mai târziu salvator pentru creștinătatea orientală, când Rusia se va constitui în apărătoarea credinței ortodoxe (A treia Romă).

Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental (bizantin) și-ale celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferențiere tot mai mare între cele două comunități creștine. Aceste diferențieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât, mai ales, formule liturgice și criterii disciplinare interne.

O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din secolul al VIII-lea, provocată de refuzul cultului imaginilor sacre (icoanelor) din partea așa-ziselor „sectoare ale creștinismului bizantin” (iconoclasmul), și, apoi, în schisma verificată între papa Nicolae I și patriarhul Constantinopolului, Fotie (secolul al IX-lea).

Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma și Bizanț. Din acest moment, creștinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta accentuând caracterul său organizatoric conciliar și „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei Biserici naționale, etnice), însă într-un cadru doctrinar și liturgic comun (de exemplu, Biserica ortodoxă rusă, etc).

Cu toate acestea, în Orient au rămas și biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit la această comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (de exemplu, Bisericile Orientale și cele numite Uniate: armeană, coptă, caldee, ucraineană).

În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei și a instituției politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate mișcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mișcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparație cu așa-zisa „Mare Schismă” , dar nu lipsite de importanță. Ele sunt de amintit la afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreștinare absolută (cu forța) a societății și cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar și în comparație cu puterea împăratului.

Rezistența în fața acestor dezvoltări (a puterii și a primatului) precum și a degradării progresive a obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mișcări atât din interiorul Bisericii romane (de exemplu, noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât și din afara bisericii, de către schismatici și/sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit repercusiunile sângeroase (din secolul al XI-lea până în secolul al XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii etc.).

Crescândul amestec între Biserica catolică și puterea politică (numită „brațul secular al bisericii”) a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum au fost, de exemplu, proclamarea cruciadelor pentru eliberarea Țării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, Schisma Apuseană a bisericii Romano-Catolice dintre anii 1378-1417.

Ruptura cea mai importantă și cu grave urmări pentru întreaga creștinătate a avut loc însă în secolul al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă și morală a Scaunului Romei și favorizată de instanțele de reînnoire prezente în umanismul creștin (spre exemplu, Erasmus din Rotterdam, Thomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică și de reîntoarcere la puritatea credinței prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (exemplu: Francisc de Paolo).

Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther și în situația germană deosebită originile sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul și nordul Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiții naționale (exemple: formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ș.a.).

Procesul de divizare a creștinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic - cu controversatele sale interpretări asupra libertății omului în fața grației divine și a condamnării (așa numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental - controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei și a prezenței reale a lui Christos sub speciile pâinii și vinului; pe plan ierarhic și disciplinar - raporturile dintre magisteriu și libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan organizatoric - cu refuzul de a recunoaște autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.

Pusă în fața unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacționat, în cele din urmă, cu mișcarea cunoscută, mai apoi, cu numele de „Contrareformă” și, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte mare (decisiv - după părerea unor istorici) l-a avut în această reacție Societatea lui Isus (Iezuiții), fondată de Sfântul Ignațiu din Loyola, în 1534.

Odată cu căderea Constantinopolului sub dominație otomană (1453), stindardul creștinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată, în 1589, la rang de Patriarhat, devenită prima aliată a Țarilor ruși. A început, astfel, procesul de identificare națională între Biserică și stat și de reluare a cezaropapismului bizantin. În timp ce Biserica și Țarul se prezentau (și, într-o oarecare măsură, erau) protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani căzute sub dominație otomană, s-a elaborat și ideea Moscovei ca fiind „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creștinism.

Începând din sec. al XVI-lea diviziunile creștinismului occidental s-au intersectat cu confruntările politico-militare între statele naționale și imperiu, dând astfel o conotație aparte întregii istorii europene: epoca „războaielor religioase” sau „Războiul de 30 de ani”. Aceste sângeroase confruntări s-au încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648).

După Pacea de la Westfalia dezvoltarea creștinismului a fost tot mai puternic influențată de două elemente:

Răspândirea creștinismului spre Asia (coroborată numai foarte târziu cu cuceriri teritoriale) s-a dovedit, dimpotrivă, foarte dificilă. Continentul asiatic a rămas, în mod substanțial, impermeabil penetrării creștinismului.

Iluminismul a influențat profund politica ecleziastică a statelor, care – în numele binelui comun – au afirmat propriul drept de a interveni în domeniul religios (despotismul luminat, iozefinismul, jurisdicționismul). Renașterea precedase și pregătise Iluminismul prin Umanism, retrezind interesul elitelor culte ale Europei pentru comorile culturii clasice păgâne și pentru studiul obiectiv și metodic (ad fontes) al acestora și, de fapt, al oricărui alt text, fapt care n-a întârziat să afecteze reputația Bisericii catolice a cărei autoritate asupra întregului Occident (Donația lui Constantin) a fost demonstrată de către umaniști a se baza pe un fals. Raționalismul, curentele post-scolastice din filozofie, invențiile tehnologice (tiparul) și descoperirile geografice erau și ele parte dintr-un curent care va modifica raportul de forțe între creștinism și stat, creștinism și filosofie, creștinism și știință, și, astfel, între viața creștină (așa cum fusese ea pentru mai bine de 15 secole) și viața omului modern.

Căderea „vechiului regim” – chiar și numai pentru un moment și nu în toate statele – a pus capăt simbiozei dintre biserică și puterea politică, iar răspândirea culturii raționaliste și științifice a contribuit la prezentarea creștinismului ca fiind una dintre multiplele forme de a trăi și, totodată, una dintre concepțiile despre lume, alături de tradițiile culturale și religioase de pe celelalte continente.

Revoluția franceză (1789) a adus cu sine urmări foarte grave pentru creștinism, mai ales pentru Biserica Catolică, căreia i-au fost închise seminariile și institutele de formare a preoților, conventurile și mănăstirile, i-au fost risipiți călugării și călugărițele (cei care au mai scăpat cu viață, deoarece mulți au fost ghilotinați), i-au fost confiscate proprietățile materiale, i-au fost retrase și negate privilegiile și, cel mai grav, ea a dus la „laicizarea” (descreștinarea) ideilor și moravurilor.

Confiscarea imenselor proprietăți ale bisericii de către statul francez nu este însă o premieră în istoria Europei, Anglia procedând la o măsură similară cu secole înaintea Revoluției franceze, când Henric al VIII-lea a confiscat proprietățile funciare ale bisericii catolice pentru a le acorda, mai târziu, diferiților membri ai aristocrației. Pe de altă parte, decizia de confiscare a proprietăților bisericii ține de procesul mai larg de prăbușire treptată a relațiilor feudale pe continent și ridicarea unei societății liberale (burgheze) și s-a produs inclusiv în România, ceva mai târziu, când Domnul țării, Alexandru Ioan Cuza, a confiscat, în 1863, imensele proprietăți ale Bisericii ortodoxe, care, la acel moment, reprezentau un sfert din întreaga suprafață a țării, Biserica ortodoxă română fiind, pe atunci, cel mai mare exploatator și latifundiar al României. Dovadă că confiscarea imenselor proprietăți ale bisericii creștine ține de procesul mai larg al destrămării relațiilor feudale de servitute, este și faptul că secularizarea făcută de Domnul Unirii a fost precedată, cu puțin timp de abolirea sclaviei în cele două principate române (Moldova (1844) și Țara Românească (1847)), fapt ce a dus și la eliberarea sclavilor deținuți și exploatați de biserică (robii țigani, sau robii mănăstirești - existau sate întregi de robi pe întinsele proprietăți ale bisericii).

Pierderea puterii economice și, astfel, a influenței politice de către Biserica creștină a provocat drept contra-reacție o intensă mișcare de reînnoire, caracterizată de multe ordine și institute religioase, active mai ales în câmp social (Sfântul Ioan Bosco, Sfântul Iosif Cotolengo, Monsenior Vladimir Ghika ș.a.), alături de acestea s-au înregistrat și o mare dezvoltare a unor noi forme de devoțiune religioasă (exemplu: Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus).

În sânul protestantismului, în secolele XVII - XIX s-au înregistrat diverse mișcări de reînnoire sau de „trezire” creștinească. Astfel, imediat după 1600, s-a afirmat baptismul (ramură radicală a reformei protestante, care a refuzat să mai boteze pruncii, în favoarea unei credințe care trebuie să fie rod al alegerii personale, conștiente), apoi, în spațiul german, la sfârșitul secolului XVII, pietismul (creștinul ca „om nou” și creștinismul ca „viața cea nouă”) și metodismul - marea mișcare de evanghelizare populară cu accentuarea puternică a sfințirii personale și a formării laicilor (mirenilor).

Alte denominații creștine, precum cea adventistă, au reluat motivele milenariste prezente în creștinismul primar, insistând asupra importanței celei de-a doua veniri a lui Cristos, sau a „reîntoarcerii/revenirii” sale.

În alte formațiuni religioase, cum ar fi, de exemplu, cea a mormonilor (apărută în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii), elementele creștine coexistă cu altele provenite (luate) din alte „revelații” decât cea biblică.

În fine, Martorii lui Iehova (apăruți în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tot în Statele Unite ale Americii) manifestă puternice componente apocaliptice, insistă asupra întregului conținut al Bibliei ca fiind singura autoritate în materie de credință și consideră predicarea evangheliei esențială pentru fiecare creștin.

În sânul romano-catolicismului  a apărut o nouă confesiune: Vechii Catolici (Uniunea Catolicilor de la Utrecht), care refuză dogma infailibilității papei, definită la Conciliul Vatican I în 1870.

În timp ce pretutindeni în jur se înmulțesc semnalele de reînnoire („trezire creștinească”) spiritul reînnoirii începe să miște și confesiunile tradiționale: mișcarea biblică, reînnoirea liturgică, atenția față de problemele sociale etc.

În secolul al XIX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte și cu nenumărate doctrine politice, precum liberalismul și socialismul (care se afirmau din ce în ce mai intens), însoțite în diferite forme de cultura pozitivismului, laicismului și chiar ateismului.

În această epocă, creștinismul s-a răspândit mult în țările extra-europene, mai ales în Africa și Asia, dar nici aici n-a scăpat de legăturile și de condiționările de tip politic, atașate, în mare măsură,  colonialismului statelor europene.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte, în primul rând, cu fenomenele provocate de marile schimbări ale revoluției industriale, cărora li s-au adăugat problemele anexe ale urbanizării și apariția societății de masă, precum și ale introducerii noilor tehnologii de comunicare socială și de informare.

Relațiile diferitelor Biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în ce mai delicate și mai dificile. Dificil a fost (și mai este) și procesul de adaptare la democrațiile moderne. Istoria creștinismului în secolul al XX-lea, din acest punct de vedere, poate fi citită ca istoria unei confruntări delicate cu „modernismul” și cu „laicizarea”, secularismul.

În general, însă, este vorba de o reluare viguroasă a vieții creștine, care a străbătut toate confesiunile creștine, propunând noi sinteze teologice (deosebit de bogat este filonul spiritualității și al teologiei protestante inițiate, în secolul al XIX-lea, de Søren Kierkegaard și urmat de Karl Barth, Rudolf Bultmann, Dietrich Bonhoeffer, Paul Tillich, Jürgen Moltmann ș.a.) și noile perspective de spiritualitate și de organizare care au marcat chiar și lumea așa-zis laică (în ambient catolic: Institutele seculare, Acțiunea Catolică). Specifice epocii sunt diversitatea  pe tărâm filosofic și teologic, co-existența unei teologii conservatoare, fundamentaliste, care ține la interpretarea tradițională a învățăturilor creștine, alături de o teologie liberală, gata să aplice principiile științifice (diversele metode ale criticismului) și să tragă concluzii pe baza acestui efort. Biserica Romei n-a putut continua să ignore rezultatele acestor evoluții și Conciliul Vatican II (1962-1965) reprezintă un moment istoric, cu această ocazie, catolicismul acceptând că Biblia suportă interpretări în lumina fiecărei epoci, confirmând astfel decizia mai veche de acceptare limitată a studiului științific al Bibliei (criticismul). Acceptarea ideii de libertate religioasă este o altă decizie care punea creștinismul catolic în acord cu practicile moderne. Tradiționaliștii catolici condamnă însă evoluția pe care Biserica Romei a luat-o odată cu Conciliul Vatican II, ei preferând, mai degrabă, deciziile primului Conciliu (1869-1870), la care au fost condamnate curentele sau ideologiile moderne ale raționalismului, liberalismului și materialismului.

În Rusia, după Marea Revoluție din octombrie 1917, regimul comunist a dezlănțuit o persecuție cruntă împotriva creștinismului (n-a fost scutită - ba, dimpotrivă - nici chiar Biserica Ortodoxă): confiscarea (naționalizarea) bunurilor, închiderea aproape a tuturor bisericilor și mănăstirilor. Persecuția s-a atenuat numai pe perioada celui de- Al Doilea Război Mondial, când Stalin - în numele efortului politic comun - a început o politică parțială de concesii („doi pași înainte, unul înapoi”).

Consecințele celui de-al Doilea Război Mondial i-au determinat pe creștini să-și revadă anumite poziții, chiar dacă dezaprobările publice au fost cam rare (de exemplu, a început să se vorbească - și azi este o secțiune a „teologiei după Auschwitz”, în sensul că Biserica creștină a regândit și revizuit discursul asupra vinovăției evreilor în procesul lui Iisus și încearcă să-și dea seama cât de mult a contat discursul/predica creștină despre responsabilitatea evreilor în suferințele lui Christos și antisemitism). Atitudinea majorității creștinilor a fost șovăitoare și uneori ambiguă în ceea ce privește luarea de poziții și combaterea încălcărilor atât de grave ale drepturilor omului, îndeosebi în fața persecuției și exterminării evreilor.

La inițiativa unor persoane mai curajoase, uneori chiar dintre clericii creștini (preoți, episcopi, pastori) au fost și creștini care s-au implicat mai ales în asistența materială și spirituală a celor persecutați. Mulți creștini au contribuit la însuflețirea Rezistenței în cele mai diferite forme, inclusiv aceea de supraviețuire în lagăre (Martorii lui Iehova - triunghiurile violete); semnificativă au fost, de exemplu: 1. experiența ecumenică forțată, ce-i drept, dar trăită în lagărele de la Dachau de peste 2700 de preoți, pastori și călugări de toate națiile și confesiunile; 2. „Die Weisse Rose” – mișcarea de rezistență prin sabotarea mașinii de război naziste, rezistență făcută de chiar tineri nemți din Bavaria, și care au plătit cu viața lor curajul de a se opune regimului hitlerist.

Din anii ’70, creștinismul s-a găsit înaintea unor noi provocări, care mai caracterizează încă prezentul.

Mai gravă apare provocarea pusă de proliferarea și răspândirea sectelor de cele mai variate forme, bazate, uneori, chiar pe o reelaborare a elementelor creștine pe lângă și împreună cu cele din religiile orientale.

Nu poate fi trecută cu vederea nici însemnătatea pe care a luat-o fundamentalismul religios, începând cu cel islamic, dar prezent și în creștinism (mai ales în cel protestant nord-american).

Toate aceste probleme cu care se confruntă creștinismul actual constituie teme ale dialogului ecumenic și inter-religios, ecumenismul în rândurile creștinilor devenind astăzi, într-o lume în care cea mai numeroasă biserică creștină (catolică) a cedat deja întâietatea în lume în ce privește numărul de credincioși Islamului, o urgentă necesitate.

Preoți, pastori, religioși și laici (mireni) din toate confesiunile creștine au fost activi (mai sunt încă) pe acest front; unii dintre aceștia au primit chiar recunoaștere internațională, cum ar fi, de exemplu, Premiul Nobel pentru Pace: Albert Schweitzer, luteran; Martin Luther King, pastor baptist; Maica Tereza de Calcuta, catolică; Desmond Tutu, episcop anglican sud-african; Ximens Belo, episcop catolic de Timor. Alții au fost persecutați și chiar au devenit martiri ai acestei cauze (spre exemplu: Martin Luther King, episcopul Romero din San Salvador, Aleksandr Man, preot ortodox în Rusia).

Pe acest plan nu poate fi subevaluată sau trecută cu vederea importanța pontificatului papei Ioan Paul al II-lea (al cărui rol în căderea și dizolvarea regimurilor comuniste trebuie să fie deplin clarificat și acceptat), cum nu se poate neglija și faptul că această prăbușire a regimurilor comuniste a deschis Bisericii Ortodoxe posibilitatea unei reluări a activității sale.

La trecerea în cel de-al III-lea mileniu – în pofida problemelor enumerate – creștinismul continuă să exercite o puternică atracție asupra unei mari părți a omenirii, fapt evident din prezența pe glob a peste două miliarde de creștini.

Datorită istoriei sale schimbătoare este dificil să înțelegem nivelul actual al relațiilor creștinismului cu alte religii. Acestea variază de la regiune la regiune. Partea următoare reflectă unele din aceste relații:

În istorie, relația dintre iudaism și creștinism a fost tensionată. Totuși, după Holocaust, diverse discuții au ca scop reconcilierea creștino-iudaică și relațiile dintre cele două religii s-au îmbunătățit.

Iudaismul privește creștinismul ca fiind o eroare: originar, adică în iudaism, Mesia este un om, un rege evreu așteptat de către toți, care, deși va înfăptui multe lucruri greu de făcut de altcineva (reconstruirea Templului, aducerea păcii mondiale, o credință universală în dumnezeul evreilor, învierea morților), rămâne totuși o ființă umană și atât (vezi intrarea jewish eschatology de pe wikipedia engleză pentru mai multe detalii), care doar are concursul deplin al unicului creator care este Dumnezeu.

Adepții Islamului s-au referit în istorie la evrei, creștini și la ei înșiși ca la ,,Oamenii Cărții’’, datorită faptului că cele trei religii se bazează pe anumite cărți de origine divină. Doctrinar, însă, creștinismul este perceput de către islam ca o formă de politeism (asociaționism, sîrk - în arabă politeism), așa cum este reflectat de chiar textul sfânt islamic (Coranul), în surata (,,capitolul) 5, versetul 73, care spune textual că este blasfemie curată să pretinzi că Dumnezeu este unul din trei într-o Trinitate. Versetul continuă, spunând că Dumnezeu (Alah) va pedepsi aspru o astfel de credință. Surata 5, continuă și ea în aceeași direcție, susținând că Iisus Hristos a fost un simplu om, un profet (surata 5, verset 75), iar versetul 77 spune că cei care cred altfel sunt niște rătăciți. Se poate găsi o mai amplă cercetare a viziunii islamice despre creștinism în lucrarea Islamul interdicțiilor al islamologului Anne-Marie Delcambre, capitol 7, paginile 55 la 62. Conceptul sîrk (în engleză shirk) este și el discutat la intrarea omonimă din Wikipedia engleză.  Creștinii, la rândul lor, nu recunosc Coranul ca fiind o carte de origine divină, și nici nu sunt de acord cu faptul că Iisus este un simplu profet, la fel ca Mahomed, cum nu pot accepta nici faptul că Mahomed este profet și că, astfel, cartea lui sfântă reprezintă un mesaj veridic al Creatorului. 
 
Musulmanii consideră că Biblia și Tora, cărțile sfinte ale Creștinismului și Iudaismului au fost interpretate greșit și distorsionate de către credincioșii respectivelor religii. Bazați pe această credință, musulmanii văd în Coran corectarea greșelilor făcute de creștini. De exemplu, musulmanii resping existența Trinității și a ideii că Iisus Hristos este Dumnezeu.

Între cele două religii au existat dese controverse și conflicte (Cruciadele fiind un exemplu), chiar dacă au existat și relații de înțelegere și pace. Scrierile teologului Toma de Aquino citează și anumiți filozofi musulmani (cum ar fi ‘Ibn-Rushd).

La data de 6 mai 2001, Papa Ioan Paul al II-lea, primul Papă care s-a rugat într-o moschee, a declarat, în Moscheea Omeyazilor din Damasc, că ,,Este important ca musulmanii și creștinii să continue explorarea întrebărilor filozofice și teologice, pentru a putea obține o cunoaștere mai obiectivă și o cunoaștere inter-religioasă. O mai bună cunoaștere între cele două religii va conduce, la nivel practic, la o nouă modalitate de a prezenta religiile noastre, nu în opoziție, cum s-a întâmplat foarte des în trecut, ci în asociere, pentru binele umanității.’’

Filozofia, datorită caracterului ei rațional, nu putea decât să intre în conflict cu creștinismul, o religie în care adevărurile sunt revelate și impuse dogmatic. Logica și rațiunea nu sunt, însă, nici păgâne, nici creștine. În consecință, la un moment dat, o parte dintre creștini (anume creștinătatea occidentală) a redescoperit, prin contactul cu civilizația arabă, filozofia și rațiunea ,,păgână. Europenii, practic, își găseau, astfel, rădăcinile culturale istorice, grecești și romane, cursul luat de evenimente din acest moment ducând la o scădere treptată a forței religiei, inițial, filozofia eliberându-se de sub tutela religiei, ulterior, apărând și știința (în sensul modern al termenului), fapt care, însă, nu a dus la dispariția conflictelor cu creștinismul.

Filosofia reproșează creștinismului și religiei, în general, lipsa gândirii critice și a libertății de gândire                      (dogmatismul), în timp ce știința, în afară de a fi discreditat istoric anumite afirmații ale creștinismului, are ca obiect de studiu, prin diversele sale discipline, chiar creștinismul și religia. Analiza comparată a creștinismului nu-l face deloc mai adevărat față de oricare altă religie studiată. Acest fapt nu a rămas fără consecințe, căci printre elitele intelectuale gradul de adeziune la dogmele creștine este cel mai scăzut.

Astfel, în iulie 1998, revista britanică Nature publica rezultatele unui sondaj despre credință la intelectuali. Conform acestui sondaj numai 40% (25% credincioși și 15% agnostici) din membrii comunității științifice cred într-un dumnezeu personal (cum este acela al religiilor monoteiste precum creștinismul, islamul și iudaismul), în timp ce doar 7% dintre membrii elitei comunității științifice (cum sunt, de exemplu, membrii Academiei Naționale de Științe a S.U.A.) cred în existența aceluiași tip de dumnezeu. Rezultatele sondajului demonstrau, practic, o inversiune a raportului credincioși-necredincioși față de populația generală, la care procentul de persoane care cred în existența unui dumnezeu personal se ridica la peste 70 de procente. Rezultatele sondajului trebuie considerate în funcție de definițiile dogmatice ale credinței creștine și ale agnosticismului.

Sondajul, realizat pe tiparele introduse de James H. Leuba în 1914, permite și evaluarea tendinței în timp a atitudinii religioase: în 1914 aproximativ 27 la sută dintre oamenii de știință declarau că cred în existența unui dumnezeu personal, în 1933 procentajul căzând la 15, pentru a cădea, în continuare, la 7 la sută (în 1998).

O verificare a rezultatelor privitoare la existența unui dumnezeu personal a fost realizată cu întrebarea referitoare la existența sufletului, constatându-se o corelație strânsă a răspunsurilor: în 1998, doar 7 procente dintre savanții de valoare credeau în imortalitatea sufletului.

Un fapt demn de menționat este că nu cu mult timp înaintea publicării studiului amintit, pe fondul disputei provocată de către fundamentaliștii creștini din S.U.A. pe tema predării teoriei evoluției, președintele forului academic suprem al țării, anume Bruce Alberts, a declarat public că mai mulți biologi care consideră justă teoria evoluției sunt foarte religioși. Motivul ieșirii sale pe scena publică este evident: calmarea spiritelor. Ori printre membrii N.A.S., biologii sunt acea secțiune academică cel mai puțin înclinată să creadă în existența lui Dumnezeu, scorul în ce-i privește fiind de aproximativ 5 procente.

Contradicția dintre declarație și realitatea statistică revelată de sondaj nu face decât să confirme valoarea pur retorică a declarațiilor de acest gen, menite să nu alieneze și mai mult segmentul de populație fundamentalistă. Tentativele retorice care încearcă să concilieze știința cu religia sunt discursuri care, cert, pot fi propagate din bună intenție, dar care nu corespund realității statistice: trebuie distinse anecdotele despre fermitatea credinței creștine a cutărui savant de rezultatele unui eșantion statistic bine construit și care permite măsurarea tendinței reale care prevalează în sânul unei populații. Ori datele demonstrează clar că oamenii de știință sunt, în general, mult mai puțin credincioși decât ansamblul populației din care fac parte. Este probabilă chiar existența unei corelații negative între credința într-un dumnezeu personal și nivelul de educație. În definitiv, poate nu este pură întâmplare faptul că biserica catolică s-a opus atât de mult timp școlii obligatorii.

Conform Enciclopediei Britannica, creștinismul, ca orice monoteism, a manifestat în bimilenara sa istorie o apreciabilă cantitate de intoleranță atât de tipică acestei forme speciale de religie.

Filozoful canadian de origine franceză Hervé Fischer definește și el monoteismul ca fiind una dintre cele mai mari catastrofe ideologice din istoria umanității și o formă de sclavagism religios. (Nous Serons Des Dieux, VLB éditeurs 2006, p. 52: Les monothéismes constituent l'une des pires catastrophes idéologiques de l'histoire humaine. La pagina 36: Zeii monoteismelor aproape că și-au negat creațiile, condamnând și strivind sub călcâiul lor lumea, aplatizând-o pe treapta cea mai de jos a cosmogoniei, aproape de Iad. [...] Și mai degrabă decât să avem frică de noi-înșine ca niște sclavi gândindu-ne la ideea de a ne obține libertatea, cum să nu alegem abolirea acestui sclavagism religios? La pagina 34: Dumnezeii monoteismelor sunt erori civilizaționale, divagații tragice care nu încetează să ne otrăvească spiritul. Am inventat dumnezei perverși, inspirându-ne fără îndoială din caracterul uman. Din evantaiul oferit lui, Occidentul a ales un monoteism pur și dur, abandonând păgânismul, în timp ce, totuși, politeismul era mult mai convivial; tot atât de himeric, adevărat, însă mult mai puțin funest. [...] O altă viziune despre lume era posibilă chiar și în acele timpuri îndepărtate. Civilizația chineză a știut în mod remarcabil să se ferească de acest teism tragic, în special datorită lui Confucius (sau Kong Fu Zi, n. 550 î.Hr.; d. 478 î.Hr.) și lui Lao-țî (Laotze sau Lao Tzu), promovând ideea unei armonii universale și a unei morale civile ce trebuia să reflecte ordinea.

Un alt filozof francez, Michel Onfray, spune referindu-se la monoteism (Tratat de ateologie - Fizica metafizicii, Grasset 2005, Livre de poche, p. 101, secțiunea Ochiul negru al monoteismului): Astfel încât atunci când oamenii își pun în cap să dea viață unui Dumnezeu unic, o fac ca imagine a lor în oglindă: violent, gelos, răzbunător, misogin, agresiv, tiranic, intolerant. Altfel spus, ei sculptează propria lor pulsiune ucigașă și fac din ea un bolid lansat în plină viteză spre ei înșiși.; p. 103: Religia dumnezeului unic adoptă toate aceste atitudini: ea lucrează pentru ura de sine, pentru disprețul corpului, în disprețul inteligenței; proiectată contra celuilalt, ea încurajează răutatea, intoleranța născătoare de rasisme, xenofobia, războaiele și injustiția socială.)

Autorul lucrărilor Prețul monoteismului și Moise egipteanul, profesorul de egiptologie și teologie Jan Assmann subliniază și el natura intolerantă a monoteismelor; referindu-se la monoteismul exclusiv (precum creștinismul), el explică faptul că problema acestuia este intoleranța, intoleranță care pleacă de la natura distincției absolute între adevăr și fals, între cele două posibilități neexistând, în viziunea adepților monoteismului, grade intermediare.

Această caracteristică lipsea politeismului, religie, în mod natural, mai tolerantă și care nu punea accentul pe ideea de falși zei sau false religii.

Mai târziu, când gândirea critică s-a impus în Vest, acest fapt a dus la apariția fenomenului numit religio duplex (religia dublă), care împarte populația unei națiuni de tradiție monoteistă (creștină) între religia populară, a omului de rând, pentru care adevărurile de credință sunt absolute, și religia elitelor, sau religia celor inițiați, care înțeleseseră caracterul relativ al adevărurilor de credință, dar care țineau la conceptul de Ființă superioară și morala asociată.




#Article 40: Iudaism (2073 words)


 

Iudaismul (din grecescul Ioudaïsmos, derivat din limba ebraică: יהודה, Yehudah, „Iuda”; în ebraică: יַהֲדוּת, Yahadut, caracterele distinctive a iudaicului eáqnov), cunoscut și sub numele de religie mozaică (după principalul profet evreu, Moise) este religia poporului evreu. Preceptele iudaismului au stat la baza  religiilor monoteiste creștinism și islam. Termenul iudaism își are originea în numele regatului Iuda, țara tribului Iuda—descendenții celui de-al patrulea fiu al patriarhului Iacob (secolul XVIII - finele secolului XVII î.Hr.) -- cu capitala la Ierusalim, lăcașul Marelui Templu.

Istoria iudaismului este împărțită în trei perioade: 1. Perioada Templului din Ierusalim; 2. Perioada talmudică; 3. Perioada rabinică (din secolul al VI-lea până în prezent). Iudaismul ortodox contemporan s-a format pe baza mișcării fariseilor (pirushim) din perioada Macabeilor.

Iudaismul contemporan nu are o instituție sau personalitate, acceptată universal, care ar avea autoritatea dreptului, învățăturii sau puterii. Sursele dreptului (Halaha) ale iudaismului contemporan sunt: Tanahul (Tora scrisă) și Talmudul (Tora orală). Halaha reglementează aspectele vieții evreilor care nu sunt reflectate în codurile penale sau civile din sistemul secular, ci servesc doar ca ghid obligatoriu pentru cei aparținând aceluiași curent religios.

Iudaismul este o religie monoteistă,  bazată pe  principii și  etică, incluse în Biblia ebraică (Tanah), precum au fost, în continuare, explorate și  explicate în Talmud și în alte texte. În conformitate cu tradiția evreiască, iudaismul începe cu Legământul dintre Dumnezeu și Abraham.

În timp ce iudaismul a fost rareori monolitic în practică, el întotdeauna cu înverșunare a fost monoteist în teologie, deși Tanahul amintește perioade de apostazie de la iudaism printre  israeliți.

Într-un documentar al BBC, dr. Francesca Stavrakopoulou, lector principal la Universitatea din Exeter, specializată în studii biblice ebraice, declara: „Biblia nu era o sursă de încredere, ea nu ne spune adevărul despre acești oameni din antichitate [adică evreii — n.n.].” Întrebat în același documentar dacă evreii au fost monoteiști, lucru care i-ar fi distins față de religia canaanită, prof. dr. Herbert Niehr de la Universitatea din Tübingen declara că evreii au fost politeiști din secolul al X-lea î.e.n. până cel puțin în 586 î.e.n., după care lucrurile au început să se schimbe foarte lent, evreii fiind covârșitor monoteiști începând cu perioada Macabeilor (secolul al II-lea î.e.n.).

În documentarul History Channel The Bible Unearthed (Biblia dezgropată), Amihai Mazar afirmă că Iahve avea o nevastă în religia tradițională israelită, conform celei mai vechi inscripții care-l menționează pe Iahve. În același documentar, Baruch Halpern afirmă că monoteismul a pornit din reforma constând din epurările religioase produse la ordinul regelui Iosia, reluare a epurărilor la ordinul străbunicului său, regele Ezechia. Regele Iosia a avut nevoie de centralizarea cultului pentru a obține controlul total al statului și sprijinul populației în scopuri expansioniste, această ideologie fiind consemnată în Deuteronom. Halpern afirmă despre reforma bazată pe Deuteronom că nu e vorba de invenție de tradiție, ci dimpotrivă, de un refuz radical al tradiției.

Istoric, iudaismul a accentuat credința în revelația divină  și în acceptarea versiunilor Torei  scrise și orale  ca  esență fundamentală de bază a convingerilor. Iudaismul nu are o autoritate centralizată care expune dogmele religioase. Aceasta a dat naștere la multe formule în ceea ce privește anumite convingeri teologice inerente în Tora și Talmud.

De-a lungul secolelor, au apărut o serie de formulări ale principiilor de credință, și chiar dacă acestea diferă în ceea ce privește anumite detalii, ele demonstrează un nucleu ideologic comun. Din aceste formulări, cele mai autoritare sunt „treisprezece principii de credință”, formulate în secolul al XII-lea î.e.n. de Maimonide. Cele treisprezece principii au fost ignorate de cea mai mare parte a comunității evreiești pentru câteva secole. Peste secole reformularea acestor principii ai fost incluse sub formă poetică („Ani Ma'amin” și „Yigdal”) în cărțile de rugăciuni evreiești, și, eventual, au devenit general acceptate.

Joseph Albo și Raavad au criticat lista lui Maimonide, care conținea prea multe elemente, deși adevărate, dar care nu au fost principii de credință și, astfel, plasând prea mulți evrei în categoria de eretic. Mulți alții au criticat  orice astfel de formulare, care ducea la minimizarea întregii Tore.

În acest sens, istoricul Josephus a  accentuat practica religioasă mai mult decât dogmele religioase, asociind apostaziile cu nerespectarea legii evreiești, și menținea  că cerințele pentru convertirea la iudaism sunt: circumcizia și aderarea la obiceiurile tradiționale.

Iudaismul întotdeauna a  preamărit studiul Torei și a altor texte religioase. 

Cartea fundamentală a religiei iudaice este Tora, adică primele cinci scrieri (Pentateuh) din Vechiul Testament (Biblia ebraică). Scrisă într-un limbaj arhaic, în urmă cu circa 3 000 de ani și fără vocalizare și punctuație, Tora este un subiect de studiu esențial al iudaismului. În decursul veacurilor, Tora a fost interpretată într-un număr imens de modalități. Interpretări bazate pe traducerea unui cuvânt sau pe punctuații diferite au dus la dispute interminabile între înțelepții evrei. Studiul Torei are o importanță capitală  în iudaism, fiind preocuparea esențială a omului. În ierarhia interioară a învățăceilor de Tora, rabinul este autoritatea doctrinară recunoscută. În lumea iudaismului, există diferite curente și instituții de studiu rabinice. 
 
Biblia ebraică cuprinde 24 de cărți grupate în 3 secțiuni. Acestea sunt:
 

În principiu, Tora este obiectul de studiu permanent și zilnic. Tora este citită ceremonial și public în sinagogă, în zilele de Sâmbătă (Șabat) și de sărbătoare. Gândirea filozofică și doctrinară a iudaismului se bazează primordial pe Tora.2. Profeții (נביאים, Neviim),cei vechi:

 

Talmudul este o compilație imensă de cazuistică reglementată de autoritățile rabinice din diferite locuri și perioade. Talmudul ca noțiune este o derivație a noțiunii de studiu. Talmudul este o compilație consacrată care nu mai poate fi schimbată, dar în jurul căreia se fac noi adausuri interpretative extratextuale. Talmudul este studiat zilnic iar întregul ciclu prestabilit de studiu durează cca. 5 ani, după care se reîncepe.  Talmudul propriu-zis este format din  משנה Mișna și גמרא Ghemara precum și din straturi doctrinare suplimentare, consacrate în expunerea și analiza fundamentelor iudaice din Mișna și Gmara.  Talmudul ca noțiune include două variante: Talmudul Babilonian și Talmudul Ierusalomitan. Talmudul Babilonian este versiunea mai cunoscută și studiată.

Sâmbăta este principala zi de sărbătoare evreiască, ziua de odihnă a Creatorului, conform specificațiilor teologice, după cele șase zile de facere a lumii (Geneza). Potrivit religiei iudaice, este interzis să se lucreze în ziua de sâmbătă și în zilele de sărbători.

Conform calendarului mozaic, Roș Hașana este Anul Nou 

Purim  este o sărbătoare evreiască prin care comemorează eliberarea poporului evreu din Imperiul Persan antic de distrugere de către Haman, după cum este scris în cartea biblică Cartea Esterei (Megillat Esther). În funcție de poveste, Haman trage la sorți pentru a stabili data la care să fie exterminați evreii.

Șavuot (ebraică: שבועות; în pronunția așkenază Șavuos, ad literam, Sărbătoarea săptămânilor) este o sărbătoare evreiască care cade în ziua a șasea a lunii Sivan (sfârșitul lunii mai - începutul lunii iunie). Ea eternizează momentul când Legea divină Tora a fost dată poporului evreu pe muntele Sinai. Este una din așa-numitele șaloș regalim, adică cele trei evenimente festivalice când evreii făceau pelerinaj la Ierusalim.

În timpul sărbătorii de Sukkot (סוכות) evreii ies din casele lor și locuiesc timp de șapte zile în niște umbrare sau colibe construite după reguli stricte, în amintirea celor patruzeci de ani de pribegie în deșert.

În timpul celor șapte zile ale sărbătorii Paștelui פסח (Pessah) (în amintirea ieșirii din Egipt מצרים) nu se mănâncă pâine dospită din cele cinci feluri de cereale, ci numai „pască”, pâine nedospită (în ebraică mața מצה).

Iom Kippur (יום כפור iom kippùr, Ziua ispășirii) - este una din cele trei mari sărbători evreiești; este ziua de post religioasă ebraică care celebrează ziua ispășirii. În Torah este numită Yom haKippurim (Ziua celor care ispășesc). Este una din așa-zisele Iamim Noraim (Zilele temerii reverențioase). Iamim Noraim sunt Roș haȘana și Yom Kippur, respectiv primele și ultimele două zile din cele Zece zile ale Penitenței.

Hanuka (în ebraică חֲנֻכָּה sau חנוכה) reprezintă Sărbătoarea inaugurării sau Sărbătoarea luminilor.

În sinagoga, lăcașul de cult, se află un dulăpior (chivotul) în care se află textele religioase, de regulă, scrise pe suluri și, de asemenea, Menorá (candelabrul cu șapte brațe).

La opt zile de la naștere, copilul de sex masculin este circumcis, ca semn al  legământului cu Dumnezeu. Majoratul religios pentru fete este la vârsta de 12 ani, iar pentru băieți la 13 ani.

O kippah (în ebraică: כִּפָּה, kippot plural; idiș: יאַרמלקע, yarmulke) este un acoperământ pentru cap ușor rotunjită fără margini lărgite purtate de mulți bărbați evrei în timp ce se roagă, mănâncă, recită binecuvântări, studiază texte religioase evreiești, și în orice moment de către unii bărbați evrei. În comunitățile non-ortodoxe, unele femei au început, de asemenea, să poarte kippot. Există o gamă de kippot de diferite mărimi (de la unele mici, care acoperă numai partea din spate a capului, la unele mari, care acoperă coroana capului în întregime).

Țițit (ebraică: צִיציִת) (pronunție așkenazică: tzitzis) sunt șaluri speciale, cu noduri franjuri sau ciucuri găsite pe cele patru colțuri ale tallit (ebraică: טַלִּית) care seamănă cu o eșarfă pentru  rugăciune. Tallit este purtat de bărbații evrei și de unele femei evreice în timpul serviciului divin. Tradițiile variază în ceea ce privește când un evreu începe să poarte un tallit. În comunitatea sefarzilor, băieți poartă  tallit de la vârsta de bar mitzvah, adică de la 13 ani. În unele comunități ale așkenazilor se obișnuiește să se poarte numai după căsătorie. Un  tallit katan (tallit mic) este un articol de îmbrăcăminte cu franjuri purtat pe sub haine pe parcursul zilei. În unele cercuri ortodoxe, franjurilor li se permite să atârne în mod liber peste îmbrăcăminte.

Tefillin (ebraică: תְפִלִּין), cunoscut în limba engleză ca phylacteries (de la φιλακτέριον cuvântul grecesc, însemnând cetate sau de protecție a), sunt două cutii pătrate de piele care conțin versete biblice, atașat la frunte și în jurul brațul stâng cu ajutorul  curelelor din piele. Ele sunt purtate în timpul rugăciunii zilnice de dimineață, de către bărbații evrei.

Iudaismul a accentuat importanța executării poruncilor mai mult decât afișarea unor convingeri dogmatice. Astfel, nu există un canon de rugăciune, ci o varietate de cărți de rugăciune, care, totuși, au un număr mare de rugăciuni unificate, deseori în versiunea din Scripturi sau din poezia religioasă medievală. Profetul Ezra a fost acela care a stabilit formulări fixe ale rugăciunii și includerea cântecelor în serviciul divin. Ulterior, după distrugerea celui de  al II-lea Templu din Ierusalim, rugăciunea, conform tradiției rabinice, va înlocui jertfele din Templu.

Evreii se roagă de trei ori pe zi: dimineața, la prânz și seara. La rugăciunea de dimineață bărbații se înfășoară în patrafir (Talith, un șal cu ciucuri în cele patru colțuri), simbol al prezenței divine, ei recitând cu această ocazie o serie de binecuvântări, printre care și baruh șelo asani ișa („Binecuvântat e Dumnezeu că nu m-a făcut femeie”); evreii religioși poartă patrafirul (un fel de «poncio» mic, cu ciucuri la cele patru colțuri) toată ziua.

Cel puțin până în secolul al II-lea e.n. iudaismul a permis poliginia, dar niciodată n-a permis poliandria.

Deși este o religie cu puternice rădăcini patriarhale, iudaismul rezervă femeii din punct de vedere religios și social un loc de onoare. Prin binecuvântarea aceasta, evreii nu fac, în niciun caz, o afirmație sexistă, ci, dimpotrivă, ei îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate ritualurile care li s-au dat și pe care sunt obligați să le respecte, spre deosebire de femei care nu sunt obligate, deoarece acestea pot menține legătura strânsă cu Dumnezeu și în lipsa acestor obligații. Din rugăciune nu trebuie să lipsească profesiunea de credință: Shma Israel („Ascultă, Israele”, Deuteronom 6, 4-9). De asemenea, în timpul rugăciunii, bărbații trebuie să poarte așa numitele filacterii (tefilin).

Cultul mozaic este axat pe îndeplinirea celor 613 porunci enumerate în Tora (primele cinci cărți ale lui Moise), spre deosebire de creștinism, care își bazează doctrinele în special pe învățăturile lui Isus.

La sinagogă, conducătorul ritualului este rabinul, care are funcția unui îndrumător religios. El este cel care coordonează studiul Torei.

Se vorbește în iudaism și de o serie de restricții alimentare, deoarece aici intervine distincția dintre pur și impur. Cușer (în limba idiș, kașer în limba ebraică)  înseamnă „pregătit după ritual” și, în cazul mâncării, garantat a fi conform regulilor.  Astfel, evreii au voie să mănânce doar carnea rumegătoarelor cu copita despicată: ovine, capre, bovine, pești cu solzi și înotătoare și păsări nerăpitoare (vezi Levitic cap. 11);  există reguli precise la sacrificarea animalelor; este interzis de mâncat lactate împreună cu carne, etc.

Șoa (holocaustul, nimicirea în ebraică) a avut loc în perioada nazistă, când șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele de concentrare (Auschwitz, Sobibór, Treblinka și altele) prin gazare și alte forme de asasinare, cadavrele fiind apoi incinerate.




#Article 41: București (9243 words)


București este capitala României. Este cel mai populat oraș și cel mai important centru industrial și comercial al țării. Populația stabilă de 1.883.425 de locuitori (2011) face ca Bucureștiul să fie printre marile orașe din Uniunea Europeană. Conform unor estimări ce iau în considerare persoanele fără domiciliu în oraș, sau în tranzit, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar în viitor acest număr este estimat că va depăși patru milioane. La acestea se adaugă faptul că localitățile din preajma orașului, care vor face parte din viitoarea Zonă Metropolitană, însumează o populație de aproximativ 430.000 de locuitori.

Prima mențiune a localității apare în 1459, în timpul celei de-a doua domnii a lui Vlad Țepeș. În 1862 devine capitala Principatelor Unite. De atunci a suferit schimbări continue, devenind centrul scenei artistice, culturale și mass-media românești. Arhitectura elegantă și atmosfera sa urbană i-au adus în Belle Époque supranumele de „Micul Paris”. Deși clădirile și cartierele din centrul istoric au fost deteriorate sau distruse de război, cutremure și chiar programul lui Nicolae Ceaușescu de sistematizare, multe au supraviețuit. În anii după 2000, orașul a cunoscut un boom economic și cultural.

Conform datelor preliminare din recensământul 2011, 1.677.985 de locuitori trăiesc în limitele orașului, mai puțini față de cifra înregistrată la recensământul din 2002. Mediul urban se extinde dincolo de limitele Bucureștiului, cu o populație de 1,93 milioane de locuitori. Prin adăugarea orașelor satelit din jurul zonei urbane, zona metropolitană a Bucureștiului propusă ar avea o populație de 2,2 milioane de locuitori. Conform Eurostat, Bucureștiul are o zonă mai mare urbană de 2.151.880 rezidenți. Potrivit datelor neoficiale, populația este de peste 3 milioane de locuitori.. 
Din punct de vedere economic, București este orașul cel mai prosper din România, și este unul dintre principalele centre industriale și noduri de transport din Europa de Est. Orașul are facilități pentru convenții, instituții de învățământ, zone culturale, centre comerciale, și zone de agrement.

Orașul este administrat de Primăria Municipiului București, are același nivel administrativ ca și județele României și este împărțit în șase sectoare.

La jumătatea secolului al XVII-lea, călătorul oriental Evliya Çelebi nota în memoriile sale că numele reședinței de scaun a Țării Românești se trage de la acel fiu al lui Gebel-ul Himme din tribul Beni-Kureis, anume Ebu-Karis, de aici Bukris – București. În 1781, istoricul elvețian Franz Josef Sulzer considera că numele vine de la „bucurie, bucuros, a bucura”. Trei decenii mai târziu, într-o carte tipărită la Viena, se consemna că denumirea se trage de la pădurile de fag ce se numesc „bukovie”. Istoricul Adrian Majuru amintește că în limba albaneză „bukureshti” înseamnă „frumos este”. Prin etimologie populară domnitorii fanarioți au tradus toponimul prin Hilariopolis, ceea ce, în limba greacă, înseamnă „orașul veseliei”.

Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor au pornit, în procesul lor de documentare, de la tradiția legendarului cioban Bucur, chiar dacă nu o consideră viabilă. Ea rămâne însă prima variantă preluată și cea mai des întâlnită la începutul oricărei dezbateri pe această temă. De altfel, prima consemnare a legendei lui Bucur se regăsește în monografia istoricului brașovean sas Johann Filstich, intitulată Tentanem Historiae Vallachicae, ce face referiri la o „Metropolis in Turcica Valachia (...) Bukurestum”. Mai mult, acesta vorbește despre faptul că „numele acestui oraș, cum i se zice în Țara Românească, se trage de la un schit, așezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un cioban care hălăduia acolo și avea numele de Bucur, nume dat mai apoi întregului târg, care se umplu de locuitori, adică București”. Antroponimul de origine albaneză (bukur = „frumos”) a fost legat de unii istorici de numele Radu (radosti = „bucurie”), cu referire directă la domnitorul Radu cel Frumos. Derivarea cu sufixul „-ești” este foarte specializată, oiconimul București îi denumește strict doar pe descendenții lui Bucur, care s-au impus în comunitatea sătească.

Bucureștiul se află în sud-estul României, între Ploiești, la nord și Giurgiu, la sud. Orașul se află în Câmpia Vlăsiei, care face parte din Câmpia Română. La est se află Bărăganul, în partea de vest Câmpia Găvanu-Burdea, iar la sud este delimitat de Câmpia Burnazului. Istoric, se consideră că Bucureștiul a fost construit pe șapte dealuri, asemenea celor șapte coline ale Romei. Cele șapte dealuri ale Bucureștiului sunt: Dealul Mitropoliei, Dealul Spirii, Dealul Cotrocenilor, Dealul Arsenalului, Dealul Filaretului, Dealul Văcărești și Colina Radu Vodă. Cu excepția Dealului Mitropoliei, restul pantelor din București sunt rezultatul eroziunii fluviale a celor două cursuri principale de apă care îl străbat.

Bucureștiul are o suprafață de 228 km², ceea ce înseamnă că orașul ocupă 0,08% din întreg teritoriul României. Altitudinea variază de la 57,1 m în zona podului de la Cățelu, în partea de sud-est a orașului, până la aproximativ 93 m în Bucureștii Noi - Mogoșoaia. Raportat la coordonatele geografice fixe, orașul București se regăsește la intersecția paralelei de 44º24′49″ (ca Belgrad, Geneva, Bordeaux și Minneapolis) cu meridianul de 26º5′48″, meridian ce străbate, de asemenea, Helsinki și Johannesburg. Orașul are o formă aproximativ rotundă, cu centrul situat la intersecția axelor imaginare nord/sud și est/vest din Piața Universității. Monumentul pentru kilometrul zero al României este plasat chiar la sud de Piața Universității, în fața Bisericii Sf. Gheorghe Nou din Piața Sf. Gheorghe. Raza Bucureștiului, din Piața Universității până la periferie în toate direcțiile, variază de la 10 la 12 km.

Până de curând, regiunile din jurul Bucureștiului erau predominant rurale, dar după 1989 au început să se construiască suburbii în jurul orașului. Este de așteptat ca dezvoltarea urbană să continue, de vreme ce zona metropolitană București va deveni operațională până în 2020 și va incorpora alte comune și orașe din județul Ilfov și județele învecinate.

Bucureștiul se află situat pe malurile râului Dâmbovița, ce se varsă în Argeș, afluent al Dunării. Mai multe lacuri – dintre care cele mai importante sunt Herăstrău, Floreasca, Tei și Colentina – se întind în părțile de nord ale orașului, de-a lungul Colentinei, afluent al Dâmboviței. În plus, în centrul capitalei se află un mic lac artificial – Lacul Cișmigiu – înconjurat de parcul omonim. Acest parc are o istorie bogată, fiind frecventat odinioară de poeți și scriitori. Deschis în 1847 după planurile arhitectului german Carl F. W. Meyer, parcul este principalul loc de agrement din centrul orașului.

Notabile sunt și Parcul Herăstrău, respectiv Grădina Botanică. Parcul Herăstrău este situat în partea de nord a orașului, în jurul lacului Herăstrău, și cuprinde Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”. Grădina Botanică din cartierul Cotroceni, constituită după modelul celei din Liège, este cea mai mare din România și conține peste 10.000 de specii de plante, multe dintre ele exotice. A luat naștere ca loc de aprovizionare cu plante medicinale pentru elevii a ceea ce avea să devină mai târziu Facultatea de Medicină. Pe lângă cele menționate, în București mai există și alte parcuri mari: Parcul Tineretului, Parcul Alexandru Ioan Cuza (cunoscut și ca Parcul Titan sau Parcul IOR), Parcul Kiseleff, Parcul Carol I, precum și multe parcuri mai mici și spații verzi amenajate de primăriile de sector.

Lacul Văcărești este situat în sudul orașului. 183 de hectare de spațiu verde adăpostesc circa 97 de specii de păsări, mai mult de jumătate protejate, dar și 6–7 specii de mamifere (vidră, vulpe, nevăstuică, bizam), amfibieni și reptile. Zona era un mic sat pe care Nicolae Ceaușescu intenționa să îl transforme într-un lac. După demolarea caselor și construirea bazinului de beton, planul a fost abandonat în urma Revoluției din 1989. Timp de aproape două decenii, zona a devenit dintr-un spațiu verde abandonat, unde copiii puteau să se joace și să facă plajă, un loc contestat de proprietarii de terenuri. Ulterior, zona a fost închisă pentru reamenajare într-un centru sportiv. Proiectul a eșuat, astfel că, peste ani, în zonă s-a format un ecosistem acvatic cu întinderi de mlaștini, ochiuri de apă, stufăriș, crânguri de sălcii, cuiburi din plopi și perdele de trestie și stuf. În 2016, lacul Văcărești a fost declarat parc natural, primul astfel de parc într-o zonă urbană din România.

Clima în București este specifică României, respectiv temperat-continentală. Sunt specifice patru anotimpuri: iarnă, primăvară, vară și toamnă. Iernile în București sunt destul de blânde, cu puține zăpezi și temperaturi relativ ridicate, în timp ce, în ultimii ani, verile sunt foarte calde, chiar caniculare (cu temperaturi foarte ridicate de până la 35°C) și cu puține precipitații. Aceasta face ca diferențele de temperatură iarnă–vară să fie de până la 50 de grade. Cea mai friguroasă lună este ianuarie, cu o medie de –2,9°C, iar cea mai călduroasă este iulie, cu o medie de 22,8°C. În general, variațiile de temperatură dintre noapte și zi sunt de 34–35°C, iarna și de 20–30°C, vara.

Cea mai înaltă temperatură, de 41,5°C, a fost înregistrată în data de 7 august 2012, în timp ce minima absolută de –32,2°C a fost atinsă la stația Băneasa, pe 25 ianuarie 1942. Volumul precipitațiilor este în jurul valorilor de 500–600 mm anual. Cu toate acestea, apar unele diferențieri în relația centru (550–600 mm/an) și spațiile periferice (500 mm/an). Zona periferică este influențată de construcțiile joase (1–2 nivele) cu suprafețe verzi și mari zone industriale; această zonă urbană este în mare măsură expusă vântului, valurilor de căldură și de frig, dar cu contraste mici, o umiditate ridicată și aer curat.

Legenda spune că Bucureștiul a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform altei variante mai probabile, București a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân la sfârșitul secolului al XIV-lea.

Pe malurile Dâmboviței și ale Colentinei este atestată cultura paleolitică și neolitică. Până în 1800 î. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunități în zonele Dudești, Lacul Tei și Bucureștii Noi de astăzi. Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din epoca bronzului și până în anul 100 î. Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, Dealul Mihai Vodă, Popești-Leordeni și Popești-Novaci sunt populate de indo-europeni (mai precis geto-daci). Primele locuințe după retragerea aureliană din 273 d. Hr. sunt atestate în secolele III–XIII, până în Evul Mediu.

Așezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Țepeș, domn al Țării Românești, prin care se întărește o moșie unor boieri. Cetatea Dâmboviței, cum mai apare în primii ani orașul, avea rol strategic, urmând să supravegheze drumul ce mergea de la Târgșor la Giurgiu, în ultima așezare aflându-se o garnizoană otomană. În scurt timp, Bucureștiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reședință domnească. În anii 1558–1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaș de cult din oraș păstrat în forma sa inițială.

În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureștiul devine capitala Țării Românești, din ordin turcesc, pentru a avea o capitală în zona de câmpie și aproape de Dunăre, mai ușor de controlat în comparație cu Târgoviște. Din acel moment se și trece la modernizarea acestuia. Apar primele drumuri pavate cu piatră de râu (1661), se înființează prima instituție de învățământ superior, Academia Domnească (1694) și este construit Palatul Mogoșoaia (Constantin Brâncoveanu, 1702), edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brâncovenească. În 1704 ia ființă, la inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, Spitalul Colțea, care a fost avariat ulterior într-un incendiu și un cutremur și reconstruit în 1888.

În scurt timp, Bucureștiul se dezvoltă din punct de vedere economic; se remarcă creșterea numărului meșteșugarilor, ce formau mai multe bresle (ale croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, pânzarilor, șalvaragiilor, zăbunarilor ș.a). Odată cu acestea continuă modernizarea orașului. Sunt create primele manufacturi și cișmele publice, iar populația se mărește continuu prin aducerea de locuitori din întreaga Muntenie (catagrafiatul din 1798 indica 30.030 de locuitori, în timp ce cel din 1831 număra 10.000 de case și 60.587 de locuitori).

Încet-încet apar o serie de instituții de interes (Teatrul Național, Grădina Cișmigiu, Cimitirul Șerban Vodă, Societatea Academică, Societatea Filarmonică, Universitatea din București, Gara de Nord, Grand Hôtel du Boulevard, ziarul Universul, cafenele, restaurante, Grădina Botanică, Ateneul Român, Banca Națională, cinematografe) și inovații în materie de tehnologie și cultură (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele linii telefonice).

Municipiul București a fost până la instaurarea regimului comunist în România reședința județului Ilfov. În aceea perioadă era denumit „micul Paris” datorită asemănării cu capitala franceză, dar și-a pierdut farmecul în perioada comunismului. În ultimul timp dezvoltarea imobiliară a stârnit îngrijorare cu privire la soarta clădirilor de interes istoric din oraș, în special a acelora din centrul istoric.

Conform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului București se ridică la 1.883.425 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 1.926.334 de locuitori. Acest declin se datorează sporului natural negativ, dar și deplasării populației din capitală în orașele învecinate mai mici, precum Voluntari, Buftea și Otopeni.

O estimare a Institutului Național de Statistică arăta că populația Bucureștiului la 1 ianuarie 2016 era de 2.106.144 de locuitori, adică 9,4% din populația totală a României. Dintre aceștia, 981.835 erau bărbați, iar 1.124.309 femei. Un număr semnificativ de persoane tranzitează orașul în fiecare zi, majoritatea provenind din județul Ilfov. Date neoficiale indică faptul că afluxul zilnic este atât de mare, încât în București se pot înregistra la un moment dat circa trei milioane de persoane.

Densitatea populației Bucureștiului este foarte mare, de 9.993,8 loc./km² în 2015. Acest lucru se explică prin faptul că majoritatea populației locuiește în blocuri aglomerate din perioada comunistă, dar depinde și de partea orașului: cartierele sudice au o densitate mai mare decât cele nordice. Din capitalele țărilor membre UE, doar Paris și Atena au o densitate mai mare a populației.

Doar 54% dintre bucureșteni s‑au născut în oraș. 37% dintre locuitori au venit și s‑au stabilit în București pentru și după studii, iar alți 24% datorită locului de muncă.

Față de alte orașe, Capitala are un procent mai scăzut de tineri: sunt aici 24,4% locuitori cu vârste cuprinse între 0 și 24 de ani, spre deosebire de județul Iași, de exemplu, acolo unde această categorie de populație reprezintă 33,9%. Bucureștiul recuperează însă față de alte structuri administrative când vine vorba de populația activă: 61,1% dintre locuitori au vârste cuprinse între 25 și 64 de ani, față de 52,2% în Iași. Principalul motiv este că Bucureștiul are o capacitate de atracție mai mare odată ce tinerii încep să își caute un loc de muncă. Datele furnizate de INS arată că durata medie de viață a locuitorilor municipiului București era, în anul 2015, de 77,8 ani, Capitala fiind regiunea cu cea mai mare speranță de viață din România. Un bărbat trăiește, în medie, 74,7 ani, în timp ce o femeie – 80,5 ani (față de 78,9 media națională). În 2005, durata medie de viață la nivelul Capitalei era de 74,1 ani, iar în 1995 – 70,6 ani.

Cea mai numeroasă comunitate minoritară in București la recensământul din 2011 a fost comunitatea romă (23.973 de persoane, adică 1,27% din populație). În cursul anilor '90 mulți romi au emigrat în Occident sau s-au întors în localitățile din provincie din care emigraseră în anii 1970–1989.

Cea mai numeroasă comunitate minoritară din București era odinioară cea evreiască. În 1930 trăiau în București 69.885 de evrei, reprezentând 10,93% din populația orașului. În timpul războiului, cu refugiații, numărul acestora depășea 140.000. Evreii din București sunt menționați în cărțile de istorie încă din secolul al XVI-lea, ca medici la curtea domnească sau comercianți. Aceștia veneau de la sud de Dunăre, de la Istanbul sau de la Salonic, Grecia. Evenimentele celui de-Al Doilea Război Mondial și apoi emigrarea în Israel au dus la scăderea masivă a populației evreiești din București. Pe locul cartierului evreiesc se află astăzi Unirea Shopping Center și zona adiacentă. În București funcționează în continuare un teatru evreiesc de stat. Continuă să existe mai multe sinagogi și cimitire evreiești (unul dintre cimitirele evreiești este sefard). La recensământul din 2011, 1.333 de oameni s-au declarat ca fiind evrei. Incluzând și familiile mixte, numărul evreilor din București ajunge la 4.000 de persoane.

Numeroși reformați maghiari s-au stabilit la București la începutul secolului al XVIII-lea, după înfrângerea revoltei curuților. Este plauzibil faptul că satul Berceni din sudul orașului să fi fost numit după tabăra soldaților curuți de sub comanda generalului Miklós Bercsényi. Un nou val de refugiați maghiari a venit la București după înfrângerea revoluției maghiare de la 1848 de către austrieci. Unul din cei mai proeminenți reprezentanți ai maghiarilor bucureșteni de la mijlocul secolului al XIX-lea a fost József Sándor, primul traducător al lui Mihai Eminescu, încă în timpul vieții poetului.

Conform datelor recensământului din 1930, în acel an trăiau în București 24.052 maghiari, reprezentând 3,76% din populația municipiului. Era vorba îndeosebi de secui din județele Trei Scaune (azi județul Covasna), Odorhei și Ciuc (azi județul Harghita). Comparativ, în anul 2002 trăiau 5.834 de maghiari, reprezentând 0,3% din totalul populației orașului, iar în 2011 3.359 de maghiari (0,18%). 

În București funcționează Liceul Teoretic „Ady Endre” cu predare în limba maghiară. Casa Petőfi este centrul cultural al comunității, unde funcționează și biblioteca. În București apare publicația lunară Bukaresti Közlöny. Biserica Reformată din București oferă liturghii în limba maghiară. Printre bucureștencele de origine maghiară se numără Vera Renczi, Daniela Gyorfi și Eva Kiss.

Comunitatea germană datează încă din secolul al XVIII-lea, fiind compusă preponderent din negustori sași. Din acest secol datează și prima mențiune a unei biserici luterane din lemn. În preajma Primului Război Mondial proporția germanilor atingea 8%, fiind vorba nu numai de sași, ci și de prusaci și austrieci. 

Principalele străzi germane din București au fost strada Lipscani (de la „Lipsca”, Leipzig) și strada Nemțească (în prezent strada Smârdan).

De la mijlocul secolului al XIX-lea există Biserica Luterană din București cu limba de liturghie germană. Liturghii romano-catolice în limba germană sunt celebrate în fiecare duminică la Biserica Bărăția din București. Între personalitățile comunității catolice din București s-au numărat episcopul Joseph Schubert, vicarul general Hieronymus Menges și călugărul iezuit Rafael Haag, toți arestați de autoritățile comuniste.

Din anul 1855 funcționează Școala Germană din București (în prezent Colegiul German Goethe), cu predare în limba germană.

La recensământul din 1977 populația germană era alcătuită din aproape 8.000 persoane. În 2002 au fost numărați doar 2.358 de germani, iar în 2011 1.209 germani.

O comunitate cu vechi tradiții culturale și economice în București este cea armeană. În anul 1930 trăiau în București 4.748 de armeni, reprezentând 0,74% din populația municipiului. La recensământul din 2002 au fost numărați 815 armeni, iar în 2011 doar 565 de armeni. Locuri precum Strada Armenească amintesc de prezența armenilor în oraș. Există o biserică și un cimitir armenesc în București.

O altă comunitate cu vechi tradiții în București este cea grecească. Aceasta datează încă din timpul perioadei fanariote (1715–1821). În 1930 trăiau în București 4.293 de greci, reprezentând 0,67% din totalul populației orașului. Astăzi au rămas mai puțin de 1.000.

Prezența unei populații bulgărești în București are o vechime de mai multe secole, existând încă din secolul al XVII-lea, când niște călugări catolici franciscani bulgari ridicaseră pe locul actualei biserici Bărăția o biserică din lemn. Majoritatea bulgarilor din București sunt ortodocși, fiind reuniți din 1954 până în aprilie 2009 în Biserica Ortodoxă Bulgară „Sf. Prooroc Ilie” (actualmente „Sf. Ilie-Hanul Colței”, preluată de Biserica Ortodoxă Română, prin Arhiepiscopia Bucureștilor – Protopopiatul III Capitală). Preluarea acestei biserici este considerată abuzivă de comunitatea bulgărească și de Biserica Ortodoxă Bulgară, pe când Biserica Ortodoxă Română privește acest gest ca fiind legitim. De asemenea, se întâlnesc și bulgari catolici, reprezentați de Biserica „Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu”. Motivele pentru care bulgarii au sosit în București sunt diverse: fie politice (se refugiau din cale opreliștii otomane înainte de 1878), fie socio-ecomonice (pentru a avea un trai mai bun – mai ales în prima jumătate a secolului al XX-lea). Autoritățile comuniste au închis Liceul bulgar, însă în toamna anului 1999, la București a fost redeschisă, în paralel cu Liceul român din Sofia, vechea Școala bulgară cu trei clase și un număr de 84 de elevi, cu predare în limba bulgară. Unele cartiere din București continuă să aibă o populație numeroasă de bulgari: Giulești-Sârbi, Dudești-Cioplea (în bună parte catolici). Bulgari trăiesc și în cartiere din unele localități aflate în preajma Capitalei (în Brănești, Bragadiru, Glina, Dobroești, Pantelimon, Colentina, Chiajna, Roșu sau bulgari catolici pavlicheni în Popești-Leordeni).

În București trăiește, de asemenea, o populație poloneză, aproape la fel de semnificativă ca și cea din Bucovina. Polonezii au sosit în special înaintea Primului Război Mondial, dar și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial – în ambele cazuri ca refugiați care au hotărât să se stabilească aici. În cadrul emigrației polone, un rol însemnat a jucat Uniunea Emigrației Polone (1866–1871), care a avut o filială și la București. Într-o proporție semnificativă polonezii bucureșteni sunt intelectuali, iar unii dintre ei au fost primari ai Bucureștiului: Lucian Skupiewski în perioada februarie 1923–aprilie 1923 și Victor Dombrovski, fost general de armată român, chiar în două rânduri, în intervalul septembrie 1938–septembrie 1940 și în perioada august 1944–iunie 1948. 

Strada Polonă este numită după această comunitate. Azi mai trăiesc în București câteva sute de polonezi, însă în anul 1890 numărul acestora se ridica la aproximativ 3.000 de persoane (circa 1,5% din populația orașului).

București este centrul comunității albaneze din România. Comunitatea albaneză bucureșteană a început să se formeze în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când capitala Țării Românești a devenit un centru al inițiativelor culturale ale unor intelectuali precum Dora d'Istria, Naim Frashëri, Jani Vreto și Naum Veqilharxhi (autorul primului abecedar albanez, tipărit la București în 1844). Aleksander Stavre Drenova a conceput versurile imnului național albanez, Hymni i Flamurit, pe vremea când locuia în București. Cei mai mulți dintre acești intelectuali se refugiaseră în România din calea opreliștii otomane. În 1920 trăiau în București aproape 20.000 de albanezi. Azi mai trăiesc doar câteva sute. Majoritatea albanezilor bucureșteni sunt creștini ortodocși, dar există într-un număr mai mic și albanezi musulmani.

Comunitatea musulmană din București este formată atât din imigranți, cât și din populație autohtonă, ai cărei urmași au sosit de-a lungul timpului. Centrul vieții spirituale a musulmanilor bucureșteni a fost, de la începutul secolului al XX-lea, geamia București, construită în Parcul Carol I și mutată în timpul regimului comunist în zona Pieței Eroii Revoluției. Prima moschee din oraș construită după căderea regimului comunist este ar-Rahman, aflată pe Strada Munții Gurghiului din cartierul Crângași. Finalizată în 2002, moscheea este deschisă permanent și poate oficia orice ritual islamic.

Bucureștiul are și o comunitate chineză și un mic număr de refugiați de diferite naționalități (sirieni, pakistanezi, afgani, birmani, ucraineni și africani), care locuiesc în principal în cartiere‑dormitor precum Pantelimon.

Bucureștiul este cel mai mare centru economic al României. Regiunea Bucuresti-Ilfov a contribuit in anul 2018 cu 26,6% din PIB-ul la nivel național, respectiv 251.350 miliarde lei (54.013 miliarde euro).  În București se regăsește cea mai mare parte dintre ramurile economice specifice României, excluzând agricultura. 

Începând cu domeniul serviciilor și terminând cu construcțiile. Întreprinderile constructoare de mașini (utilaj greu, utilaj siderurgic, petrolier, mașini și utilaje agricole, locomotive, vagoane, avioane și elicoptere, autobuze). Industrie electrotehnică, electronică, mecanică fină, optică. Întreprinderi chimice, de materiale de construcție, de prelucrare a lemnului. Bucureștiul este un important nod feroviar, rutier și aerian.

Bucureștiul este principalul nod feroviar (nouă magistrale și o cale ferată de centură de 74 km) și rutier (șapte magistrale, numeroase autogări) al țării; tot aici se află aeroporturile „Băneasa” (inaugurat în 1920 pentru traficul intern) și „Otopeni” (inaugurat în 1970 pentru traficul internațional). Metroul bucureștean are patru linii magistrale, construite din 1974 și până în prezent, însumând circa 77 km lungime.

Sistemul de transport public din București este cel mai mare din România. Este compus din sistemul de metrou de 77 km operat de către Metrorex și rețeaua transportului de suprafață – autobuze (120 de linii), troleibuze (15 linii) și tramvaie (24 de linii) – operată de către RATB. Adițional, există și microbuze private care fac legătura cu comunele învecinate. În 2016, RATB a avut 438 de milioane de călătorii. 

Subsolul capitalei este traversat de patru magistrale (M1, M2, M3 și M4), M1 și M2 fiind cele mai mari și mai cuprinzătoare. M1 este magistrala care are conexiuni cu toate celelalte linii de metrou. Metroul reprezintă doar 5% din rețeaua de transport public și este folosit zilnic de aproape un sfert din populația zonei București-Ilfov, adică 600.000 de persoane.

Rețeaua de străzi a Capitalei cuprinde 5.340 de străzi, cu o lungime totală de 1.820 km și o suprafață totală de aproape 20.000 m². Aceasta este centrată în jurul unei serii de bulevarde de mare capacitate, care, în general, radiază din centrul orașului până la periferie. Axele principale (nord/sud, est/vest și nord-vest/sud-est) și două inele (interior și exterior) contribuie la reducerea aglomerației din trafic. Străzile în municipiu sunt de obicei înțesate în timpul orelor de vârf din cauza creșterii numărului de mașini în ultimii ani. În fiecare zi, peste un milion de vehicule circulă în interiorul orașului. Aceasta a rezultat în apariția gropilor, care acum sunt considerate ca fiind cea mai mare problemă de infrastructură a Bucureștiului. La acestea se adaugă lipsa spațiilor de parcare, dar și subdimensionarea infrastructurii pietonale.

Pe 17 iunie 2011, Pasajul Basarab a fost inaugurat și deschis traficului, completând astfel inelul interior al orașului. Construcția pasajului a durat cinci ani și astăzi este cel mai lung pod hobanat din România și cel mai lat astfel de pod din Europa. De la finalizare, traficul pe Podul Grant și în zona Gării de Nord a devenit considerabil mai fluid.

Bucureștiul este principalul nod al rețelei drumurilor naționale române, fiind punctul de începere pentru trei autostrăzi (A1 spre Pitești, A2 spre Constanța și A3 spre Ploiești) și nouă drumuri naționale (DN1 spre Oradea, DN1A spre Brașov, DN2 spre Suceava, DN3 spre Călărași, DN4 spre Oltenița, DN5 spre Giurgiu, DN6 spre Timișoara și Cenad, DN7 spre Nădlac și DN71 spre Sinaia).

Bucureștiul este nodul feroviar principal al companiei naționale Căile Ferate Române. Cea mai importantă stație feroviară este Gara de Nord din care pleacă și sosesc trenuri zilnice din diverse localități românești, precum și din orașe europene. Prin Gara de Nord trec zilnic 283 trenuri ale operatorului de stat CFR Călători și două ale operatorului privat Regiotrans. De asemenea, există și alte gări: Basarab, Băneasa, Obor, Progresul (închisă traficului de călători în 2006) și Titan Sud. Din oraș pornesc cinci magistrale feroviare: 300 (București–Oradea), 500 (București–Bacău–Suceava–Verești), 700 (București–Brăila–Galați), 800 (București–Constanța), 900 (București–Drobeta-Turnu Severin–Timișoara–Jimbolia) și trei linii secundare interoperabile: 901 (București–Pitești–Craiova), 902 (București–Giurgiu) și 903 (București–Oltenița).

În București există în prezent două aeroporturi funcționale: Aeroportul Internațional Henri Coandă (inițial „Otopeni”) și Aeroportul Internațional Aurel Vlaicu (inițial „Băneasa”). Henri Coandă este cel mai mare aeroport al României, deservind aproape 11 milioane de pasageri în 2016 și fiind centrul principal pentru operatorul național TAROM. De acolo pleacă și sosesc zilnic zboruri din alte orașe din România precum și numeroase alte aeroporturi din Europa, Americi, Asia și Africa. Cunoscut până în 2012 ca hub-ul low-cost al Bucureștiului, Aurel Vlaicu operează astăzi doar zboruri private.

Bucureștiul se situează pe malurile Dâmboviței, dar fiindcă acest râu nu este navigabil, orașul nu a funcționat niciodată ca port, rolul acesta fiind rezervat pentru alte orașe, precum Giurgiu și Oltenița, aceste orașe fiind amplasate la distanțe mici: 65, respectiv 62 de kilometri. În anul 2010, mai mulți politicieni au reluat ideea continuării construcțiilor la Canalul Dunăre–București, lung de 73 km, care va lega orașul cu Dunărea, prin canalizarea râurilor Dâmbovița și Argeș. Potrivit primarului Capitalei de atunci, Sorin Oprescu, canalul este finalizat în proporție de 65%. Totodată, ministrul Dezvoltării Regionale și Turismului, Elena Udrea, declara în iunie 2010 că intenționează să includă proiectul în Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării. Se așteaptă ca acest canal să devină o componentă importantă a infrastructurii de transport orășenești.

Bucureștiul are un statut special în țară, fiind singurul oraș care nu aparține niciunui județ. Totuși, populația sa este mai numeroasă decât a oricărui județ.

Primăria administrează orașul și este condusă de un Primar General. Puterea Primăriei Generale este la fel ca a oricărui consiliu județean din România. Primarul general, Nicușor Dan, a fost ales în 2020.

Ca toate celelalte consilii locale din România, consiliile sectoriale, consiliul general și primarii sunt aleși la fiecare patru ani de către locuitorii Bucureștiului. În plus, Bucureștiul are un prefect, numit de guvernul României. Prefectului nu i se permite să fie membru al unui partid politic și rolul acestuia este de a reprezenta guvernul la nivel municipal. Prefectul acționează ca o autoritate de legătură care facilitează implementarea planurilor naționale de dezvoltare și a programelor de guvernare la nivel local. Actualul Prefect al Bucureștiului este Traian Berbeceanu.

Bucureștiul este împărțit în șase sectoare, fiecare administrat de câte o Primărie de sector. Sectoarele sunt dispuse radial (și numerotate în sensul acelor de ceasornic), astfel încât fiecare să aibă în administrație o parte a centrului Bucureștiului. Împărțirea actuală pe sectoare a Bucureștiului este cea prevăzută de Decretul nr. 284/1979, în vigoare și în prezent.

Până în prezent, nu există un consens administrativ în legătură cu numărul de cartiere ale orașului, dar Planul Urbanistic General al Bucureștiului identifică 70 de cartiere diferite. Pe de altă parte, un studiu antropologic al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA) a identificat mai mult de 100.

Prima formă de organizare administrativă a Bucureștiului a fost cea a plășilor. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în 1798, existau cinci plăși: Târgul, Podul Mogoșoaiei, Târgul de afară, Broștenii și Gorganul. Acestor cinci plăși le corespundeau, la începutul secolului al XIX-lea, în timpul războiului ruso-turc (1806–1812), culorile sau „boielile”: Roșu, Galben, Negru, Albastru și Verde. Teritoriul numit Roșu, cel mai mic dintre cele cinci culori și cuprinzând centrul comercial și o porțiune îngustă pe malul drept al Dâmboviței, a fost desființat la începutul secolului al XX-lea. Teritoriul acestei culori a fost repartizat celorlalte patru. După reforme succesive, prin legea administrativă din 1950, cele patru culori s-au transformat în opt raioane, care au permis o administrație mai intensivă și au stimulat într-un mai mare grad inițiativele locale. Cele opt raioane ale Bucureștiului purtau următoarele denumiri: Grivița Roșie (1), 30 Decembrie (2), 1 Mai (3), 23 August (4), Tudor Vladimirescu (5), Nicolae Bălcescu (6), V. I. Lenin (7) și 16 Februarie (8).

Zona metropolitană București (abreviat ZMB) cuprinde actualmente aproximativ 2,4 milioane de locuitori (neoficial 3,4 milioane). Conform proiectelor Primăriei București, ZMB urmează să fie mărită astfel încât să cuprindă 94 de unități administrativ-teritoriale (84 de comune, opt orașe, municipiul Oltenița și municipiul București), întinse pe un teritoriu de 5.046,1 km².

Sistemul judiciar al Bucureștiului este similar cu cel al celorlalte județe. Fiecare dintre cele șase sectoare are propria judecătorie, în timp ce infracțiunile mai grave sunt direcționate Tribunalului București. Curtea de Apel București judecă recursurile la deciziile luate de judecătoriile și tribunalele Bucureștiului și a altor cinci județe învecinate (Teleorman, Ialomița, Giurgiu, Călărași și Ilfov). Bucureștiul este, de asemenea, sediul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curții Constituționale și Direcției Naționale Anticorupție.

Bucureștiul are o forță de poliție municipală, Poliția București, care este responsabilă de controlul criminalității în întregul oraș și operează 26 de secții. Poliția București își are sediul central pe Calea Victoriei, în centrul orașului. Începând cu anul 2004, fiecare primărie de sector are, de asemenea, sub administrația sa o poliție comunitară, care se ocupă de problemele comunității locale. În București se află și inspectoratele generale ale Jandarmeriei și ale Poliției Române.

Rata criminalității în București este destul de scăzută în comparație cu alte capitale europene, numărul total al infracțiunilor scăzând cu 9% între 2015 și 2016. În 2017, rata criminalității era de 28,92%, sub Madrid, Amsterdam, Berlin, Moscova, Stockholm, Londra, Paris și Roma, Bucureștiul menținându-se ca una dintre cele mai sigure capitale europene. Rata crimelor violente rămâne scăzută, cu 31 de crime înregistrate în 2014, toate fiind soluționate.

Deși în anii 2000 au avut loc o serie de acțiuni ale poliției împotriva unor grupări infracționale, cum ar fi clanul Cămătaru, criminalitatea organizată are, în general, un impact redus asupra vieții publice. Infracțiunile minore sunt mai frecvente, în special sub forma furtului din buzunare sau genți, și au loc de cele mai multe ori în rețeaua de transport public a orașului. Cu toate acestea, furtul s-a redus cu 11% în 2016 față de anul precedent. Infracționalitatea este mai ridicată în cartierele sudice ale orașului, în special în Rahova și Ferentari, zone dezavantajate din punct de vedere social.

Deși prezența copiilor străzii a fost o problemă în București în anii 1990, numărul lor a scăzut în ultimii ani, situându-se acum la sau sub media marilor orașe europene. Un documentar numit Children Underground și nominalizat la Oscar a ilustrat viața copiilor străzii români în 2001. Aproximativ 1.100 de persoane încă locuiesc pe străzile Bucureștiului, 41% dintre ele fiind minore. Multe sunt exploatate, practică cerșetoria sau prostituția.

Conform studiilor despre calitatea vieții în orașele lumii, emise anual de firma de consultanță Mercer, Bucureștii se aflau pe locul 94 în topul mondial al calității vieții, în anul 2001, și au coborât pe locul 108 în anul 2009. Bucureștiul este astfel pe penultimul loc în topul calității vieții, între capitalele Uniunii Europene, pe ultimul loc fiind capitala bulgară, Sofia.

Viața culturală a Bucureștiului este un melanj bogat între cultura tradițională (elitistă) – reprezentată de un sector consistent de arte ale spectacolului (teatru, operă, dans și muzică), dar și de o rețea extinsă și diversă de muzee –, o cultură de masă (recreere) – reprezentată de un număr tot mai mare de festivaluri, concerte și evenimente în aer liber – și o scenă a artelor contemporane cu dezvoltare rapidă.

În București își au sediul Parlamentul (găzduit în Palatul Parlamentului sau Casa Poporului), Guvernul și Președinția României. De asemenea, își au sediul numeroase instituții de cultură, precum: Academia Română (fondată în 1866), peste 60 de institute de cercetare, Universitatea, Institutul Politehnic, Institutul de Medicină, alte numeroase institute de învățământ superior, mari biblioteci (Biblioteca Academiei, Biblioteca Națională, Biblioteca Centrală Universitară, printre altele) ș.a.m.d.

O serie de festivaluri culturale se desfășoară în București pe tot parcursul anului, însă majoritatea festivalurilor au loc în iunie, iulie și august. Societatea culturală „Ateneul Român” organizează Festivalul „George Enescu” în diferite locații din București în septembrie, la fiecare trei ani. Ediția inaugurală a avut loc în 1958, iar astăzi este cel mai important festival de muzică clasică și contemporană găzduit de România, reunind interpreți și orchestre din întreaga lume. Lansat în 2010 de către Muzeul Național al Literaturii Române, Festivalul Internațional de Poezie, unul dintre cele mai importante festivaluri de gen din România, a atras în 2016 peste 100 de poeți din 30 de țări. Cel mai longeviv eveniment dedicat cărții din România, Târgul Internațional Gaudeamus, are loc tot în București și este vizitat anual de peste 125.000 de cititori. Există și festivaluri dedicate dansului, artelor vizuale (din 2005, Bucureștiul are propria bienală), dar și muzicii de orice gen, de la jazz la rock și muzică electronică. Notabile sunt Summer Well, desfășurat anual pe domeniul Știrbey din Buftea, B'Estfest și TimeShift, ambele organizate la Romexpo.

În ultimii ani s-a constatat o creștere a numărului de festivaluri dedicate teatrului și cinematografiei. Printre acestea se numără Festivalul Național de Teatru, Festivalul Internațional de Teatru de Stradă, Bucharest International Experimental Film Festival și Festivalul Filmului European. De asemenea, Bucureștiul este gazda unuia dintre cele mai importante festivaluri de film de animație din Europa, Anim'est. În 2004, Bucureștiul s-a impus în circuitul festivalurilor de film importante din Europa de Est cu Festivalul Internațional de Film București, un eveniment recunoscut pe scară largă în Europa, având ca invitați de onoare nume sonore în industria cinematografică: Andrei Koncealovski, Danis Tanović, Nikita Mihalkov, Rutger Hauer, Jerzy Skolimowski, Jan Harlan, Radu Mihăileanu etc.

Datorită creșterii comunității chineze din oraș, în februarie 2005, Primăria Capitalei a organizat un festival tematic cu ocazia Anului Nou Chinezesc în Parcul Nichita Stănescu. De atunci, comunitățile thailandeză, turcă, greacă sau armeană au organizat diverse festivaluri culinare sau culturale în oraș.

În 2005, Bucureștiul a devenit primul oraș din sud-estul Europei care a găzduit CowParade, amplu eveniment de artă urbană. Cu ocazia festivalului, zeci de sculpturi multicolore înfățișând văcuțe au putut fi admirate în tot orașul.

Cultura tradițională românească continuă să aibă o influență majoră în arte, precum teatru, film și muzică. Bucureștiul are două muzee etnografice de renume internațional: Muzeul Țăranului Român și Muzeul Satului, unul dintre cele mai mari muzee în aer liber din țară.

Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, situat în Parcul Herăstrău, acoperă o suprafață de 14 ha și conține peste 380 de monumente de arhitectură tradițională din toate colțurile țării. Muzeul Satului este, de asemenea, cel mai vizitat obiectiv cultural din România.

Muzeul Țăranului Român a fost declarat în 1996 Muzeul European al Anului. Patronat de Ministerul Culturii, muzeul conservă și expune numeroase colecții de obiecte și monumente ale culturii materiale și spirituale. Muzeul deține una dintre cele mai bogate colecții de obiecte țărănești din România, cu un patrimoniu evaluat la peste 90.000 de piese organizate în mai multe colecții: ceramică, port, textile, obiecte din lemn, religioase, obiceiuri etc.

Muzeul Național de Istorie a României este un alt muzeu important din București, care conține o colecție de artefacte care detaliază istoria și cultura românească din preistorie și până în epoca modernă.

Bucureștiul păstrează numeroase monumente de artă religioasă și medievală, printre care o serie de biserici și mănăstiri datând din secolul al XVI-lea, de când orașul a devenit reședință statornică a voievozilor munteni.

Bucureștiul este sediul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, una dintre bisericile ortodoxe orientale în comuniune cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, dar și a subdiviziunilor sale, Mitropolia Munteniei și Dobrogei și Arhiepiscopia Bucureștilor. Credincioșii ortodocși îl consideră pe Dimitrie cel Nou Basarabov sfântul protector al orașului. În București există 248 de lăcașuri de cult ortodoxe. Cea mai veche dintre ele, Biserica Sf. Anton, se află situată în complexul Curtea Veche. Numită și Biserica Domnească, aceasta a fost zidită de domnitorul Mircea Ciobanul în anul 1559. Astăzi găzduiește moaștele sfântului Antonie cel Mare, aduse în 2017 de la abația Sf. Antonie din regiunea franceză Dauphiné. Una dintre cele mai mici și mai reprezentative biserici din București este Biserica Bucur Ciobanul. Deși nu are o datare exactă, biserica este considerată una dintre cele mai vechi din oraș, a cărui întemeietor ar fi chiar Bucur, cel de la care își trag numele atât biserica, cât și Bucureștiul. La polul opus, cel mai mare lăcaș de cult ortodox din București este Catedrala Sf. Spiridon Nou, a cărei pictură interioară a fost executată de Gheorghe Tattarescu. În 2010 au început lucrările de construcție la Catedrala Mântuirii Neamului Românesc. Situată în apropierea Palatului Parlamentului, catedrala va avea o capacitate de 5.000 de persoane și o înălțime de 120 m, devenind astfel cea mai mare biserică ortodoxă din lume.

Orașul este centrul și altor organizații creștine din România, printre care Arhidieceza Romano-Catolică, înființată în 1883, și Eparhia Greco-Catolică „Sf. Vasile cel Mare”, înființată în 2014.

În București mai există astăzi șase sinagogi, din cele câteva zeci existente înaintea rebeliunii legionare din 1941, cutremurului din 1977 și demolărilor sistematice din anii 1980. Printre acestea se numără Templul Coral, Sinagoga Mare și Templul Unirea Sfântă. Ultimul a fost transformat în Muzeul de Istorie a Evreilor din România „Șef rabin dr. Moses Rosen”, în timp ce Templul Coral și Sinagoga Mare încă oficiază slujbe regulate.

Substanța medievală a Bucureștiului a fost de-a lungul timpului grav afectată de distrugeri și incendii. În plus, orașul a pierdut în mod tragic o serie de monumente, mai ales biserici, și în decursul campaniei de „urbanism” inițiate în secolul trecut de Nicolae Ceaușescu. Din nucleul orașului medieval de pe malurile Dâmboviței s-au păstrat vestigiile Curții Vechi (sec. XV–XVI) cu Biserica Domnească „Buna Vestire”, care datează probabil din vremea lui Mircea Ciobanul (d. 1559).

Strada Lipscani, în jurul căreia se desfășoară ceea ce este considerat centrul istoric al Bucureștiului, a fost atestată pentru prima dată în 1589 sub numele de „Ulița Mare”. Numele de astăzi îl primește în 1947 de la negustorii ce comercializau mărfuri aduse de la Lipsca (astăzi Leipzig). Clădirile de pe strada Lipscani au fost ridicate preponderent în secolul al XIX-lea în stilul neoclasic și neobaroc, fiind naționalizate în anul 1948. În anii 1980, regimul comunist le-a dat în folosință unor locatari ce le-au adus într-o stare deplorabilă. Lipscaniul este una din străzile Bucureștiului care are cele mai multe obiective pe Lista monumentelor istorice (peste 30), reunite sub titulatura Ansamblul de arhitectură „Strada Lipscani”. Din 2005, zona Lipscani este doar pietonală și este în curs de restaurare. Pe lângă clădirile de secol XIX, pe strada Lipscani s-au păstrat o serie de hanuri, notabile fiind Hanul Gabroveni (cel mai vechi dintre ele și restaurat în 2014), Hanul lui Manuc (1808) și Hanul cu Tei (1833).

Mănăstirea Radu Vodă a fost ridicată pe vremea lui Alexandru al II-lea Mircea, dar a fost distrusă deja în 1595 de Sinan Pașa, pentru a fi în secolul al XVII-lea reconstruită și fortificată de către Radu Mihnea și Alexandru Coconul. Atât elementele tradiționale (planul triconc, turla pe naos), cât și pronaosul supralărgit, încununat de trei turle, sunt influențate de formele bisericii mănăstirii din Curtea de Argeș. Din ansamblul mănăstirii Mihai Vodă, ctitoria lui Mihai Viteazul, s-a păstrat doar biserica. Construcția a fost, împreună cu turnul-clopotniță din secolele XVI–XVIII, translată din fosta incintă monastică în 1986. Clădirea mănăstirii, care adăpostise până atunci Arhivele Statului, a fost distrusă. Din secolul al XVI-lea datează și biserica mănăstirii Mărcuța, o ctitorie pe plan triconc cu turlă pe naos a marelui vistier Dan. În 1733 biserica a fost reînnoită și împodobită cu picturi murale, iar din 1945 până în 1957 ea a fost restaurată. Alte importante mărturii ale secolului al XVI-lea, biserica Alba-Postăvari și biserica Spirea Veche, au fost distruse în primăvara lui 1984.

În epoca lui Matei Basarab a fost rezidită Mănăstirea Plumbuita (1647) după modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632 împotriva turcilor. Din Casa Domnească construită atunci s-a păstrat doar o latură interioară a curții. Biserica de plan triconc fusese ridicată pe vremea lui Mihnea al II-lea Turcitul, dar suferise în 1595 mari distrugeri.

Biserica Patriarhiei cu hramul Sf. Dimitrie cel Nou, ridicată sub domnia lui Constantin Șerban, dezvoltă modelul dat de biserica episcopală din Curtea de Argeș, folosind proporții mai masive, mai ales în cazul unui monumental pridvor vestic. După mutarea mitropoliei de la Târgoviște la București în 1668, ea a devenit Catedrală Mitropolitană, și în 1925, după ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie, Catedrală Patriarhală. În apropierea acestei biserici se află ansamblul reședinței mitropolitane, dispus în pantă pe Dealul Viilor. În incinta acestui complex s-au păstrat unele construcții din 1698, aparținând fostei mănăstiri, printre care se numără poarta principală a edificiului, un paraclis cu galerie și treptele care duc spre portal. Acestea au fost reînnoite în 1723.

Mănăstirea Cotroceni din 1679 a fost complet demolată în 1985. Ea adăpostea mormântul lui Șerban Cantacuzino. Biserica ei se distingea prin proporțiile armonioase și printr-o tâmplă bogat ornamentată. Tot o ctitorie a domnitorului Șerban Cantacuzino este și Biserica Doamnei (1683), care conține un ansamblu de pictură murală executat de zugravii Constantinos și Ioan.

Unul din monumentele importante ale stilului brâncovenesc este biserica mănăstirii Antim (1713–1715), o ctitorie a mitropolitului Antim Ivireanul. Perioada clasică a stilului este reprezentată aici de o ornamentică bogată, caracterizată de motive florale, de un pridvor monumental purtat de coloane și de un fronton semicircular care denotă influența barocului italian. Aripile de nord și de est ale edificiului monastic au fost demolate în 1984. În epoca brâncovenească este întemeiat de spătarul Mihai Cantacuzino și Spitalul Colțea (1702), prima instituție spitalicească din Țara Românească. Alte monumente ale stilului brâncovenesc clasic sunt: Biserica Fundenii Doamnei (1699), Palatul Mogoșoaia (1702) și Biserica Colțea (1695–1702), din ansamblul căreia s-a păstrat paraclisul din 1701–1702, ancadramentul cu decor dens al ușii spre pronaos, precum și canaturile din lemn ale acestei uși. O fază târzie a stilului brâncovenesc era reprezentată de Mănăstirea Văcărești (1716–1722), o ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat distrusă în ultimii ani ai dictaturii comuniste. Lăcașul monastic avea o ornamentică deosebit de bogată și era considerat drept o sinteză a arhitecturii sacrale tradițional românești. Alte monumente ale acestei epoci sunt Biserica Kretzulescu (1722) și Biserica Stavropoleos (1724–1730), cu un pridvor bogat ornamentat. Din vremea lui Constantin Brâncoveanu datează și viitoarea Cale a Victoriei, stradă numită inițial Podul Mogoșoaiei, deoarece făcea legătura între reședința domnească de la poalele dealului Mitropoliei și palatul de la Mogoșoaia.

Secolele XVIII și XIX constituie pentru arhitectura Bucureștiului perioada unei mari înfloriri. După o perioadă de tranziție, reprezentată prin bisericile Sf. Elefterie (1743) și Olari (1758) care continuă parțial formele tradiționale ale epocii brâncovenești, apar primele edificii construite în stil neoclasic (Palatul Ghica Tei, 1822) sau neogotic (Palatul Suțu din 1833 și Biserica Sf. Spiridon Nou din 1852–1858). Din punct de vedere urbanistic, Bucureștiul a cunoscut sub domnitorii fanarioți, deci până în 1821, și o puternică influență orientală, evidentă mai ales în amenajarea piețelor după modelul constantinopolitan, a așa-numitelor maidane, și în arhitectura caselor particulare și a celebrelor hanuri. Reprezentativ pentru aceste influențe este Hanul lui Manuc, construit în 1808 de către un negustor armean.

Influența Parisului și a școlii franceze de arhitectură devine hotărâtoare odată cu desăvârșirea Palatului Știrbei de către arhitectul francez Michel Sanjouand în 1835. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea planul orașului căpătă treptat, și datorită proiectelor urbanistice inițiate de Sanjouand, un caracter reprezentativ prin formarea unui centru circular, trasarea unor magistrale largi, ridicarea de edificii monumentale pentru instituțiile din administrație și cultură, precum și prin amenajarea unor areale întinse ca parcuri. Astfel, parcul central al Bucureștiului, Cișmigiul, ia ființă la mijlocul secolului, după proiectele arhitectului peisagist german Carl Friedrich Wilhelm Meyer. Acesta va contribui și la continuarea Șoselei Kiseleff, care prelungea Calea Victoriei spre nord încă din 1832. Din păcate, noile curente în arhitectură au dus și la demolarea unor biserici, mănăstiri și hanuri medievale, precum și la impunerea cu orice preț a canonului francez în restaurare și reconstrucție. Clădirile „micului Paris” au schimbat aspectul vechiului oraș, din care s-au păstrat mai ales spațiile subterane greu de recuperat datorită impunerii unei noi structuri urbanistice. Numeroși arhitecți francezi au contribuit la impunerea neoclasicismului, apoi a romantismului și a eclectismului de școală franceză. Astfel, Palatul Băncii Naționale (corpul vechi) este o operă din 1883–1885 a arhitecților Joseph Cassien-Bernard și Albert Galleron. După planurile lui Paul Gottereau s-a construit Casa de Economii și Consemnațiuni de pe Calea Victoriei, cu o alură de catedrală eclectistă purtând o cupolă centrală de sticlă și metal, care îi conferă transparență. Același Gottereau a proiectat și clădirea Fundațiilor Regale, astăzi unul dintre corpurile Bibliotecii Centrale Universitare.

Ion Mincu a fost inițial un promotor al școlii franceze de arhitectură, datorită anilor de studii petrecuți la Paris. Palatul Curții Supreme de Justiție, o operă din această perioadă a lui A. Ballu la care a colaborat Mincu, a devenit azi, după o perioadă îndelungată de renovare, sediul Curții de Apel București și a Judecătoriei Sectorului 5. Remarcabile mai sunt Catedrala Sfântul Iosif, construită de Friedrich Schmidt în stil neogotic, și Ateneul Român, conceput de Constantin Baicoianu și Albert Galleron și construit între 1885 și 1888. Ateneul este o clădire caracteristică pentru stilul eclectic al capitalei, bazat pe structuri clasiciste, așa cum a fost el cultivat în Franța.

Acest stil a prevalat și în arhitectura de la începutul secolului al XX-lea în București, în pofida diverselor curente secesioniste ale vremii. Astfel, fostul Palat al Poștelor, azi Muzeul Național de Istorie a României, construit în anul 1900 după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu, are un pridvor masiv de ordin pseudodoric, un parament cu rustica și diverse elemente decorative datorate în parte renașterii, în parte clasicismului. Un concept asemănător a stat la baza fostului Palat al Parlamentului (1907), azi Palatul Patriarhiei, după planurile lui Dimitrie Maimarolu. Clădirea Primăriei Municipiului București, ridicată între anii 1906 și 1910 de Petre Antonescu, ilustrează anumite tendințe retrospective ale începutului de secol, care vizau o renaștere a tradițiilor naționale în arhitectură, mai ales a stilului brâncovenesc. Idealul unei școli de arhitectură neoromânească se face remarcat și în opera lui Ion Mincu, de pildă în „Bufetul de la Șosea” de pe Șoseaua Kiseleff din 1892. Tradiția arhitecturală moldovenească l-a inspirat pe arhitectul Nicolae Ghica-Budești, de exemplu în Muzeul de Etnografie, Artă Națională, Artă Decorativă și Industrială, azi Muzeul Țăranului Român, construit în etape între anii 1912 și 1939.

Stilul neoromânesc nu a putut însă depăși canonul francez, reprezentat în primele decenii ale secolului de Palatul Regal al arhitectului Nicolae Nenciulescu, azi Muzeul Național de Artă al României, o construcție alcătuită dintr-un corp central și două aripi laterale care expunea un nu tocmai riguros neoclasicism, și de Arcul de Triumf, o operă a arhitectului Petre Antonescu. În anii '30 își fac apariția primele modernisme ale secolului; astfel, cu Palatul Telefoanelor se ridică pe Calea Victoriei un mic zgârie-nori de tip american. În anii '50 ai secolului al XX-lea au fost ridicate în centru unele clădiri reprezentative ale noii puteri, de exemplu Casa Scânteii (1956) sau Opera Română (1953). Opera, deși după un proiect stalinist, expune elementele de eclectism tipice pentru sfârșitul secolului al XIX-lea. De asemenea, în primul deceniu al dictaturii comuniste suprafața orașului s-a mărit în mod semnificativ prin construcția de noi cartiere de locuințe, care aveau parțial caracterul de oraș-satelit: Balta Albă, Drumul Taberei, Floreasca, Pajura, Berceni, Grivița. În primii ani ai lui Ceaușescu arhitectura s-a putut elibera în mare măsură de canonul stalinist.

Între 1968 și 1970 a fost edificat Hotelul Intercontinental, până în 2004 cea mai înaltă construcție-turn din România, și tot în 1970 a fost terminată noua clădire a Teatrului Național, a cărei modernism a fost ulterior denaturat, la ordinul lui Ceaușescu, prin fațade cu arcade. Epoca lui Nicolae Ceaușescu a adus cu sine schimbări grave în structura urbanistică a capitalei. Construirea unui nou palat prezidențial și a Bulevardului Victoriei Socialismului s-a făcut cu prețul distrugerii vechilor cartiere Uranus, Izvor, Rahova și Antim. Foarte contestată în noul ansamblu este Casa Poporului a arhitectei Anca Petrescu, azi sediu al Parlamentului României. Lucrările la acest edificiu megaloman, care se întinde pe o suprafață de 350.000 m², au început în anul 1984. Construcției i se impută lipsa de unitate stilistică și proporțiile care ignoră modelul clasicist după care se orientează de fapt.

De la căderea comunismului în 1989, multe clădiri din epoca comunistă au fost renovate, modernizate și folosite în alte scopuri. Poate cel mai bun exemplu în acest sens este transformarea așa-numitelor „circuri ale foamei”, foste complexe agroalimentare neterminate, în mall-uri și centre comerciale. Centre comerciale moderne precum Unirea Shopping Center, București Mall sau Plaza Romania au apărut pe structurile preexistente ale fostelor „circuri ale foamei”. Un alt exemplu este transformarea unei vechi construcții utilitare din Centrul Civic în hotelul Marriott de astăzi. Acest proces a fost accelerat după 2000, când orașul a trecut printr-o perioadă de boom imobiliar, iar multe clădiri comuniste din centrul Bucureștiului au devenit ținta investitorilor imobiliari datorită locației lor. Multe blocuri de apartamente din epoca comunistă au fost, de asemenea, renovate pentru a îmbunătăți aspectul urban.

Legea impune păstrarea și consolidarea clădirilor cu valoare istorică. Multe construcții îmbină astfel rămășițe ale unor clădiri istorice cu arhitectura de secol XXI, unde oțelul și sticla predomină. Cu toate acestea, mulți arhitecți le consideră un kitsch urban. Exemple în acest sens sunt sediul Uniunii Arhitecților din România (poreclită de locuitori „clădirea cyborg”), hotelul Novotel, Metropolis Center, spațiile de birouri de pe Splaiul Unirii, The Ark (fosta Bursă de Mărfuri) și Biblioteca Națională.

În ultimul deceniu au fost construite o serie de clădiri de birouri înalte, în special în zonele de nord și de est ale orașului. Cea mai înaltă clădire din București și totodată cea mai înaltă din țară este Sky Tower, parte a Floreasca City Center. Finalizată în 2013, clădirea măsoară 137 de metri înălțime. Alte exemple de clădiri înalte construite după 2000 includ: Globalworth Tower (118 m), Tower Center International (106 m), Bucharest Financial Plaza (83 m), BRD-GSG Tower (82 m), Nusco Tower (80 m), Euro Tower (80 m), Charles de Gaulle Plaza (80 m), Cathedral Plaza (75 m), City Gate Towers (75 m), Millennium Business Center (72 m) etc. În ciuda acestei dezvoltări pe verticală, arhitecții români evită să proiecteze clădiri foarte înalte din cauza vulnerabilității la cutremure.

Pe lângă clădirile de afaceri și instituții, s-au construit și clădiri de apartamente și garsoniere, dintre care multe sunt complexe rezidențiale înalte și comunități rezidențiale suburbane. Exemple de astfel de complexe sunt Asmita Gardens și Doamna Ghica Plaza. Acestea sunt din ce în ce mai vizibile în nordul Bucureștiului, care este mai puțin populat și găzduiește locuitori din clasele de mijloc și superioară datorită procesului de gentrificare.

Bucureștiul este un puternic centru universitar, cu 120 de licee și 33 de universități publice și private și campusuri universitare, care atrag elevi și studenți din toată țara.

În anul 2014, în București funcționau 17 unități de învățământ superior public (finanțate de stat), dintre care cele mai mari sunt Universitatea din București, Academia de Studii Economice, Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, Școala Națională de Studii Politice și Administrative și Universitatea Politehnica. La acestea se adaugă alte 22 de universități private, cum ar fi Universitatea Româno-Americană și Universitatea Spiru Haret, ultima fiind cea mai mare din Europa, cu peste 302.000 de studenți înscriși în 2009. Universitățile private au o reputație mixtă datorită neregulilor din procesul educațional și integrității compromise.

Primele instituții de învățământ modern au fost Academia Domnească, înființată în 1694 și reformată în 1864 pentru a forma actuala Universitate din București, și Colegiul Național Sf. Sava, ambele fiind printre cele mai prestigioase de genul lor din România. Una dintre cele mai importante universități din România și sud-estul Europei, Universitatea din București este prima instituție academică românească care a intrat în topul QS World University Rankings al celor mai bune 600 de universități din lume.

Capitala are și 378 de biblioteci (publice, municipale, universitare), iar evenimente anuale precum „Nocturna bibliotecilor” au popularizat cititul în rândul bucureștenilor. Biblioteca Națională, al cărei nou sediu a fost inaugurat în 2012, este cea mai mare din țară, dispunând de 14 săli de lectură și nu mai puțin de nouă milioane de cărți. Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” se remarcă și ea ca una dintre cele mai mari biblioteci din București. Aproape 300.000 de cititori accesează anual cele peste 2,3 milioane de volume ale bibliotecii.

În București, în anul 2015, la fiecare 100.000 de locuitori există 654 de medici, 90,7 medici de familie și 563,3 medici specialiști. Adițional, din datele oferite de INS, au fost identificate 1.355 de cabinete medicale de familie dintre care două sunt de stat, restul fiind în proprietate privată. Numărul total al medicilor este într-o creștere constantă în ultimii ani. Conform datelor INS, în 2013 în București lucrau 11.488 de medici, în 2014 11.904, pentru ca numărul lor să ajungă, în 2015, la 12.092.

În București sunt 93 de spitale din care 50 sunt publice. Unul dintre cele mai moderne spitale din Capitală este Spitalul Clinic Colțea, care a fost reamenajat după o investiție de 90 de milioane de dolari în 2011. Spitalul Colțea este și cel mai vechi din București, fiind înființat de spătarul Mihai Cantacuzino la 14 decembrie 1704. Spitalul actual a fost construit între 1867–1888 de arhitectul Joseph Schiffler, de origine olandeză. Astăzi, în Spitalul Colțea sunt diverse secții medicale printre care medicină internă, chirurgie generală, oncologie medicală, radioterapie, hematologie, ORL, ATI, alături de diferite laboratoare și de ambulatoriul integrat cu cabinetele de specialitate, de colective de cercetare științifică și de o bază activă de învățământ medical.

Alte spitale sau clinici din București sunt Spitalul Universitar de Urgență, Spitalul Clinic de Urgență Floreasca (ambele încadrate de Ministerul Sănătății în categoria I de competență), Institutul Clinic Fundeni, Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni”, Spitalul Militar Central etc.

Printre cele mai cunoscute persoane născute în Capitală se pot enumera:

Hărți




#Article 42: DVD (3736 words)


DVD (engleză Digital Video Disc sau Digital Versatile Disc) este un mediu de stocare optic succesor al CD-ului, cu o capacitate de aproape 7 ori mai mare, lărgind aria de aplicație a acestora. DVD permite stocarea de filme în format digital de înaltă fidelitate pe suport de tip disc compact. Discurile DVD au fost introduse în Japonia și Coreea în 1996, iar în SUA și Europa în 1997.

La începutul anilor '90 au fost dezvoltate două medii optice de stocare cu densitate mare: pe de o parte discul MultiMedia, susținut de Philips și Sony, iar pe de altă parte era discul SuperDensity, care avea ca susținători pe Toshiba, Time Warner, Hitachi etc. În cele din urmă, cu intervenția celor de la IBM, s-a ajuns la o înțelegere, așa că cei de la Sony și Philips au renunțat la ideea lor de disc MultiMedia, pentru a fi de acord cu discul SuperDensity. După ce s-au adus noului produs mici îmbunătățiri pentru protecție împotriva zgârieturilor, acesta a fost lansat cu o capacitate de stocare de 4.7 GB, chiar dacă proiectul inițial era de 5GB. 

DVD-ul a fost anunțat oficial în septembrie 1995. Prima versiune a specificațiilor DVD a fost publicată în septembrie 1996, iar primele discuri și DVD playere au apărut în noiembrie 1996 în Japonia și în martie 1997 în S.U.A. 

În anul 1995 a fost fondat DVD Consortium, o asociație de 10 companii fondatoare din domeniile tehnicii digitale și producției de film (Sony, Philips, Hitachi, JVC, Matsushita, Mitsubishi, Pioneer, Thomson, Toshiba și Time Warner). Obiectivele principale ale acestei organizații sunt dezvoltarea și promovarea formatului DVD, elaborarea specificațiilor convenite, precum și licențierea întreprinderilor din domeniul tehnologiei DVD. La sfârșitul anului 1995,  s-a ajuns la un acord și s-a aprobat caietul de sarcini al unui standard DVD, inclusiv următoarele puncte cheie:

În 1996, au fost publicate specificații pentru formatele DVD-ROM și DVD-Video v.1.0, iar la sfârșitul anului 1996 primele DVD playere au fost vândute în Japonia. Din 1997, au începutvânzările pe scară largă de DVD-uri în toată America (un an mai târziu în Europa), iar DVD Consortium a fost schimbat în DVD Forum, făcându-l deschis pentru noi membri. În prezent, forumul reunește peste 200 de membri (dintre care peste 20 sunt europeni), iar pe lângă cele 10 companii inițiale, comitetul de reglementare include încă 7: IBM, Intel, NEC, Sharp, LG Electronics, Samsung, Institutul de Cercetări Industriale din Taiwan. 

DVD Forum este format din 8 grupuri în următoarele domenii:

De asemenea, comisii pentru verificarea discurilor DVD, DVD playere și promovarea funcției efective a formatului DVD în cadrul forumului.

La fel ca la CD-uri, principiul de functionare al DVD-urilor este relativ simplu: un fascicul laser este reflectat cu o intensitate diferita de micile pit-uri si land-uri de pe suprafata discului; in functie de aceasta intensitate, semnalul este interpretat ca 0 si 1, binar.

Un disc DVD arată la fel ca un CD normal, având diametrul de 120 mm și grosimea de 1,2 mm, cu singura diferență că are un alt logo imprimat pe fața inactivă. Inițial, lungimea de undă a laserului de citire s-a plasat în intervalul 635-650 nm (în domeniul roșu din spectrul vizibil), față de valoarea de 780 nm la CD (în domeniul infraroșu).

Deosebirea esențială constă în faptul că DVD-ul este mult mai fin realizat, el fiind compus din două substraturi, cu o grosime de 0,6 mm, jumătate din grosimea stratului unui CD, iar dimensiunile pentru pit-uri și land-uri, ca și distanța dintre acestea, sunt mult mai mici. Substratul de grosime 0,6 mm al unui DVD poate conține două straturi reflexive (două rânduri de pit-uri și land-uri), iar aplicarea unei raze laser cu o lungime de undă diferită face posibilă citirea celor două straturi în mod independent, fără a amesteca informațiile stocate. Pentru că dimensiunea substratului este atât de mică, este posibil ca discul să fie compus din două fețe cu două substraturi suprapuse, făcând posibilă citirea acestuia pe ambele părți, ca în cazul discului de vinil. Capacitatea totală ajungând astfel la aproximativ 17,6 GB. Această capacitate este de 27 de ori mai mare față de cea a unui disc CD-ROM. 

Citirea informației de pe un substrat sau de pe celălalt se face prin focalizarea fascicolului laser. Când raza laser nu este focalizată, aceasta cuprinde o arie mai largă și aparatul nu o percepe. Raza citește doar stratul asupra căruia este exact focalizată. Pista spiralată a DVD-ului este ștanțată mult mai strâns pentru a-i conferi o capacitate mai mare, șanțurile fiind situate la o distanță de 0,74 micrometri. Laserul care citește discul are o lungime de undă de 635 până la 650 nanometri.

Pentru citirea discurilor DVD, sunt necesare lasere care produc raze cu o lungime de undă mai mică, având mecanisme de focalizare mai precise. Focalizarea mai precisă este de fapt cea care permite înregistrarea datelor pe două straturi. Pentru citirea celui de-al doilea strat, se realizează focalizarea fasciculului în adâncimea discului, unde se află acest strat.

Discul are o viteză liniară constantă de 3,49 m/s, mai mică decât a CD-urilor. Ca rezultat, viteza de rotație variază de la 600 rpm în marginea exterioară la 120 rpm în interiorul discului. Un bit ocupă 0,4 micrometri, deci rata de transfer a datelor este de 1108 Mbit/s. În termenii vitezei pentru CD, viteza de bază a DVD-ului este de la 7x la 8x.

HDTV tuner) etc, într-un flux de date simplificat. Unitatea DVD player folosește în timpul citirii un decodificator adecvat.

Există trei versiuni principale ale formatului DVD:

Există, de asemenea, mai multe formate speciale pentru console de jocuri, cum ar fi Sony PlayStation 2 și Microsoft Xbox.

Este un DVD pentru multimedia ce a început să înlocuiască clasicul CD-ROM. Furnizează un mediu de stocare de dimensiuni mari (4,7 până la 17 GB de date). DVD-ROM conține diverse tipuri de date și este interpretat de o unitate DVD-ROM Drive conectată la calculator. 

Un DVD-ROM poate fi DVD-Video, DVD-Audio sau un disc pentru PC cu aplicații specifice (jocuri video, sisteme de operare, programe software. 
Diferența între DVD-Video și DVD-ROM este oarecum similară cu diferența dintre CD-Audio și CD-ROM.

Cel mai utilizat dintre toate formatele DVD, este un disc special creat pentru stocarea și vizionarea filmelor. Introducerea discurilor DVD-Video are numeroase implicații pentru industria cinematografică, studiourile de filme fiind profund implicate în crearea standardului DVD-Video. Formatul a apărut în Japonia la 1 noiembrie 1996, în S.U.A. la 24 martie 1997, în Canada, America Centrală și Indonezia la sfârșitul anului 1997, și în Europa, Asia, Australia și Africa în 1998. Apariția discurilor DVD ca medii de stocare a imaginilor video sub formă digitală a avut ca efect reducerea costurilor de stocare și distribuție a imaginilor video.

Un disc DVD-Video conține o pistă de informații video digitale comprimate prin metoda MPEG-2, cu o rată de biți constantă (CBR – Constant Bitrate) sau variabilă (VBR – Variable Bitrate). Sunt utilizate sistemele video NTSC cu 525 linii, 29,97 cadre/s (mod întrețesut - “interlaced”), și PAL/SECAM (625 linii, 25 cadre/s (mod întrețesut). Sunt tipice de asemenea imaginile cu 24 cadre/s, în mod progresiv (neîntrețesut), provenite din filme.

La o rată medie de 4,7 Mbit/s (3,5 Mbit/s pentru video și 1,2 Mbit/s pentru trei piste audio cu câte 5.1 canale), un disc DVD cu un singur strat poate conține în jur de 135 minute. Un disc cu două straturi poate conține un film de două ore redat la o rată de 9,5 Mbiți/s (apropiată de limita maximă de 11,08 Mbit/s).

Un disc DVD-Video poate conține până la 8 piste audio. Fiecare pistă poate avea unul din următoarele trei formate:

Sunt prevăzute alte două formate opționale: Digital Theater Systems (DTS) și Sony Dynamic Digital Sound (SDDS). Ambele necesită decodoare externe și nu sunt recunoscute de toate unitățile. Canalul indicat prin “.1” (5.1, 7.1) se referă la un canal de efecte cu frecvențe joase (Low-Frequency Effects - LFE) care se conectează la un amplificator pentru tonuri joase.

DVD-Video poate fi citit de orice unitate DVD Player conectată la un TV. Pentru a se menține compatibilitatea cu aparatele existente, unitățile DVD conțin un codificator Dolby ProLogic pentru a translata pistele AC-3 sau MPEG-2 într-un format care poate fi redat cu ajutorul unui amplificator stereo standard sau a unui sistem obișnuit.

DVD Video Recordering (DVD VR) este un format de înregistrare DVD care permite editarea unui film direct pe disc în timpul înregistrării. Se pot adăuga videoclipuri noi, schimbarea meniurilor, eliminare segmente video etc. DVD VR este disponibile în principal pe DVD playere high end.

Formate DVD VR: 

DVD-A este formatul DVD numai pentru date audio (muzică). Standardul pentru discurile DVD-Audio a fost elaborat de Working Group 4 (WG4) al DVD Forum, versiunea 0.9 a standardului fiind publicată în iulie 1998, iar versiunea 1.0 în octombrie 1998. Primele produse DVD-Audio au apărut în 1999. DVD-Audio oferă un sunet de înaltă calitate cu până la 6 canale cu rate de eșantionare de 24 bit/192 kHz, muzica cu sunet surround. 

Linear pulse-code modulation (LPCM), un tip specific de PCM unde nivelurile de cuantificare sunt liniar uniforme, oferă până la 6 canale cu rate de eșantionare de 48/96/192 kHz (de asemenea 44,1/88,2/176,5 kHz) și cu eșantioane de 16/20/24 biți.

Grupul WG4 a introdus în 1998 Meridian Lossless Packing (MLP) o compresie fără pierderi, ce permite înregistrarea pe un singur strat a 74 până la 135 de minute de sunet cu 6 canale, cu rata de eșantionare de 96 kHz și eșantioane de 24 biți (comparativ cu 45 de minute fără compresie). În cazul sunetului cu 2 canale, timpul este între 120 și 140 de minute la 192 kHz/24 biți (comparativ cu 67 minute fără compresie).

Ca și DVD-Video, DVD-Audio include protecție la copiere. Aceasta utilizează o tehnologie de procesare a semnalelor pentru a aplica semnalului audio o semnătură digitală și unele chei opționale de criptare sub forma unui zgomot nedetectabil, astfel încât noile echipamente vor recunoaște discurile copiate și vor refuza redarea lor. 

DVD-AR (Audio Recordable) este un format cu care se poate înregistra, edita și reda conținutul audio direct pe discurile pe care se scrie. Formatul este utilizat în diverse scopuri datorită unei varietăți mari de scheme de compresie. De asemenea pe un DVD-AR se pot stoca imagini statice și text. 

DVD Stream Recording (DVD-SR) permite înregistrarea în timp real practic a oricărui semnal digital audio/video obținut din diverse surse (televiziune prin satelit, internet, HDTV tuner) etc, într-un flux de date simplificat. Unitatea DVD player folosește în timpul citirii un decodificator adecvat.

Toate tipurile de discuri DVD (DVD-Video, DVD-ROM și DVD-Audio) au datele dispuse în fișiere. Datele sunt accesate folosind un sistem de fișiere comun tuturor discurilor DVD. DVD-Video și DVD-Audio conțin date în directoare speciale, și anume în VIDEO_TS și AUDIO_TS. Pentru compatibilitate cu versiunile inscriptibile și reinscriptibile, a fost ales formatul UDF Bridge. Aceasta presupune o combinație între formatul UDF (Universal Data format) și standardul ISO 9660 pentru compatibilitate cu mediul CD-ROM. Fișierele DVD-Video au maxim 1 GB și sunt înregistrate ca o singură extensie (într-o singură secvență). Primul director de pe disc este VIDEO_TS și conține fișierele .IFO, .BUP și .VOB. Numele fișierelor este în format 8.3. DVD-Audio conține toate fișierele în directorul AUDIO_TS.

DVD ± R (recordable) este termenul generic pentru cele două variante DVD-R și DVD+R, în care datele pot fi scrise pe un DVD. DVD ± R este succesorul direct al CD-R-ului. Diferența constă în formatarea lor și modul în care se citesc datele de pe disc.

Formatul DVD-R a fost dezvoltat de Pioneer și lansat în a doua jumătate a anului 1997. DVD+R a fost dezvoltat de Sony și Philips și introdus în 2002. Companiile care acceptă DVD-R includ Pioneer, Toshiba, Hitachi și Panasonic precum și DVD Forum, în timp ce companiile care acceptă DVD+R sunt DVD+RW Alliance, Sony, Philips, HP, Ricoh și Yamaha. Discurile DVD ± R sunt compatibile cu aproape toate unitățile DVD player. Capacitatea inițială a fost de 3,68 GB, dar aceasta a fost extinsă recent la 4,38 GB. Discurile DVD ± R sunt fabricate de Hitachi, Maxell, MKM, Mitsui, Pioneer și TDK.

Formatul DVD-R folosește sistemul de control al vitezei de înregistrare numit LPP (Land Pre Pit), în timp ce DVD+R folosește ADIP (Address In Pregroove), care este mai puțin sensibil la interferențe și erori decât sistemul LPP. Discurile DVD-R pot fi scris doar într-un singur strat pe suprafata discului, pe când DVD+R pot fi scrise în mai multe straturi, oferind astfel o capacitate mai mare de stocare.

DVD+R este compatibil cu aproape orice DVD-player modern fiind o alegere mult mai bună datorită tehnologiilor îmbunătățite, care produc mai puține erori la înregistrare. De asemenea formatul DVD+R oferă posibilitatea utilizatorului să editeze numele fișierelor, titlurile filmelor și melodiilor, inclusiv playlist-urile. În cazul unui player mai vechi, ar trebui folosit formatul DVD-R pentru o mai bună compatibilitate.

DVD ± R DL (Dual Layer) sau DVD-R9 este un format cu 8,5 GB utilizând două straturi înregistrabile, fiecare capabil să stocheze 4,7 GB, dublând astfel capacitatea totală a discului.
DVD-R DL a fost dezvoltat de Pioneer, în timp ce DVD+R DL a fost dezvoltat de DVD+Alliance, Philips și MKM (Mitsubishi Kagaku Media).

DVD-R DL este disponibil mai ales pe piețele din Asia. În SUA sau în Europa are o compatibilitate destul de slabă cu playerele DVD-Video și nu este recomandat pentru utilizarea DVD-Video.
DVD+R DL este mai compatibil cu DVD-playere decât DVD-R DL.

DVD-RW (Read/Write) sunt discurile reinscriptibile. Standardul este susținut de HP, Sony, Philips și DVD Forum, specificațiile au fost finalizate la sfârșitul anului 1998. Discurile DVD-RW utilizează o tehnologie dezvoltată de firma Pioneer bazată pe cea a discurilor CD-R, utilizând aceeași distanță între piste și același control al rotației. Discurile DVD-RW pot fi înscrise de mii de ori și pot fi citite de majoritatea unităților DVD. Capacitatea inițială este de 4,38 GB într-un singur strat.

Format elaborat de Philips, Sony, HP și DVD+RW Alliance, utilizează o tehnologie cu schimbare de fază, Phase-Change Rewritable similară cu cea utilizată la discurile CD-RW.
Discurile +RW au o capacitate de 2,8 GB pe o față și utilizează metoda CLV (Constant Linear Velocity) pentru accesul secvențial și metoda CAV (Constant Angular Velocity) pentru accesul aleator.  Ca și formatul DVD+R, oferă posibilitatea de editare a numelor de fișiere, filme, titluri de melodii și playlist-uri. Compatibilitate 100% cu toate DVD playerele.

DVD ± RW DL (Dual Layer) este un format dezvoltat și promovat de DVD Forum. Sunt discuri cu două straturi (DVD-9) care pot stoca până la 8,5 GB. Aceste discuri au apărut pentru prima dată la sfârșitul anului 2004.  DVD + RW DL este formatul cu două straturi oferit de DVD-RW Alliance. DVD ± RW DL sunt discuri rare (în mare parte în Asia) și nu dau rezultate foarte bune, fie pentru date, fie pentru video. Cererea pentru astfel de media este, de asemenea, aproape inexistentă

DVD Random Access Memory este un standard susținut de DVD Forum, HP, Sony și Philips. Discurile reinscriptibile DVD-RAM au apărut în iunie 1998 cu o capacitate de 4.7 GB, utilizate pentru stocare de date. Prima unitate DVD-ROM care poate citi discurile DVD-RAM a fost realizată de Panasonic la sfârșitul anului 1998. Specificațiile au fost lansate pe piață în anul 2003 de către RAM Promotion Group (RAMPRG). DVD-RAM este utilizat atât în PC, camere video și unități DVR (Digital Video Recorder).
DVD-RAM utilizează o canelură spiralată pentru sincronizarea datelor, cu marcaje înscrise atât în interiorul canelurii, cât și în spațiul dintre caneluri. Canelurile și antetele sectoarelor sunt gravate pe disc în timpul fabricației. 

DVD-RAM pot fi cu o singură față de 4,7 GB sau 9,4 GB pe două fețe. Discuri Mini-DVD-RAM de 80 mm și 1,46 GB sunt de asemenea disponibile. Mini DVD-RAM cu o capacitate de 2,4 GB, nu sunt compatibile cu unitățile DVD actuale (din cauza diferențelor de reflectivitate, a modului de tratare a defectelor și a unor diferențe minore de format). 

Diametrul discurilor poate fi de 12 cm sau 8 cm, ca și în cazul discurilor CD. Un disc DVD poate fi cu o singură față single side (SS) sau cu două fețe double side (DS). Fiecare față poate conține unul single layer (SL) sau două straturi double layer (DL). Capacitatea discului depinde de numărul total de straturi utilizate.

Există un număr mare de variante ale discurilor DVD fiecare cu capacități diferite, începând de la 4,7 GB, formatul DVD-5, compus dintr-o singură față cu un singur strat și până la 17,08 GB, numit și DVD-18, care este compus din două straturi pe fiecare față. Totuși, capacitatea maximă de stocare de 17,08 GB este foarte greu de obținut, ca urmare a procesului tehnologic complicat. Există și discuri care pot atinge capacități situate între cele două valori, de 8,54 GB (DVD-9) și 9,4 GB (DVD-10), cu o față și două straturi, respectiv, cu două fețe, fiecare cu câte un strat. Specificațiile pentru discurile DVD-R și DVD-RW prevăd capacități de 4,7 GB și 9,4 GB, cu un singur substrat pe fiecare față. Variantele DVD+R și DVD+RW sunt optimizate pentru stocarea datelor informatice, spre deosebire de versiunile din care provin, DVD-R și DVD-RW, optimizate pentru stocarea datelor multimedia. Variantele mai noi de sisteme DVD, Blu-Ray Disc (care folosește o rază laser cu lungime de undă mai mică, în domeniul albastru de 405 nm) și HD-DVD (DVD de înaltă definiție, compatibil cu standardul TV de înaltă definiție, HDTV), permit obținerea de capacități superioare, care pot atinge 50 GB.

Capacitatea unui disc cu două straturi nu ajunge la dublul capacității unui disc cu un singur strat. Fasciculul laser trebuie să traverseze stratul exterior pentru a citi de pe stratul interior (o distanță cuprinsă între 20 μm și 70 μm). Pentru a se reduce interferențele dintre cele două straturi, lungimea minimă a cavităților de pe ambele straturi este mărită de la 0,4 μm la 0,44 μm. În plus, viteza liniară a fasciculului este puțin mai mare, de 3,84 m/s față de 3,49 m/s la discurile cu un singur strat. Cavitățile de lungime mai mare, aflate la distanțe mai mari permit o citire mai ușoară, dar astfel se reduce capacitatea pe strat.

La o rată medie de 4,7 Mbit/s (3,5 Mbit/s pentru video și 1,2 Mbit/s pentru trei piste audio cu câte 5.1 canale), un disc DVD cu un singur strat poate conține în jur de 135 minute.Un disc cu două straturi poate conține un film de două ore redat la o rată de 9,5 Mbiți/s (apropiată de limita maximă de 10,08 Mbiți/s).

Pentru discurile DVD-Video, cantitatea informațiilor video care se pot înregistra pe un disc depinde de numărul pistelor audio care însoțesc imaginile și de gradul de compresie a datelor video și audio. De exemplu, un disc DVD-Video cu un singur strat și cu o singură pistă audio poate conține peste 160 de minute (video și audio), iar în cazul compresiei la calitatea VHS, un strat poate conține peste 9 ore de imagini și sunet.

Diferitele variante ale discurilor DVD sunt prezentate în tabel.

Viteza de citire sau scriere 1x este egală cu 1,35 MB/s (10,8 Mbps)

Deoarece calitatea video oferită de discurile DVD-Video este foarte ridicată, există riscul copierii ilegale a conținutului discurilor. Prin înregistrarea criptată a filmului pe disc și echiparea unităților DVD cu un circuit de decriptare, se poate preveni copierea. În plus, unitățile DVD pot fi prevăzute cu o facilitate de protecție la copiere, astfel încât în cazul copierii filmului va rezulta o severă degradare a calității. 

Content Protection System Architecture (CPSA) este numele dat cadrului general pentru securitatea și controlul accesului în întreaga familie de DVD-uri. Dezvoltat de entitatea „4C” (Intel, IBM, Matsushita și Toshiba) în colaborare cu Copy Protection Technical Working Group (CPTWG), acoperă criptarea, filigranarea, protecția ieșirilor analogice și digitale, etc. .

Protecția împotriva copiilor combină atât metode digitale cât și analogice.

La toate aceste sisteme, conținutul discurilor DVD este marcat cu indicatoare de tipul „copiere liberă”, „copiere o singură dată”, „fără copiere”, sau „fără alte copii.

Dacă decriptarea conținutului discurilor se realizează cu unitatea centrală a calculatorului, datele decriptate pot fi stocate pe un disc fix de capacitate ridicată, de unde ele pot fi copiate pe alte suporturi.

Pentru prevenirea copierii de pe PC, au fost propuse mai multe tehnici:

Următoarea listă conține codurile de regiune DVD, care indică regiunile în care poate fi redat suportul DVD.

Pentru fiecare regiune, sunt emise versiuni proprii de discuri DVD și, în consecință, playere, destinate numai acesteia. Numai în cazul în care codurile se potrivesc, player-ul va reda discul DVD. 

Principalele faciliăți ale unui DVD sunt:

Redarea sau citirea discurilor DVD este posibilă cu ajutorul unui DVD Player sau o unitate DVD-ROM conectată la un PC.

Un DVD player este o unitate de disc optică utilizată pentru procesarea datelor digitale stocate pe discurile DVD. Primul DVD player a fost Toshiba SD-3000, lansat în noiembrie 1996 și lansat în Japonia la 1 noiembrie 1996. Majoritatea DVD playerelor pot citi mai multe formate de discuri optice: CD, și DVD (DVD-R, DVD + R, DVD-RW, DVD + RW, etc.), cu un strat sau două straturi. Principalii producători de DVD player sunt: Sony, Panasonic, Toshiba, Sharp, Samsung, LG, Philips, Yamaha.

DVD Player are o ieșire video tip DVI sau HDMI ce permite conectarea la un TV digital și să redea conținutul audio și video. Cele mai multe DVD playere includ decodoare audio/video home cinema (Dolby Digital, Digital Theatre System, DivX).

Componentele principale ale unei unități DVD sunt următoarele:

Pentru redarea cenzurată a filmului, unitatea DVD trebuie să efectueze saltul peste secvențele respective. Unitatea trebuie să dispună de o memorie tampon suficient de mare pentru ca redarea să continue în timpul în care mecanismul de citire se deplasează în vederea saltului peste scenele cenzurate.

În cazul în care pentru vizionarea filmelor se utilizează o unitate DVD-ROM sau DVD ROM Drive conectată la un calculator, între unitatea DVD-ROM și placa video sau programul de vizualizare se transmit coduri de criptare, astfel încât informațiile video sunt decriptate imediat înainte de afișare. 
Ca sistem de fișiere, un DVD-ROM folosește UDF, dar poate fi de asemenea accesat folosind ISO-9660, pentru a oferi compatibilitate cu sistemele anterioare. Acest sistem de fișiere hibrid este numit UDF Bridge. Ambele sisteme de fișiere sunt capabile să acceseze orice fișier al discului.
Interfețele unităților DVD-ROM sunt similare cu cele ale unităților CD-ROM: EIDE (ATAPI) sau SCSI-2. Unitățile DVD-ROM actuale nu dispun însă de ieșiri DVD audio sau video.
Pentru redarea conținutului discurilor DVD pe calculator, este necesar un software instalat numit media player (de exemplu Windows Media Player, VLC media player, iTunes). 

Există standarde pentru discurile DVD elaborate atât de organizația ISO, cât și de ECMA (European Computer Manufacturesrs Association). Standardele aprobate până în prezent sunt următoarele:




#Article 43: Sport (349 words)


Un sport reprezintă o activitate de natură fizică și implica și competiția.Totodată sportul este o activitate care poate influenta stilul de viată,sănătatea sau personalitatea unui om.

Sporturile se pot categorisi în individuale (de exemplu atletism, haltere, tir sportiv) sau de echipă (de exemplu baschet, canotaj). 

Cuvântul sport are o lungă istorie, avându-și originea în cuvântul latin deportare, care printre sensurile sale primordiale, însemna a ieși afară pe poartă adică a ieși în afara zidurilor orașului pentru a se dedica la activități sportive. 
Tot din acest termen, își au originea în provensalul deportar, Spaniolul deportar și Francezul despoter  (divertisment, distracție); de la acest cuvânt francez a luat, în engleza din XIV secol, termenul disport, ce în preajma, secolului XVI, s-a transformat în sport.

Definirea exactă a ceea ce separă un sport de alte activități de agrement variază între surse. Cel mai aproape de un acord internațional cu privire la o definiție este oferit de SportAccord, care este asociația pentru toate cele mai mari federații sportive internaționale (inclusiv asociația de fotbal, atletismul, ciclismul, tenisul, călăria etc.) și este, prin urmare, reprezentativ de facto de sport internațional.
SportAccord folosește următoarele criterii, determinând că un sport ar trebui: 

Studiul dezvoltării sportului în istoria umană, poate arăta schimbări sociale semnificative survenite de-a lungul secolelor, în diferite culturi. 
Conceptul de sport ca o activitate ce implică abilitățile umane de bază, fizice și mentale, urmărește îmbunătățirea acestor abilități pentru a fi utilizate mai eficient și sugerează faptul că sportul este probabil la fel de vechi ca dezvoltarea inteligenței umane. Pentru omul primitiv, activitatea fizică a fost doar un mod de a-și îmbunătăți cunoștințele despre natură și, în aceeași măsură, un mod de a stăpâni mediul din jurul lui.

În timpul secolului al XIX-lea, s-au descoperit numeroase obiecte de artă preistorică în Franța (la Lascaux), în Africa și în Australia, care arată cum în timpuri preistorice, s-au efectuat ceremonii ritualice în care era implicată o activitate fizică pentru participanți. Unele din aceste descoperiri au fost stabilite ca având cel puțin 30.000 de ani.

Premiile sportive prezentate câștigătorilor competițiilor sportive includ:

Popularitatea marilor sporturi după numărul de fani:




#Article 44: Bucovina (4393 words)


Bucovina (în  = Țara fagilor), devenită Ducatul Bucovinei în Imperiul Austriac (), este o regiune istorică ce cuprinde un teritoriu de  care acoperă zona adiacentă orașelor Cajvana, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Frasin, Milișăuți, Rădăuți, Siret, Solca, Suceava, Vatra Dornei și Vicovu de Sus din România, precum și Cernăuți, Cozmeni, Zastavna, Vășcăuți pe Ceremuș, Vijnița, Sadagura și Storojineț din Ucraina.

Bucovina a căpătat o identitate distinctă de Moldova după ce zona a fost anexată de Monarhia Habsburgică în 1774.

Denumirea ca nume propriu a intrat oficial în uz în 1774, odată cu anexarea de către Imperiul Habsburgic. Alte nume folosite pentru o scurta perioadă au fost Arboroasa, Plonina sau Cordun. 

Teritoriul Bucovinei a făcut parte din Principatul Moldovei, iar conform istoriografiei ucrainene și din Rusia Kieveană și Cnezatul de Halici. În monografia sa intitulată BUCOVINA, tipărită în 1876, P. S. Aurelian afirmă: „Austria și-a însușit din Moldavia peste 2 milioane pogoane cu 74.000 locuitori.” P. S. Aurelian relatează că după încorporarea în Imperiul Habsburgic „Populațiunea română [din Bucovina] spăimêntată la vederea acestorŭ ómeni adunați din tôte unghiurile Austriei începe a fugi. Sate întregi s'au pustiitŭ; locuitorii au trecut în Moldavia, în Basarabia și în Rusia pînă în apropiere de Odesa, numai să scape de apăsare și de prigonirea religiósă.”(P.S. Aurelian, op. cit. p.XIV).
Devine Ducatul Bucovinei în 1849, unindu-se ulterior cu România la 15/28 noiembrie 1918, pentru ca, pe 28 iunie 1940, urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, partea sa de nord împreună cu Basarabia și Ținutul Herța, să fie ocupate de U.R.S.S.. În 1991, după destrămarea U.R.S.S., nordul Bucovinei și Ținutul Herța devin parte a Ucrainei (regiunea Cernăuți).

Până în 1774 teritoriul actual al Bucovinei era o parte din Țara de Sus a Țării Moldovei, individualitatea regiunii conturând-se după includerea în Imperiul Habsburgic în 1774. Imperiul Austriac (Austro-Ungar din 1867) a stăpânit acest teritoriu (10.500 km2, cam a 60-a parte din suprafața imperiului) până în anul 1918, perioadă în care în Bucovina s-au petrecut numeroase mutații care au contribuit la schimbarea fizionomiei demografice, economice, politice, etnice și culturale a provinciei, conferindu-i un statut singular în comparație cu regiunile învecinate. În urma acestor transformări, Bucovina a devenit în conștiința opiniei publice cultivate o „Elveție” a estului Europei, capitala provinciei, Cernăuți, dobândind titlul deosebit de măgulitor de „mica Vienă”. (Universitate germană cu denumirea K. K. Franz Josefs - Universität in Czernowitz). Primul rector al Universității din Cernăuți a fost numit românul Constantin Tomașciuc.

Recensământul din 1776 a reliefat faptul că în Bucovina, numărul de locuitori era de circa 70.000. Nu este știut cu exactitate procentul de români și alte etnii deoarece abia in 1880 recensămintele din Austro-Ungaria conțin informații despre limba vorbită . Unele estimări pentru anul 1776, dau 85,33% români, 10,66% slavi și 4% alții. Cert este că în urma politicii de colonizare a Curții de la Viena, în Bucovina s-au stabilit: ruteni, germani, maghiari, polonezi, lipoveni, armeni, evrei și români ardeleni, fapt ce a dus la modificări demografice. Istoriografia ucraineană consideră că românii ardeleni au fost primii români veniți în zonă, aceștia găsind deja în Bucovina populația ruteană. Totodată până în 1918, au fost realizate progrese în domeniul economic, social, cultural, s-au dezvoltat meșteșugurile, agricultura și industria, acțiune ce au avut o influență pozitivă asupra populației. Orientarea Bucovinei spre formele economice, de cultură și civilizație central-europene s-a înfăptuit mai cu seamă prin aportul germanilor și evreilor. Primele colonii germane din Bucovina (cele din Prelipcea și Sadagura) au luat ființă înaintea anexării Bucovinei la statul austriac (1770-1774). La Prelipcea (sat pe malul Nistrului) s-a așezat în 1760 un grup de germani protestanți, aici urmând să fie construită o fabrică de postav (Tuchfabrik). Acești coloniști au sosit din orașul Zaleszczyki (localitate pe malul stâng al Nistrului), unde deja funcționa o fabrică similară. Războiul ruso-turc din 1768-1774 a contribuit la întemeierea satului Sadagura. Comandamentul militar rus avea nevoie de o monetărie, pentru a putea plăti solda soldaților săi. În acest scop s-a făcut apel la serviciile lui Peter Freiherr von Gartenberg. Monetăria a fost înființată în toamana anului 1770, pe malul stâng al Prutului, pe o parte a teritoriului satului Rohozna și a moșiei Jucica în apropiere de târgul Cernăuți. Cea mai veche colonie germană din Bucovina este Iacobeni. Primii coloniști germani au sosit la Iacobeni în 1784. Coloniștii germani au fost în principal agricultori și meșteșugari. Datorită muncii lor asidue, Bucovina a cunoscut o însemnată dezvoltare economică, atingând aproape standardele de bunăstare și nivel de trai central-europene. Evreii au venit în Bucovina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainargi, ocupându-se în special cu meșteșugurile, arendășia și comerțul. După anul 1774 emigrarea lor în Bucovina din Galiția și Polonia s-a accentuat. În anul 1912 existau în Bucovina 9.322 de meseriași, dintre care 5.091 evrei și 10.312 negustori, dintre care 8.642 evrei. Datorită spiritului lor practic și intrepid, evreii vor ajunge până la sfârșitul secolului al XIX-lea să domine practic toate compartimentele vieții economice din Bucovina și să devină purtători zeloși ai culturii și civilizației germane pe aceste meleaguri. În Bucovina au mai fost colonizați în secolele XVIII-XIX poloni, armeni, unguri, slovaci, lipoveni, huțuli și ucraineni, ultimii meritând o mențiune specială. Emigrarea miilor de ucraineni din Galiția vecină, în secolele XVIII-XIX a avut motivații complexe. Aceste motivații erau economice (în Bucovina se prestau 12 zile de clacă pe an, față de 80-100 zile în Galiția), militare (coloniștii și imigranții sosiți în Bucovina erau degrevați de serviciul militar pe toată durata vieții lor) și religioase (fiind în majoritatea lor ortodocși, ucrainenii treceau într-o regiune tradițional ortodoxă). Nobilii bucovineni au stimulat și au înlesnit așezarea pe moșiile lor a brațelor de muncă ieftine și nepretențioase.Evreii au venit în Bucovina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainargi, ocupându-se în special cu meșteșugurile, arendășia și comerțul. După anul 1774 emigrarea lor în Bucovina din Galiția și Polonia s-a accentuat. În anul 1912 existau în Bucovina 9.322 de meseriași, dintre care 5.091 evrei și 10.312 negustori, dintre care 8.642 evrei. Datorită spiritului lor practic și intrepid, evreii vor ajunge până la sfârșitul secolului al XIX-lea să domine practic toate compartimentele vieții economice din Bucovina și să devină purtători zeloși ai culturii și civilizației germane pe aceste meleaguri. În Bucovina au mai fost colonizați în secolele XVIII-XIX poloni, armeni, unguri, slovaci, lipoveni, huțuli și ucraineni, ultimii meritând o mențiune specială. 

Maghiarii. Când Bucovina a fost ocupată de trupe austriece nici un recensământ nu a consemnat prezența maghiarilor în acest teritoriu. Primii coloniști maghiari, în total circa 100 de familii au sosit în anul 1777, în frunte cu misionarul Mauritius Martonfy din Moldova. Primele colonii maghiare erau în satul Iacobești, care a devenit cu denumirea maghiară Fogod-Isten. A doua colonie a fost în satul Țibeni, care a fost numit Isten-Segits. A treia colonie maghiară în Bucovina a fost întemeiată după propunerea guvernatorului militar generalul Enzenberg, pe teritoriul moșiei satului Dornești, Suceava  și i s-a dat denumirea Hadikfalva, ceea ce înseamnă satul lui Hadik (satul purta numele contelui Hadik).

Emigrarea miilor de ucraineni din Galiția vecină, în secolele XVIII-XIX a avut motivații complexe. Aceste motivații erau economice (în Bucovina se prestau 12 zile de clacă pe an, față de 80-100 zile în Galiția), militare (coloniștii și imigranții sosiți în Bucovina erau degrevați de serviciul militar pe toată durata vieții lor) și religioase (religia ortodoxă fiind oficială în Bucovina). Nobilii bucovineni au stimulat și au înlesnit așezarea pe moșiile lor a brațelor de muncă ieftine și nepretențioase.

Ca și în întreg Imperiul Austriac, viața politică bucovineană s-a bazat pe acel deosebit de dificil de realizat în practică „Ausgleich” (compromis) dintre diversele etnii componente ale imperiului. De aceea, Bucovina a constituit o adevărată oază de viață politică civilizată în comparație cu regiunile înconjurătoare. Atât în perioada administrației austriece, cât și în cea românească, grupurile etnice din Bucovina s-au manifestat fie în cadrul unor societăți național-culturale, fie în cel al unor formațiuni politice structurate pe criterii supranaționale sau intraetnice.

Potrivit opiniei cvasigeneralizate a cercetătorilor, Bucovina din perioada administrației austriece (1774-1918) a constituit un strălucit exemplu de colaborare interetnică. După cel de-al doilea război mondial a fost relansată celebra expresie „homo bucovinensis, prototip al individului tolerant, ce vorbește cel puțin două limbi și este adeptul unui model de conviețuire pașnică interetnică. Demn de remarcat este faptul că în Bucovina istorică au trăit de-a lungul timpului 11 etnii ce au practicat 9 credințe religioase. Conform opiniei lui Emmanuel Turczynski, un cunoscut istoric german expert în problemele Bucovinei, în provincie a existat un „consens ideologic” bazat pe „larg diseminata identificare a bucovinenilor cu trăsăturile regiunii, cu un sistem legal bine stabilit, toleranță și progres socio-cultural, unde loialitatea către aceste valori nu însemna neloialitate față de propria comunitate etnică sau religioasă”. Colaborarea interetnică din Bucovina a fost comparată de către specialiști cu situațiile din Tirol și Cipru, „modelul” bucovinean demonstrându-și superioritatea.

Din punct de vedere cultural, Bucovina este și în prezent considerată un exemplu demn de urmat pentru Europa, orașul Cernăuți fiind numit în 1997 de către Zbigniew Herbert, cu o expresie ce a făcut vogă, „ultima Alexandrie a Europei”. Cernăuți a fost orașul în care, inclusiv în vremea administrației românești din perioada interbelică, a fost cultivată cultura germană, evreiască (în limba germană sau idiș), română, polonă sau ucraineană.

Conform recensământului din 1910, populația Bucovinei era 800.198 locuitori, dintre care 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari, 0,12% alții. Prin decretul imperial din 13 martie 1849, autoritățile din Galiția și Bucovina au fost înștiințate că potrivit Constituției din 4 martie 1849 „ducatul Bucovinei formează o țară de Coroană autonomă” (Kronland în l. germană). Astfel a fost realizată principala revendicare a locuitorilor Bucovinei din timpul revoluției de la 1848, de separare a Bucovinei de Galiția.

Istoricul Florin Constantiniu constată că „Revoluția din 1848 a atins Bucovina în două puncte. Mai întâi, în cadrul creat de seismul revoluționar la Cernăuți a avut loc o Mare Adunare Națională a românilor, care a redactat un memoriu în 12 puncte, pentru a fi prezentat împăratului...În al doilea rând, Bucovina a devenit un teritoriu de refugiu și de consultări pentru revoluționarii pașoptiști din Moldova, și respectiv Transilvania.
La 22 martie 1848 a avut loc prima adunare populară la care au participat orășeni, nobili, intelectuali, preoți de la țară.  Adunarea a hotărât formarea unui comitet de acțiune în frunte cu Eudoxiu Hurmuzachi, din care mai făceau parte episcopul Bucovinei Eugenie Hacman, nobilii I. Vasilco, Iacob Miculi, armeanul Cr. Petrovici, profesorii de teologie C. Popovici și N. Hacman, directorul gimnaziului german Anton Kral și negustorul Zoltin. Acest comitet urma să elaboreze un program de revendicări pentru întreaga populație. Alexandru Hurmuzachi și Gheorghe Hurmuzachi l-au împuternicit în aprilie 1848 pe moldoveanul Alecu Russo care era în drum spre Viena să propună împăratului Ferdinand I unirea tuturor teritoriilor românești din interiorul și din afara granițelor Imperiului habsburgic într-un stat daco-românesc, sub sceptrul unui principe din Casa de Habsburg.

La 8/20 mai 1848 a avut loc o mare adunare a bucovinenilor. Adunarea l-a ales ca președinte pe Eudoxiu Hurmuzachi. Revendicările populației Bucovinei au fost formulate la începutul lunii iunie într-un program alcătuit din 12 puncte, sub denumirea de Petiția Țării Printre cele 12 puncte revendicative, Petiția Țării conținea: 1) separarea Bucovinei de Galiția și constituirea ei în țară de coroană autonomă; 2) conservarea naționalității române și crearea de școli naționale; 3) organizarea administrației țării pe baza autonomiei provinciale...

Vasile Alecsandri a fost susținut financiar de familia Hurmuzachi să tipărească în Cernăuți poemul manifest Deșteptarea României, iar Mihail Kogălniceanu a publicat la tipografia lui Rudolf Eckhardt manifestul Dorințele partidei naționale.

Este creată Dieta ducatului Bucovinei, care se întrunește pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituții erau reprezentate toate minoritățile, iar românii dețineau majoritatea. Primul președinte al dietei a fost episcopul Eugenie Hacman, iar după demisia sa din februarie 1862, în acest post a ajuns istoricul Eudoxiu Hurmuzachi, care devine astfel mareșal al Bucovinei.

Prin rezoluția imperială din 26 august 1861, Bucovina primește dreptul de a avea drapel propriu (culorile erau albastru și roșu, dispuse orizontal, având la mijloc stema Bucovinei), stemă (reprezentând capul de bour, încadrat de 3 stele), precum și toate drepturile adiacente statutului de Ducat al Imperiului Austriac.

La începutul stăpânirii austriece Bucovina era o provincie cu o populație dominantă de religie ortodoxă. Nu numai românii majoritari dar și celelalte minorități naționale cum erau ucrainenii (rutenii și huțulii), țiganii sedentari și nomazi, comunitatea armeană din Suceava aparțineau acestei confesiuni. Numai câteva familii de germani de la Sadagura și Prelipcea și unele familii poloneze răzlețe erau de confesiune catolică sau protestantă. Pe lângă ortodocși, principala confesiune minoritară o contituiau mozaicii (comunități de cult evreiești) care erau concentrați la Cernăuți, Suceava, Vijnița și, răzleț, în satele din nordul provinciei și constituiau  în anul 1774 circa 3 - 3,5 %.

Imediat după anexarea Bucovinei au sosit în Bucovina diferiți funcționari, militari și civili, meșteșugari, comercianți, care în marea lor majoritate erau de religie catolică, modificând astfel structura confesională a populației. In anul 1816 din cei 200.000 locuitori ai Bucovinei, ortodocșii constituiau încă aproape 90% din populație, dar catolicii care cu patru decenii în urmă practic nu existau pe acest teritoriu, deja constituiau 5,12 % din total. În anul 1880, din populația de 571671 locuitori ai Bucovinei, ortodocșii mai constituiau 70,7%, în timp ce 11,8 % erau mozaici, 11,8% romano-catolici, 3,1 % greco-catolici și 2,3 % luterani.

Ortodocșii. Biserica ortodoxă se afla la începutul stăpânirii austriece în posesia a 267 proprietăți sau peste jumătate din suprafața Bucovinei. Episcopul de Rădăuți își excita autoritatea asupra clerului bisericesc, iar clerul monahal din mănăstiri și schituri se subordona ierarhic mitropolitului de la Iași.

La 12 februarie 1782 a fost înființată la Cernăuți noua episcopie a Bucovinei, cu dependența ierarhică de mitropolia ortodoxă sârbă de la Karlowitz (sau Carloviț), azi Sremski-Karlovți, cu sediul în Voievodina sârbească, rupându-se astfel legăturile canonice dintre Episcopia de Rădăuți și Mitropolia Moldovei din Iași. Din averile mănăstirești în anul 1783 a fost creat Fondul Bisericesc greco-oriental al Bucovinei (organizat definitiv în 1786) care avea menirea de a întreține biserica și școala.

La 29 aprilie 1786 a fost adoptat „Regulamentul de administrare bisericească”  prin care s-a stabilit ordinea de numire a episcopului, s-a reglementat activitatea protopopiatelor și egumenatelor. Ortodoxia a fost recunoscută oficial de statul austriac. Tot atunci, limba română a fost declarată limbă oficială a eparhiei Bucovinei, precum și a serviciului divin. Potrivit Regulamentului de administrare, eparhia Bucovinei era împărțită în 6 decanate (aici, decanat = colegiu de preoți sau instituție religioasă) – Cernăuți, Berhomet, Ceremuș, Nistru, Vicov și Suceava – și două vicariate – Câmpulung Rusesc, Câmpulung Moldovenesc. Primul episcop al Bucovinei a fost Dosoftei Herescu (1710-1789).

Romano-catolicii. După alipirea Bucovinei la Galiția s-a hotărât înființarea unui decanat catolic cu sediul la Cernăuți, care să aparțină ierarhic de eparhia din Lemberg. Până în anul 1811, Cernăuțiul a fost unica parohie romano-catolică oficială din Bucovina; în acel an au devenit parohii alte 5 capelanate (de la capelan) locale: Suceava, Siret, Sadagura, Andreasfalva și Isten-Segits. Tot în 1811 au fost înființate capelanate locale la Iacobeni, Coțmani, Crasna (Huta Veche), Louisenthal, Vijnița și Zastavna. Pentru coloniile germane Fürstenthal și Karlsberg (azi Gura Putnei, Suceava) a fost înființată o parohie catolică la Vicovu de Jos. Prima biserică catolică din Bucovina a fost construită în anii 1809 - 1811 la Gura Humorului. La sfârșitul stăpânirii austriece, din cei circa 800.000 de locuitori ai Bucovinei circa 100.000 erau de religie romano-catolică 

Mozaicii. Primii evrei s-au stabilit în orașele din nordul Moldovei încă pe timpul domnitorilor Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. Majoritatea evreilor erau negustori. Pe teritoriul viitoarei Bucovine existau două comunități evreiești, la Suceava și Siret, recunoscute oficial de stat. În secolul al XVIII-lea a fost înființată a treia comunitate, în ținutul Cernăuți, iar la începutul stăpânirii austriece se menționează cinci centre evreiești în zonă: Cernăuți, Suceava, Siret, Sadagura și Vijnița. În Bucovina au fost recunoscute oficial comunitățile de cult evreiești din Cernăuți, Siret și Suceava, de care depindeau filialele din Sadagura, Vijnița și Câmpulung. Primul rabin al comunității evreiești din Cernăuți a fost Chaim Tirer (între 1789-1807), care totodată a fost și primul rabin principal al Bucovinei. După 1807, Chaim Tirer a plecat în Palestina, iar abia în 1833, Isaac Samson a fost numit în fruntea comunității din Cernăuți, ocupând această funcție până în anul 1870. În anul 1857 consiliul comunității evreiești din Cernăuți a hotărât ridicarea unui templu evreiesc în centrul orașului. Templul, construit în stil maur, cu o cupolă a fost inaugurat în 1877.

La sfârșitul stăpânirii austriece, Cernăuțiul devenise un important centru al evreilor din Austria. În anul 1908 a fost finisat Centrul național evreiesc. În 1911 Dieta Bucovinei a hotărât acordarea unui statut național și pentru evreii din această provincie.  În anul 1905, Eduard Reiss a devenit primul primar evreu ales al Cernăuțiului, urmat de Salo Weisselberger în 1913. In ajunul primului război mondial, comunitatea evreiască din Cernăuți era a treia ca mărime după  cele din Viena și Lemberg.

Învățământul primar. După înființarea Episcopiei Bucovinei în 1782 și crearea Fondului Bisericesc în 1783, a fost adoptat în anul 1786 Regulamentul școlar pentru Bucovina care prevedea introducerea învățământului obligatoriu și crearea următoarelor tipuri de școli: 1) școli triviale cu durata studiilor de trei ani, destinate în special copiilor de la sate; 2) școli principale sau de căpetenie cu durata studiilor de doi și patru ani, destinate mai ales fiilor cu părinți înstăriți; 3) școli normale care pregăteau cadre pentru administrație și învățători pentru școlile triviale; 4) școala clericală de la Suceava, transferată în 1789 la Cernăuți și declarată seminar teologic.

În 1804 a fost adoptată o nouă lege școlară care în  privința Bucovinei stipula că întreținerea școlilor triviale, normale și a celorlalte urma să se facă în continuare din veniturile Fondului Bisericesc, dar și cu susținerea proprietarilor de pământ și a comunelor respective. La Cernăuți, Siret și Suceava au fost înființate școli de fete.

În anul 1815 Curtea de la Viena a hotărât scoaterea școlilor primare din Bucovina de sub supravegherea Consistoriului    ortodox din Bucovina și trecerea lor în subordinea Consistoriului romano-catolic din Lemberg. Din acest an începe nu numai germanizarea dar și polonizarea și catolicizarea învățământului primar din Bucovina. Consistoriul catolic din Lemberg a introdus în școlile triviale și obligativitatea studierii în limba polonă.

Sub presiunea evenimentelor revoluționare din anul 1848, Guberniul (gubernie= guvern) de la Lemberg a emis în martie 1849 o ordonanță care prevedea introducerea limbii române ca obiect obligatoriu în toate școlile din Cernăuți. Iar la 23 februarie 1850 este dată o circulară imperială, care prevedea trecerea întregului sistem de învățământ din Bucovina în subordinea guvernatorului Bucovinei și a Consistoriului ortodox din Cernăuți.

În anul 1869 a intrat în vigoare o nouă lege a învățământului pentru țările de coroană ale Austriei. Legea prevedea obligativitatea învățământului primar pentru copiii între 7 și 13 ani, scotea școala de sub controlul Bisericii și o supunea controlului Statului. Tot în anul 1869 s-a introdus alfabetul latin în locul alfabetului chirilic pentru limba română în Bucovina. La 1 octombrie 1870 a fost deschisă la Cernăuți o instituție de instruire a viitorilor învățători (Pedagogiu), iar peste doi ani - o instituție similară pentru viitoarele învățătoare. Cadrele de conducere din școli erau în majoritate germani și urmăreau germanizarea populației. Școlile care funcționau în Bucovina, indiferent dacă erau de stat sau particulare, erau accesibile tuturor elevilor, fără deosebire de origine etnică, socială sau confesională.

Românii din Bucovina, prin intermediul deputaților din Dietă, al diferitelor societăți culturale, au susținut învățământul primar românesc, în special în partea nordică a provinciei, unde constituiau o minoritate. O amplă activitate culturală și de conservare a valorilor identitare ale românilor din Bucovina (limba, cultura, credința, obiceiurile) a promovat Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, înființată în 1862, cu ajutorul boierilor și al preoților ortodocși. Învățătorii vor constitui un nucleu deosebit de activ în cadrul Societății. S-a remarcat și societatea Școala Română, care își propunea să-i susțină pe copii români talentați. În anul 1900 a luat ființă Societatea mazililor și răzeșilor bucovineni, care a dus o luptă activă pentru redeșteptarea națională a românilor din satele răzeșești ucrainizate din partea nordică a Bucovinei.

Învățământul secundar funcționa într-o serie de licee și gimnazii din Cernăuți, Suceava, Rădăuți, cu limba de predare germană. Religia ortodoxă și limba română, inițial, s-au predat facultativ și numai pentru elevii ortodocși români.

În ședința Comisiei imperiale pentru învățământ (Studienhofkommission) din 1-2 octombrie 1808 s-a decis înființarea la Cernăuți a unui gimnaziu cu 5 clase. La 16 decembrie 1808 își începe activitatea la Cernăuți primul gimnaziu de băieți din Bucovina, fiind format dintr-o clasă cu 24 elevi. În 1812 acest gimnaziu cuprindea 3 clase gramaticale și o clasă umanitară. În anul de învățământ 1814/1815  s-a înființat în cadrul gimnaziului și un curs de filosofie. În fruntea corpului didactic se afla un „prefect gimnazial”. După revoluția din anul 1848, gimnaziul a fost transformat într-o instituție de 8 clase, iar pentru absolvenți a fost introdus un examen de maturitate. În timpul revoluției, românii din Bucovina au obținut acceptul Ministerului Învățământului pentru a se înființa la gimnaziul german din Cernăuți o catedră de limba și literatura română, la care primul profesor a fost numit în 1849 Aron Pumnul. La începutul secolului al XX-lea din acest gimnaziu s-au desprins mai întâi ca filiale, apoi ca instituții separate un gimnaziu germano-rutean și un gimnaziu germano-român. La 17 septembrie 1860 s-a inaugurat la Suceava un nou gimnaziu. De asemenea, autoritățile austriece au aprobat înființarea în 1872 a unui gimnaziu german la Rădăuți și a unei școli reale în 1873 la Siret.

În 1870 s-a decis înființarea Școlii normale (de învățători) - Pedagogiu, la care limba germană era limba de predare, iar limbile română și ucraineană erau predate la ore speciale; în anul școlar 1872/1873 s-a înființat și Școala normală de învățătoare cu germana ca limbă de predare. Este de menționat că în Imperiul habsburgic exista instruire separată pentru băieți și fete: școlile secundare pentru băieți erau gimnazii, iar pentru fete erau denumite licee.

În anul 1875 activau în Bucovina un Institut de Teologie, 3 gimnazii de băieți (la Cernăuți, Suceava și Rădăuți), două școli reale (la Cernăuți și Siret), o școală superioară de meserii cu două secțiuni: de construcții și de chimie industrială, o școală pentru agricultură și silvicultură (din 1871), în afară de Pedagogiile de băieți și fete. Învățământul gimnazial s-a dezvoltat semnificativ la începutul secolului al XX-lea, când s-au înființat gimnazii la Coțmani, Gura Humorului, Storojineț.
Din anul de învățământ 1906/1907 a activat la Școala Normală din Cernăuți profesorul George Tofan, care a fost un mare activist pentru apărarea românismului în Bucovina. El a înființat Asociația Corpului Didactic Român din Bucovina, iar în 1914 a organizat primul congres al învățătorilor la Suceava.

Învățământul universitar. Parlamentul austriac a hotărât la 20 martie 1875 înființarea unei Universități germane (cu limba germană de instruire) în Cernăuți. Inaugurarea festivă a Universității germane la Cernăuți a avut loc în ziua de 4 octombrie 1875. În perioada 1875-1918 Universitatea din Cernăuți a funcționat cu trei facultăți: Teologie, Drept și Filosofie. Facultatea de Teologie ortodoxă era singura de acest fel din Monarhia Austro-Ungară. La această facultate și-au făcut studiile nu numai ortodocșii români și ucraineni din Bucovina, dar și mulți ortodocși din România, Transilvania, și chiar din Bulgaria și Serbia, Bosnia și Dalmația.

La Facultatea de Filosofie a funcționat o Catedră de limba și literatura română, al cărei titular până în 1906 a fost Ion Gh. Sbiera, iar din 1906 acest post a fost ocupat de profesorul ardelean Sextil Pușcariu. Încă din anul 1904, Universitatea din Cernăuți a început să organizeze cursuri populare universitare la Rădăuți, Siret și Suceava.

Ducatul Bucovinei era format din Reședința (Hauptstadt) Czernowitz (Cernăuți - în română, Czerniwci - în ruteană) și din 11 bezirkuri (județe/districte)

După prăbușirea monarhiei austro-ungare respectiv dezmembrarea imperiului în state naționale, Consiliul Național al Bucovinei (C.N.B.), întrunit la 28 noiembrie 1918, a hotărât în majoritate Unirea cu România. Voturile majoritare au venit din partea românilor, germanilor, evreilor și polonezilor, iar cele împotrivă doar din partea minorității ucrainene. Ca urmare a hotărârii „C.N.B.”, trupele române au intrat în teritoriu, sub comanda generalului Iacob Zadik, consfințind actul și zădărnicind manevrele militare ale Republicii Populare a Ucrainei Occidentale. Unirea Bucovinei cu România este recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de pace de la Saint-Germain-en-Laye încheiat cu Austria la data de 10 septembrie 1919.

În iunie 1940, ca o urmare a Pactului expansionist germano-sovietic Ribbentrop-Molotov Nordul Bucovinei este ocupat de Uniunea Sovietică. Imediat  după  asta, în această perioadă, au fost masacrați 3000 de civili români care se retrăgeau pașnic spre România, la Fântâna Albă. Autorii masacrului sunt ofițeri din trupele NKVD. Rusia nu a recunoscut încă acest masacru. În 1941, forțele române, aliate la Axă, recuceresc Nordul Bucovinei.

După eliberarea de sub ruso-sovietici a Basarabiei și Nordului Bucovinei, provinciile recuperate nu au fost imediat alipite statului român, ci au funcționat ca regiuni conexe, conduse de câte un guvernator. În guvernământul Bucovinei au intrat cele 5 județe din Bucovina (Câmpulung, Suceava, Rădăuți, Storojineț și Cernăuți), județul Hotin din nordul Basarabiei, iar din octombrie 1941 și judetul Dorohoi. Guvernamântul Bucovinei a avut trei guvernatori: locotenent-colonelul Alexandru Rioșanu, mort în urma unei operații nereușite la 30 august 1941, generalul Corneliu Calotescu, unul dintre responsabilii deportărilor din 1941 și 1942, și generalul C. I. Dragalina, care a devenit guvernator în 1943. Basarabia a fost pusă sub administrația generalului Constantin Voiculescu..

În anul 1944, nordul Bucovinei este reocupat însă de Armata Roșie, rămânând până astăzi în componența Ucrainei. Legătura dintre nordul Bucovinei, acum ucrainean, și sudul său, rămas în componența României, se pierde treptat, din pricina reorientării demografice prin infuzia populației slavofone și scăderea populației românești, rămasă doar în câteva zone compacte.

Bucovina este cunoscută pentru mănăstirile construite de foști domnitori și boieri moldoveni (Mușatinii, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ștefan Tomșa, Alexandru Lăpușneanu, Familia Movileștilor ș.a.), fiecare cu culoarea sa specifică: Voroneț (albastru), Humor (roșu), Sucevița (verde), Moldovița (galben) și Arbore (combinație de culori).

Împistritul ouălor este un obicei practicat în zona Bucovinei. În Săptămâna Mare, începând cu ziua de marți până vineri, pe lângă simpla vopsire, se practică fie încondeierea cu pensula, fie împistritul, folosindu-se ceară. Cu timpul, tehnica încondeierii ouălor a ajuns la nivel de artă. Deși femeile sunt cele care se ocupă de înfrumusețarea lor, există, însă, și excepții când familii întregi cunosc și practică acest mesteșug. În zona Bucovinei tradițiile supraviețuiesc cu greu schimbărilor însă exista oameni care duc mai departe meșteșugul împistritului și care își învață cu drag și cu răbdare copiii tainele încondeierii ouălor.




#Article 45: Mecanică clasică (2428 words)


Mecanica clasică descrie mișcarea obiectelor macroscopice, de la proiectile la părți de mașinării și obiecte astronomice precum nave spațiale, planete, stele și galaxii.

Dacă starea actuală a unui obiect este cunoscută, este posibil să prezicem prin legile mecanicii clasice cum se va mișca în viitor (determinism) și cum s-a mișcat în trecut (reversibilitate). 

Cea mai timpurie dezvoltare a mecanicii clasice este adesea denumită mecanică newtoniană. Este formată din conceptele fizice folosite și metodele matematice inventate de Isaac Newton, Gottfried Wilhelm Leibniz și alții în secolul al XVII-lea pentru a descrie mișcarea corpurilor sub influența unui sistem de forțe.

Ulterior, au fost dezvoltate metode mai abstracte, ceea ce a dus la reformularea mecanicii clasice cunoscute sub numele de mecanica lagrangiană și mecanica hamiltoniană. Aceste progrese, realizate cu precădere în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, se extind substanțial dincolo de activitatea lui Newton, în special prin utilizarea lor de mecanica analitică. Acestea sunt utilizate, cu unele modificări, în toate domeniile fizicii moderne.

Mecanica clasică oferă rezultate extrem de precise atunci când sunt studiate obiecte mari care nu sunt extrem de masive și viteze care nu se apropie de viteza luminii. Atunci când obiectele examinate au aproximativ dimensiunea unui diametru de atom, devine necesară introducerea celuilalt subdomeniu major al mecanicii: mecanica cuantică. Pentru a descrie viteze care nu sunt mici în raport cu viteza luminii, este nevoie de relativitatea restrânsă. În cazul în care obiectele devin extrem de masive, se aplică relativitatea generală. Totuși, o serie de surse moderne includ mecanica relativistă în fizica clasică, care în opinia lor reprezintă mecanica clasică în forma ei cea mai dezvoltată și precisă. 

Următorul text introduce conceptele de bază ale mecanicii clasice. Pentru simplitate, modelează adesea obiectele din lumea reală sub formă de particule punctiforme (obiecte cu dimensiuni neglijabile). Mișcarea unei particule punctiforme este caracterizată de un număr mic de parametri: poziție, masă și forțele aplicate acesteia. Fiecare dintre acești parametri este discutat pe rând.

În realitate, genul de obiecte pe care le poate descrie mecanica clasică au întotdeauna o mărime diferită de zero. (Fizica particulelor foarte mici, cum ar fi electronul, este descrisă mai precis de mecanica cuantică). Obiectele cu mărimea non-zero au un comportament mai complicat decât particulele punctiforme ipotetice, din cauza gradelor suplimentare de libertate. Rezultatele particulelor punctiforme pot fi utilizate pentru a studia astfel de obiecte tratându-le ca obiecte compuse, făcute dintr-un număr mare de particule punctiforme cu acțiune colectivă. Centrul de masă al unui obiect compus se comportă ca o particulă punctiformă.

Mecanica clasică folosește noțiuni de bun-simț despre modul în care materia și forțele există și interacționează. Presupune că materia și energia au atribute definite și cunoscute, precum amplasarea în spațiu și viteza. Mecanica non-relativistă presupune, de asemenea, că forțele acționează instantaneu.

Poziția unei particule punctiforme este definită în raport cu un sistem de coordonate centrat pe un punct de referință fix arbitrar în spațiu numit originea O. Un sistem simplu de coordonate poate descrie poziția unei particule P cu un vector notat de o săgeată etichetată r care arată sensul de la originea O până la punctul P. În general, particula punctiformă nu trebuie să fie staționată în raport cu O. În cazurile în care P se deplasează în raport cu O, r este definit ca funcție a timpului t. În relativitatea pre-Einstein (cunoscută sub numele de relativitate galileeană),
timpul este considerat un lucru absolut, adică intervalul de timp între oricare pereche de evenimente, este același pentru toți observatorii. Pe lângă faptul că se bazează pe timpul absolut, mecanica clasică presupune geometria euclidiană pentru structura spațiului.

Viteza sau rata de schimbare a poziției în timp, este definită ca derivată a poziției în raport cu timpul:

În mecanica clasică, vitezele sunt direct aditive și substractive. De exemplu, dacă o mașină se deplasează spre est cu 60 km/h și depășește o altă mașină care călătorește în aceeași direcție cu 50 km/h, mașina mai lentă percepe mașina mai rapidă ca deplasându-se spre est cu 60-50 = 10 km/h. Din perspectiva mașinii mai rapide, mașina mai lentă se deplasează cu 10 km/h spre vest, adesea notată ca -10 km/h, unde semnul implică direcție opusă. Vitezele sunt direct aditive sub formă de cantități vectoriale; ele trebuie tratate folosind analiza vectorială.

Accelerația sau rata de schimbare a vitezei, este derivata vitezei în raport cu timpul (a doua derivată a poziției în raport cu timpul):

Accelerația reprezintă schimbarea vitezei în timp. Viteza poate fi modificată fie în mărime, fie în direcție, sau în ambele. Ocazional, o scădere a mărimii vitezei v este denumită decelerație, dar, în general, orice schimbare a vitezei în timp, inclusiv decelerația, este denumită pur și simplu accelerație.

În timp ce poziția, viteza și accelerația unei particule pot fi descrise cu privire la orice observator în orice stare de mișcare, mecanica clasică presupune existența unei familii speciale de sisteme de referință în care legile mecanice ale naturii iau o formă relativ simplă. Aceste sisteme speciale de referință se numesc sisteme inerțiale. Un sistem inerțial este un sistem de referință idealizat în cadrul căruia un obiect nu are nici o forță externă care acționează asupra lui. Deoarece nu există nici o forță externă care acționează asupra sa, obiectul are o viteză constantă; adică este în repaus sau se deplasează uniform în linie dreaptă.

Un concept cheie al sistemului inerțial este metoda de identificare a acestora. Pentru scopuri practice, sistemele de referință care nu accelerează în raport cu stelele îndepărtate (un punct extrem de îndepărtat) sunt considerate bune aproximații la sisteme inerțiale. Sistemele de referință non-inerțiale accelerează în raport cu un sistem inerțial existent. Ele constituie baza relativității lui Einstein. Datorită mișcării relative, particulele din cadrul sistemului non-inerțial par să se miște în moduri care nu sunt explicate de forțele din câmpurile existente în sistemul de referință. Prin urmare, se pare că există alte forțe care intră în ecuațiile mișcării numai ca urmare a accelerării relative. Aceste forțe sunt denumite forțe aparente, forțe de inerție sau pseudo-forțe.

O forță în fizică este orice acțiune care determină schimbarea vitezei unui obiect. O forță provine din interiorul unui câmp, cum ar fi un câmp electrostatic (cauzat de sarcini electrice statice), câmp electromagnetic (cauzat de sarcini în mișcare) sau câmp gravitațional (cauzat de masă), printre altele.

Newton a fost primul care a exprimat matematic relația dintre forță și impuls. Unii fizicieni interpretează a doua lege a mișcării a lui Newton ca o definiție a forței și a masei, în timp ce alții o consideră un postulat fundamental, o lege a naturii. Fiecare interpretare are aceleași consecințe matematice, cunoscută istoric ca „A doua lege a lui Newton”:

unde  se numește impuls și este un concept important al mecanicii clasice.

Principiul al II-lea al dinamicii se enunță în felul urmator: Forța este derivata de ordinul întâi al impulsului în raport cu timpul.

Forța netă asupra unei particule este astfel egală cu viteza de schimbare a impulsului particulei cu timpul. Deoarece definiția accelerației este , a doua lege poate fi scrisă sub forma simplificată și mai familiară:

Atâta timp cât este cunoscută forța care acționează asupra unei particule, a doua lege a lui Newton este suficientă pentru a descrie mișcarea unei particule. Odată ce relațiile independente pentru fiecare forță care acționează asupra unei particule sunt disponibile, ele pot fi înlocuite în a doua lege a lui Newton pentru a obține o ecuație diferențială obișnuită, care se numește ecuația mișcării.

Ca exemplu, presupunem că frecarea este singura forță care acționează asupra particulei și că poate fi modelată ca funcție a vitezei particulei, de exemplu:

unde λ este o constantă pozitivă, semnul negativ afirmă că forța este opusă sensului vitezei. Atunci ecuația mișcării este

Acest lucru poate fi integrat pentru a obține

unde v0 este viteza inițială.  Aceasta înseamnă că viteza acestei particule scade exponențial la zero pe măsură ce timpul progresează. În acest caz, un punct de vedere echivalent este faptul că energia cinetică a particulei este absorbită prin frecare (ceea ce o transformă în energie termică în conformitate cu conservarea energiei), iar particula încetinește. Această expresie poate fi suplimentată pentru a obține poziția r a particulei în funcție de timp.

Dacă o forță constantă F este aplicată asupra unei particule pe o distanță r  atunci lucrul mecanic efectuat de acea forță este egal cu produsul scalar dintre forță si distanța parcursă.

L = F   r

Într-un mod mai general, dacă forța variază ca o funcție de poziție, de la r1 la r2 de-a lungul unei curbe C, putem scrie astfel

 F(r) dr

Dacă lucrul mecanic efectuat este același indiferent de drumul parcurs, atunci forța este conservativă. De exemplu forța de frecare este o forță neconservativă iar forța de greutate este conservativă.

Energia cinetică a unei particule de masă m și viteză v este dată de relația

Ec =   m  v 2        

Lucrul mecanic total efectuat asupra unui corp este egal cu variația energiei cinetice a acestuia, altfel spus L = Ec = Ecf  Eci

Forțele conservative pot fi exprimate de asemenea ca gradientul unei funcții scalare denumită energie potențială.

F = Ep

Variația energiei potențiale este egală în modul cu variația energiei cinetice dar de semn opus.

Ep = Ec  E = 0 (Variația energiei totale)

Relația anterioară este cunoscută drept Conservarea Energiei. De aici rezultă că variația energiei totale este constantă în timp.

 E  =  Ec  +  Ep

Mecanica clasică descrie, de asemenea, mișcările mai complexe ale obiectelor non-punctiforme extinse. Legile lui Euler oferă extinderi la legile lui Newton în acest domeniu. Conceptul de moment cinetic se bazează pe același calcul folosit pentru a descrie mișcarea unidimensională. Ecuația lui Tsiolkovski extinde noțiunea de rata de schimbare a impulsului unui obiect, astfel încât să includă efectele unui obiect care „pierde masa”.

Există două formulări alternative importante ale mecanicii clasice: mecanica lagrangiană și mecanica hamiltoniană. Acestea și alte formulări moderne, ocolesc de obicei conceptul de „forță”, referindu-se în schimb la alte mărimi fizice, cum ar fi energia, viteza și impulsul, pentru descrierea sistemelor mecanice în coordonate generalizate.

Expresiile date mai sus pentru impuls și energie cinetică sunt valabile numai atunci când nu există o contribuție electromagnetică semnificativă. În electromagnetism, cea de-a doua lege a lui Newton pentru cabluri purtătoare de curent nu mai este valabilă, cu excepția cazului în care se include contribuția câmpului electromagnetic la impulsul sistemului așa cum este exprimat de vectorul Poynting împărțit la c2, unde c este viteza luminii în spațiul liber.

Studiul mișcării corpurilor este unul antic, făcând mecanica clasică una dintre cele mai vechi și mai mari materii în știință, inginerie și tehnologie.

Unii filosofi greci din antichitate, printre care Aristotel, fondatorul fizicii aristotelice, au fost primii care au menținut ideea că „totul se întâmplă pentru un motiv” și că principiile teoretice pot ajuta la înțelegerea naturii. Ulterior, teoria matematică și experimentul controlat au devenit  factori decisivi în formarea științei moderne, iar aplicarea lor timpurie a devenit cunoscută sub numele de mecanică clasică. 

Prima explicație cauzală publicată a mișcărilor planetelor a fost Astronomia nova a lui Johannes Kepler, publicată în 1609. El a concluzionat, pe baza observațiilor lui Tycho Brahe asupra orbitei lui Marte, că orbitele planetei sunt eliptice. Această rupere de gândirea antică se petrece în timp ce Galileo propune legi matematice abstracte pentru mișcarea obiectelor. Este posibil (sau nu) să fi făcut faimosul experiment de a arunca două bile de tun de greutăți diferite din turnul Pisa, arătând că ambele au lovit pământul în același timp. Realitatea acelui experiment special este contestată, însă el a efectuat experimente prin rularea bilelor pe un plan înclinat. Teoria sa despre mișcarea accelerată a fost derivată din rezultatele unor astfel de experimente și formează o piatră de temelie a mecanicii clasice.

Newton și-a întemeiat principiile filosofiei naturale pe trei legi ale mișcării: legea inerției, a doua sa lege a accelerației și legea acțiunii și reacțiunii. Atât a doua, cât și a treia lege a lui Newton au primit tratamentul științific și matematic adecvat în Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica. Legile se disting de încercările anterioare de a explica fenomene similare, încercări care au fost fie incomplete, incorecte, fie au propus o expresie matematică inexactă. Newton a enunțat, de asemenea, principiile conservării impulsului și a momentului cinetic. În mecanică, Newton a fost, de asemenea, primul care a furnizat prima formulare științifică și matematică corectă a gravitației în Legea atracției universale. Combinația dintre legile de mișcare și gravitație ale lui Newton oferă descrierea cea mai completă și cea mai exactă a mecanicii clasice. El a demonstrat că aceste legi se aplică atât obiectelor cotidiene, cât și obiectelor cerești. În special, el a obținut o explicație teoretică a legilor lui Kepler de mișcare a planetelor.

Newton și majoritatea contemporanilor săi, cu excepția notabilă a lui Huygens, au presupus că mecanica clasică va fi în măsură să explice toate fenomenele, inclusiv lumina, sub forma opticii geometrice. Chiar când a descoperit așa-numitele inele ale lui Newton (un fenomen de interferență a undelor), el și-a menținut propria teorie corpusculară a luminii.

După Newton, mecanica clasică a devenit un domeniu principal de studiu atât în matematică, cât și în fizică. Câteva re-formulări au permis progresiv găsirea de soluții la un număr mare de probleme. Prima re-formulare notabilă a fost în 1788 de Joseph Louis Lagrange. Mecanica lagrangiană a fost, la rândul ei, re-formulată în 1833 de William Rowan Hamilton.

La sfârșitul secolului al XIX-lea au fost descoperite unele dificultăți care nu puteau fi soluționate decât de o fizică mai modernă. Unele dintre aceste dificultăți au fost legate de compatibilitatea cu teoria electromagnetică și celebrul experiment Michelson – Morley. Rezolvarea acestor probleme a dus la teoria restrânsă a relativității, adesea considerată parte a mecanicii clasice.

Un al doilea set de dificultăți au fost legate de termodinamică. Când este combinată cu termodinamica  mecanica clasică duce la paradoxul Gibbs al mecanicii statistice clasice, în care entropia nu este o cantitate bine definită. Radiația corpului negru nu a fost explicată fără introducerea cuantei. Pe măsură ce experimentele au atins nivelul atomic, mecanica clasică nu a reușit să explice, nici măcar aproximativ, lucruri de bază precum nivelul de energie și dimensiunile atomilor și efectul fotoelectric. Efortul de soluționare a acestor probleme a dus la dezvoltarea mecanicii cuantice.

De la sfârșitul secolului XX, mecanica clasică în fizică nu a mai fost o teorie independentă. În schimb, mecanica clasică este considerată acum o teorie aproximativă a mecanicii cuantice mai generale. Accentul a trecut la înțelegerea forțelor fundamentale ale naturii ca în Modelul Standard și extensiile sale mai moderne într-o teorie a întregului. Mecanica clasică este o teorie utilă pentru studiul mișcării particulelor mecanice non-cuantice, cu energie redusă în câmpuri gravitaționale slabe. De asemenea, a fost extinsă în domeniul complex, unde mecanica clasică complexă prezintă comportamente foarte similare cu mecanica cuantică.




#Article 46: Artă (555 words)


 
Arta este, în esență, cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii de lucru, se poate spune, totuși, că arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu și a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un sentiment, o idee, o senzație sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu. Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată și ca o formă de cunoaștere (cunoașterea artistică).

Într-un sens larg, termenul artă desemnează orice activitate, care se bazează pe cunoștințe, exercițiu, percepție, imaginație și intuiție. Într-un sens mai strict, se adaugă la cele de sus lipsa de funcționalitate (practică), cunoaștere, estetică.

Britannica Online definește arta ca îndemânare și imaginație în creația de obiecte, medii ambiante sau experiențe estetice care pot fi împărtășite (the use of skill and imagination in the creation of aesthetic objects, environments, or experiences that can be shared with others.)

Definiția și evaluarea artei a devenit problematică mai ales de la începutul secolului 20. Richard Wollheim face distincție între trei moduri de acces: realist, unde calitatea estetică este o valoare independentă de orice punct de vedere uman; obiectivist, unde calitatea estetică este deasemeni o valoare absolută, dar dependentă de experiență umană generală; și pozitia relativistă, în care calitatea estetică nu este o valoare absolută, dar depinde de, și variază cu experiența umană a diferiților indivizi.
Un obiect poate fi caracterizat în funcție de intenție, sau lipsa acesteia, a creatorului său, indiferent de scopul sau funcțiunea lui. De exemplu o ceașcă, care poate folosită ca un simplu recipient, poate fi considerat obiect de artă, dacă e intenționată obiect estetic. De asemenea, o pictură poate fi considerată obiect de meșteșug (deci nu obiect de artă), dacă este un produs de masă.

Natura artei a fost descrisă de Richard Wollheim ca unul din termenii cei mai elusivi (care se eschivează) ale problemelor tradiționale de cultură umană (one of the most elusive of the traditional problems of human culture).. A fost definită ca vehicol pentru expresia sau comunicația de emoții și idei, un mijloc pentru explorarea și aprecierea elementelor formale pentru sine, și ca mimesis sau reprezentație. Leo Tolstoi a identificat arta ca un mijloc indirect de a comunica între persoane. Benedetto Croce și R.G. Collingwood au avansat ideea idealistă că arta exprimă emoții și că opera de artă, așadar, există esențialmente în mintea creatorului.

Teoria artei își are rădăcinile în filozofia lui Immanuel Kant și a fost dezvoltată în secolul 20. Arta ca mimesis are rădăcini adânci în filozofia lui Aristotel.

De la Iluminism încoace sub artă se înțeleg mai ales formele așa-numitelor arte frumoase:

De la începutul Modernismului încoace formele de expresie, tehnicile și mijloacele artei s-au lărgit semnificativ, de exemplu, cu fotografia în cazul artei plastice. Atât in cazul artei dramatice, muzicii și literaturii, dar și în arta plastică, în prezent se adaugă și așa-numitele medii noi (new media), ca, de exemplu, radio și televiziune, dar și video, online media și altele.  Din ultimele decenii ale secolului 20, împărțirea clasică începe să-și piardă importanța. Genuri de artă ca instalație sau arta media nu mai cunosc genurile clasice.




#Article 47: Medicină (2323 words)


Medicina (latinescul: ars medicina medicina = arta de a vindeca) este știința și practica stabilirii diagnosticului, prognosticului, tratamentului și prevenirii bolilor. Medicina operează cu concepte mai noi sau mai vechi din majoritatea științelor, de la anatomia umană fundamentală, până la modele matematice complexe și chiar noțiuni împrumutate din câmpul filosofiei și al artei.

Medicina studiază cauzele (Etiologia), manifestările clinice și efectele asupra organelor (Patologia clinică), recunoașterea (Diagnosticul), tratamentul (Terapia) și prevenirea (Profilaxia) bolilor care afectează corpul omenesc.

Medicina modernă se bazează pe Științele Naturii: (Fizică, Chimie, Biologie, Biostatistică), Anatomie, Fiziologie, Microbiologie, Farmacologie, Radiologie. Ea posedă din secolul al XIX-lea o metodă experimentală îmbunătățită permanent din acel moment, dar care a fost totuși utilizată cu frecvență și asiduitate extrem de variabilă în intervalul de timp care a trecut de atunci și până acum câteva decenii, de când s-a conturat și impus tendința E-b.M. (Evidence-based Medicine) în jurul unui nucleu de cercetători care au inițiat o revistă omonimă publicată de către British Medical Journal, American College of Physicians, American Society of Internal Medicine și RanD (fr.). Medicina modernă fondată pe fapte (sau dovezi experimentale), numită și medicină faptică, este o achiziție recentă d.p.d.v. istoric și locală d.p.d.v. civilizațional, căci este specifică lumii occidentale și Europei răsăritene, în restul lumii și azi aceasta fiind responsabilă de tratarea doar a unei minorități dintre pacienți, care din varii motive (incultură sau lipsa de exercițiu de gândire critică, lipsă de mijloace financiare, inerția tradițiilor vechi de secole sau chiar milenii) apelează la medicina tradițională a țărilor sau culturii de care aparțin. În acest sens pentru ei medicina alternativă nu este deloc alternativă, ba chiar fiind forma principală de medicină utilizată în tratamentul celei mai mari părți a populației. Crucial pentru apariția și împământenirea medicinei convenționale a fost, alături de cizelarea metodei științifice în alte discipline și anumite evoluții pe tărâmul filozofiei științei, perfecționarea metodei numerice, utilizarea stasticii în medicină și crearea unei teorii a studiului clinic, ca și interpretarea critică a datelor (trebuie să luptăm contra falselor dovezi, a acelor indicii la prima vedere, pentru a descoperii realitatea faptelor, spuneau medicii pionieri ai metodei în sec. al XIX-lea). E vorba despre metoda de culegere și tratament a datelor clinice și anatomo-patologice (antecedente personale, istoria maladiei, rezultate examen fizic și complementare, evoluție și, dacă e cazul, rezultatele examenului după deces). Necesitatea studiului numeric s-a impus datorită faptului că nu putea fi stabilit un tablou general fiabil al unei boli prin simpla analiză a cazurilor singulare individuale). Doar după constituirea unui astfel de tablou general al unei maladii putem vorbi despre un diagnostic efectuat pe baza datelor unei cazuistici competent analizate, diagnosticul trecând astfel de sub imperiul magiei în știința propriu-zisă: simțul clinic, intuiția, flerul și arta ghicirii își pierd valoarea de instrumente principale, trecând pe plan secund. 
Medicina a început să fie realmente riguros științifică atunci când medicul a avut curajul să nu trateze, lăsând ca lot martor pentru comparație un anumit număr de pacienți competent aleși (Claude Bernard, Introducere în studiul medicinei experimentale). Louis Villermé este primul care folosește o astfel de metodă statistică (mai exact numerică) cu lot martor, când în 1827 studiază 87 de pacienți bolnavi de pneumonie. Constatarea lui este că metoda de tratament a vremii, anume sângerarea (scoaterea de sânge) nu are nici un efect asupra bolii, nici în ce privește mortalitatea, nici în ce privește durata simptomelor sau tipului acestora. Pe atunci sângerarea se făcea cu câte 50 de lipitori pe un pacient, tratamentul fiind fondat pe logica că orice boală rezultă dintr-o inflamație și că orice terapie trebuie să fie antiflogistică. La acea dată cultivatorii francezi de lipitori nu făceau față la cererea imensă a Franței, drept pentru care se importau anual peste 30 de milioane de viermi vampiri... De atunci metoda practică s-a îmbunătățit considerabil prin tehnici avansate de eșantionare și introducerea studiilor aleatorii (randomizate) în dublu-orb. Progresele în statistică au adus și ele contribuții valoroase în corijarea acelor false probe despre care vorbeau medicii secolului al XIX-lea 

Termenul de Medicină alternativă este atribuit metodelor de tratament care se bazează pe o tradiție empirică, fără baze științifice experimentale. Cuprinde mai multe domenii, din care cele mai cunoscute sunt:

Vezi și articolul Învățământul medical în România

Studiul medicinei - admis numai după absolvirea unei școli medii (liceu) - are loc în facultățile de medicină ale universităților pe o durată în medie de 6 ani. La sfârșitul studiului se acordă un grad de calificare profesională (medic) și dreptul la liberă practică a medicinei, după criterii diferite de la țară la țară. În multe universități, absolvenții facultăților de medicină prestează la încheierea studiilor Jurământul lui Hippocrate.

Specializarea într-o anumită disciplină se obține prin pregătire postuniversitară de specialitate (numită rezidențiat în România), care include instruire practică în clinici și laboratoare precum și instruire teoretică prin cursuri organizate. Obținerea specialității este condiționată de promovarea unui examen final la sfârșitul perioadei de specializare, numit examen de intrare în specialitate. Durata specializării este cuprinsă între 3 și 6 ani, în funcție de specialitatea medicală. În cele mai multe țări, specializarea este organizată și controlată de asociații profesionale (corespunzătoare Colegiului Medicilor din România) și recunoscută de organele de stat.

Medicina se exercită în cabinete de consultații, dispensare, policlinici, spitale și sanatorii. Cercetarea științifică în domeniul medicinei are loc în clinici și laboratoare universitare și în institute de cercetare.

Aceasta este o activitate de interes public și cade în sarcina organelor de stat (de exemplu, Ministerul Sănătății din România) în colaborare cu asociațiile profesionale (Colegiul Medicilor).

Vezi și articolele:   Istoria medicinei, Istoria medicinei în România

Încercările de a vindeca bolile sau de a trata rănile sunt tot atât de vechi cât omenirea. Bolile grave reprezentau, ca totdeauna, o problemă serioasă, remedii eficace însă nu existau. Îmbolnăvirile erau privite din punct de vedere magic-demoniac sau ca o pedeapsă din partea forțelor supranaturale. Pentru vindecare se invocau aceste forțe și se făceau sacrificii, se improvizau dansuri, se foloseau formule oculte sau talismane.

Eficiente erau îngrijirea rănilor, repunerea luxațiilor sau fixarea fracturilor, procedee folosite deja în Epoca de piatră.

La vechii greci, la început, zeul artei medicale era Apollo. Mai târziu zeul medicilor a devenit Esculap. Începând din secolul al VI-lea a.Ch. - sub influența școlilor filozofice materialiste ca cea a lui Empedocle (natura este formată din patru elemente: foc, apă, pământ și aer) - medicina capătă trăsături științifice, în special prin persoana lui Hippocrate din Cos, considerat părintele medicinei moderne. În culegerea sa de studii (Corpus Hippocraticum) nu se mai întâlnesc remedii supranaturale, practicile recomandate sunt rezultatul observațiilor empirice.

În epoca elenistică (secolul al III-lea a.Ch.) centrul cultural devine orașul Alexandria, unde Herophilos practică primele disecții a unor cadavre omenești.

Odată cu ascensiunea Imperiului Roman centrul de greutate se mută la Roma. Galenus din Pergamon - grec de origine - dezvoltă teoria umorilor și descrie cele patru manifestări cardinale ale inflamației: roșeață, căldură, umflătură și durere (rubor, calor, tumor, dolor), valabile și în zilele noastre.
.

În această epocă știința a cunoscut o fază de stagnare, interpretarea scolastică a textelor luând locul observației. Înaintarea arabilor în bazinul mediteranean a avut  și un efect pozitiv. Cunoscători ai textelor grecești dar și ai celor persane, au propagat în Europa vechile învățăminte ale culturii antice. Al-Razi (secolul al X-lea p. Ch.)a descris variola și pojarul iar vestitul Avicenna (arab.: Ibn Sina) scrie în secolul următor Canon medicinae, operă ce avea să rămână până în vremurile moderne manualul de bază al facultăților de medicină.

Un moment important l-a reprezentat înființarea la începutul secolului al XI-lea, de către călugării benedictini din Monte Cassino a primei instituții de învățământ medical la Salerno în Italia (Școala de la Salerno). În secolul al XII-lea, tot în Italia, medicina se dezvoltă în special în centrele universitare din Bologna și Padova.

Se exprimă primele critici asupra concepției lui Galenus și ale școlii arabe, considerate până atunci intangibile, și se redescoperă învățătura lui Hippocrate. Preocupările se îndreaptă în special în direcția anatomiei și în 1543 apare opera monumentală a lui Andreas Vesalius De Humani Corporis Fabrica (Cu privire la construcția corpului omenesc), moment crucial în istoria medicinei.

Tot din această perioadă trebuiesc menționate lucrările lui Girolamo Fracastoro (1478 - 1553), în Italia, cu privire la bolile contagioase (descrie sifilisul sub forma unui poem intitulat Syphilis sive Morbus Gallicus), și ale lui  Philippus Aureolus Paracelsus (1493 - 1541), medic și alchimist în Elveția, asupra substanțelor cu acțiune vindecătoare.

A fost meritul chirurgului francez Ambroise Paré prin succesele sale terapeutice să aducă chirurgia în cadrul medicinei, considerată până atunci o meserie și nu o artă, lăsată la dispoziția bărbierilor.
.

În 1628 apare lucrarea anatomistului englez William Harvey Essay on the Motion of the Hearth and the Blood, în care arată că inima funcționează ca o pompă care asigură circulația neîntreruptă a sângelui.

Marcello Malpighi  (1628 - 1711) de la Universitatea din Bologna (Italia) descoperă capilarele sanguine, în timp ce în Anglia medicul Thomas Willis (1622 - 1675) vasele de la baza creierului.

Thomas Sydenham (1624 - 1689), medic englez, face descrieri clinice amănunțite ale malariei, recunoaște deosebirea dintre scarlatină și pojar și face observații epidemiologice.

În anul 1632 a fost introdusă Chinina în tratamentul malariei, prima substanță cu adevărat eficace în tratarea bolilor.

În Italia, către sfârșitul secolului al XVIII-lea, apar studiile de patologie ale lui Giovanni Battista Morgagni (1682 - 1771) iar Lazzaro Spallanzani (1729 - 1799) infirmă teoria generației spontane.

În 1796 medicul englez Edward Jenner (1749 - 1823 introduce metoda vaccinării anti-variolice.

Numeroase descoperiri au condus la progrese importante în diagnosticul și tratamentul  bolilor precum și în dezvoltarea intervențiilor chirurgicale.

În jurul anului 1819, în Franța,  René Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, până astăzi cel mai utilizat instrument în examinarea medicală.

Lucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în Franța, asupra țesuturilor pun bazele histologiei, în timp ce germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în Berlin (Germania)studiază substraturile anatomo-patologice ale bolilor și emite cunoscuta teorie a patologiei celulare.

Descoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 - 1895) și ale lui Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui Emil von Behring (1854 - 1917) și Ilia Mecinicov (1845 - 1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de la aceste descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis (1819 - 1865) introduce Asepsia iar  Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia folosește pentru prima dată fenolul ca substanță antiseptică.

Pe tărâmul fiziologiei sunt de remarcat lucrările francezului Claude Bernard (1813 - 1878) asupra funcționării glandei tiroide, ficatului și asupra sistemului nervos vegetativ și ale lui Ivan Petrovici Pavlov (1849 - 1936), în Rusia, cu privire la reflexele condiționate.

Spaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 - 1934) a contribuit la cunoașterea structurii sistemului nervos.

Wilhelm Röntgen, în Germania, (1845 - 1923) descoperă în 1895 razele X și le aplică în investigarea organelor interne.

Introducerea narcozei cu eter în America în de către americanul William Thomas Morton în 1846, a anesteziei locale cu cocaină în 1884 de austriacul Christian Koller și rahianesteziei  în 1898 de către  August Bier în Germania contribuie la dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.

Caracteristică este combaterea efectivă a bolilor infecțioase prin vaccinări în masă, introducerea antibioticelor, prin măsuri sanitare și îmbunătățirea condițiilor de viață.

Tratamentul medicamentos specific cu substanțe chimice al bolilor infecțioase a început în Germania cu lucrările lui Paul Erlich (1854 - 1915). În 1932  Gerhard Domagk (1895 - 1964) descoperă sulfamidele iar în 1928 în Anglia Alexander Fleming (1881 - 1955) constată acțiunea bacteriostatică a ciupercii Penicillium, din care biochimistul  Howard Florey (1898 - 1968) extrage Penicillina în formă pură, inițiindu-se astfel era antibioticelor.

Progrese importante au fost făcute în domeniul geneticii, descoperindu-se modul de transmitere a caracterelor, structura cromozomilor și rolul genelor precum și structura chimică a acidului dezoxiribonucleic (ADN), suportul fizic al informației genetice.

După ce se cunoșteau deja anticorpii serici ca factori esențiali în mecanismele de apărare ale organismului, în a doua jumătate a secolului al XX-lea se pune în evidență rolul diverselor limfocite în imunitatea celulară și producerea de anticorpi.

La începutul secolului XX, Clemens von Pirquet introduce în medicină termenul de alergie. Studiul științific al bolilor alergice, început de Pirquet, va continua în decursul secolului XX, odată cu creșterea prevalenței bolilor alergice în populație, ducând la dezvoltarea unui nou domeniu al medicinei, numit astăzi Alergologie și imunologie clinică.

Ca metode de investigație sunt de menționat introducerea Tomografiei computerizate, a Tomografiei de Rezonanță Magnetică Nucleară și a examenelor cu Ultrasunete.

În domeniul chirurgiei, transplantele de organe (în 1967 chirurgul sud-african Christian Barnard efectuează primul transplant de inimă) dau speranțe de supraviețuire multor bolnavi altfel incurabili.

După ce Charles Sherrington (1857 - 1952) efectuase studii fundamentale asupra funcționării sistemului nervos, canadianul Wilder Penfield (1891 - 1976) cercetează funcțiile scoarței cerebrale prin stimulări directe ale suprafeței creierului în timpul unor intervenții chirurgicale. Dezvoltarea Neurochirurgiei se datorează în special americanilor Harvey Cushing (1869 - 1939) și Walter Dandy (1886 - 1946).

Cardiologia a făcut progrese diagnostice prin aplicarea unor metode ca angiografia, cateterismul cardiac iar pe plan terapeutic  prin implantarea de pace-maker, operațiile by-pass în obstrucțiile coronariene, operații în afecțiuni valvulare, medicamentele beta-blocante, dar și prin cunoașterea și adoptarea măsurilor de combatere  a factorilor de risc (fumatul, obezitatea, sedentarismul, hipertensiunea arterială, nivelul ridicat de colesterol). Cancerul rămâne mai departe o problemă dificilă, dar citostaticele s-au dovedit eficiente în unele forme, ca leucemia și altele.

Din toate aceste progrese rezultă însă și o serie de probleme de etică medicală, cele mai multe controversate.

Avem dreptul să prelungim suferința unui bolnav incurabil când el își dorește un sfârșit cu ajutor medical (moartea asistată) sau să menținem într-o stare de viață vegetativă cu ajutorul aparatelor un bolnav cu excluderea funcțională a scoarței cerebrale (sindrom apallic) ?

Este morală întreruperea sarcinii la cerere, sau numai în caz de boli grave ale mamei sau fătului? Avortul ar trebui complet interzis din motive morale sau religioase ?

Este morală utilizarea pentru cercetare sau în terapeutică a țesuturilor recoltate de la embrioni umani ?

La niciuna din aceste întrebări nu se poate da un răspuns cu șanse reale de a fi unanim acceptat.




#Article 48: Statistică (657 words)


Statistica este o știință care, folosind calculul probabilităților, studiază fenomenele și procesele de tip colectiv (din societate, natură etc.) din punct de vedere cantitativ
în scopul descrierii acestora și al descoperirii legilor care guvernează manifestarea lor.

Statistica se ocupă de obținerea de informații relevante din datele disponibile într-un volum suficient de mare. Informațiile pot fi folosite pentru a înțelege datele disponibile (statistică descriptivă) sau pentru a descoperi noi informații despre evenimente și relațiile dintre ele (statistică inferențială).

Procesul de obținere a informației din date se numește inferență statistică referitoare la unii parametri statistici, sau chiar întregi distribuții probabilistice. Acesta este punctul de vedere mai general adoptat de teoria neparametrică în statistică. În statistica aplicată clasică este preferată ideea de a construi un model statistic cu care se pot face inferențe; în majoritatea cazurilor acest model nu este verificat, ceea ce poate conduce la concluzii eronate. Statistica aplicată modernă analizează însă date mult prea complexe, cum ar fi imagini sau structura proteinelor, pentru a se putea mărgini la ideea de modelare.

Statistica oferă suport pentru fizică, biologie, psihologie, economie, sociologie etc. Statistica excelează atunci când relațiile deterministe referitoare la evenimentul studiat sunt imposibil ori foarte dificil de aflat.

Pe teritoriul României lucrarea lui Dimitrie Cantemir Descriptio Moldaviae (1716) poate fi considerată ca o primă lucrare de statistică. Ea a fost scrisă la cererea Academiei din Berlin și conține toate cunoștințele acumulate în domeniu până la acea dată.

Statistica este considerată, pe de o parte, o parte matematică a științei ce se referă la colectarea, interpretarea sau explicarea și prezentarea datelor  și pe de altă parte o ramură a matematicii  ce se ocupă cu colectarea și interpretarea datelor. Datorită rădăcinilor ei empirice și a accentului pe aplicații, statistica este considerată cel mai adesea o știinta matematică distinctă mai degrabă decât o ramură a matematicii . O mare parte a statisticii care asigură colectarea datelor este luată în considerare într-un mod care produce concluzii valide; codarea și arhivarea datelor pentru a reține informațiile; raportarea rezultatelor si rezumarea lor (tabele și grafice) într-un mod inteligibil celor care trebuie să le folosească.

Statisticienii îmbunătațesc calitatea datelor dezvoltând experimente și studiul prelevarii probelor. Statistica oferă, de asemenea, instrumente pentru prezicerea utilizării datelor și modelelor statistice. Statistica este aplicabilă unei vaste varietăți de discipline academice, incluzând științe naturale și sociale, guvern și afaceri. Consultanții în statistică ajută organizații și companii care nu dispun de expertiza in-house relevantă întrebărilor specifice companiilor sau organizațiilor. 
 

Pentru a aplica statistica unei probleme știintifice, industriale sau sociale este necesar să se înceapă cu un proces sau o populație de studiat. Populațiile pot avea teme diverse cum ar fi toate persoanele care trăiesc într-o țară sau fiecare atom cuprins într-un cristal. O populație poate fi, de asemenea, compusă din observațiile unui proces la diferiți timpi, fiecare informație din observații folosind drept un număr diferit al grupului în totalitate. Informațiile colectate despre acest tip de populații constituie ceea ce se numește serii de timpi.

Din motive practice, un subset al populației ales numit probă este studiat. Odată ce o probă reprezentativă a populației este determinată, informațiile sunt colectate. Aceste date sunt apoi subiectul unor analize statistice, având ca scop descrierea si deducerea lor.

Conceptul de corelare este de notat, în mod special, pentru aptitudinea de a crea confuzie. Analiza statistică a unui set de date adesea descoperă că două variabile (proprietăți) ale unei populații au tendința de a varia împreună, de parcă ar fi fost relevante una alteia. Un studiu de venit anual care se uită și la vârsta de deces ar putea arăta că oamenii săraci au tendința să trăiască mai puțin decât oamenii cu o stare financiară mai bună. Se presupune că cele două variabile sunt legate; cu toate acestea nu sunt cauza uneia sau celeilalte. Fenomenul de corelare poate fi cauzat de un al treilea fenomen, neconsiderat anterior, numit variabila spectator. Din acest motiv nu există un mod imediat de a deduce existența unei relații între două variabile.




#Article 49: Arheologie (2174 words)


Arheologia este studiul activităților umane în trecut și se aplică prin recuperarea și analiza culturii materiale și datelor de mediu pe care le-au lăsat în urmă, care includ artefacte, arhitectura și peisajele culturale. Deoarece arheologia are o gamă largă de proceduri diferite, acesta poate fi considerată știință, iar în Statele Unite, este considerată ca o ramură a antropologiei, deși în Europa este privită ca o disciplină separată. Cuprinde studiile arheologiei asupra preistoriei și istoriei; de la dezvoltarea primelor instrumente de piatră din Africa de Est în urmă cu 4 milioane de ani până în ultimii zeci de ani. Arheologia nu include ca disciplină paleontologia.

Arheologia este foarte eficientă și utilă atunci când sunt cercetate societățile preistorice, atunci când nu există înregistrări scrise. 99% din istoria omenirii cuprinde intervalul dintre paleolitic până la apariția scrierii. Arheologia are mai multe obiective, care variază de la studierea evoluției umane la evoluția culturală.

Disciplina implică topografie, excavare și în cele din urmă, analiza datelor colectate pentru a afla mai multe despre trecut. În domeniul de aplicare larg, arheologia se bazează pe cercetare trans-disciplinară. Se bazează pe antropologie, istoria artei, etnologie, geografie, geologie, lingvistică, semiologie, fizică, științe informaționale, chimie, paleoecologie, paleontologie, paleozoologie și paleobotanică.

Arheologia s-a dezvoltat din antichitate până în Europa secolului al XIX-lea, și a devenit o disciplină practicată în întreaga lume. De la dezvoltarea sa timpurie, diverse sub- discipline specifice arheologiei s-au dezvoltat, inclusiv arheologia maritimă, arheologia feministă și arheoastronomie , și numeroase tehnici științifice diferite au fost dezvoltate pentru a ajuta la investigațiile arheologice. Cu toate acestea, în prezent, arheologii se confruntă cu multe probleme, cum ar fi pseudoarheologia, jefuirea de artefacte, lipsa interesului public, precum și opoziția față de excavarea rămășițelor umane.

Arheologia (termen derivat din cuvântul grecesc Αρχαιολογία, compus din αρχαίος archàios antic și λόγος, lògos = discurs sau studiu) este știința ce studiază civilizațiile și culturile umane vechi și relațiile acestora cu mediul înconjurător, prin documentare și prin căutarea, culegerea, analizarea și interpretarea urmelor materiale rămase.

Arheologia  s-a dezvoltat   dintr-un studiu multi- disciplinar  mai vechi cunoscut sub numele de antiquarianism . Anticarii au studiat istoria, cu o atenție deosebită la artefacte antice și manuscrise , precum și site-uri istorice . Antiquarianismul s-a axat pe dovezi empirice , pentru înțelegerea trecutului , încapsulate în motto-ul  anticarului secolului al XVIII-lea , Sir Richard Colt Hoare ,  Vorbim de fapte , nu de teorie  . Un pas important spre sistematizarea arheologiei ca   știință a avut loc în timpul epocii Luminilor în Europa, în secolele XVII-XVIII. În Europa , interesul pentru resturile   civilizației greco-romane și redescoperirea culturii clasice a început la sfârșitul Evului Mediu . Flavio Biondo , un umanist istoric italian renascentist a creat un ghid sistematic la ruinele și topografia Romei antice  , în secolul al XV-lea pentru care a fost numit și  fondatorul timpuriu al  arheologiei . Anticari ca  John Leland și William Camden au  efectuat expediții de cercetare în  mediile rurale engleze , interpretând  monumentele pe care le-au întâmpinat .

Unul dintre primele site-uri  în care au fost făcute săpături arheologice   a fost Stonehenge și alte monumente megalitice din Anglia . John Aubrey a fost un arheolog pionier care a înregistrat numeroase monumente megalitice de teren și de altă natură în sudul Angliei . A încercat să traseze evoluția cronologică stilistică a scrisului de mână , arhitectura medievală , costumele și heraldica.

Săpăturile au fost efectuate în orașele antice Pompei și Herculaneum , ambele   care au fost acoperite de cenușă în timpul erupției Vezuviului în 79. Aceste săpături au început în 1748 , în Pompei , în timp ce la  Herculaneum au început în 1738 . Descoperirea  orașelor întregi , complete, cu tot cu obiectele și cadavrele bine conservate    , precum și descoperirea de fresce vechi , au avut un impact mare în întreaga Europă .Cu toate acestea , înainte de dezvoltarea unor tehnici moderne , săpăturile au avut tendința de a fi întâmplătoare ,  iar unele concepte, precum  stratificarea și de contextul, au fost complet trecute cu vederea .

Părintele săpăturilor arheologice a fost William Cunnington ( 1754-1810 ) . El a efectuat săpături în Wiltshire în 1798 , fiind finanțat de către Sir Richard Colt Hoare . Cunnington  a făcut înregistrări meticuloase ale movilele neolitice și epocii bronzului , iar termenii le-a folosit pentru a clasifica și de a le descrie , fiind  încă utilizate de către arheologii de astăzi .

Una dintre cele mai importante realizări ale arheologiei din secolul al  XIX-lea a fost dezvoltarea   stratigrafiei, suprapunerea straturilor  fiind asociată cu perioade succesive, idee inițiată de William Smith , James Hutton și Charles Lyell . Aplicarea  stratigrafiei pentru arheologie a  avut loc în săpăturile pe site-uri preistorice și din epoca bronzului . În al treilea și al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea , arheologii , cum ar fi Jacques Boucher de Perthes și Christian Jürgensen Thomsen au ordonat cronologic artefactele  pe care le-au găsit .

O figură importantă în dezvoltarea  arheologiei într-o știință riguroasă a fost ofițerul de armată și etnologul , Augustus Pitt Rivers , care a început săpăturile de pe terenul său în Anglia, în anii 1880.

Abordarea sa a fost extrem de metodică cu standardele timpului , și  este în general considerat  ca fiind primul arheolog științific . El a aranjat artefactele sale în funcție de  tipologie și ordine cronologică . Acest stil de amenajare , conceput  pentru a evidenția tendințele evolutive în artefactele umane , a fost de o importanță enormă pentru datarea exactă a obiectelor . Cea mai importantă inovație   metodologică a sa  a fost insistența lui ca toate artefacte , nu doar pe cele frumoase sau unice , să fie colectate și catalogate .

William Flinders Petrie   poate fi în mod legitim numit Părintele Arheologiei . Petrie a fost primul care a investigat științific Marea Piramidă din Egipt în anii 1880 . Înregistrarea lui minuțioasă și studiul de artefacte , atât în ​​Egipt și mai târziu în Palestina ,  au stabilit multe dintre ideile din spatele înregistrării arheologice moderne , el remarcând  că  eu cred că adevărata linie de cercetare se află în notarea și compararea celor mai mici detalii .  Petrie a dezvoltat sistemul de straturi pe datare  bazat pe ceramică și constatările din ceramică , care a revoluționat baza cronologică a egiptologiei . El a fost , de asemenea,  un mentor pentru  o întreagă generație de egiptologi , inclusiv Howard Carter , care a descoperit mormântul faraonului Tutankhamon în 1922.

Primele săpături stratigrafice populare care au prins la public  au avut loc  pe site-ul  antic Troia , efectuate  de Heinrich Schliemann , Frank Calvert , Wilhelm Dörpfeld și Carl Blegen în anii 1870, descoperind și cercetând  nouă orașe diferite,  suprapuse   , de la preistorie la epoca elenistică . Între timp , lucrările lui  Sir Arthur Evans la Cnossos în Creta au  relevat existența  unei străvechi civilizații avansate.

Următoarea figură majoră în dezvoltarea  arheologiei a fost Sir Mortimer Wheeler,  care  a dezvoltat rețeaua de excavare,   îmbunătățită în continuare de către elevul său, Kathleen Kenyon .

Arheologia a devenit o activitate profesională în prima jumătate a secolului XX , și a devenit posibil pentru a studia arheologia ca un subiect în universități și chiar școli . Până la sfârșitul secolului XX,  aproape toți arheologii profesioniști , cel puțin în țările dezvoltate , au fost absolvenți . Adaptarea și inovarea arheologiei  a continuat în această perioadă , când arheologia maritimă și arheologia urbană au devenit mai răspândite și arheologia preventivă  a fost dezvoltată ca urmare a creșterii dezvoltării comerciale.

Deoarece cea mai mare parte a istoriei omenirii a avut loc înaintea invenției scrisului, arheologia este cea mai importantă metodă de studiu a preistoriei. În plus, deoarece în numeroase cazuri informațiile istorice sunt incomplete, arheologia oferă o contribuție esențială la studiul istoriei umane. În unele societăți, scrisul a fost utilizat de aristocrație sau s-a folosit doar în cadrul religiei, astfel informațiile scrise oferă date doar despre anumite categorii sociale. Importanța arheologiei se reflectă și în cadrul politic prin faptul că studiază cultura materială și spirituală a predecesorilor, contribuind astfel la patrimoniul național și universal. 
Numeroși cercetători și pasionați au exagerat latura politică sau ficțională a arheologiei, interpretările lor căzând într-o puternică pantă naționalistă sau imaginară, aceste devieri fiind încadrate ca pseudo-arheologie. 
De o mare importanță este cercetarea arheologică de salvare în cazul unor lucrări de construcții, lucrări agricole etc. Acestea pot distruge pentru totdeauna siturile arheologice, de aceea intervine cercetarea arheologică de salvare. În lumea științifică anglo-saxonă arheologia este o sub-disciplină a antropologiei, arheologul fiind antropolog și nu un istoric așa cum este cazul în general în Europa.

Arheologia este împărțită în discipline în funcție de perioada sau cultura studiată (de exemplu arheologia clasică sau arheologia industrială); în funcție de tehnica de cercetare (de exemplu arheologie subacvatică sau arheologie experimentală), sau în funcție de probleme specifice (de exemplu arheologie urbană). În funcție de materialul studiat se apelează și la alte discipline auxiliare ale istoriei (de exemplu numismatică sau epigrafie).

Cel mai răspândit tip este periegheza. Aceasta reprezintă cercetarea cu atenție a terenului, a unei zone bine definite și colectarea materialului descoperit la suprafața solului. De obicei periegheza se face după arătură atunci când zona cercetată face subiectul unei exploatări agricole. Descoperirea unor materiale arheologice (de obicei ceramică), se notează pe hărți ale regiunii folosindu-se metodele clasice sau sistemul GPS. Periegheza reprezintă o metodă importantă în crearea unui repertoriu arheologic al unei zone și în cercetarea primară a unui sit arheologic.
Un alt tip de cercetare de suprafață este fotografia aeriană. Aceasta permite identificarea unor situri arheologice datorită diferențelor de culoare a solului sau a diferențelor din cadrul vegetației. În utimii ani a luat amploare folosirea imaginilor oferite de sateliți sau sistemul GIS.
Cercetarea de suprafață în arheologie utilizează și cercetări geofizice. Cea mai utilizată metodă este magnetometria. Această metodă utilizează un aparat numit magnetometru care identifică deviații ale câmpului magnetic cum ar fi de exemplu obiecte de metal, structuri de piatră, de chirpici sau chiar gropi, fiind capabil să genereze o hartă a ariei cercetate. Se mai utilizează la o scară mai mică rezistivitatea electrică sau detectoarele de metale.

Cercetarea arheologică propriu-zisă o reprezintă șantierul arheologic. În arheologia modernă săpătura arheologică se face prin colectarea tuturor materialelor descoperite în raport cu poziția lor pe verticală (poziția stratigrafică) și orizontală dar și asocierea lor cu complexele arheologice descoperite.
Asocierea poziției verticale și orizontale a obiectelor descoperite se face și în raport cu obiectele sau complexele arheologice aflate în apropiere. Acest lucru ajută la stabilirea relației temporale dintre diversele obiecte sau complexe, de exemplu dacă acestea aparțin aceleiași faze de locuire.
Într-un sit arheologic ocuparea sau utilizarea lui se poate să fi durat o perioadă mai lungă de timp, locuirea fiind în acest caz o succesiune stratigrafică de nivele de locuire sau utilizare. În acest caz, conform principiului stratigrafic, artefactele mai recente se află dispuse în straturile superioare.
Șantierul arheologic reprezintă o fază scumpă a cercetării arheologice și implică un mare volum de muncă. Pe lângă dificultățile create de costuri se adaugă faptul că șantierul arheologic reprezintă o cercetare distructivă a unui sit arheologic. După terminarea unui șantier arheologic într-un sit sau într-o porțiune dint-un sit arheologic acest tip de cercetare nu se mai poate relua niciodată.
Datorită acestui tip de cercetare este necesară crearea unui plan a sitului arheologic în care se cuprind toate complexele arheologice, prin desene și fotografii la care se adaugă o detaliere amănunțită a fiecărui complex arheologic în parte.

Materialul arheologic colectat dintr-un sit după încheierea unui șantier arheologic se studiază în amănunt pentru a obține un maxim de date. Cea mai simplă și răspândită metodă este metoda tipologică a studierii artefactelor. La aceasta se adaugă studiul asupra oaselor, semințelor de plante sau a polenului colectat, folosind tehnici ale zooarheologiei, palobotanicii etc.

Nu există o singură teorie a arheologiei, chiar și definițiile sunt puternic disputate. Până la mijlocul secolului XX și a introducerii tehnologiei în cercetarea arheologică, exista un consens în sensul că arheologia este practic legată de istorie sau antropologie. Prima etapă majoră în teoria arheologiei poate fi considerată tocmai această etapă denumită arheologie cultural-istorică, dezvoltată pe parcursul sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX.

În anii 60, un număr de tineri arheologi americani, cum ar fi Lewis Binford, s-au opus paradigmelor istoriei culturale. Ei au propus New Archaeology (noua arheologie), care trebuia să fie mai „științifică” și mai „antropologică” în care ipotezele pot fi testate și cu o metodă științifică mai bine pusă la punct. Acest curent s-a dezvoltat foarte mult devenind arheologia procesuală (processual archaeology).

În anii 80, a apărut o nouă mișcare în special în rândul arheologilor britanici cum ar fi:Michael Shanks, Christopher Tilley, Daniel Miller, și Ian Hodder. Ei pun sub semnul întrebării apelurile procesualismului la știință și imparțialitate iar în același timp măresc importanța relativismului în cercetarea arheologică. Acest curent în cercetarea arheologică va deveni cunoscut ca arheologie post-procesuală. În orice caz această nouă mișcare a fost criticată de procesualiști pentru că știrbește într-o oarecare măsură rigoarea științifică. Validitatea ambelor direcții în teorie este încă subiect de dezbatere.

Teoria în arheologie este în prezent influențată de o serie de curente  științifice: evoluționism, fenomenologie, postmodernism, „agency theory”, arheologie cognitivă, funcționalism, arheologia genului, arheologie feministă și teoria sistemelor în arheologie.




#Article 50: Psihologie (1419 words)


Psihologia (din limba greacă: ψυχή psyché = minte sau suma tuturor gandurilor si trăirilor, λόγος logos = știință) este știința exacta a minții si comportamentului uman. Astfel, psihologia este studiul funcțiilor si proceselor mentale, a experiențelor interioare și subiective - precum gandurile, emoțiile, conștiința, motivarea, percepția altora și personalitatea.

Psihologii adoptă diverse modalități în practica lor.
De exemplu, psihologia experimentală folosește metode științifice exacte în a studia cauzele și relațiile reciproce ale proceselor psihice, cum sunt, de exemplu, percepția, învățarea, memoria, motivația, sentimentele, personalitatea, comportamentul social și dezvoltarea psihologică de-a lungul vieții. Psihologia aplicata se ocupa cu formularea unor programe bazate pe aceste studii, pentru a fi aplicate eficient in sfera socială sau tehnică. Psihologia clinică este una dintre disciplinele psihologiei aplicate.

De la înființarea primului laborator experimental de psihologie de către Wilhelm Wundt în 1879 la Universitatea din Lipsca (Leipzig), psihologia s-a separat treptat de filozofie, din care provenea, pentru a deveni o specialitate de sine stătătoare cu o serie de direcții și sub specialități, care dispun doar în parte de un limbaj comun.

Printre activitățile psihice, se pot distinge:

Din antichitate și până la sfârșitul secolului al 19-lea psihologia a fost considerată parte componentă a filozofiei. Primele referiri le găsim la Aristotel în lucrarea Despre suflet (gr. Peri psychês). Teofrast definește 30 de caractere omenești, ceea ce reprezintă prima încercare de tipologie a persoanelor. Termenul psihologie este folosit totuși abia către sfârșitul evului mediu de către Philipp Melanchton în lucrarea lui Kommentar über die Seele (1540, Considerații asupra sufletului). Empirismul englez al secolului al 17-lea reducea funcțiile psihice la fenomene previzibile cu legi proprii. În teoria mecanicistă a lui Thomas Hobbes sufletul nu-și găsea niciun loc. Într-o lucrare din 1704, Leibnitz menționează pentru prima dată existența unor procese subconștiente.

Adevărat părinte al psihologiei este considerat Johannes Nikolaus Tetens, care în lucrarea sa Philosophische Versuche über die menschliche Natur und ihre Entwicklung (1777) (Considerații filozofice asupra naturii umane și dezvoltării sale) face o descriere amănunțită a funcțiilor și proceselor psihice cu valabilitate până în timpurile noastre.

Începând cu secolul al 19-lea psihologia a început să se contureze ca disciplină de sine stătătoare. În același timp s-au dezvoltat diverse curente și diferite orientări, în funcție de concepțiile respectivilor psihologi. Ca în orice ramură a științei care s-a desprins din filozofie, probleme pur filozofice asupra naturii spiritului n-au încetat să fie dezbătute, ducând chiar la apariția unei filozofii a spiritului sau psihologii filozofice.

Psihologia experimentală, fondată pe lucrările lui Wilhelm Wundt și William James, își îndreaptă în special atenția asupra problemelor generale cum sunt comportamentul și dispoziția, incluzând și stările patologice, importante pentru psihologia clinică. Wilhelm Wundt a înființat primul laborator de psihologie experimentală la Leipzig în 1879. În 1893 este înființat primul laborator psihologic la Iași, în 1906 la București și în 1921 la Cluj .

Școala fenomenologică cu Wilhelm Dilthey, Franz Brentano și Karl Jaspers consideră procesele psihice ca fenomene indivizibile, în timp ce behaviorismul, bazat în mare parte pe lucrările lui Ivan Petrovici Pavlov, privește comportamentul uman ca manifestare condiționată, o asociație de stimuli cu răspunsuri specifice. Behaviorismul i-a avut printre reprezentanți pe John Broadus Watson, Edward Lee Thorndike și Burrhus Frederic Skinner. Acesta are la origine cuvântul din limba engleză ”behavior”, dezvoltându-se ca reacție la curentul introspecționist. Fondatorul curentului, John Watson, considera conștiința drept o invenție pură a filosofilor, susținând că singura realitate psihologică autentică este comportamentul. Behaviorismul a luat denumirea de psihologie obiectivă. Acesta considera că între stimul și răspuns există o relație directă, de tipul S-R, în care acțiunea stimulului determină necondiționat o anumită reacție. Stimulii și răspunsurile erau observabile și controlabile, astfel încât cunoașterea psihologică devenea obiectivă și științifică. Această orientare a devenit cunoscută în psihologia americană drept neobehaviorism, depășind schema simplistă stimul-răspuns și valorificând noile fapte ale experienței și ale cunoașterii științifice .

Asociaționismul, reprezentat de Alexander Bain, Hippolyte Taine și Wilhelm Wundt, susține primatul părții asupra întregului, astfel încât viața psihică este o simplă sumă de senzații, iar percepțiile, reprezentările și gândirea se formează pe baza legilor asociației (coincidența în timp și spațiu a unor senzații) .

În psihologia germană un loc deosebit îl ocupă Psihologia configuraționistă (Gestaltpsychologie), ai cărei reprezentanți (Max Wertheimer, Wolfgang Köhler, Kurt Koffka, Karl Dunker) susține primatul întregului asupra părții. Psihicul nu este un conglomerat de procese în sine, ci un ansamblu organizat la niveluri diferite de complexitate, primul nivel fiind percepția, iar gândirea este un nivel superior. Caracterul organizat al psihicului este înnăscut, iar structurile sunt     date .

Introspecționismul, reprezentat de William James, Narziß Ach și Theodor Lipps,  consideră că obiectul psihologiei este conștiința, definită drept o lume internă, închisă, fără legătură cu lumea externă sau cu reacțiile comportamentale, ce poate fi investigată numai prin metoda introspecției

Încă de la sfârșitul secolului al 19-lea, Sigmund Freud folosește ca metodă terapeutică Psihanaliza și inaugurează Psihologia abisală. Alți reprezentanți cunoscuți ai psihanalizei au fost Carl Gustav Jung și Alfred Adler. Psihanaliza a fost o reacție la introspecționism. Sigmund Freud a formulat ideea caracterului dual antagonic al structurilor psihice: conștient-inconștient. Obiectul de studiu al psihanalizei este inconștientul, în centrul acestuia aflându-se instinctul    erotico-sexual. Varianta adusă la zi este numită neopsihanaliză .

Psihologia acțiunii și a conduitei, reprezintă două variante ale principiului dependenței conținuturilor proceselor psihice interne de acțiunile externe, directe, ale omului cu realitatea concretă. Obiectul de studiu al acestei teorii se extinde de la studiul funcțiilor și proceselor psihice izolate la acțiunile complexe orientate spre scop (conduita).Unii dintre susținătorii importanți ai acestei teorii au fost Pierre Janet, Henri Wallon și Aleksei Nikolaevich Leontiev .

Psihologia umanistă, apărută ca reacție împotriva behaviorismului și psihanalizei, are rădăcini în Existențialism și pune accentul pe experiența individuală, încercând să explice esența ființei umane prin investigații calitative (Abraham Maslow).

Psihologia contemporană a fost marcată de revoluția metodologică produsă în 1947-1948 de teoria generală a sistemelor și de cibernetică. Realitatea este abordată din punct de vedere integrativ-sistematic și informațional. Psihologia contemporană este știința despre realitatea psihocomportamentală ca unitate contradictorie și dinamică a laturii subiective interne (percepții, reprezentări, gândire etc) și a laturii externe (reacții, acțiuni, activități) .

La începutul anului 1960 Anthony Sutich și Abraham Maslow pun bazele celei de a patra forțe din punct de vedere istoric în psihologie, numită Psihologia Transpersonală (celelalte patru forțe: behaviorismul, psihanaliza, psihologia umanistă, psihologia transpersonală) . Studiul aprofundat al experiențelor de vârf (peak experiences) i-a determinat pe Sutich și Maslow să realizeze existența unei noi dimensiuni în cercetarea psihologică. In 1968, el scrie în lucrarea „Toward a Psychology of Being” (Spre o psihologie a ființei): „Consider că psihologia umanistă, cea de-a treia forță, este una tranzițională, o pregătire pentru o alta, transpersonală, trans-umană”.

Folosirea termenului:

Problematica psihologiei o reprezinta cunoasterea de sine si cunoasterea altuia, cu scopul de a asigura eficienta activitatii si adaptarea la conditiile sociale si de mediu.
Experienta psihologica este intalnita in mituri, legende, proverbe; ea reprezinta o psihologie nesistematizata care filtrata, este prezentata in multe genuri de literatura culta si filme.

Cunoscatorii psihicului erau inconjurati de mister si admiratie:

Acțiunea coordonată a funcțiilor psihice în procesul învățării precum și în controlul activităților face obiectul psihologiei generale. Sub acest aspect o deosebită semnificație are analiza structurală a cunoașterii, în special structura matematică a proceselor de cunoaștere, așa cum o găsim în formulările fizicii teoretice. Avem astfel de a face cu structura statistică a categoriilor de evenimente similare.

Procesele necesare punerii în joc a percepției, gândirii, planificării, dorințelor și luării de decizii sunt evenimente conștiente. Acest proces de auto-observație este denumit introspecție. Evenimentele trăite se fixează în memorie, de unde pot fi din nou aduse în conștiință. Această activitate este denumită retrospecție. În felul acesta omul are posibilitatea cunoașterii propriilor sale acte și poate, nu numai să-și controleze comportamentul personal, dar să înțeleagă și comportamentul altora în interacțiunea socială.

Teoria delimitează trei tipuri de procese psihice: 

Filozoful englez David Hume considera că organizarea experienței cunoștințelor omenești ar putea fi explicată prin legăturile dintre evenimentele conștiente, între care se stabilesc relații permanente spațio-temporale. El a denumit acest fenomen legea asociațiilor, fiind de părere că extragerea cunoștințelor din memorie s-ar baza pe asemănări sau legături stabilite în timp și/sau spațiu.

Concepția lui David Hume a fost criticată, în special de Immanuel Kant. El a demonstrat că atât structura topografică spațială cât și cea dinamică cauzală a experienței pot fi explicate numai pe baza configurațiilor matematice și nu prin asociații. Prin aplicarea sistemelor operaționale în cercetarea realității rezultă ipoteze de lucru asupra relațiilor generale între evenimente, a căror valoare predictivă se verifică prin observație.

Lupșa, Elena, Victor Bratu (2005). Psihologie. Manual pentru clasa a X-a.Deva: Editura Corvin. pp. 6–7.




#Article 51: Sociologie (1172 words)


Sociologia este știința socială ce studiază regulile sociale și procesele care leagă și separă oamenii, nu numai ca indivizi dar și ca membri ai asociațiilor, grupurilor și instituțiilor. Termenul a fost propus de către Auguste Comte.

Sociologia constă în studiul vieții sociale umane, a grupurilor și societăților. Este un demers îndrăzneț și de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este rezultatul propriului nostru comportament ca ființe sociale. Sociologia poate fi definită ca fiind studiul sistematic al societăților umane, punând accent în special pe sistemele moderne industrializate.

A învăța să gândim în termeni sociologici înseamnă a cultiva imaginația. Munca sociologică depinde de ceea ce autorul american C.Wright Mills numea „imaginația sociologică”. Unele dintre cele mai răspândite metode de investigare ale sociologiei sunt: interviul, sondajul de opinie și observația socială.

Conceptul de structură socială pornește de la faptul că ansamblul social al vieții noastre nu constă doar din însușiri întâmplătoare, ci din evenimente și acțiuni structurate. În studiul acțiunii umane se face o distincție între scopul comportamentului – ceea ce intenționăm să facem, să se întâmple - și consecințele neintenționale. Uneori acțiunile întreprinse cu un anumit scop au consecințe fără legătură sau care chiar împiedică îndeplinirea acelui scop. Sarcina sociologiei e de a studia echilibrul rezultat dintre reproducerea socială și transformarea socială la schimbările prin care trece aceasta.

Fundalul pe care și-au făcut apariția originile sociologiei îl reprezintă seria de schimbări radicale produse de Revoluția Franceză în 1789 și Revoluția industrială în Europa. Factorul cheie a fost folosirea științei în locul religiei. În constituirea gândirii sociologice un rol important l-a avut autorul francez Auguste Comte, cel care a inventat cuvântul sociologie (el a folosit de fapt „fizică socială”). Credea că poate cunoște societatea cu ajutorul știintei, și o considera ultima știință care devia din fizică, chimie și biologie.

În cercetarea sociologică s-au creat și dezvoltat mai multe orientări metodologice. Unii specialiști au făcut clasificarea metodelor de cercetare socială după criterii foarte diferite. Considerăm câteva dintre ele.

Utilizând criteriul metodologiei utilizate și a finalității practic politice a discursului teoretic, Brian Fay () a constatat că există trei orientări teoretice în sociologie, anume: orientări pozitiviste, orientări interpretative și orientări critice. Sociologia pozitivistă ar utiliza modele statistico-matematice ale fenomenelor și proceselor sociale considerate ca obiecte manipulabile. Sociologia interpretativă implică o metodologie a înțelegerii și interpretării semnificațiilor sociale folosite în comunicarea grupală. Sociologia critică, după Brian Fay, sesizează și conștientizează aspectele disfuncționale și contradictorii din viața socială.

Folosește drept criteriu de clasificare calea producerii cunoștințelor. Distinge două orientări metodologice dominante: monismul metodologic și dualismul metodologic. Monismul metodologic afirmă unitatea metodei științei și orientează cercetarea în științele omului după modelul cercetării din științele naturii. Dualismul metodologic susține autonomia metodologică a cunoașterii sociologice.

Autorul distinge între strategia idealistă și strategia materialistă. Teza fundamentală a strategiei idealiste este că fenomenele sociale sunt determinate de ideile, reprezentările, și proiectele subiective ale membrilor colectivității. Faptele sociale sunt explicate prin fapte mentale. Realitatea socială este o obiectivare a constructelor subiective. Strategia materialistă de explicare explică faptele sociale prin alte fapte sociale fără a recurge la cauze exterioare eventual suprapuse de tip mentalist. Faptele sociale au o determinare imanentă.

Lazăr Vlăsceanu a utilizat criteriul principiilor teoretice care au generat un anumit mod de abordare a realității sociale. Este un criteriu cu relevanță metodologică după cum urmează.

Scopul fiind același - cunoașterea colectivității umane - cercetătorii societății au adoptat două atitudini metodologice principale în cunoașterea societății. Una dintre ele vine din convingerea că și umanitatea poate fi cunoscută pe aceeași cale pe care cunoaștem natura. O a doua atitudine în cunoașterea socialului pornește de la convingerea că obiectul cunoașterii sociologice este diferit de obiectul cunoașterii naturii și implicit trebuie ca subiectul cunoscător să utilizeze o modalitate diferită de cercetare aptă să surprindă specificul existenței omenești.

Orientarea metodologică ce vrea să extindă la social metodele specifice cunoașterii naturii poartă numele de orientare metodologică obiectivistă. Din contră, orientarea ce susține că realitatea socială este de esență diferită de natură, cerând mijloace specifice de cunoaștere, se numește orientare interpretativă, deoarece pentru ea obiectul social este esențialmente și ireductibil subiectiv.

Pe scurt, metoda obiectivistă consideră umanul ca obiect empiric iar metoda interpretativă consideră umanul ca existență sufletească. Evident de aici decurg consecințe imediat diferite în abordarea obiectului de cunoscut, în speță a societății umane.

Pornind de la ipotezele privind natura socialului s-au născut și dezvoltat mai multe orientări metodologice obiectiviste. În prima fază, obiectivismul sociologic a fost practicat de Condorcet prin fizica socială, și de empirismul clasic.

Auguste Comte a inițiat pozitivismul sociologic, considerând că dezvoltarea cunoașterii umane parcurge trei faze: teologică, metafizică și pozitivă. Faza pozitivă ar fi reprezentată tocmai de sociologie. Pozitivismul a fost dezvoltat de cercetări ulterioare. Sub influența pozitivismului logic al gânditorilor Cercului de la Viena a apărut astfel neopozitivismul, conform căruia fundamentul cunoașterii viabile este experiența, opunându-se filozofiei speculative asupra societății. Acest curent de gândire s-a numit și fenomenalism. Practica metodologică obiectivistă pune accentul pe defilozofarea discursului sociologic, generalizările empirice ce pot avea valoare de lege, formulările precise, integrabile în modele logico-matematice ale fenomenelor sociale, centrarea pe judecăți pur cognitive ce exclud judecățile de valoare și normative, scientizarea discursului sociologic prin urmarea modelului științelor naturii. Din aceste alegeri, sociologii pozitiviști au inițiat principii care le definesc metoda.

Printre fondatorii clasici ai sociologiei se disting 5 personalități: Auguste Comte, Vilfredo Pareto, Ferdinand Tönnies, Émile Durkheim și Max Weber.

Karl Marx - a încercat și el să explice schimbările care aveau loc în timpul Revoluției Franceze în societate. S-a concentrat asupra legăturii dintre problemele economice și instituțiile sociale. Schimbările erau legate de dezvoltarea capitalismului.

Émile Durkheim - autor francez. După părerea lui sociologia pentru a deveni știință trebuia să studieze starea economiei și influența religiei. Primul său principiu a fost că sociologia „studiază faptele sociale ca niște lucruri”. Credea că tot ceea ce susține o societate sunt valorile și obiceiurile împărtășite de membrii ei. Diviziunea muncii înlocuiește treptat religia. S-a ocupat de analiza suicidului. Deși se pot aduce obiecții studiului lui Durkheim, acesta rămâne o lucrare clasică a cărei relevanță pentru sociologie este valabilă și azi.

Max Weber - a studiat religiile din China, India și Orientul Apropiat, comparând sistemele religioase. Weber conchidea că anumite aspecte ale Creștinismului (etica protestantă) au influențat puternic afirmarea capitalismului, consideră că mentalitatea colectivă constituie unul dintre factorii care determină schimbarea societății. Pentru el birocrația e un mod de organizare socială.

Michel Foucault și Jürgen Habermas - exponenți de seamă ai sociologiei moderne, printre cei mai importanți gânditori sociologi contemporani. M. Foucault a studiat apariția și structura câtorva din instituțiile fundamentale ale lumii moderne, ca cele disciplinare (închisoarea, spitalul, școala), bolile psihice, discursul public și cel științific, lansând concepte-cheie cum ar fi cel de guvernabilitate ori biopolitică. După Foucault sexualitatea nu a existat dintotdeauna, ci a fost creată în procesul dezvoltării sociale.

Habermas, influențat de Marx și Weber, crede că, în societățile capitaliste, schimbarea este permanent prezentă și revine la conceptul de Anomie al lui Durkheim, dar în manieră nouă și originală.

Auguste Comte
image:Emile Durkheim.jpg|Émile Durkheim
image:Vilfredo Pareto 1870s2.jpg|Vilfredo Pareto
image:Ferdinand Toennies Bueste Husum-Ausschnitt.jpg|Ferdinand Tönnies
image:Simmel 01.JPG|Georg Simmel
image:Max Weber 1894.jpg|Max Weber




#Article 52: Științe politice (134 words)


Științele politice, un subgrup al științelor sociale, analizează activitățile, teoriile și comportamentele politice. În cultura occidentală, este deseori afirmat că studiul politicii izvorăște din filosofia grecească antică, mai exact cu dialogul Republica al lui Platon și, mai apoi, cu Politica lui Aristotel.  

Științele politice (sau politologia) se ocupă simultan de studiul practicii (de exemplu, administație publică, politici externe și interne) și teoriei politice (despre libertate, drepturi, egalitate, putere ș.a.). Astfel, politologia include următoarele subdiscipline: politică comparată, filozofie politică, relații internaționale, economie politică, metodologie politică, administrație publică.  

Din punct de vedere metodologic, științele politice folosesc practici de cercetare comune științelor sociale: experimente observaționale, naturale, de teren, chestionare, analiză a unor documente istorice. Ca în orice știință, metodele de cercetare sunt folosite pentru a testa anumite mecanisme cauzale implicate de conceptele (variabilele) ce apar într-o teorie.




#Article 53: Arhitectură (288 words)


Arhitectura este știința și arta de a proiecta și construi clădiri și ansambluri de clădiri potrivit anumitor proporții și reguli, în funcție de caracterul și destinația construcțiilor. Știința ei constă în rezolvarea funcțională și tehnică a clădirilor. Arta arhitecturii este o componentă mai specială a artelor în general, care are un caracter mai deosebit, deoarece cu elemente reale, utile, se creează și se compun imagini plastice nonfigurative, de esență abstractă, fară să imite deci modele ale naturii. 

Arhitectura nu poate fi comparată cu natura înconjurătoare decât prin aceea ca este un organism artificial implantat într-un mediu natural cu care trebuie să se armonizeze atât funcțional cât și estetic. 

Arhitectura forma cea mai cuprinzătoare de organizare a spațiului, urmărind rezolvarea echilibrată, armonioasă, a funcțiunilor complexe, multilaterale. Arta se știe este un fenomen conștient, arhitectura, pe lângă această calitate mai este cognitivă și ontologică. Până la sfârșitul secolului trecut arhitectura era considerată o decorație a structurii (John Ruskin), iar în secolul nostru Frank Lloyd Wright redefinește arhitectura prin stilul său de integrare armonioasă a structurilor în natură, fiind exponentul cel mai de seamă al arhitecturii organice.

Arhitectura (din latină:  architectura , din greacă  ἀρχιτέκτων  arkhitekton „arhitect”, din ἀρχι, arché- „bătrân”, „șef și τέκτων, tekton -  „creator, „făuritor”) este atât procesul, cât și produsul de planificare, proiectare și construire a clădirilor și a altor structuri fizice. Arhitectura este arta și știința de proiectare a  clădirilor și a unor structuri de construcție.

Profesia de arhitector (în sens larg) include:

Cea mai veche lucrare scrisă de pe tema arhitecturii este  De arhitectura , de către arhitectul roman Vitruviu la începutul sec. I e.n. Potrivit lui Vitruviu, o clădire bună ar trebui să satisfacă cele trei principii: firmitas, utilitas, venustas. Echivalența modernă ar fi:




#Article 54: Republica Moldova (15460 words)


Republica Moldova este un stat situat în sud-estul Europei. Se învecinează cu România la vest și cu Ucraina la nord, est și sud. Republica Moldova este un stat fără ieșire directă la mare, însă are ieșire la Dunăre pe o fâșie de 430 de metri la extremitatea sa sudică, prin intermediul căreia are acces potențial și la Marea Neagră. În procesul dezmembrării Uniunii Sovietice, Republica Moldova și-a declarat independența la 27 august 1991. La 29 iulie 1994 a fost adoptată prima constituție a Republicii Moldova. Începând cu anul 1990, teritoriul Republicii Moldova situat pe malul estic al fluviului Nistru este sub control de facto al regimului separatist din Transnistria (controlat și/sau sprijinit de Rusia).

Republica Moldova este o republică parlamentară cu un președinte în calitate de șef al statului și un prim-ministru în calitate de șef al guvernului. Republica Moldova este stat membru al Organizației Națiunilor Unite, Consiliul Europei, Parteneriatului pentru Pace, OMC, OSCE, GUAM, CSI, OCEMN și al altor organizații internaționale. Republica Moldova a implementat primul Plan de Acțiune de 3 ani în cadrul Politicii Europene de Vecinătate.

În antichitate pe teritoriul Republicii Moldova, României (partea central nord-estică) și Ucrainei (partea sud-vestică) s-a format civilizația Cucuteni, una dintre cele mai vechi civilizații din Europa. Civilizația a dispărut misterios după migrările popoarelor indo-europene prin spațiul carpato-danubiano-pontic. Astfel s-a format civilizația dacilor.

Strabon în „Geografia” menționa că geții aveau aceeași limbă cu tracii, iar dacii aceeași limbă cu geții. Totuși, prima relatare despre geți aparține lui Herodot. Cucerirea Daciei de către romani conduce la contopirea celor două culturi: daco-romanii sunt strămoșii poporului român. După ce Dacia a devenit provincie a Imperiului Roman s-au impus elemente de cultură și civilizație romană, inclusiv latina vulgară care a stat la baza formării limbii române.

Pe baza informațiilor din inscripția de la Dionysopolis și de la Iordanes, se știe că sub stăpânirea lui Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, s-a format primul stat geto-dac. În anul 44 î.Hr., Burebista este asasinat de unul dintre slujitorii săi. După moartea lui, statul geto-dac se va destrăma în 4, apoi în 5 regate. Nucleul statal se menține în zona munților Șureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus și Coryllus. Statul centralizat dac va atinge apogeul dezvoltării sale sub Decebal. În această perioadă se mențin o serie de conflicte cu Imperiul Roman, o partea a statului dac fiind cucerită în 106 d.Hr. de împăratul roman Traian. Între anii 271-275 d.Hr. are loc retragerea aureliană.

Împăratul Constantin cel Mare a construit în 328, podul lui Constantin cel Mare peste Dunăre, în vederea recuceririi Daciei. În 332 pornește o campanie împotriva vizigoților, îi înfrânge și, ca urmare, ținuturile de la nord de Dunăre inclusiv sudul Moldovei reintră pentru o perioadă sub stăpânire romană. Limita de nord din Dacia a imperiului este marcată de Brazda lui Novac. Limesul continua apoi spre sudul Moldovei (probabil pe râul Buzău) mergând pe la nord de actualul oraș Galați apoi spre Prut pe la Vadul lui Isac și se termina la lacul (limanul) Sasîc, aproape de Nistru, pe valul de pământ numit uneori și valul lui Athanaric  Cu această ocazie, Constantin și-a adăugat și titlul de Dacicus Maximus.

Situată pe o rută strategică între Asia și Europa, ținuturile Moldovei au fost deseori prădate sau invadate temporar pe parcursul istoriei antice și medievale de diverse populații sau popoare migratoare, printre care se pot aminti: sarmați, goți (germanici), huni (mongolici), gepizi, avari, bulgarii turcofoni (inițial, apoi slavofoni), varegi, maghiari (ugro-finici), pecenegi și cumani (turcofoni), și tătari.

Total, după Rudolf JosephDupă marea invazie mongolă (1241), întreaga regiune este controlată politic de către Hoarda de Aur. Principatul Moldovei, întemeiat la jumătatea secolului al XIV-lea, include în hotarele sale către sfârșitul secolului, teritoriul dintre Carpați, Nistru, Dunăre și Marea Neagră. Odată ce popoarele migratoare au trecut, s-au asimilat sau așezat (în Europa sau/și Asia), populația băștinasă, vorbitoare de limbă română, sub conducerea lui Bogdan I, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și alți domnitori reușește să fortifice frontiera răsăriteană (de est) a Moldovei cu mai multe cetăți românești: Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia După ocuparea cetăților Cetatea Albă și Chilia în 1484, Imperiul Otoman transformă în 1538, la sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș, Tighina și Basarabia în raia turcească (în Evul Mediu Dezvoltat, după apariția țărilor române medievale, Basarabia era denumirea românească a regiunii cunoscută de Turci ca Bugeac).

În secolul al XVI-lea, Principatul Moldovei a fost obligat să plătească tribut la Poarta Otomană fără însă să-și piardă suzeranitatea. Devenit în vremea domniei Ecaterinei a II-a, vecin răsăritean al Moldovei, Imperiul Rus anexează (în mod fraudulos față de tratatele de drept politic aflate atunci în vigoare) prin Pacea de la București din 1812, teritoriul cuprins între Prut și Nistru, parte componentă a Țării Moldovei (45.600 km2, cu o populație de cca 500.000 de locuitori, în proporție de 86% români), denumindu-l Gubernia Basarabia.

După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812, în Basarabia de Sud începând de la Căușeni și până la Marea Neagră (pe teritoriile locuite anterior de tătarii nogai și turci) are loc colonizarea cu populație creștină – moldoveni, găgăuzi, bulgari, ucraineni, ruși, polonezi, germani, evrei. În toată Basarabia moldovenii au fost expuși unui proces de rusificare și deznaționalizare, astfel în 1867 limba română este interzisă în școlile din Basarabia.

Dezvoltarea economică a guberniei Basarabia (după dezlipirea de Moldova), sub adminstrația rusească, s-a efectuat în perspectiva unei economii de export de grâne și vite spre portul Odesa și în paralel cu un proces de rusificare intensă a acestei regiuni, cum se proceda în toate zonele de populație ne-rusă din imperiul țarist rus. În acest cadru au fost construite căile ferate și zonele urbane noi din Chișinău și Bălți, care au devenit (demografic) orașe preponderent rusești în mijlocul autohtonilor români-moldoveni.

Pentru a îndepărta Rusia de la gurile Dunării, marile puteri europene, prin Tratatul de la Paris din 1856, care încheie războiul Crimeii, i-au restituit Principatului Moldovei trei județe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad și Ismail. La 24 ianuarie 1859, Principatul Moldovei, prin unirea cu cel al Țării Românești sub domnia unică a românului moldovean Alexandru Ioan Cuza, a participat la întemeierea statului național modern român (care cuprindea atunci și sudul Basarabiei).

Prin Tratatul de la Berlin (1878), marile puteri au obligat România să cedeze înapoi Imperiului Rus cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) în schimbul Dobrogei și a recunoașterii, de jure, a independenței României față de Imperiul Otoman.

În martie 1917, la Chișinău a fost înființat Partidul Național Moldovenesc sub conducerea lui Vasile Stroescu. Congresul ostășesc de la Chișinău (23-27 octombrie 1917) proclamă autonomia teritorială și politică a Basarabiei, și ia inițiativa constituirii din reprezentanți ai tuturor națiunilor, confesiunilor, asociațiilor profesionale și culturale, a unui parlament – Sfatul Țării. Acesta proclamă la 2 decembrie 1917 Republica Democrată Moldovenească în frunte cu Ion Inculeț, iar la 24 ianuarie 1918 votează independența republicii.

Ca urmare a anarhiei și violenței trupelor rusești debandate, la 22 decembrie 1917 Sfatul Țării cere guvernului român să trimită armata pentru a restabili ordinea. Trupele aliate au trecut Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918 reușind eliberarea Chișinăului de jefuitori, iar în câteva zile să elibereze complet Basarabia. Sovietul bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului Țării și a anunțat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii. Până la urmă însă bolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia.

Întrunit la Chișinău la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, organul conducător al republicii, a votat unirea Republicii Democratice Moldovenești cu Regatul României. Votul de unire cu România a fost dat cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă și 36 abțineri. Tratatul de la Paris (1920), semnat de Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia recunoaște unirea Basarabiei cu România.

În iunie 1940, în virtutea punctului 3 al protocolului adițional secret al pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939), Uniunea Sovietică adresează României notele ultimative din 26 și 27 iunie 1940, somând-o să cedeze Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, chiar dacă ultimile două regiuni nu făcuseră niciodată parte din Imperiul Rus. La 28 iunie 1940, trupele sovietice invadează și ocupă aceste teritorii. La 2 august, Uniunea Sovietică proclamă pe o parte a teritoriului ocupat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, care cuprindea șase dintre cele nouă foste județe ale Basarabiei, între Prut și Nistru, și un teritoriu în stânga Nistrului. Printr-o hotărâre a Kremlinului din 4 noiembrie, Ținutul Herța, Nordul Bucovinei, județele Hotin la nord și Cetatea Albă, Chilia și Ismail la sud au fost încorporate în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor română și germană au început campania din est împotriva Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea München”, de recuperare a Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța. Armata română a început lupta împotriva forțelor sovietice în dimineața zilei de 22 iunie 1941 pe un front cuprins între munții Bucovinei și Marea Neagră. Ofensiva s-a dat pe jumătatea de nord a frontului, de la sectorul Ungheni-Sculeni în sus pe cursul râului Prut, pentru a îndrepta linia curbată spre vest a garniței URSS în zona de sus. La 5 iulie în orașul Cernăuți au intrat primele trupe române. La 10 iulie orașul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română care apoi se îndreaptă către localitatea Bălți pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de 15 iulie de către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este eliberat orașul Chișinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea masivului Cornești, „cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” și că Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece Dunărea și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și continuă să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei.

La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru și Bug. În martie 1944 trupele sovietice intră din nou în nordul Basarabiei (Hotin, Soroca, Bălți) iar la 24 august 1944, ele ocupă sudul Basarabiei.

După război, propaganda sovietică a încercat să demonstreze și o anumită mișcare de partizani în Basarabia, în spatele trupelor române. În realitate, mișcarea de partizani sovietică în Basarabia, în cel de al doilea război mondial, n-a existat. Unele acțiuni armate răzlețe care au fost semnalate în spatele frontului român au constituit acțiuni ale trupelor speciale sovietice parașutate într-o formă sau alta.

Odată cu sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial în 1945, Basarabia revine sub ocupație sovietică, situație în care se va afla până în 1991. Uniunea Sovietică organizează aici Republica Sovietică Socialistă Moldovenească care se subordonează autorităților de la Moscova. În perioada 1940 - 1941 și 1944 - 1953, sute de mii de locuitori sunt uciși, închiși în lagăre sau deportați în Siberia, politica de deznaționalizare continuând și după această dată.

În anii 1946 -1947 a avut loc foametea generată de un complex de cauze: distrugerile din timpul războiului; seceta din anii 1945 și 1946; politica statului prin sechestrarea abuzivă a producției agricole aparținând gospodăriilor țărănești, colectările de grâu la stat ﬁind exagerate și necorespunzătoare proporțiilor recoltei.

Conform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawaii:

În total, după Rudolf Joseph Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, din care 703.000 au fost ucise. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamna aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.

Potrivit cercetărilor istoricului american Charles King, diferența dintre populația teritoriului anexat la recensămintele din 1938 (românesc) și 1959 (sovietic), ținând cont de cei 280.000 de evrei deportați și uciși în perioada iulie 1941- martie 1944 și de intensa colonizare sovietică după august 1944, arată că deficitul demografic a fost compensat prin colonizare, dar, simultan, populația băștinașă a românilor moldoveni s-a menținut la fața locului în proporție de 59% (pentru tot teritoriul anexat, dar fără Transnistria) față de proporția de 74% înainte de război. Procentul de 15% din o medie de trei milioane de persoane reprezintă aproximativ 450.000 de persoane. Mulți locuitori români, ruși albi sau refugiați anticomuniști din Basarabia care nu au reușit să fugă în România când URSS a preluat controlul asupra acestui teritoriu, au fost capturați de către forțele NKVD sovietice; un procent ridicat din aceștia au fost împușcați sau deportați.

În noile condiții istorice create după 1985 de politica „glasnost”, în RSSM, în 1986 se formează Mișcarea Democratică din Moldova, devenită ulterior Frontul Popular din Moldova. Acesta organizează la 27 august 1989 o mare adunare națională care impune adoptarea, la 31 august 1989 a limbii române ca limbă de stat și revenirea la alfabetul latin. La 23 iunie 1990 parlamentul de la Chișinău adoptă declarația suveranității RSS Moldova, iar Mircea Snegur este ales președinte al republicii. La 23 iunie 1991 este adoptată noua denumire a statului – Republica Moldova. Iar în partea stângă a Nistrului, la 16 august 1990 este proclamată Republica Moldovenească Nistreană, cu reședința la Tiraspol, care nu recunoaște apartenența sa la Republica Moldova.

La 27 august 1991 în decursul procesului de destrămare a Uniunii Sovietice în state naționale, Republica Moldova și-a declarat independența. La doar câteva ore după proclamarea independeței, România recunoște oficial independența Republicii Moldova, devenind astfel prima țară care face asta. La 21 decembrie 1991 Republica Moldova semnează actul de constituire a Comunității Statelor Independente. În 1992 Republica Moldova devine stat-membru al Organizației Națiunilor Unite.

Înainte de proclamarea independenței, în țară a apărut o mișcare a băștinașilor majoritari, care sprijinea reunificarea Republicii Moldova cu România, dar și mișcări secesioniste care pledau pentru despărțirea unor teritorii (Transnistria, Găgăuzia) de Moldova. Cele din urmă, forțe separatiste, au proclamat unilateral independența teritoriilor respective. Au urmat o serie de ciocniri armate între trupele de ordine ale Republicii Moldova și milițiile rusofone ale Tiraspolului. Prima bătălie cu morți și răniți s-a produs pe podul peste Nistru de lângă Dubăsari, la 2 noiembrie 1990 (3 morți, peste 30 răniți din ambele părți). A urmat altă ciocnire sângeroasă în decembrie 1991 (3 morți, peste 5 răniți din ambele părți). De la 2 martie 1992 luptele în zona Nistrului au luat un caracter permanent, această data fiind considerată (cu unele contestări) începutul Războiul din Transnistria. Republica Moldova a fost nevoită să lupte pentru menținerea suveranității asupra teritoriului din stânga Nistrului, întâmpinând rezistență din partea Rusiei și Ucrainei, care au susținut armat forțele locale separatiste. La 21 iulie 1992, conflictul a fost aplanat printr-o convenție semnată între Republica Moldova și Federația Rusă.

Noul parlament, ales la 27 februarie 1994, ratifică tratatul din 1991 de aderare la CSI, renunță la imnul național „Deșteaptă-te, române!” și stabilește limba moldovenească drept limbă de stat. Prin noua Constituție din 1994 și Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, Transnistria și Găgăuzia devin regiuni autonome în cadrul Republicii Moldova. 

La 25 iunie 1995 Republica Moldova este admisă în Consiliul Europei. După alegerile parlamentare din 22 martie 1998 se constituie o alianță de centru-dreapta – Alianța pentru Democrație și Reforme –, care formează guvernul, iar Partidul Comuniștilor, obținând 40 din cele 104 mandate, trece în opoziție.

La 21 iulie 2000, Parlamentul Republicii Moldova adoptă un amendament la constituție, prin care Republica Moldova devine republică parlamentară, președintele statului urmând să fie ales de către parlament cu o majoritate de 3/5 din voturi. Incapacitatea parlamentului de a alege un nou șef al statului îi permite președintelui Lucinschi să dizolve la 31 decembrie 2000 organul legislativ, și să fixeze alegeri anticipate pentru 25 februarie 2001. Din 17 formațiuni politice înscrise în cursa electorală doar trei acced în parlament, Partidul Comuniștilor obținând 50,7% din sufragii, la redistribuirea mandatelor îi revin 71 din cele 101 de locuri în parlament. „Alianța Dumitru Braghiș” obține 13,3% din voturi și 19 mandate, iar Partidul Popular Creștin Democrat – 8,2% și 11 mandate. Liderul comuniștilor, Vladimir Voronin, este ales la 4 aprilie 2001 în calitate de nou șef al statului. Astfel, Republica Moldova este primul stat desprins din fosta Uniune Sovietică, în care Partidul Comunist nereformat revine la putere.

În martie–aprilie 2002, la Chișinău au loc ample manifestații populare împotriva deciziei de a introduce limba rusă ca a doua limbă oficială a statului.

La reuniunea de vârf a OSCE de la Istanbul din 1999, Rusia se angajează să-și retragă forțele din Transnistria, promisiune reiterată și la reuniunea de la Porto din 2002, fără a respecta însă nici unul din aceste angajamente până în prezent.

În alegerile parlamentare din 6 martie 2005 Partidul Comuniștilor obține 46% din sufragii și 56 din cele 101 mandate ale parlamentului; Blocul „Moldova Democrată” – 28,5% (34 de mandate), iar PPCD – 9,1% (11 mandate). La 4 aprilie 2005 Vladimir Voronin este reales de parlament în funcția de președinte.

În urma alegerilor parlamentare de la 5 aprilie 2009, Partidul Comunist a câștigat scrutinul cu 49,48% din voturi, obținând 60 din cele 101 de mandate în parlament; urmat de cǎtre Partidul Liberal cu 13,13%, Partidul Liberal Democrat cu 12,43% și Alianța Moldova Noastră cu 9,77%.

La 7 aprilie 2009, zeci de mii de protestatari, în mare parte tineri, au protestat la Chișinău, acuzând guvernul comunist de fraude electorale. Protestele pașnice au degenerat în violențe datorită provocatorilor, infiltrați în mulțime. Au fost atacate și ocupate clǎdirile Parlamentului și Președenției. Actele violente au fost condamnate de cǎtre OSCE.. Peste 100 de polițiști au fost răniți în confruntări. Iar în noaptea de 7 spre 8 aprilie sute de tineri au fost reținuți de poliție și maltratați în comisariate. Potrivit Ministerului de Interne, circa 270 de persoane au fost torturate atunci.

Partidele de opoziție au blocat de două ori alegerea candidatului comunist la funcția de președinte ceea ce a dus la dizolvarea parlamentului și organizarea de alegeri anticipate pe 29 iulie 2009, la care Partidul Comuniștilor se plasează din nou pe primul loc cu 44,69% (48 de mandate), dar partidele de opoziție (PL, PLDM, AMN și PDM) fac o coaliție numită Alianța pentru Integrare Europeană, și având majoritatea cu 53 din cele 101 de locuri în parlament formează un guvern. Alianța a încercat să aleagă președintele, unicul candidat la funcția de președinte fiind Marian Lupu, actualul președinte al PDM. PCRM nu a înaintat nici un candidat. Au avut loc două încercări de a alege președintele și ambele boicotate de către PCRM și soldate cu eșec din imposibilitate de acumulare a celor 3/5 din voturi pentru candidatură. A urmat trei perioade de interimat la funcția de șef al statului, Mihai Ghimpu (2009–2010), Vlad Filat (2010), Marian Lupu (2010–2012), ca în martie 2012 componentele Alianței să ajungă la un numitor comun numind în funcția de președinte o persoană apolitică, magistratul Nicolae Timofti.

Republica Moldova este situată în partea de sud-est a Europei, în apropiere de centrul geografic al acestui continent, învecinându-se cu România la vest și Ucraina la nord, est și sud. Lungimea totală a frontierelor este de 1.389 km, 450 km cu România care se întinde aproape integral pe rîul Prut,pîna la gura de vărsare a acestuia în fluviul Dunărea și 939 km cu Ucraina ea se desfășoară predominant pe uscat și doar un sector mic-pe fluviul Nistru. Se răspândește între 45º28'01 și 48º29'31 N latitudine nordica (diferența de latitudine de 336,7 km în linie dreaptă) și între 26º40' și 30º6' E longitudine estica (aproximativ 150 km). Țara ocupă o suprafață de 33.843 km2, din care 472 km² sunt ape. Zonele arabile ocupă 53% de suprafeței ale Republicii Moldova, cele destinate culturii cerealiere — 14%, pășunile — 13%, pădurile — 9%. Alte zone, incluzând terenuri neproductive, formează 11% de teritoriul întreg al statului. Deși Republica Moldova nu are drept ieșire la mare, portul Giurgiulești de pe Dunăre asigură transportul maritim.

Relieful actual al Republicii Moldova este fragmentat, reprezentat printr-o succesiune de podișuri și câmpii relativ joase. În ansamblu acesta este înclinat de la nord-vest spre sud-est. Cele mai ridicate regiuni sunt cele din podișurile de nord-vest și centru (300–400 m), în partea de sud altitudinile fiind mai reduse (100–200 m). Altitudinea medie este de 147 m, cea maximă de 429,5 m, în Dealul Bălănești, iar cea minimă – circa 2 m, în cursul inferior al Nistrului.

Nordul țării este ocupat de Platoul Moldovei care reprezintă o câmpie ușor ondulată având o înclinare spre sud. Altitudinile variază între 240 și 320 m. În partea de vest, în zona Prutului, se evidențiază un șir de recife, denumite toltre. Spre sud, Platoul Moldovei continuă cu Câmpia Moldovei de Nord (Câmpia Bălțului) cu relief slab fragmentat, pante mai domoale și altitudini absolute de 220–250 m. 

În cursul de mijloc al Răutului se află Podișul Ciuluc-Soloneț cu altitudinea maximă de 349 m (d. Rădoaia). Podișul este fragmentat de văi și vâlcele. Între Răut și Nistru este situat Podișul Nistrului având aspect de lanțuri de dealuri cu versanții de este mia fragmentați, altitudinea maximă – 350 m (d. Vădeni). În partea de est, pe malul Nistrului, s-au format văi adânci în formă de canioane săpate de afluenții fluviului.

În centrul țării se află Podișul Moldovei Centrale caracterizat prin dealuri înalte, înguste și alungite, care alternează cu văi adânci și hârtoape de 150–250 m. Interfluviile au aspect de lanțuri deluroase cu versanți priporoși și abrupți.

În sudul țării se întinde Câmpia Moldovei de Sud cu suprafață fragmentată de văi largi și disecate de ravene. Interfluviile ating câți kilometri în lățime, sunt plane și puțin ondulate. Altitudinea maximă Câmpiei Moldovei de Sud este de 247 m. Între râurile Prut și Ialpug se evidențiază Colinele Tigheciului – regiune deluroasă ce se întinde în direcția submeridională în partea de sud-vest a republicii. Altitudinea maximă este de 301 m (d. Lărguța).

La est de Podișul Nistrului, pe malul stâng al fluviului omonim, pătrund ramificații ale Podișului Podoliei cu un relief fragmente de o rețea de văi adânci în formă de canioane. La sud de orașul Dubăsari este situată Câmpia Nistrului Inferior cu suprafață plană și slab fragmentată, cu altitudini absolute până la 175 m.

Cea mai mare parte a teritoriului Moldovei reprezintă Platforma Moldovenească, sectorul de sud-vest al Platformei Europei de Est. În nord-estul Platformei Moldovenești apare la suprafața fundamentul cristalin denumit Scutul Cristalin Ucrainean. Fundamentul cristalin al Platformei Moldovenești de vârstă arhaică este compus din roci magamtice și metamorfice (granit, gnais etc). Fundamentul este acoperit de o cuvertură neogenă de roci sedimentare. Partea de sud-vest al teritoriului face parte din Platforma Scitică, fundamentul căruia este alcătuit din roci metamorfice cu intruziuni magmatice. La periferiile platformelor s-au dezvoltate depresiunile Mării Negre, Predobrogeană și Precarpatică.

Moldova este supusă pericolului seismic de un grad foarte ridicat, fiind determinată în principal de cutremurele de adâncime intermediară Vrancea. În funcție de îndepărtarea de focarul Vrancea, seismicitatea variază între 7 și 9 grade pe scara de 12 grade MSK. Cel mai distrugător cutremur a avut loc la 30 august 1986, care nu a atins o intensitate maximală posibilă, dar provocat mari pierderi materiale.

Printre fenomenele naturale ale Moldovei, un loc deosebit le revine vulcanilor noroioși. Cel mai dens situați vulcani noroioși au fost observați în lunca râulețului Delia. Aici pe o suprafață de aproximativ 2 ha se aﬂă 6 vulcani de diferite forme, dimensiuni și stadii de activitate. Alt vulcan noroios s-a format în valea râului Camenca lângă satul Mălăiești, Rîșcani, argilă căruia e utilizată de localnici. Vulcani noroioși au mai fost semnalați în valea Răutului în amonte de Bălți, în valea râului Larga (comuna Constantinești), pe terasa inferioară a Prutului  (Bărboieni) și în valea râului Nârnova.

Principalele substanțe minerale extrase din subteran reprezintă materia primă pentru industria materialelor de construcție. În 2011 erau luate la evidență circa 400 de zăcăminte de substanțe minerale utile solide, cu rezerve industriale de 400 de milioane de tone de ghips, nisip pentru sticlă, tripol, diatomite etc. și 1.500 de milioane de metri cubi de calcar, piatră brută, prundiș, argilă etc.

În sudul țării au fost identificate rezerve modeste de hidrocarburi: petrol (Văleni), gaz natural (Victorovca) și cărbune brun (Etulia). Potrivit estimărilor efectuate conform datelor din perioada sovietică rezerve de petrol sunt de circa 2,1 milioane de tone și de gaze naturale – 960 de milioane m3. Totodată, se prognoza existența altor zăcăminte la adâncimi mai mari.

Solul constituie principala bogăție naturală a Republicii Moldovei. Fondul funciar al Republicii Moldova la 

Învelișul de sol include trei tipuri zonale: solurile brune, care predomină pe Podișul Moldovei Centrale (în zona Codrilor), solurile cenușii răspândite în regiunile deluroase, și cernoziomurile formate în condiții de stepă pe terenurile cu  altitudini mai joase. Aceste tipuri de sol sunt reprezentate de 11 subtipuri care constituie spectrul zonal al solurilor. În cadrul solurilor zonale sunt răspândite fragmentar soluri intrazonale, formarea cărora este condiționată de particularitățile specifice ale rocilor (soluri litomorfe), influența apelor freatice (hidromorfe) sau a sărurilor solubile (halomorfe). În văi și lunci pe sedimentele recente se forează solurile deluviale și aluviale (dinamomorfe).

Cele mai fertile sunt cernoziomurile caracterizate prin culoare închisă și o grosime mare a stratului de humus, având o structură bine pronunțată, ce conțin 3-7% de humus în funcție de subtip.

Republica Moldova este plasată în zona cu clima temperat-continentală, influențat de apropierea de Marea Neagră și de interferența aerului cald-umed din zona mediteraneană, cu umiditate insuﬁcientă, ceea ce determină o frecvență mare a secetelor. De exemplu, doar în perioada 1990-2007, în țară au fost înregistrate nouă secete. Cele patru anotimpuri sunt bine evidențiate, iarna fiind blândă, iar vara caldă. Mișcarea generală a maselor de aer ale atmosferei de cele mai multe ori este din partea Atlanticului de Nord-Vest și Sud-Vest. Temperatura medie anuală a aerului din nord spre sud variază între 8,0 °C (Briceni) și 10,0 °C (Cahul) semnalându-se o încălzire a climei, iar a solului între 10 °C și 12 °C. În Republica Moldova sunt aproximativ 2.060–2.360 de ore cu soare pe an, temperatura pozitivă se înregistrează în 165-200 de zile pe an, precipitațiile variază între 370–560 mm/an și aproape 10% din ele cad sub formă de zăpadă, care se topește de câteva ori pe iarnă.

Iarna în Republica Moldova este blândă cu temperatura medie în ianuarie de -5 °C — -3 °C, în unele zile ea poate să coboare la -15 °C — -20 °C, iar în cazul pătrunderii maselor de aer arctic chiar până la -35 °C. Primăvara este un anotimp instabil când se mărește numărul zilelor cu soare și temperatura medie a aerului este în creștere. În mai temperatura se stabilește în jurul gradației 15 °C și scade pericolul înghețurilor târzii. Vara este călduroasă și de lungă durată, cu perioade mari lipsite de precipitații. Temperatura medie în iulie este de 19,5 °C — 22 °C, deseori depasind aceasta medie iar in unele zile temperaturile pot atinge 32 °C. Vara ploile de cele mai dese ori sunt scurte și abundente, provocând uneori inundații locale. Toamna este și ea caldă și lungă. În noiembrie temperatura medie coboară la 3 °C — 5 °C și pot începe primele ninsori și înghețuri.

Bazinul hidrografic al Republicii Moldova este reprezentat prin 3621 râuri și pârâuri cu lungimea totală de circa 16.000 km, inclusiv 7 cu lungimea de peste 100 km, 247 - de peste 10 km; pe un sector de 700 m curge și Dunărea. Cele mai lungi râuri sunt Nistru, Prut, Răut, Bâc, Botna, Ichel, Cogâlnic și Ialpug. Densitatea medie a rețelei hidrografice este de 0,48 km/km2. Cel mai mare debit al râurilor se înregistrează primăvara, când se topesc zăpezile. Resursele de apă transfrontaliere ale fluviilor Nistru și Prut constituie în medie 90% din totalul resurselor de apă din țară.

Lacurile naturale nu sunt numeroase, majoritatea amplasate în luncile râurilor Prut (Beleu, Rotunda, Foltane) și Nistru (Nistrul Vechi, Cuciurgan). În proprietate publică sunt circa 4350 acumulări de apă cu o suprafață totală de peste 300 km2 și o capacitate totală de păstrare a apei de circa 1,5 km3, din acestea 126 cu un volum mai mare de 1 mil. m3. Apa din aceste lacuri este destinate pentru irigație, pescuit, odihnă, necesități industriale, protecția contra nundațiilor. În Moldova există două rezervoare mari: Lacul Costești - Stânca pe râul Prut (cel mai mare; 678 mil. m3), gestionat în comun cu România, și Lacul Dubăsari (235 mil. m3) pe râul Nistru.

Atât așezarea geografică cât și clima sau relieful au influențat semnificativ componența vegetației. În ecosistemele Republicii Moldova au fost determinate circa 5513 specii de plante, în ultimii 50 de ani, au dispărut 31 de specii. Factorul uman a fost și el un factor destul important în acest domeniu. În a doua ediție a Cărții Roșii a Republicii Moldova sunt incluse 81 de specii de angiosperme, 1 gimnospermă, 9 pteridofite, 10 briofite, 16 licheni și 9 ciuperci, unele specii subendemice – Genista tetragona, Centaurea thirei, Centaurea anngelescui, Euonymus nana. Există 2 zone vegetație în Republica Moldova, acestea fiind zona stepei și cea a silvostepei.

Zona de stepă ocupă mai ales regiunile situate la sudul Podișului Codrilor și la sudul și estul Colinelor Tigheciului - stepa Bugeacului, întâlnindu-se de asemenea și la Nord, în stepa Bălțului, aceste zone sunt îndeosebi valorificate în agricultură și există puține suprafețe unde încă se mai păstrează vegetația caracteristică acesteia. Din stepele din trecut au rămas 65 mii ha, 1,92% din suprafața țării. Flora stepelor este alcătuită din plante xerofite din familiile graminee, ciperacee, fabacee, iar genurile cele mai răspândite sunt: păiușul (Festuca), colilia sau negara (Stipa), ovăzul sălbatic (Avena), firuța (Poa), iar dintre dicotiledonate: păpădia (Taraxacum), salvia (Salvia), jaleșul (Stachys), pelinul (Artemisia).

Zona silvostepei se întâlnește în regiunile cu relief fragmentat, caracteristice mai ales Podișului Codrilor. Pădurile ocupă 9,6% din suprafața țării – în nord pădurilor le revin 7,2%, în centru – 13,5% și în zona de sud – 6,7% din teritoriu. Vegetația forestieră este reprezentată prin stejar pufos, stejar pedunculat, fag, carpen, mesteacăn, gorun, tei, ulm, paltin, arțar. Învelișul de iarbă constă din hirușor, golomăț, păiuș, rourică, sânziene, cinci-degete, mierea-ursului. În văile râurilor și lacurilor se pot întâlni pădurile de luncă, compuse din specii de copaci iubitori de umezeală cum ar fi sălciile și plopii.

Flora acvatică și palustră însumează circa 60 de specii de plante superioare, din 23 familii și 27 genuri. Cel mai numeros gen este Potamogeton – 15 specii, răspândite sunt stufărișurile (Phragmites australis) și păpurișurile (Typha latifolia, Typha angustifolia).

Pinofitele sunt reprezentată de o singură specie în flora spontană – Cârcel (Ephedra distachya). În parcuri, fâșii forestiere au fost plantați pini, molizi, tui, jneapăni, anterior nespecifice pentru Moldova.

O distribuție redusă prezintă ferigile și ecvizetofitele. În urma cercetărilor din 1965-1996 s-au determinat 26 specii ferigi ce se referă la 9 familii și la 15 genuri (Dryopteris filix-mas, Salvinia natans, Asplenium trichomanes). Din ecvizetofite au fost semnalate 8 specii (Equisetum telmateia, Equisetum pratense etc.).

Lichenoflora Moldovei înregistrează circa 200 de specii și varietăți – licheni crustoși (Verrucaria fuscella, Pyrenula nitida, total 108 sp.), urmați de lichenii foliacei (Peltigera canina, Xanthoria parietina, 80 sp.) și fruticuloși (Ramalina fraxinea, Cladonia fimbriata, 18 sp.). De asemenea, în flora Moldovei s-au identificat 124 de specii de mușchi (Pleurozium schreberi, Plagiochila asplenioides, Marchantia polymorpha, Funaria hygrometrica).

În ecosistemele acvatice și cele terestre au fost depistate 3500 de specii de alge, în special alge verzi, diatomee, alge albastre verzi, euglenofite, alge heteroconte etc.

Lumea animală depinde implicit de caracterul florei care îi oferă hrană, adăpost și siguranță. Fauna Moldovei cuprinde circa 17 mii specii de animale dintre care 16,5 mii sunt nevertebrate și 460 vertebrate. Fauna vertebratelor include 70 specii de mamifere, 281 specii de păsări, 14 specii de reptile, 14 specii de amfibieni și 82 specii de pești. În a doua ediție a Cărții Roșii sunt înscrise 16 specii de mamifere, 39 de specii de păsări, mai vulnerabile și periclitate cele răpitoare , 8 reptile, 1 amfibian, 12 pești, 1 chișcar, 37 insecte, 1 crustaceu și 3 moluște. În pădurile Moldovei se pot distinge unele specii de animale ca: căprioara, mistrețul, vulpea, bursucul, veveriță, jderul sau pisica sălbatică și specii de păsări ca coțofana, pupăza, privighetoarea, mierla. În zonele de stepă se găsesc și următoarele specii de rozătoare: șoarecele de câmp, hârciogul, iepurele, popândăul, de păsări: ciocârlia, prepelița, potârnichea, și mai rar, dropia și alte animale precum bursucul și vulpea.

Lacurile și bălțile sunt populate mai ales de gâște, rațe sălbatice și lebede. În mediul acvatic și anume în râurile și lacurile din țară se întâlnesc următoarele specii de pești: crapul, știuca, șalăul, somonul ș.a.

Cea mai mare parte a nevertebratelor o alcătuiesc insectele peste 10.000 de specii din 28 de ordine. Cele mai diversificate ordine sunt Coleopterele, peste 2 mii de specii: rădașca (Lucanus cervus, 75 mm), gândacul rinocer (Oryctes nasicornis, 41 mm), croitorul mare al stejarului (Cerambyx cerdo, 56 mm) etc., și lepidopterele, cu peste 800 de specii: fluturele ochi de păun mare (anvergura aripilor – 150 mm), fluturele cap de mort (anvergura – 120 mm). În entomofauna republicii se mai întâlnesc efemeroptere, libelule, ortoptere, blatoide, dermoptere, isoptere, himenoptere, neuroptere, diptere ș.a.

Arahnofauna este slab reflectată în publicații științifice, cei mai studiați fiind păianjeni, peste 300 de specii, și acarieniidin sistemele agricole..

Din crustacee se întâlnesc 320 de specii din 10 ordine, cele mai numeroase fiind filopodele, copepodele, podocopidele și amfipodele. Moluștele sunt reprezentate de gasteropode – 60 de specii acvatice și 70 terestre (Helix pomatia, Carychium minimum) și bivalve – 30 de specii (Anodonta cygnea, Adacna vitrea).

Anelidele din Moldova aparțin la trei clase: polichete (2 specii, incl. Hypania invalida), oligochete – întâlnite în mediul acvatic și terestru (Achaeta bohemica, Lumbricus terrestris) și hirudinee (Hirudo medicinalis, Helobdella stagnalis). O atenție deosebită este acordată nematodelor, ma ales celor fito și zooparazite.

Mai puțin numeroase sunt rotiferele, plathelminții, briozoare, tardigradele, gastrotrihele, celenteratele și spongierii.

Diversitatea protozoarele este reprezentată de sarcodine (aprox. 500 de specii), mastigofore (cca. 200 de specii), sporozoare, ciliofore (cca. 650 de specii).

Parlamentul Republicii Moldova este unul unicameral și are 101 de locuri (majoritatea simplă, conform Curții Constituționale, fiind de 52 voturi), iar membrii săi sunt aleși prin vot popular la fiecare 4 ani. Parlamentul alege președintele (șeful statului). Președintele propune prim-ministrul (șeful guvernului) care la rândul său întemeiază un cabinet guvernamental, ambele cu acordul Parlamentului.

După alegerile din 6 martie 2005, majoritatea parlamentară o deținea Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), care dispune de 55 locuri. Opoziția este reprezentată de patru formațiuni politice – Alianța „Moldova Noastră” – 13 locuri, Partidul Democrat din Moldova – 9 locuri, Partidul Popular Creștin Democrat – 7 locuri, Partidul Social-Liberal – 3 locuri, precum și de 14 deputați neafiliați (inclusiv 4 deputați membri ai Partidului Democrației Sociale și 2 deputați membri ai Partidului Național Liberal, formațiuni constituite după alegerile parlamentare din 6 martie 2005).

Spectrul politic din Moldova s-a schimbat în mod vizibil din 2005. Blocul „Moldova Democrată” (BMD), aflat în opoziție, a obținut 29% din voturi la alegerile din 2005. Această formațiune s-a dezintegrat însă în decurs de câteva săptămâni de la alegeri, după ce PDM și PSL s-au despărțit de Bloc, lăsând doar Alianța „Moldova Noastră” (AMN). În vreme ce PPCD și PDM au menținut într-o oarecare măsură colaborarea cu PCRM, aflat la putere, PSL a retras în mod public sprijinul acordat anterior PCRM. Restul opoziției de centru și centru dreapta constă în principal din Partidul Social-Democrat din Moldova (PSDM), Partidul Democrației Sociale (PDS), Partidul Popular Republican (PPR) și Partidul Național Liberal (PNL)3. Opoziția de stânga este reprezentată în principal de Partidul Socialiștilor din Republica Moldova „Patria-Rodina” (PSRM) și de Mișcarea Social-Politică „Ravnopravie”.

Alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 sunt câștigate din nou de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova – 60 locuri, acesta fiind acuzat de opoziție că a fraudat masiv alegerile, urmat de Partidul Liberal – 15 locuri, Partidul Liberal Democrat – 15 locuri și Alianța Moldova Noastră – 11 locuri. Aceste alegeri nu au fost validate niciodată, fiind organizate alte alegeri repetate mai târziu.

La acest scrutin, 5 aprilie 2009, s-au desfășurat alegeri la nivel local pentru a patra oară de când Moldova a obținut independența în 1991, și al treilea scrutin național de la venirea la putere a Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) în 2001. La alegerile parlamentare din 2005 PCRM a obținut 46% din voturi și 56 dintre cele 101 locuri în parlament. În urma alegerilor, PCRM a ajuns la o înțelegere cu mai multe partide de opoziție, inclusiv Partidul Democrat din Moldova (PDM), Partidul Social-Liberal (PSL) și Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD), care i-au acordat susținerea necesară pentru realegerea lui Vladimir Voronin ca președinte al republicii la data de 4 aprilie 2005.

În martie 2012, Nicolae Timofti, candidatul Alianței pentru Integrare Europeană a fost ales președinte al Republicii Moldova în Parlamentul de la Chișinau. La 22 mai 2012, Nicolae Timofti a promulgat Legea cu privire la modificarea și completarea Legii 100 privind actele de stare civilă; ca urmare a acestei legi, cetățenii Republicii Moldova pot să-și indice în actul de identitate naționalitatea română dacă se auto-identifică români.

Alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 au fost cea de-a VIII-a competiție electorală de acest fel după proclamarea independenței Republicii Moldova, la scrutin participînd 26 de concurenți electorali (la finele campaniei au rămas 24 de concurenți). Rata de participare la scrutin a constituit 57,28%, iar mandatele de deputat au fost distribuite în felul următor: PSRM — 25 de mandate, PLDM — 23, PCRM — 21, PDM — 19 și PL — 13.

Pe 30 octombrie și 13 noiembrie 2016 în Republica Moldova s-au desfășurat alegerile prezidențiale, după ce prin decizia Curții Constituționale din 4 martie 2016 s-a revenit la alegerea Președintelui prin vot direct de către cetățeni. Primul tur de scrutin din 30 octombrie 2016 cu o rată de participare de 50,95% a fost validat, fiind depășit baremul de validare al alegerilor de 1/3 din numărul alegătorilor înscriși în listele electorale. Deoarece niciunul dintre cei 9 candidați la funcția de Președinte al Republicii Moldova nu a întrunit 50% din voturile valabil exprimate, un al doilea tur de scrutin a fost organizat pe 13 noiembrie 2016. Lupta s-a dat dintre primii doi candidați care au obținut cel mai mare număr de voturi pe 30 octombrie — Igor Dodon și Maia Sandu. Prezența la vot a fost de 53,45%, iar Igor Dodon a fost ales în funcția de Președinte al Republicii Moldova.

La alegerile prezidențiale, după numărarea a 99,95% din procesele verbale ale secțiilor de vot, Maia Sandu are 57,74% din voturi, în timp ce Igor Dodon a strâns 42,26%, potrivit datelor Comisiei Electorale Centrale. Prezența la urne în cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale a fost de 52.72 la sută din totalul persoanelor cu drept de vot, față de 42,76 la sută în primul tur. La urne s-au prezentat 1 646 240 alegători, cu circa 280.000 mai mult decât în turul întâi.

Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene este organul central de specialitate al administrației publice, abilitat să promoveze și să realizeze politica externă a statului. Aparatul central al Ministerului, oficiile consulare, misiunile diplomatice, reprezentanțele și misiunile de pe lîngă organizațiile internaționale, precum și personalul, care activează în cadrul acestora, constituie, în ansamblu, Serviciul diplomatic al Republicii Moldova.

În domeniul integrării europene, dialogul bilateral cu Uniunea s-a intensificat după 2007 în cadrul Politicii Europene de Vecinătate, după ce, la 22 februarie 2005, la Bruxelles, se semnase un Plan de Acțiuni RM-UE; Republica Moldova a deschis în mai 2005 o misiune diplomatică pe lângă Comunitățile Europene (mai 2005), iar Comisia Europeană a deschis la rândul său Oficiul Delegației Comisiei Europene în Republica Moldova în octombrie 2005. Uniunea Europeană desemnează un Reprezentant Special pentru Republica Moldova și participă în formatul de negocieri extins privind conflictul transnistrean, cu alături de SUA, Rusia și autoritățile transnistrene (5+2).

În noiembrie 2013, la Vilnius, Republica Moldova a parafat cu Uniunea Europeană un Tratat de Asociere și un Tratat de Liber Schimb, ca urmare produsele moldovenești au căpătat acces liber pe piața comunitară, iar din 28 aprilie 2014 cetățenii țării pot circula fără vize în țările Schengen și în țările care folosesc regimul Schengen.

O evoluție pozitivă au avut relațiile Republicii Moldova cu Alianța Nord-Atlantică. Nivelul calitativ nou al acestor relații a fost definit în Planul Individual de Acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO (IPAP), implementarea căruia va contribui la intensificarea dialogului politic și aprofundarea cooperării RM cu statele aliate și cele partenere, va asigura modernizarea și reformarea sectorului național de securitate și apărare.

Conform articolului 11, punctul 1, din Constituția Republicii Moldova, Republica Moldova este un stat neutru, acest statut având un caracter permanent. Forțele armate ale Republicii Moldova sunt constituite din Armata Națională și Trupele de carabinieri. Armata Națională, la rândul său, constă din Forțele Terestre și Forțele Aeriene ale Republicii Moldova. În țară este valabil serviciul militar obligatoriu, conform căruia toți tinerii ce au atins vârsta de 18 ani sunt înrolați în cadrul armatei, excepție fiind doar pentru studenți sau cazuri speciale de boală, situație familiară grea, convingeri personale sau religioase. În prezent durata satisfacerii serviciului militar în termen este de 12 luni. Alternativ, populația, în special studenții pot face pregătirea militară la catedre militare.

În iunie 1995, parlamentul a adoptat Doctrina militară a Republicii Moldova, care este determinată de politica ei externă și internă, de neutralitatea permanentă a țării proclamată constituțional și care poartă un caracter exclusiv defensiv. Scopul principal  al politicii militare a Republicii Moldova este asigurarea securității militare a poporului și statului, prevenirea războaielor și conflictelor armate prin mijloacele de drept internațional.

La 16 martie 1994 Republica Moldova și NATO au semnat Parteneriatul pentru Pace. În prezent armata Republicii Moldova are un program de colaborare cu forțele NATO, adesea efectuând exerciții militare și traininguri comune. Pe plan internațional armata RM nu s-a remarcat în acțiuni militare, însă a participat la operațiunile post-conflict din Irak în anii 2003-2008, delegând în Irak șase contingente de militari, în mare parte geniști. În total, geniștii moldoveni au lichidat în Irak circa 400 mii mine, obuze și alte muniții. În 2013, ministrul apărării al Republicii Moldova, Vitalie Marinuța, a convenit cu reprezenanții NATO să delege din partea Moldovei un grup de militari cu scop de menținere a păcii în Kosovo, iar la 8 martie 2014 un contingent de 41 militari moldoveni au plecat în Kosovo.

Teritoriul Republicii Moldova este organizat, sub aspect administrativ, în unități administrativ-teritoriale: raioane, orașe și sate. Statutul satului (comunei), sectorului, orașului (municipiului) se elaborează în baza statutului-cadru, aprobat de Parlamentul Republicii Moldova, și se aprobă de consiliul local. Organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova se efectuează pe 2 niveluri: satele (comunele), sectoarele și orașele (municipiile) constituie nivelul întâi, raioanele, municipiul Chișinău și municipiul Bălți constituie nivelul al doilea.

Satul este o unitate administrativ-teritorială care cuprinde populația rurală unită prin teritoriu, condiții geografice, relații economice, social-culturale, tradiții și obiceiuri. Două sau mai multe sate, în funcție de condițiile economice, social-culturale, geografice și demografice, se pot uni formând o singură unitate administrativ-teritorială, numită comună. Comuna este o unitate administrativ-teritorială care cuprinde populația rurală unită prin comunitate de interese și tradiții.

Orașul este o unitate administrativ-teritorială mai dezvoltată decât satul din punct de vedere economic și social-cultural care cuprinde populația urbană, cu structuri edilitar-gospodărești, industriale și comerciale corespunzătoare, a cărei populație în mare parte este încadrată în industrie, în sfera deservirii publice și în diferite domenii de activitate intelectuală, în viața culturală și politică.

Municipiul este o localitate de tip urban cu un rol deosebit în viața economică, social-culturală, științifică, politică și administrativă a țării, cu importante structuri industriale, comerciale și instituții din domeniul învățământului, ocrotirii sănătății și culturii.Raionul este o unitate administrativ-teritorială alcătuită din sate (comune) și orașe, unite prin teritoriu, relații economice și social-culturale.

În urma adoptării legii privind dezvoltarea regională în Republica Moldova (2006) au fost înființate regiunile de dezvoltare, care au scopul de a stimula atragerea de fonduri și investiții și de a asigura o dezvoltare durabilă.

Astfel Republica Moldova este împărțită în 32 de raioane, 13 municipii și 2 regiuni cu statut special:

Municipiile Republicii Moldova:

Regiunile cu statut special:

Raioanele Republicii Moldova:

Transnistria este de jure o parte a Republicii Moldova, de facto însă, regiunea nu este controlată de guvernul acesteia. Așa-numita Republica Moldovenească Nistreană și-a autoproclamat independența în 1990, care nu i-a fost recunoscută de niciun stat. Municipiul Tiraspol este capitala de fapt a Transnistriei, care cuprinde 5 raioane (Camenca, Rîbnița, o parte din Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia) și două municipii (Tiraspol și Tighina).

În Republica Moldova conviețuiesc mai multe etnii. Conform Recensământului populației din 2014, minoritățile etnice reprezintă 17,9% din populație (fără Transnistria). Cele mai numeroase grupuri etnice minoritare sunt ucrainenii (6,6%), rușii (4,1%), găgăuzii (4,6%) și bulgarii (1,9%). Predomină băștinașii (82,1%) care se pot declara fie «moldoveni» (75,1%), fie« români» (7,0%). Denumirea de «moldoveni» are înțelesuri diferite în funcție de:

Sfera academică consideră, în totalitate în România și în majoritate în Republica Moldova și în țările apusene, al treilea înțeles ca fiind cel conform datelor științifice (istorice, geografice și lingvistice); o minoritate din Republica Moldova și din țările apusene, dar o majoritate din țările foste sovietice (cu excepția țărilor baltice) susține însă al doilea înțeles (vezi sursele articolului «Controversa identitară în Republica Moldova»).

În perioada 5 – 12 octombrie 2004 pe teritoriul Republicii Moldova a avut loc primul recesământ independent al populației. În 2014 a avut loc al doilea recensământ, iar primele rezultate preliminare au fost publicate la sfârșitul aceluiași an (2014). Eroarea de colectare a datelor naționale a fost de 6,45%, mai mare decât s-ar fi așteptat autoritățile, astfel că totalul populației a fost estimat. 

Separat, în teritoriul controlat de guvernul transnistrean au avut loc 2 recensăminte, respectiv 2004 și 2015.

Populația rusă și ucraineană este concentrată în mediul urban, în special în municipiile Chișinău și Bălți, și în regiunea transnistreană. Ucrainenii sunt majoritari în unele sate din nordul țării. Numărul rușilor a scăzut în 15 ani cu 171.412 persoane sau cu 30,4%.

Etnicii găgăuzi reprezintă 4,4% din numărul populației, în creștere cu 0,3% față de 1989, fiind al patrulea ca și dimensiune grup etnic din țară. Găgăuzii reprezintă unicul grup etnic din Moldova care dispune de o autonomie administrativ teritorială (UTA Gagauz-Yeri), în care locuiesc 86,7% din cetățenii găgăuzii. Limba găgăuză este utilizată ca limbă vorbită în familie de 54% din populația autonomiei.

În Moldova locuiesc cca. 12.800 de țigani (catalogați sub numele respectiv la recensământul din 2004), reprezentând 0,3% din populație. Conform unor surse populația romă ar fi mai numeroasă de la  până la , precum susțin unii lideri ai comunității rrome. În același timp, nu există date exacte care să confirme faptul că numărul populației rrome este mai mare decât cel prezentat în datele oficiale.

La recensământul din 2014, 54,7% din cei 2,804,801 de locuitori cu domiciliul în Republicia Moldova (fără regiunea nistreană) au declarat limba moldovenească ca limbă în care vorbesc de obicei, iar 24,0% din locuitorii statului au declarat limba română ca limba în care vorbesc de obicei.

Biroului Național de Statistică al Republicii Moldova (BNS) afirmă: „Limba română este limba de predare oficială în sistemul național de educație, 80,7% dintre elevii înscriși la începutul anului de studii 2018-2019, în învățământul primar și secundar general (I-XII), studiind în această limbă”.Cu privire la folosirea limbii române pe regiuni (2018-2019), în învățământul primar și secundar general (I-XII), conform BNS Rep. Moldova avem: Centru (13 raioane) 96,4%; Sud (8 raioane) 82,8%; Nord (12 raioane) 78,2%; Mun. Chișinău 77,4% și UTA Găgăuzia 5,6%.

La recensământul din 2004, 94,5% dintre etnicii moldoveni au declarat că vorbesc de obicei moldovenească/română, raportul fiind 76,0% cu 18,5%. Iar 5,0% dintre etnicii moldoveni au declarat că vorbesc de obicei limba rusă. La recensământul din 2004 în Rep.Moldova 75,5% dintre cetățeni au declarat că vorbesc de obicei limba moldovenească/română, iar la recensământul din 2014 procentul a crescut la 78,6%. Raportul moldovenească/română diferă de la an la an în funcție de convingerile politice și ideologiile istorice. Dacă în 2004 raportul național era 59,0% moldovenească și 16,5% română, în 2014 raportul național era 54,7% moldovenească și 24,0% română, evidențiindu-se înclinarea balanței din ce în ce mai mult spre limba română. Politizarea de „limbă moldovenească” față de „limbă română” a fost intens impusă în perioada sovietică 1944-1989. Problema nu se pune la identitatea limbilor, fiind același dialect, ci la denumirea dialectului. În cercurile pro-moldoveniste și filoruse care doresc o „conștiință națională” locală proprie, se încearcă implementarea națională că moldovenii români au fost primii care au vorbit dialectul, implicit întâietatea „primului” de a da numele dialectului ca limbă moldovenească.

Majoritatea rușilor, ucrainenilor, găgăuzilor și bulgarilor au indicat ca limbă vorbită de obicei una singură, respectiv limbile rusă, ucraineană, găgăuză și bulgară. Limba rusă este considerată neoficial limba de comunicare interetnică, iar fiecare al doilea ucrainean, fiecare al treilea bulgar și fiecare al patrulea găgăuz au declarat că vorbesc de obicei limba rusă. La recensământul din 2004, cei care au declarat limba rusa ca limba pe care o folosesc de obicei, reprezentau 16,1%, iar la recensământul din 2014 procentul a scăzut la 14,5%, indiferent că se declarau moldoveni (români), ucrainieni, găgăuzi, români sau bulgari. În comparație cu recensământul din 1989 când procentul era de 57,7%, folosirea zilnică a limbii ruse a scăzut semnificativ din cauza emigrației etnicilor ruși din Rep.Moldova, precum și din cauza diminuării influenței rusești, în administrații predominând vorbitorii de limbă română («moldoveni» / «români»).

Conform datelor recensământului populației din 2004, populația republicii pe malul drept al Nistrului constituia 3.383.332 persoane (fără Transnistria). În același an, în Transnistria s-a desfășurat un recensământ propriu la care au fost înregistrate 555.347 persoane. Însumând aceste două rezultate vom obține o populație totală de 3.938.679. Față de recensământul din 1989, populația republicii s-a redus cu 396.681 persoane sau cu 9,14% (7,5% în Moldova și 24% (după unele date 18,1%) în Transnistria). Cea mai mare parte a populației este concentrată în Regiunea Centrală (inclusiv Chișinău), unde locuiesc 50% din totalul populației pe 34% din suprafață țării. 

Conform statisticilor Republica Moldova se află în declin demografic pe o perioadă de 24 de ani consecutiv. Acestor factor e cauzat și de faptul că în țară se nasc tot mai puțini copii. În 2013 numărul nou-născuților a scăzut cu 4%, în comparație cu 2012.

Rata natalității în Moldova s-a aflat într-o scădere continuă până în 2002 când a constituit 9,9‰, după care se observă o tendință de creștere neesențială până la 11,0‰ în 2011. Nivelul ratei este mai mare în mediul rural fiind de 11,8‰ și în cel urban de 9,8‰. Din numărul total de nou-născuți de 39182 copii, 51,5% au fost băieți, raportul de masculinitate fiind de 106 băieți la 100 fete. In 2012, 22,4% din numărul copiilor s-au născut în afara căsătoriei.

În ultimul deceniu, 68-70% din nou-născuții vii revin mamelor din grupa de vârstă de 20-29 ani. În general, vârsta medie a mamelor a crescut de la 25,5 (2001) ani la 26,7 ani (2010).

Cauzele ratei scăzute a natalității sunt complexe: nivelul social-economic scăzut, în special în familiile tinere; costul mare al nașterii copilului în Moldova; sporirea rolului economic al femeii, amânarea primei nașteri și reducerea fertilității feminine.

În 2011 rata mortalității a egalat rata natalității și constituia 11,0‰. În același an rata mortalității infantile a fost de 11 decese la 1000 născuți vii. Cele mai multe decese (57,5%) au drept cauză bolile aparatului circulator, urmate de tumori (14,5%), bolile aparatului digestiv (9,1%), accidentele, intoxicațiile și traumele (7,8%), bolile aparatului respirator (4,8%). Decesele copiilor în vârstă sub 1 an sunt cauzate de stările ce apar în perioada perinatală, care constituie 42,2% din totalul copiilor, malformațiile congenitale, deformațiile și anomaliile cromozomiale – 27,1%, bolile aparatului respirator – 11,8%, accidentele, intoxicațiile și traumele – 7,0%. Speranța de viață în Moldova este de 70,97 ani, pentru bărbați – 67,10 ani și femei – 75,00 ani. Durata medie a vieții locuitorilor din mediul urban constituie 73,55 ani, cu 4,05 ani mai mult decât în mediul rural.

Rata nupțialității constituie 7,3‰. Cei mai mulți bărbați care s-au căsătorit în 2011, aparțin grupei de vârstă 25-29 ani (37,2%), iar femeile din grupa de vârstă 20-24 ani (46,7%). Vârsta medie la prima căsătorie a fost de 26 ani pentru bărbați și 24 ani pentru femei.

Aproximativ 80-85% din numărul căsătoriilor au fost încheiate de persoane celibatare, restul de persoane divorțate sau văduve. Rata divorțialității este de 3,1‰. Peste 30% din numărul divorțurilor reprezintă căsniciile de până la 5 ani.

În prezent Moldova se află în topul țărilor afectate de procesele migraționale. Migrația are loc în două direcții: internă (de la sat la oraș) și externă (pentru muncă, scop educațional, afaceri sau turism). Conform datelor statistice oficiale înregistrate circa 370.000 de emigranți (cifra neoficială constatând circa 800.000 de cetățeni) au plecat în străinătate numai cu scopul angajării în câmpul muncii, iar volumul remitențelor în urma migrației atinge proporții considerabile de 33%-37% față de PIB. Peste 60% din lucrează în Federația Rusă, datorită cheltuielilor relativ mici pentru deplasare, intrarea fără viză, cunoașterea limbii ruse. Majoritatea celor plecați la lucru în Rusia provin din mediul rural (64,6% din numărul total al acestora). Dintre țările UE cea mai populară destinație este Italia, în care lucrează 18,3% din migranți. Alte destinații importante includ Ucraina, Portugalia, Franța, Spania și Grecia. Aproximativ jumătate din toți migranții sunt angajați în construcție, restul în gospodăriile particulare ale cetățenilor, servicii și comerț.

Moldova este afectată și de fenomenul de exod intelectual, din cei care pleacă, intelectualii reprezintă 18%. Această grupă de migranți este formată de ingineri, medici, învățători, juriști și economiști.

La începutul sec. XXI numărul imigranților, cei care s-au stabilit cu traiul permanent în Moldova, constituie 1,2-2,7 mii persoane anual și repatriați 1,5-2 mii persoane/an. Cei mai mulți imigranți au venit din Ucraina, Turcia, România, Rusia, Israel și alte state. Majoritatea au imigrat cu scopul muncii și din motive familiare, restul pentru studii. Jumătatea din repatriați provin din Rusia, un sfert le revine celor din Ucraina.

Tradițiile creștine din Moldova au rădăcini adânci și își au originea în secolele III-VIII, conform unor teorii. La august 2007, pe teritoriul Moldovei activau 23 de culte religioase înregistrate, care dețin în total 2319 părți componente (parohii, mănăstiri, instituții teologice, misiuni etc). Cultele religioase cu cele mai multe părți componente sunt: Mitropolia Moldovei (1281 părți componente), Mitropolia Basarabiei (309), Uniunea Bisericilor Creștine Evanghelice Baptiste (273), Organizația Religioasă a Martorilor lui Iehova (162), Adventiștii de Ziua a Șaptea (151), Cultul Penticostal (40), Episcopia Romano-Catolică din Chișinău (33), Uniunea Bisericilor Creștine Libere (Cultul Harismatic) (19), Eparhia Bisericii Ortodoxe Ruse de Rit Vechi ș.a.

Conform recensământului din anul 2014:

Celelalte culte au un număr redus de adepți:

Conform ultimelor 3 recensăminte, populația țării de sex feminin este dominantă. Astfel în 2014 numărul persoanelor de sex feminin era 51,8%,în 2004 era de 51,9% din populația totală, iar în 1989 de 52,3%. Numărul femeilor înregistrate la ultimul recensământ a fost de 1.452.702 de persoane, depășind cu peste 100.000 numărul bărbaților. Astfel, la 100 de persoane de sex feminin reveneau 93 de persoane de sex masculin, față de 92,7 în 2004 și 91,2 în 1989.

În pofida faptului că scăderea numărului populației feminine în această perioadă a fost mai mare decât cea a populației masculine, decalajul numeric între sexe s-a păstrat. Femeile sunt mai numeroase după vârsta de 30 de ani. Aceasta se datorează supra-mortalități masculine înregistrate la populația activă, mai ales a bărbaților de peste 40 de ani.

În numărul total al populației țării, ponderea persoanelor cu vârsta de peste 60 ani constituie 17,4%, crescând fata  de 2004 când era 14,3%,constând o îmbătrânire accentuata și accelerata a populației Republicii Moldova.

Populația ce se încadrează în categoria de vârstă aptă de muncă în 2004  (bărbați: de la 16 la 61 ani, femei: de la 16 la 56 ani) a înregistrat o pondere de 63,9 % din populația totală, majorându-se cu 8,8 puncte procentuale față de 1989. Această majorare a fost cauzată de completarea acestei categorii de populație cu persoane născute în anii optzeci, caracterizați printr-un înalt nivel de natalitate și de majorarea vârstei de pensie cu câte doi ani atât pentru femei, cât și pentru bărbați.

În Moldova se face evidentă accentuarea procesului de îmbătrânire demografică, în primul rând, prin reducerea numărului persoanelor tinere cu vârsta sub 15 ani și, concomitent, prin creșterea numărului populației vârstnice (de 60 de ani și mai mult). Deși ritmul procesului de îmbătrânire în Moldova este mult mai înalt în comparație cu cel din țările europene, totuși se aﬂă printre țările cu niveluri scăzute de îmbătrânire din punct de vedere demograﬁc. În 1989 aceste categorii de populație constituiau respectiv 29,6% (populația mai tânără de 15 ani) și 12,6% (populația mai bătrână de 60), iar în 2004 – 21,0% și 14,3% respectiv. La recensământul din 2004 au fost înregistrate 97 persoane în vârstă de peste 100 de ani, 85 din acestea fiind femei, iar 79 persoane locuitori ai mediului rural. Procesele de îmbătrânire a populației sunt mai pronunțate în mediul rural. Totodată, ponderea femeilor în vârstă de 50 ani și peste este mai mare decât a bărbaților de aceeași vârstă. În totalul populației feminine persoanele în vârstă de 50 ani și peste reprezintă 30,8%, pe când ponderea în rândul bărbaților este cu 6% mai mică – 24,8%. Evoluția procesului de îmbătrânire demograﬁcă a populației este determinată, în primul rând, de scăderea ratelor de natalitate și reducerea fertilității, cauzate de situația social-economică instabilă.

Repartizarea teritorială a localităților este relativ uniformă datorită condițiilor naturale prielnice. În 2017 populația rurală număra 2.034.100 persoane, majoritatea în sate mari și mijlocii de peste 2.000 locuitori fiecare. În total, în țară sunt 1612 localități rurale, media de locuitori fiind de 1.286 de persoane/sat.

În perioada postbelică Republica Moldova s-a caracterizat printr-o intensitate mare a procesului de urbanizare. În anii 1950-1990 numărul populației urbane s-a mărit de 5,4 ori datorită migrației de la sate, repartizarea în orașe a specialiștilor alolingvi din republicile unionale, natalității înalte etc. În ultimii 20 ani, populația urbană s-a micșorat de la 47,4% în 1990 până la 40,9% în 2002, de aici crescând până la 42,5% în 2016. În prezent, Republica Moldova are unul dintre cele mai scăzute nivele de urbanizare din Europa.

Orașele mici și mijlocii au pierdut din importanța lor din cauza unui șir de factori: crizei economice, dezindustrializării, creșterea șomajului și reducerea venitului populației; degradarea infrastructurii de utilități publice (drumuri, sisteme de apă și canalizare) din cauza lipsei resurselor financiare pentru reabilitare; stoparea bruscă a prestării unor servicii publice (asigurarea cu energie termică sau prestarea serviciilor de transport public). Aceasta a favorizat reducerea populației urbane și “ruralizarea“ modului de viață orășenesc.

S-a menținut la un nivel înalt atractivitatea orașului Chișinău, în calitatea sa de capitală și mare centru economic, politic și cultural, precum și într-o măsură mai mică orașul Bălți. Astfel, peste 48,5% din populația urbană locuiește în Chișinău, iar dacă adăugăm aici  și mun. Bălți, atunci circa 60% din populația urbană a Republicii Moldova locuiește în două orașe, în celelalte 63 orașe locuiesc circa 40% din locuitori. Un impact pozitiv în dezvoltarea celor două urbe a avut prezența unei infrastructuri dezvoltate, forța de muncă califică, o piață de desfacere mai mare, care au atras investiții, în special în capitală.

Pe lângă problemele social-economice, există și impedimente politico-legislative. Orașele, cu excepția mun. Chișinău și Bălți, au același statut ca și satele, unități adminstrativ teritoriale de nivel I. Deși unele orașe, cum ar fi Ungheni, Orhei, Soroca, Cahul ș.a., dispun de suficient potențial și pot influența zona rurală adiacentă prevederile legale limitează aria lor de acțiune. De aceea, în prezent se discută și s-au publicat proiecte privind acordarea statutului de municipiu unor orașe, reșediță de raion..

În Cahul, Dubăsari, Ceadîr-Lunga populația a crescut, dar săgeata este incorecta.

După 1990, Moldova a intrat într-un puternic declin economic, din care nu și-a revenit decât în anul 2000. Ponderea cea mai importantă în economie o deține sectorul agricol. Principalele produse moldovenești sunt fructele, legumele, vinul și tutunul. Moldova importă petrol, cărbune și gaze naturale, în principal din Rusia.

Construcția Terminalului petrolier de la Giurgiulești, care urmează să mărească accesul Moldovei la piața internațională de petrol și să micșoreze dependența sa energetică cronică față de Rusia, a fost finalizată la sfârșitul anului 2006.

Ca parte a liberalizării ambițioase a economiei de la începutul anilor '90, Moldova a introdus o monedă de schimb convertibilă, a liberalizat prețurile, a încetat acordarea de credite preferențiale pentru firmele și companiile de stat, a început procesul de privatizare, a eliminat controalele pentru exporturi și a înghețat dobânzile. Deși în prezent se fac multe încercări de stimulare a investițiilor și dezvoltare a economiei, rolul major în creșterea economică revine populației plecate peste hotarele republicii. Datele Băncii Mondiale arată că o treime din PIB-ul țării este furnizat de moldovenii care lucrează în străinătate (cca. 1,7 miliarde dolari legal).

Cei mai mari investitori străini în Republica Moldova sunt: France Telecom (Orange), TeliaSonera (Moldcell), Lafarge, Société Générale, Veneto Banca, QBE, RosGosStrah, Bemol, Lukoil, GazProm, RAO EES, Petrom, Rompetrol, BCR, Banca Transilvania, Alpha Bank România, Südzuker, METRO AG, Raiffeisen Bank, etc.

Salariul mediu în Republica Moldova a înregistrat o creștere pozitivă constantă dupa anul 1999, fiind de 5906 lei sau 298 euro in 2018.

Economia a revenit la o creștere pozitivă de 2,1% în 2000 până la 7,5% în 2008. Deși economia Moldovei este puțin integrată în economia mondială, consecințele crizei ﬁnanciare și economice au fost resimțite. Factorul, prin care s-a propagat criza în Moldova, este legat de dependența țării de remitențele transmise de peste hotare, care au scăzut în 2009 cu 30,0%, precum și de competitivitatea redusă a produselor autohtone.

În anul 2010 situația economico-financiară s-a stabilizat. PIB a crescut în termeni reali cu 6,9%, exporturile au crescut cu 12.%, iar importurile cu 13,7%. Descreșterile înregistrate în anul 2009 au fost recuperate în toate sectoarele, cu excepția producției industriale, construcțiilor și a transporturilor.

Actualmente, în Moldova își desfășoară activitatea 15 instituții financiar-bancare, dintre care în 2010 9 erau cu capital străin. Sistemul bancar din Republica Moldova are o pondere relativ mică a băncilor cu capital de stat. Ponderea statului în sistemul bancar constituie 13,1% din totalul activelor, ponderea băncilor cu capital străin în totalul activelor din sistemul bancar este de 41.5 %.

Datorită caracterului agricol al țării cea mai dezvoltată ramură industrială este industria alimentară. În Moldova se produc anual circa 550 - 600 mii tone de lapte, dintre care aproximativ 28 % se achiziționează  pentru procesare. Industria de prelucrare a laptelui este reprezentată de 23 de întreprinderi, viabile ﬁind doar 12 întreprinderi, majoritatea cărora se aﬂă în partea de nord a republicii.  Industriei zahărului din ultimii zece ani a fost marcată prin venirea pe piață a concernului german Sudzucker care a achiziționat pachetele de control în patru fabrici de zahăr – din Drochia, Fălești, Dondușeni și Alexăndreni. Producția anuală de zahăr se află în scădere, a coborât de la 149,0 mii tone în 2006 până la 87,6 mii tone în 2011.

Republica Moldova este asigurată cu 4-5% de resurse energetice și de combustibil proprii, restul fiind importate. Principalul furnizor de carburanți este Federația Rusă, urmată de Ucraina și România. Gazul natural este principalul tip de combustibil în balanța energetică a  țării  și cota lui în prezent constituie 42% (inclusiv gaz lichefiat). Consumul de combustibil lichid (ex. benzină, motorină ș.a.) constituie 40% din volumul total al resurselor energetice utilizate și consumul combustibilului solid (cărbunele și lemnele) - mai puțin de 10%.

Balanța energiei electrice în Republica Moldova include producerea proprie plus importul și consumul energiei electrice. Centrala electrică de la Cuciurgan (privatizată de către grupul rus Inter RAO UES) asigură aproape 75% din consumul de 4,1 mlrd kWh (anterior energia electrică era importată din Ucraina). Producția internă a constituie cca 1 miliard kWh, inclusiv 95% produsă la termocentrale, 4,9% la hidrocentrale și 0,1 % la alte instalații. În partea dreaptă a Nistrului funcționează 3 centrale electrotermice CET-1, CET-2 (în Chișinău) și CET-Nord (în Bălți) cu puterea sumară electrică instalată 334,5 MW și capacitatea termica de 1.796 Gcal/h. Rețelele electrice au o lungime totală de cca. 63,4 mii km, lungimea totală a gazoductelor este de cca. 15,8 mii km, capacitatea de stocare a produselor petroliere constituie 600.000 tone.

Pentru a ameliora situația prezentă în sectorul energetic, Republica Moldova a aderat la Tratatul Comunității Energetice în 2010 care prevede integrarea pieței energiei electrice și a gazelor naturale la piețele energetice regionale din Europa de Sud-Est.

O componentă importantă a sectorului industriei prelucrătoare al Republicii Moldova este industria ușoară. Această ramură industrială cuprinde: fabricarea produselor textile (articolelor tricotate și covoare); fabricarea  articolelor de îmbrăcăminte; producția pieilor, articolelor din piele și fabricarea încălțămintei (inclusiv fabricarea  articolelor de voiaj și de marochinărie). În industria ușoară își desfășoară activitatea aproximativ 330 întreprinderi, cu capitalul autohton, străin sau mixt. În total, la întreprinderile din industria ușoară activează mai mult de 26 mii angajați.

Agricultura joacă un rol important în economia Moldovei și contribuie cu peste 16,2% la PIB. Producerea  și procesarea agricolă generează aproximativ 50% din veniturile provenite din export. Peste 40,7% din suprafața totală de terenuri sunt în proprietatea a 390.380 de producători agricoli individuali.

Suprafața terenurilor cultivabile se estimează a fi de 1.483 mii de ha, ceea ce reprezintă 43,8% din suprafața republicii. Din suprafața totală cultivabilă, circa 60,6% sunt destinate culturilor cerealiere (mai cu seamă grâu, care reprezintă 18,5% din terenul arabil și porumb, care reprezintă 22,1%), floarea soarelui (25,7%) și furaje (5,2%).

Plasarea geografică a Republicii Moldova reprezintă un avantaj în dezvoltarea transportului datorită căilor de tranzit ce traversează teritoriul țării, asigurând schimburile comerciale dintre Est și Vest. Principalele mijloace de transport în Republica Moldova sunt căile ferate 1.138 km (707 mile) și un sistem de autostrăzi (12.730 km / 7.910 mile total, inclusiv 10.937 km / 6.796 mile de suprafețele pavate).

Lungimea totală a căilor ferate este de 1.232 kilometri, inclusiv 1.218 km cu ecartament larg (1524 mm) și 10 km - ecartament normal (1435 mm), densitatea rețelei de căi ferate 8,4 km la 100 km.

Principalele noduri feroviare sunt Chișinău, Ungheni, Ocnița, Bălți și Basarabeasca. Cele mai importante linii de cale ferată sunt: Razdel'naia (Ucraina) – Tighina-Chișinău – Ungheni-Iași (România), parte din Coridorul IX al Rețelei Paneuropene de Transport care leagă Europa de Est de Balcani; Ungheni – Bălți – Ocnița – Lipcani – Cernăuți (Ucraina); Tighina – Basarabeasca – Reni (Ucraina).

Cantitatea de mărfuri transportate pe căile feroviare a scăzut de la 14 738,9 mii tone în 2004 până la 3 852,1 mii tone în 2010, înregistrându-se o ușoară creștere în 2011 cu 18,2%. Cea mai mare pondere în structura mărfurilor transportate au cereale și produse de panificație, metale feroase și fier vechi, materiale de construcție și ciment etc. În transportul de pasageri, de asemenea, s-a înregistrat o scădere de la 485,6 mii pasageri în 2008 (max) până la 363,1 mii pasageri în 2011. Unicul operator în domeniul transportul feroviar este întreprinderea de Stat „Calea Ferată din Moldova (CFM), cuprinzând 40 de subdiviziuni și 105 gări și stații, 154 locomotive diesel, 7940 vagoane de marfă și 416 vagoane de pasageri.

În 2012, CFM și-a propus modernizeze trenurile și infrastructurii, electrificarea căilor ferate cu scopul majorării vitezei de tranzit pe calea ferată, planifică să construiască linia de cale ferată Mărculești - Soroca, cu o lungime de 54 de kilometri, cu suport financiar de la Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Primul tren diesel, modernizat la Remar Pașcani în 2012, circulă pe linia Chișinău-Ungheni-Bălți-Ocnița.

Transportul aerian a devenit în ultima decadă mult mai solicitate, numărul de pasageri transportați a crescut de la 220,9 mii persoane în 2000 până la 700,4 mii persoane în 2011. Flota aeriană civilă este alcătuită din 1924 aeronave din care 47,4% dețin certificat de navigabilitate la zi. Parcul de aeronave este compus în proporție de 80% din aeronave produse în fosta URSS, care în mare parte nu corespund standardelor europene și Organizației Aviației Civile Internaționale.

Pentru cursele regulate și cele internaționale există un singur aeroport: Aeroportul Internațional Chișinău. Mai există 4 aeroporturi ce ar putea primi curse regulate însă necesită investiții în infrastructură. Aeroportul din Tiraspol nu este sub controlul administrativ al autorităților din Republica Moldova, Aeroportul Cahul este în proces de certificare și doar aeroporturile din Bălți și Mărculești sunt operaționale, dar se folosesc doar pentru curse neregulate și curse cargo ocazionale.

În 2010, la Aeroportul Chișinău se efectuau zboruri internaționale și charter spre 28 de destinații de către 4 companii naționale și 13 internaționale. Principalii operatori din Republica Moldova sunt Air Moldova (45-50% din numărul total de pasageri),  Moldavian Airlines (2-3%), Tandem Aero (2%). Din transportatorii aerieni străini cei mai reprezentativi sunt S7 Airlines, Turkish Airlines, Carpatair și Meridian Airways.

Pe parcursul anului 2017 de către companiile aeriene naționale și străine au fost transportați în total 2 744 465 pasageri cea ce reprezintă o creștere de 24,4% față de perioada anului 2016 (2 206 266 pasageri). Potrivit evoluției principalilor indicatori economici ce caracterizează transporturile aeriene se constată tendința de creștere.

În Republica Moldova sunt două căi navigabile interne de importanță internațională - Nistru (categoria E 90 - 03) și Prut (E 80 - 07). Nistru este navigabil pe o distanță 228 km de la portul Cetatea Albă (Ucraina) pâna la portul Tighina, Prutul – 407 km, de la estuar până la or. Ungheni. De asemenea, Republica Moldova dispune de un sector pe fluviul Dunărea, cu o lungime de 430 m.

În anii '90, transportul naval din Republica Moldova a suferit o criză esențială. O bună parte din flota fluvială a fost vândută sau predată la fier uzat. Ca urmare a conflictului militar provocat de separatiștii transnistreni, cea mai mare parte a infrastructurii navale de pe Nistru a fost distrusă.

În acest moment autoritățile Republicii Moldova depun eforturi de  creare a condițiilor pentru reanimarea și dezvoltarea transportului naval intern. Sunt necesare investiții imense în schimbarea flotei și reamenajarea porturilor. În Republica Moldova există 5 porturi: Portul Internațional Liber Giurgiulești pe Dunărea; Portul Ungheni pe Prut; Portul Fluvial Bender, Portul Fluvial Râbnița și sectorul de mărfuri Varnița, toate pe Nistru. În 2011, companiile de transport fluvial au transporta 149,1 tone de mărfuri și 122,6 mii pasageri. Serviciile de tranport fluvial sunt oferite de către Instituția Publică ”Căpitănia portului Giurgiulești”, Întreprinderea de Stat ”Portul Fluvial Ungheni”, Întreprinderea de Stat ”Registrul Naval” și Întreprinderea de Stat ”Bacul Molovata”. Dintre companiile private se evidențiază ÎCS ”Danube Logistics” SRL operatorul portului Giurgiulești.

Autoritatea publică care reglementează activitatea în domeniul comunicațiilor electronice și al tehnologiei informației este Agenția Națională pentru Reglementare în Comunicații Electronice și Tehnologia Informației.

Furnizorii de servicii electronice și comunicații trebuie să obțină autorizare generală din partea Agenției Naționale pentru Reglementare în Comunicații Electronice și Tehnologia Informației (ANRCETI), în baza unui Regulament elaborat și publicat în Monitorul Oficial. Acesta stabilește nomenclatorul tipurilor de rețele și servicii de comunicații electronice supuse regimului de autorizare generală, modul de realizare a notificării privind intenția furnizării de rețele și servicii de comunicații electronice și formularul Declarației informative-tip, care include condițiile autorizării generale.

În Moldova activează patru furnizori autorizați de telefonie mobilă: trei în standardul GSM: Orange, Moldcell, Eventis Mobile și unul în standardul CDMA, Unité. Încă un furnizor neautorizat activează pe teritoriul Transnistriei, Interdnestrcom. Rata de penetrare a telefoniei mobile în 2013 a fost înregistrată de 120% sau 4.296.000 de abonați (fără Transnistria).

Pe piața de telefonie fixă activează: operatorul național Moldtelecom, dar și companii private ca Sun Communications, Sicres ș.a.

În domeniul internetului, cei mai mari furnizori de Internet din țară sunt: Moldtelecom, StarNet, Sun Communications, etc. În intervalul 2007–2011, viteza de acces la internet în țară a crescut cu 690%, Moldova fiind pe locul doi în lume într-un asemenea clasament. Începând cu anul 2010 până în prezent Republica Moldova se află pe poziții variabile în top 15 mondial al țărilor cu cele mai mari viteze la internet.Estimările ANRCETI arată că în următorii ani serviciile de acces la Internet mobil și la Internet fix vor continua să înregistreze cele mai mari rate de creștere în sectorul comunicațiilor electronice, ele fiind principalele motoare de dezvoltare a acestui sector.

Notificarea realizată în condițiile Regulamentului privind regimul de autorizare generală și eliberare a licențelor de utilizare a resurselor limitate pentru furnizarea rețelelor și serviciilor publice de comunicații electronice, își produce în continuare efectele, cu aplicarea drepturilor și obligațiilor prevăzute de Legea comunicațiilor electronice.

Arhitectura Moldovei este influența de amplasarea geografică, de prezența anumitor materiale de construcții (calcare, argile, lemn), de cultura statelor învecinate.

În Epoca Antică, teritoriul Moldovei făcea parte din statele geto-dacice, iar arhitectura este reprezenată de cetățui defensive, case de locuit din carcasă din lemn, unsă cu lut și văruită, acoperite în patru sau două pante.

În Evul Mediu, arhitectura se divesifică, apar lăcașuri de cult creștine, cetățui, castele și cetăți, curți domnesti, prăvălii și instalații tehnice populare. Casele locuitorilor erau simple, cu una sau două odăi, cu pereții construiți din nuiele și lut. Casele erau acoperite cu stuf sau țiglă. În perioada domniei lui Ștefan cel Mare, arhitectura se caracterizează prin individualizarea unui nou stil pentru Țara Moldovei. Aceste se deosebește prin prezența elementelor arhitecturale de influență străină, ce se îmbina cu tradiția locală. Are loc îmbinarea arhitecturii bizantin-orientale cu cea occidentală. Majoritatea edificiilor construite în acele vremuri se caracterizează printr-o arhitectură de model popular românesc combinat cu elemente decorative de factură gotică și bizantină.

S-au reconstruit principalele cetăți menite să apere țara, în special a celor de pe Nistru: Hotin, Soroca,  Tighina, Cetatea Albă. S-au fortificat și cetățile din interiorul țării: Baia, Chilia, Neamț, Roman, Suceava (toate fiind astăzi pe teritoriul Moldovei din România).

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, s-au construit peste 40 de lăcașuri noi de închinare. Bisericile moldovenești sunt construite în plan triconc (formă trifoidală, de la trifoi). Ele se deosebesc prin faptul că au mai puține ferestre și metereze, iar influențele stilului gotic se remarcă la forma ușilor și ferestrelor, iar picturile pereților interiori și exteriori le aseamănă cu bisericile bizantine din Grecia, Serbia sau Bulgaria.

În perioada modernă, după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, se edifică clădiri administrative, financiar-bancare, întreprinderi industriale, spații comerciale, instituții de învățământ, case de raport, teatru, restaurante. Planificarea noilor teritorii urbane a vechilor orașe și a localităților nou fondate are loc cu utilizarea sistemului ortogonal cu cartiere rectangulare, specifice arhitecturii neoclasice rusești, cu străzi largi rectilinii, care se intersectau sub un unghi drept. În prima jumătatea a secolului al XIX-lea, se alcătuiesc planurile urbanistice pentru mari orașe ale regiunii - Chișinău, Bălți, Soroca, Bender, Cahul.

În perioada sovietică, construcția clădirilor se realizează în stilul realismului socialist. Până la sfârșitul anilor 1950, în arhitectura monumentală din orașele RSS Moldovenești se utilizau așa numitul stil empir sovietic sau stalinist, decorat cu forme și ornamente din moștenirea istorică locală. În a doua perioadă, care a urmat după decizia privind surplusul de plasticitate în arhitectură, formele spațiale ale clădirilor, cu excepția celor monumentale, au fost simplificate, manifestând structură constructivă. Această situație a durat câteva decenii, arhitectura fiind limitată la repetarea unor soluții spațial-volumetrice considerate optime pentru diverse tipuri de clădiri: publice, locative, industriale, etc. Complexele locative, noi apărute în această perioadă, nu se deosebesc de cele ale altor orașe de pe cuprinsul URSS.

Cultura Republicii Moldova prezintă o paletă largă de activități culturale: literatura, teatrul, muzica, artele plastice, arhitectura, cinematografia, radiodifuziunea și televiziunea, arta fotografică, designul, circul, arta populară, arhivele și bibliotecile, editarea de cărți, cercetarea științifică, turismul cultural și altele.

Activitatea concertistică academică este asigurată de trei instituții concertistice: Filarmonica Națională ”Serghei Lunchevici” (2 săli de concert, orchestră simfonică, capelă corală, ansamblu de muzică populară); Sala cu Orgă (orchestră de cameră și cor de cameră); Palatul Național (Organizația Concertistică și de Impresariat „Moldova-Concert”: formații artistice de muzică și dansuri populare, de muzică ușoară).

Folclorul în Republica Moldova are o puternică bază de origine daco-latină și cuprinde un sistem de credințe și obiceiuri populare, concretizate în muzică și dans, în poezia și proza orală, mitologie, ritualuri, teatru popular etc. Acest patrimoniu cultural, în ansamblul manifestărilor sale, constituie un domeniu amplu, de o valoare deosebită, al artei naționale, care nu numai a precedat formele ei culte, ci a și continuat să se dezvolte în epoca modernă, asigurînd culturii profesioniste substanța originalității ei etnice.

Republica Moldova are un total de 22 instituții de spectacol: 18 teatre dramatice, un teatru de operă și balet, un teatru etno-folcloric și 2 teatre de păpuși. 17 teatre sînt situate în capitala țării și 5 în alte localități. Cele mai importante teatre participă cu succes la festivaluri în străinătate, organizează festivaluri internaționale acasă, întreprind turnee în Franța, Italia, SUA, Rusia, Japonia, China, România, în alte țări.

Patrimoniul cultural al Republicii Moldova reprezintă o totalitate de valori și bunuri culturale (materiale și spirituale, mobile și imobile) de importanță locală, națională și mondială, constituite pe parcursul istoriei: situri arheologice, case de locuit, conace, cetăți, mănăstiri și biserici, lucrări de artă monumentală, monumente și instalații tehnice, ansambluri de construcție – piețe, străzi, cartiere, sate și centre urbane sau zone etnografice cu arhitectură tradițională. Actualmente, în republică are loc reconsiderarea atitudinii societății față de patrimoniul cultural și natural, față de diversitatea expresiilor culturale.

Patrimoniul cultural mobil este deținut de către peste 100 de muzee din țară, dintre care 5 muzee și 7 filiale sînt subordonate direct Ministerului Culturii și Turismului, iar 66 – organelor administrației publice locale. Fondurile acestora conțin circa 800.000 piese de patrimoniu ce țin de istoria și cultura națională și cea universală.

Patrimoniul arheologic al Republicii Moldova este bogat în opere de artă de o vechime considerabilă. Au fost depistate mostre de sculptură încă din perioada paleoliticului tîrziu. Ceramica culturii Cucuteni din perioada eneolitică este atestată în mai multe localități ale Republicii Moldova și posedă valențe artistice incontestabile, prezentînd o întreagă mitologie în imagini.

Primul post de radio din Chișinău, Radio Basarabia, a fost inaugurat oficial pe 8 octombrie 1939, prin transmiterea liturghiei de la Catedrala Mitropolitană. Prima televiziune, TV Moldova 1, și-a început emisia pe 30 aprilie 1958.

Mass-media din Republica Moldova s-a dezvoltat în perioada post-sovietică. După declararea independenței, situația pieței media din Moldova era dezastruoasă atunci. Presa moldovenească era constituită numai din televiziunea națională (moștenită de la URSS), alte 2 canale ale societății naționale de radiodifuziune, mai multe posturi de radio, precum și câteva ziare. Situația s-a schimbat însă, în bine, începând cu mijlocul anilor 90' când se lansau primele televiziuni private. Astăzi piața media este dominată de posturi de televiziune regionale cât și de canale cu difuzare în limba română și mai ales în rusă.

Conform unor documente semnate la Geneva în 2006, Moldova își pune ca scop să treacă complet la televiziunea digitală, suspendând toate semnalele în analog pe tot teritoriul țării după noaptea zilei de 17 iunie 2015, asigurând populația țării cu echipamente corespunzătoare de recepție.

Bucătăria moldovenească este similară cu cea din vecinătate, a României și a fost influențată de elemente de bucătărie rusă, turcă și ucraineană. Principalele feluri de mâncare includ carne de vită, carne de porc, cartofi, varză și o varietate de cereale. Băuturile alcoolice populare sunt divine (brandy din Moldova), bere și vin local.

Printre cei mai proeminenți compozitori ai Republicii Moldova sunt Gavriil Musicescu, Ștefan Neaga și Eugen Doga.

În domeniul muzicii pop, Moldova a prezentat trupa O-Zone, care a devenit proeminentă în 2003, cu melodia lor „Dragostea Din Tei”, care a trecut prin mai multe noutăți notabile. Moldova participă la Concursul Muzical Eurovision din 2005. O altă trupă populară din Moldova este Zdob și Zdub care a reprezentat țara la Concursul Muzical Eurovision 2005, atunci sau plasat pe locul 6.

În mai 2007, Natalia Barbu a reprezentat Moldova la Helsinki la Concursul Muzical Eurovision 2007, cu intrarea sa „Fight”. Natalia a intrat în finală cu o marjă foarte mică. A ocupat locul 10 cu 109 de puncte. Apoi, Zdob și Zdub au reprezentat din nou Moldova în Concursul Muzical Eurovision 2011, amplasînduse pe locul 12.

SunStroke Project cu Olia Tira a reprezentat țara la Concursul Muzical Eurovision 2010 cu melodia „Run Away”. Performanțele lor au câștigat notorietatea internațională datorită dansului lui Serghei Stepanov, saxofonistul trupei. El a fost denumit în mod corespunzător „Epic Sax Guy”. Proiectul SunStroke a apărut din nou în intrarea Eurovision „Hey Mama”, care a ajuns pe locul al treilea în anul 2017.

Printre cei mai proeminenți muzicieni clasici din Moldova se numără Maria Bieșu, una dintre cele mai importante soprane din lume și câștigătorul concursului internațional japonez; pianistul Mark Zeltser, câștigătorul concursului național URSS, concursul Margueritte Long din Paris și concursul Busoni din Bolzano, Italia.

Republica Moldova este o țară europeană cu o îndelungată istorie în cadrul statului românesc (medieval și pre-modern) Moldova, populată preponderent de moldoveni (români), dar și de diverse etnii precum ucraineni, bulgari, găgăuzi, ruși, evrei, germani, cehi etc. Aici s-au păstrat multe tradiții multiseculare care se regăsesc și în jumătatea vestică a Moldovei și în restul României, cu elemente comune popoarelor creștine din estul Europei.

Multe evenimente tradiționale moldovenești reprezintă un amalgam de elemente caracteristice calendarului agricol, păstoresc, religios și civil, amestec, care în Moldova s-a transformat într-un permanent izvor de bunavoință, căldură și ospitalitate.

Oaspeții Moldovei în timpul sărbătorilor pot participa la un șir de evenimente culturale: concerte („Mărțișor”, „Cireșar”, „Invită Maria Bieșu” etc.), teatre („Bitei” etc.), parade și manifestări de masa de Ziua Independenței, „Limba Noastră”, hramurile orașelor și satelor etc. Zilele roadei sunt marcate în orasele și satele noastre prin iarmaroace tradiționale. În timpul acestor evenimente turiștii străini pot cunoaște îndeaproape folclorul, costumele tradiționale, piesele de artizanat, etc.
 
Apar multe tradiții cu caracter familiar: cumetriile, nunțile, petrecerile etc., care în sate s-au transformat în adevărate spectacole cu mulți oaspeti și daruri. Tradiționale în Moldova sunt șezătorile în zilele de iarnă cu cântece de lăutari și dansuri. În mare parte, sărbătorile din Republica Moldova și cele din România, sunt identice.

În Moldova funcționează peste 3000 instituții de învățământ, la care sunt angajate circa 47 100 de cadre didactice. În ultimii 15 ani învățământul din Moldova a fost supus unei reformări care continuă și în prezent.. Conform datelor recensământului populației din anul 2004, rata alfabetizării era de 99,87%.

Sistemul educațional din dreapta Nistrului și din Transnistria diferă, cel din urmă urmând modelul rusesc. Actele de studii din învățământul secundar, secundar-profesional, mediu de specialitate și universitar eliberate în UTA din Stânga Nistrului, cu excepția specialităților de profil medical, militar și cele ce țin de protecția ordinii publice și securității statului, sunt recunoscute de către oficialitățile din Chișinău. Posesorii acestor diplome pot continua studiilor la nivelurile următoare, precum și la se angaja în câmpul muncii, pe tot cuprinsul țării.

În ultimii ani s-au înregistrat progrese semnificative în ceea ce privește înrolarea copiilor în instituțiile preșcolare. În 2011 numărul grădinițelor era de 1400, cu 19% mai mult decât în 2000, frecventate de 135427 copii. În 2006, în jur de o treime din copii din mediul urban și mai mult de jumătate din copii în vârstă de 1-6 (7) ani nu frecventau grădinița. Această situație se datorează plecării părinților peste hotare, lipsa grădinițelor în mediul rural, lipsa locurilor la grădinițele existente. Însă rata brută de cuprindere în învățământul preșcolar a crescut de la 66,1% în anul 2004 până la 81,8% în 2011. Cuprinderea copiilor mai mari de 5 ani în instituțiile preșcolare atinge cote mai înalte, iar copiii în afara sistemului rămân în proporție de 10-15% la nivel de republică.

Învățământ primar și secundar general 1460 de instituții, inclusiv 83 școli primare, 829 de gimnazii, 497 de licee și 3 școli primare. Liceele includ în activitatea sa și nivelurile primar și gimnazial. Numărul de elevi încadrați în învățământul primar și secundar constituie 381.418 persoane (2011/2012), 79,3 % își desfășoară studiile în limba română, 20,2% în limba rusă și 0,2% în altă limbă. Gradul de înrolare variază în limite reduse și este în jur de 88%. Accesul redus determinat de distanțele lungi până la instituțiile relevante de învățământ și lipsa mijloacelor de transport constituie contribuie la ratele joase de înmatriculare în regiunile îndepărtate care nu au propriile lor școli și la abandonul timpuriu. O treime din absolvenții gimnaziilor optează pentru studii secundare profesionale și colegii, restul continuă studiile la licee. Peste 80% din absolvenții liceelor manifestă interes pentru universități.

Majoritatea instituțiilor de învățământ secundar general în Transnistria o constituie școlile medii cu trei niveluri: primar (clasele I-IV), secundar inferior (clasele V-IX) și secundar superior (clasele X-XI). De asemenea există și un număr redus licee și gimnazii, dar diferă radical de cele moldovenești. Rețeaua de instituții de învățământ preuniversitar de stat din zona transnistreană include 192 instituții de învățământ general preuniversitar cu un efectiv de peste 92.500 elevi și circa 7.000 cadre didactice.

Sistemul de învățământ secundar profesional și mediu de specialitate este constituit din 23 de școli de meserii, 49 de școli profesionale, 2 licee profesionale și 46 de colegii. Școlile de meserii și profesionale sunt frecventate peste 20 000 de persoane, dintre care 85,1% în limba română și 14,9 în limba rusă. Cele mai solicitate meserii sunt lăcătuș repararea automobilelor, bucătar, tencuitor, electrogazosudor-montator, operator calculatoare electronice, croitoreasă, tâmplar etc. În colegii își fac studiile peste 31000 de elevi, 85,7% în limba română și 12,8 în limba rusă. Numărul mai mare a elevilor este înregistrat la specialitățile din domeniile industrie, învățământ, ocrotirea sănătății, economie etc.

În regiunea transnistreană învățământul profesional primar este asigurat de 8 licee și o școală profesională; iar instruirea profesională medie este realizată de – 7 tehnicumuri, 2 tehnicumuri-sovhoz, 5 colegii și și 2 școli profesionale.

Învățământul superior se realizează în 2 cicluri de studii, studii superioare de licență, cu o durată de 3-4 ani și studii superioare de masterat cu o durată de 1-2 ani. Învățământul profesional superior în Transnistria este organizat în două niveluri: nivelul I – pregătirea bacalaureaților (bacalavriat), cu durata de cel puțin 4 ani și nivelul II – pregătirea specialiștilor, cu durata de cel puțin 5 ani, și pregătirea magiștrilor, cu durata de cel puțin 6 ani.

Rețeaua învățământului superior se compune din 31 de instituții, inclusiv 17 de stat subordonate mai multor ministere și 14 instituții private. Instituțiile universitare (inclusiv filialele) sunt amplasate în Chișinău (26), Bălți (3), Cahul (1), Taraclia (1) Comrat (1), la care se adaugă și instituțiile transnistrene din Tiraspol (6), Tighina (1) și Râbnița (1). Instituțiile de învățământ superior din partea stângă a Nistrului nu sunt acreditate de Ministerul Educației al Republicii Moldova.

Studiile universitare au devenit din ce în ce mai accesibile, iar limitările de vârstă au fost excluse. Popularitatea învățământului superior este înaltă, comparativ cu numărul mult mai mic al persoanelor care își fac studiile în învățământul secundar profesional și mediu de specialitate. La universitățile din Moldova învață peste 10300 de studenți, circa 90 mii la Ciclul I și 14 mii la Ciclul II. Sistemul universitar asigură pregătirea specialiștilor la circa 170 de specialități. Din numărul total de studenți 20% învață la profilul juridic; 24,2% la profilul economic; 2,92 % la medicină. Abiturienții transnistreni preferă instituțiile din regiune, circa 60%, alți 20% vin la Chișinău și Bălți, restul pleacă în Ucraina sau Rusia..

În 2005 Republica Moldova a aderat la Procesul Bologna și a început reforma învățământului superior care în prezent stagnează, persistă o serie de neclarități legate de școlile doctorale, alegerea disciplinelor opționale, însăși sistemul de credite funcționează cu deficiențe, programele de studii rămân a fi foarte teoretizate, ponderea orelor practice nefiind suficientă pentru a achiziționa abilitățile profesionale necesare, lipsa unei corelări dintre cererea pieței forței de muncă și oferta educațională.

Sportul național în Republica Moldova este trânta. Totuși cel mai popular sport din țară este fotbalul. Cu toate astea, pe plan internațional reprezentanții Republicii Moldova nu au reușit mari performanțe, echipa națională de fotbal a Republicii Moldova nereușind să se califice la niciun turneu al Campionatului Mondial sau Campionatul European de Fotbal. La nivel de club, cele mai mari performanțe le-a înregistrat FC Sheriff Tiraspol, care a ajuns de trei ori în grupele Europa League, realizând asta în sezoanele 2009–10, 2010–11 și 2013–14 2017-2018.

Alte sporturi populare în țară sunt în general sporturile de forță și atletică grea, cum ar fi boxul, halterele, judo, luptele greco-romane, kickboxingul ș.a. Tot în aceste genuri Republica Moldova a obținut și cele mai mari performațe ale sale, prima mare performanță fiind medalia de aur a lui Tudor Casapu la haltere, obținută la Jocurile Olimpice de vară din 1992 de la Barcelona. Tot Tudor Casapu a mai cucerit pentru Republica Moldova medalii de bronz la Campionatele Europene și Mondiale de haltere din 1991. Cu puțin timp mai devreme, în 1988, înainte ca Moldova să obțină independența, un alt moldovean devenise campion olimpic. E vorba de Nicolae Juravschi, care fiind în componența echipei URSS a câștigat medalia de aur la proba caiac-canoe la Jocurile Olimpice de vară din 1988 din Seul, Coreea de Sud.

Printre rezultatele mai recente, Veaceslav Gojan, a devenit medaliat cu bronz la box la Jocurile Olimpice de vară din 2008 de la Beijing. Iar surorile Zalina și Marina Marghieva s-au clasat în multiple rânduri pe podium la Campionatele Mondiale și Europene la aruncarea discului și aruncarea ciocanului.

Mai slab dezvoltate sunt sporturile de masă și de sală. Astfel, genuri ca biliardul sau pokerul sunt practicate doar la nivel de amatori, nu și profesionist. Totuși, în șah, Republica Moldova are câțiva maeștri internaționali, printre care pot fi menționați Viorel Iordăchescu și Viorel Bologan. De asemenea sunt slab dezvoltate sporturile de iarnă. În ultimii ani Republica Moldova  pentru a reprezenta țara la probele de iarnă pe plan internațional. La sfârșitul anilor 2000, un om de afaceri moldovean a fondat clubul de hochei pe gheață Platina Chișinău, care devenit campioana României la juniori. Ulterior echipa a fost transferată în campionatul Rusiei, unde însă nu s-a remarcat. Echipa își joacă meciurile de acasă pe patinoarul din Tiraspol, urmând ca în 2014/15 să fie deschis un patinoar modern lângă Chișinău.

În urma reformării, în perioada 1998 – 2009, rețeaua spitalicească a fost redusă de la 276 de spitale cu o capacitate de 42000 de paturi până la 82 de unități cu capacitatea de 20500 de paturi. În 2010 sistemul de sănătate cuprindea 34 de spitale raionale, 10 spitale municipale (în Chișinău și Bălți), 18 spitale de nivel republican și 10 spitale private. Continuă să existe servicii de sănătate paralele, organizate de alte ministere Ministerului Apărării, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiției, Ministerului Transportului și Poliția de frontieră, în total 10 spitale și 91 instituții de ambulator. Asigurarea populației cu paturi este de 5,6 la 1000 de locuitori. Peste 50% din spitale (16 spitale republicane, 9 spitale municipale, 8 spitale departamentale și 8 spitale private) cu o capacita cu o capacitate de 9369 de paturi, sau 46,8% din numărul total de paturi, se află în municipiul Chișinău.

Rețeaua de asistență medicală primară constă din patru tipuri de prestatori: Centrele Medicilor de Familie (în baza policlinicilor raionale din trecut); Centre de Sănătate Rurale, Oﬁcii ale Medicilor de Familie (în baza punctelor medicale rurale din trecut); și Puncte Medicale pentru asistenții medicilor de familie (felceri) care acoperă sate/regiuni cu o populație mai mică de 1000.

Serviciile de asistență medicală urgentă sunt presate de Centrul Național Medicină de Urgență divizat 5 zone autonome – Chișinău, zona Centru, zona Nord, zona Sud și Gagauzia. În afară de cele patru stații zonale de asistență urgentă există 41 substații și 84 puncte de asistență medicală.

În 2004 a fost introdus sistemului de Asigurări Medicale Obligatorii, bazat pe contribuțiile obligatorii ale populației angajate în cîmpul muncii și a patronilor. Fondurile colectate prin intermediul sistemului de asigurări medicale obligatorii sunt automat divizate în patru sub-fonduri: Fondul Principal (94%), Fondul de rezervă, Fondul de Prevenire și Fondul de Administrare. În 2006, 52% din Fondul Principal au fost alocate asistenței spitalicești; 31% – asistenței primare; 9% – asistenței urgente; 6,5% – asistenței specializate de ambulator; 1,4% – asistenței medicale înalt performante și 0,1% – asistenței medicale la domiciliu.

Deși are o suprafață mică, Republica Moldova dispune de un considerabil potențial turistic, reprezentat, întâi de toate, de aspectul geomorfologic al teritoriului – o neobișnuită diversitate de rezervații peisagistice sau landșafturi naturale și monumente geologice unice, de valoare europeană și mondială.
Formele prioritare ale turismului practicate în ultimul deceniu în Republica Moldova sunt turismul rural, vitivinicol, cultural, de sănătate și frumusețe.

Începând cu anul 1998, numărul străinilor veniți în Republica Moldova s-a aflat pe o pantă ascendentă, atingând 25 000 în 2004, majoritatea proveniți din Rusia, Ucraina și România. Totodată, numărul moldovenilor plecați peste hotare în 2004, aproape că s-a dublat față de anul 1997, depășind cifra de 67 000. Dintre aceștia, cei mai mulți au vizitat Ucraina, Ungaria, Turcia, România sau Bulgaria.

Pe 1 iunie 2006, în cadrul unei conferințe internaționale, Organizația de Promovare a Exportului din Moldova (OPEM) a anunțat finalizarea proiectului de creare a brandului Republicii Moldova, care va fi prezentat peste hotare cu sloganul „Discover us”. Brandul Republicii Moldova va fi prezentat în șapte state: România, Italia, Germania, Regatul Unit, Elveția, Franța și Polonia.

Comunitățile agricole și pitoreștile noastre sate pot oferi diferite servicii turiștilor care doresc să se odihnească în sînul naturii:

Podgoriile moldovenești, de asemenea, constituie un important obiectiv turistic din sectorul rural. De secole, în Moldova s-au format bogate tradiții de cultivare a viței de vie și de producere a vinului. În prezent, în țară funcționează 142 fabrici de vinuri. 23 dintre acestea dispun de condiții și experiență în ceea ce privește primirea vizitatorilor. Aici turiștii au posibilitatea de a lua cunoștință de tehnologia producerii vinurilor, de a urmări cum sînt îmbuteliate și, desigur, de a gusta produsul finit. Prin calitatea lor, multe dintre vinurile produse în țara se bucură de o bună reputație pe plan internațional.




#Article 55: Educație (1949 words)


Cuvântul educație  derivă din substantivul „educatio”, care înseamnă creștere, hrănire, cultivare. Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale.

Educația este un tip particular de acțiune umană, o intervenție sau direcționare, o categorie fundamentală a pedagogiei.
 
Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”
Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.

Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.

Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educația se prezintă sub forma unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între „preceptor” (educator) și copil (viitorul „gentleman”).

Filosoful german Immanuel Kant, aprecia că educația contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societății: „este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educație și că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convie cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.

Pentru Jean-Jacques Rousseau educația este în același timp intervenție și neintervenție : „Educația negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării firești, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenție”.

În opinia pedagogului german Johann Frederich Herbart educația este împărțită în trei subdiviziuni: guvernarea, învățământul (realizarea unor obiective specifice) și educația morală.

Sociologul francez Émile Durkheim considera că educația este o acțiune „exercitată de generațiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viața socială.”; are ca obiect să provoace și să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și morale. Durkheim afirma că „educația constă într-o socializare metodică a tinerei educații”.

Pedagogul român Constantin Narly, consideră că educația este „un fapt social și individual în același timp”. 
Florin Georgescu considera că „educația este prima activitate creatoare neproducătoare de bunuri de consum, cunoscută de istorie” (Florin Georgescu 1970).

Societatea zilelor noastre solicită, mai mult ca oricând, inteligența și capacitatea creatoare a omului. „Întregul climat al viitorului, afirmă Bogdan Suchodolski, va situa capacitățile intelectuale în condițiile deplinei afirmări și va da un larg avans dorinței de cunoaștere.

În concluzie, prin educație se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectiva societății.

Educația are următoarele caracteristici: pune accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități umane și explorarea orizonturilor, este orientată predominant spre pregătirea pentru viață, are în vedere, cu precădere, întrebări asupra existenței, vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse, finalitatea în educație îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung. Activitatea educațională este dinamică și flexibilă în același timp, iar educația stimulează idealul ființei umane exprimat prin „a fi și a deveni”.

Educația diferă de la o etapă istorică la alta în funcție de condițiile materiale și spirituale ale societății. Educația este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială.

Odată cu succesiunea epocilor istorice idealul, mecanismele, conținuturile, finalitățile educației s-au schimbat, au evoluat și s-au perfecționat. Educația este deci supusă schimbărilor istorice, ea apărând odată cu societatea din comuna primitivă.

În momentul în care strămoșii îndepărtați ai omului au început să muncească, prin aceasta, felul lor de viață a început să se deosebească fundamental de cel al animalelor. Acestea din urmă au continuat să se adapteze și să se comporte față de mediul natural în mod instinctiv. Omul însă a adoptat față de mediu o atitudine activă, transformându-l cu ajutorul uneltelor pe care le confecționează. Astfel apare atitudinea activă a omului față de propria sa dezvoltare, simțul de răspundere pentru generația viitoare, exprimat prin grija adulților de a transmite celor tineri experiența de confecționare și utilizare a uneltelor în vederea formării lor ca forță de muncă. Între muncă și educație s-a stabilit astfel un raport de intercondiționare, raport care se află la baza perfecționării uneltelor de muncă.

Dezvoltarea vieții sociale, îmbogățirea experienței umane fac să se complice însuși procesul de transmitere a experienței acumulate, de procesul de educare. Generațiile adulte transmit tinerelor generații nu numai experiența de muncă, ci și limba și regulile de comportare. Acest proces intenționat de formare a tinerelor generații este tocmai ceea ce înțelegem prin educația în comuna primitivă.

Apariția proprietății private și a claselor sociale fac ca educația antichității să se deosebească de cea specifică comunei primitive. Educația are acum un caracter de clasă. Acest caracter este evident atât în statele din orientul antic – Egipt, China, India – cât și în Grecia și Roma antică.

În școlile egiptene se urmărea, pe de o parte, pregătirea conducătorilor statului – a preoților – iar pe de altă parte, pregătirea acelora care, îndeplinind diverse funcții administrative mai mărunte, aveau obligația de a ști să scrie.

Din documentele ce au ajuns până în vremea noastră se poate deduce că chinezii au avut școli cu mult înainte ca societatea lor să se împartă pe clase. Cu toate acestea școlile din China antică devin treptat un monopol al aristocrației. Spre deosebire de alte școli din orientul antic, în China se acordă mare atenție formării deprinderilor de comportare, urmărindu-se mai ales cultivarea supunerii atât față de cei mai în vârstă, cât și față de cei superiori ca situație socială. Educația morală din școala chineză era puternic influențată de religie.

Ca și la egipteni, pentru indieni nu exista o demarcație precisă între cunoștințele religioase și cele profane. Ele se împleteau. În India se studia astronomia, medicina (cu ajutorul magiei), matematica și limba sanscrită.

În Grecia antică putem evidenția două tipuri de sisteme educaționale. Acestea privesc cele două mari puteri: Sparta și Atena. Sistemul educațional spartan era cu precădere unul militar, pe când în Atena predomina un sistem democratic.

Sistemul educațional al romanilor a cunoscut o organizare diferită, corespunzătoare principalelor etape ale dezvoltării statului. Astfel în perioada regalității educația se făcea în familie; în timpul republicii începe să se manifeste tot mai mult preocuparea pentru organizarea învățământului; pe când în timpul imperiului sistemul de instrucție și educație capătă un caracter de stat.

Trecerea de la societatea sclavagistă la cea feudală a însemnat, totodată, și trecerea de la sistemul de educație sclavagist la altul care corespundea cerințelor vieții economice și sociale specifice orânduirii, a cărei durată se întinde din secolul al V-lea până în secolul al XVIII-lea.

Ideologia dominantă a orânduirii feudale a fost cea religioasă – creștinismul pentru Europa, islamismul pentru Orientul apropiat și nordul Africii, budhismul pentru Orientul îndepărtat. Biserica – îndeosebi cea creștină – acaparase pământ, putere politică și întreaga viață culturală. Dogmele religioase serveau integral intereselor claselor dominante, de aceea ele constituiau elementul primordial și baza oricărei gândiri teoretice a reprezentanților acestor clase. Este cunoscut faptul că în această perioadă filosofia a devenit o “slujnică” a teologiei. Arta a fost și ea subordonată spiritului teologiei, devenind o expresie a disprețului religios pentru natură, pentru om. Prin conținutul său, arta exprima aspirația către viața viitoare. În pictura și sculptura feudală era redat extazul mistic al unor ființe dematerializate, disproporționate anatomic.

În ceea ce privește învățământul feudal, acesta a fost un monopol al clerului – atât în Europa, cât și în Orientul apropiat și depărtat.

Se știe că orânduirea feudală cuprinde mai multe etape, fiecare dintre ele având anumite particularități care și-au exercitat influența și asupra educației și învățământului. Astfel, educația evului mediu propriu-zis (secolele V-XIV) se deosebește mult de aceea care se practica în epoca Renașterii și Reformei (secolele XV-XVI), iar aceasta avea unele trăsături care o diferențiau de sistemul educativ din perioada descompunerii feudalismului (secolele XVII-XVIII).

Către sfârșitul evului mediu ritmul de dezvoltare al societății a devenit mai alert. Cruciadele au înlesnit schimbul de mărfuri, au contribuit la dezvoltarea puternică a meseriilor, a atelierelor meșteșugărești. În industrie s-au introdus motoarele hidraulice, a început să se folosească roata de tors și s-a trecut la organizarea unui nou tip de producție industrială, producția manufacturieră. Secolele XIV și XV constituie – pentru o parte din țările Europei de apus – perioada de trecere de la feudalism la capitalism. Criza economică și socială din aceste secole este însăși criza regimului feudal, care a permis trecerea de la supremația nobilimii feudale la dobândirea puterii de către burghezie. Populația orașelor a crescut continuu. Treptat, apar, mai ales în Italia, o mulțime de “republici”. Aproape fiecare oraș mai dezvoltat a devenit o republică – Veneția, Florența, Genova, Milano etc. Schimbări majore s-au petrecut și în educație. Conceptele umanismului au influențat puternic ideile pedagogice. Se dă o mare importanță respectului față de om, încrederea în posibilitățile sale fizice și intelectuale.

Sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea se caracterizează pe plan socio-politic printr-o succesiune de victorii ale burgheziei din țările Europei occidentale. Întrucât înseși interesele sale economice și politice îi impuneau asigurarea unei instrucții elementare pentru categorii largi ale populației. Această perioadă constituie un mare pas înainte în direcția generalizării învățământului primar și a dezvoltării teoriei pedagogice corespunzătoare. Amploarea pe care a luat-o acum învățământul, mai ales școala elementară, a atras după sine și dezvoltarea instituțiilor de pregătire a corpului didactic. Aceste împrejurări au stimulat procesul de constituire a pedagogiei ca disciplină științifică.

Interesul manifestat pentru problemele dezvoltării tinerei generații au favorizat crearea unei instituții speciale de educare, precum și elaborarea unei teorii pedagogice privind copii de vârstă preșcolară.

Dar anul 1900 nu este o piatră de hotar în dezvoltarea teoriei și practicii pedagogice. Către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului următor au apărut o serie de elemente noi care anunță importante mutații în gândirea pedagogică și practica școlară. Aproape tot ceea ce creaseră secolele anterioare în domeniul practicii instructiv-educative era cuprins acum în termenul de școală tradițională și începuse să fie repudiat. Apare, mai întâi, o reacție față de școala herbartiană, întemeiată exclusiv pe receptivitate, pe orientare exclusiv teoretică a conținutului activității didactice. Se creează, astfel, așa-numitele școli noi din Marea Britanie, Franța, Germania, SUA.

Tot acum, ca urmare a inițierii cercetărilor experimentale în psihologie, începe să se manifeste o puternică reacție față de pedagogia filosofică – constituită deductiv, pornindu-se de la anumite principii sau concepte filosofice. Se conturează astfel ideea unei pedagogii experimentale și, concomitent, ideea unei științe a copilului – pedagogia.

Tot în această perioadă se constată o altă tendință: depășirea limitelor pedagogiei întemeiată pe psihologie – care conducea spre cultivarea individualismului – prin elaborarea unei teorii pedagogice bazate pe sociologie, adică pedagogia socială.

Pe plan pedagogic, secolul XX s-a anunțat, încă de la început – prin teoria educației noi – ca un secol al copilului.

De-a lungul istoriei, educația și-a demonstrat rolul vital pentru dezvoltarea civilizației, culturii umanității, pentru creșterea gradului de ordine și raționalitate în viața socială, pentru cultivarea valorilor spirituale și conferirea în acest fel a unui statut elevat condiției umane.

Vîrtop Sorin-Avram, Boncea Amelia Georgiana(2015): Premise și modele pedagogice în formarea pentru profesiunea didactică.(Premises and pedagogical models  in training for teaching profession) Procedia of ELER 2015, Latest Innovations in Economic research, Education, Languages and Interdisciplinary studies(Selected studies) International Conference, Oradea, România. Vol. 1, Economic research, AARDVARD GLOBAL PUBLISHING, USA., pag.21-30, 

Boncea Amelia Georgiana, Vîrtop Sorin-Avram(2015):Certificarea competențelor specifice profesiunii didactice.(Certification of  competencies specific to teaching profession)  Procedia of ELER 2015, Latest Innovations in Economic research, Education, Languages and Interdisciplinary studies(Selected studies) International Conference, Oradea, România. Vol. 3 EDUCATIONAL RESEARCH, AARDVARD GLOBAL PUBLISHING, USA.,pag. 81-87, https//www.academia.edu/39075302/Certificarea_competentelor_specifice_profesiei_didactice




#Article 56: Inginerie (128 words)


Ingineria reprezintă aplicarea cunoștințelor științifice, matematice și a experienței practice pentru a crea obiecte și procese utile. Persoanele ce se ocupă cu ingineria sunt numite ingineri.

Inginerie este aplicarea cunoașterii știintifice, economice, sociale, practice asupra realitații materiale și/sau sociale in vederea proiectării, executării, intreținerii, modificării unor structuri și/sau ansamble care să fie capabile să furnizeze/genereze rezultate, produse, procese și/sau efecte predefinite și/sau conforme unor așteptări predictibile și/sau controlabile. 

Cuvântul inginerie are ca origine cuvântul latinesc ingeniare, „a născoci”.

Ingineria este o activitate riguroasă de conceptualizare și de realizare a lucrărilor de artă funcțională și de construcție de ansambluri structurale, mecanice, chimice, electrice, electromecanice, electronice sau mecatronice, activitatea executându-se potrivit regulilor artei și a unei rigori științifice.

Principiile pe care se sprijină ingineria și metodologia sa sunt eminamente logice. 




#Article 57: Ecologie (259 words)


Ecologia (din cuvintele grecești: oekos - casă și logos - știință, adică știința studierii habitatului) este o știință biologică de sinteză ce studiază interacțiunea dintre organisme, plante și mediul în care ele trăiesc (abiotici și biotici). Pentru aceasta ecologia analizează îndeaproape  structura, funcția și productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populații, biocenoze) și a sistemelor mixte (ecosisteme). Cu timpul, în a doua jumătate a sec. XX prin conștientizarea importanței condițiilor de mediu, semnificația termenului ecologie s-a lărgit peste sensul restrâns din domeniul biologiei, devenind și un sinonim pentru ideea de protecție a mediului înconjurător. Totodată, se leagă strâns de ecologie domeniul promovării unei economii ecologizate, unde principiile ecologice devin și principii fundamentale în dezvoltare.

Ecologia este în mare parte o știință descriptivă și experimentală.
 
În ecologie se folosesc multe metode împrumutate din alte discipline: metode matematice pentru a modela evoluția populațiilor, metode fiziologice pentru a înțelege viața organismelor, metode geologice pentru a descrie proprietățile solului, etc.

Primul savant care a reliefat principiul interacțiunii în lumea vie a fost Charles Darwin. Darwin a observat că diferitele specii se influențează reciproc prin activitățile lor și că de aceste interacțiuni reciproce depinde succesul unei specii în lupta pentru existență, adică numărul său de supraviețuitori, de urmași. Ideile lui Darwin au fost dezvoltate de zoologul Ernst Haeckel care a fost primul care a formulat termenul de ecologie în anul 1866. Ecologia după Ernst Heinrich Haeckel (1866):  ”Studiul interacțiunilor dintre organismele vii și ambient și organismele vii între ele în condiții naturale” (de la cuvântul elin οικος = casă, cămin).

BIBLIOGRAFIE: DEX - 1996, pag 329.




#Article 58: Agricultură (783 words)


Agricultura este știința și arta cultivării plantelor și a creșterii animalelor. Agricultura a fost dezvoltarea cheie în ascensiunea civilizației umane sedentare, prin care agricultura de specii domesticite a creat surplusuri alimentare care le-au permis oamenilor să trăiască în orașe. Istoria agriculturii a început în urmă cu mii de ani. După ce au adunat boabe sălbatice începând cu cel puțin 105.000 de ani în urmă, fermierii începători au început să le planteze în urmă cu aproximativ 11 500 de ani. Porcii, oile și bovinele au fost domesticite în urmă cu peste 10.000 de ani. Plantele au fost cultivate independent în cel puțin 11 regiuni ale lumii. Agricultura industrială bazată pe monocultură pe scară largă în secolul XX a ajuns să domine producția agricolă, deși aproximativ 2 miliarde de oameni încă depindeau de agricultura de subzistență până în prima douăzeci.

Agronomia modernă, creșterea plantelor, produsele agrochimice, cum ar fi pesticidele și îngrășămintele, precum și evoluțiile tehnologice au crescut randamentele, provocând în același timp daune ecologice și ecologice. Creșterea selectivă și practicile moderne în creșterea animalelor au sporit în mod similar producția de carne, dar au ridicat îngrijorări cu privire la bunăstarea animalelor și la daunele aduse mediului. Problemele de mediu includ contribuții la încălzirea globală, epuizarea acviferelor, defrișarea, Rezistență la antibiotice și hormonii de creștere în producția de carne industrială. Organismele modificate genetic sunt utilizate pe scară largă, deși unele sunt interzise în anumite țări.

Produsele agricole majore pot fi grupate în alimente, fibre, combustibili și materii prime (cum ar fi cauciucul). Clasele alimentare includ cereale (bob de cereale), legume, fructe, uleiuri, carne, lapte, ciuperci și ouă. Peste o treime din lucrătorii din lume sunt angajați în agricultură, pe locul al doilea doar după sectorul serviciilor, deși numărul lucrătorilor agricoli din țările dezvoltate a scăzut semnificativ de-a lungul secolelor.

Termenul de agricultură provine din cuvintele din latină agri desemnând câmp și cultura însemnând cultivare, în sensul de prelucrare mecanică și chimică a solului pentru a fi apt pentru cultivarea plantelor.

În termenul generic de agricultură se regăsesc științe și ocupații distincte, așa cum sunt:

Există și o mulțime de ramuri strict specializate ale agriculturii care au ca scop esențial producerea hranei și îmbrăcămintei sau petrecerea timpului liber al oamenilor și a viețuitoarelor de pe lângă aceștia.

Agricultura este una dintre cele mai vechi ocupații ale omenirii, fiind intrinsec legată de viața sedentară, de când oamenii, din nomazi (axându-se pe vânătoare, pescuit și culegerea produselor vegetale), au devenit cultivatori de plante și crescători de animale. Continua sa îmbunătățire și rafinare a fost unul din factorii esențiali ai progresului generalizat. Astăzi există oameni de știință îngust specializați, inventatori, biologi moleculari, geneticieni, biochimiști, biofizicieni, ingineri mecanici, chimici, electrici și electroniști a căror unică preocupare este îmbunătățirea productivității și eficienței metodelor de cultivare a plantelor și de creștere a animalelor și a folosirii resurselor existente. Toți aceștia sunt ocupați în agricultură.

Se consideră (conform unei estimări din anul 2002) că 42% din populația globului se ocupă cu agricultura, făcând-o de departe cea mai răspândită ocupație umană. Din păcate, produsele agricole contează doar ca 4.4% (estimare din 2005) din produsul brut mondial, care este calculat prin adiționarea tuturor produselor brute interne ale tuturor țărilor.

Agricultura este cultivarea pământului pentru a crește plante.Ea a constituit ramura principală încă de la începuturile civilizației. Această ocupație asigură cea mai mare parte a alimentelor; materiale necesare pentru îmbrăcăminte și alte materii prime pentru industrii.

Domesticirea plantelor si animalelor a avut loc acum 14000-6500 de ani și este cea mai studiata idee din preistorie. Acesta a evidențiat faptului că hrana se obține nu doar prin strângerea plantelor sălbatice și vânarea animalelor ci și prin cultivarea plantelor din semințe și prin creșterea în captivitate a anumitor animale.

Jumătate din populația globului lucrează în agricultură. Există însă mari diferențe între rolul jucat de agricultură în diferite zone ale planetei. În țările aflate în curs de dezvoltare, ca de exemplu Nepalul, aproximativ 90% din populație lucrează pământul. Spre deosebire de acestea, doar aproximativ 2% din populația activă se ocupă cu agricultura, în țări industrializate precum Regatul Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii. Cu toate acestea, datorită înaltei eficiențe și tehnicilor științifice utilizate, Statele Unite reprezintă cel mai mare exportator de produse agricole.

Pentru a favoriza exporturile studiile pe țară, globale sau pe sectoare sunt propuse gratuit pe site-ul lor internet, prin organisme guvernamentale. Printre acestea se găsesc : United States Departement of Agriculture (USDA) și Agriculture and Agri-Food Canada (AAC), care reprezinta două din cele mai importante țări exportatoare de produse agricole. Aceste două ministere, alături de alte asociații, universități sau întreprinderi, le difuzează de asemenea pe site-ul Globaltrade.net.

Globaltrade le clasează în funcție de două criterii de selecționare: de țară studiata și de industrie.




#Article 59: Internet (2796 words)


Termenul internet provine din împreunarea artificială și parțială a două cuvinte englezești: interconnected = interconectat și network = rețea.

Cuvântul are două sensuri care sunt strâns înrudite, în funcție de context:

În continuare, acest articol se ocupă numai de Internet - super-rețeaua unică de răspândire mondială.

Potrivit unui comunicat de presă al fundației ECDL în 2008 aproximativ 83 % din populația globală nu folosea Internetul.

În iulie 2016, o rezoluție ONU a declarat că accesul la internet este un drept uman de bază.

Potrivit unui studiu întocmit de firma de cercetare on-line InternetWorldStats, în noiembrie 2007 rata de penetrare a Internetului în România a atins nivelul de 31,4 % din totalul populației, estimată la 22,27 milioane de locuitori, iar numărul de conexiuni broadband era de 1.769.300 .

Între 2007 - 2011 numărul conexiunilor la Internet în gospodăriile românești a crescut de la 22 % la 47 %; cifrele corespunzătoare la nivelul Uniunii Europene au fost 54 % și 73 %..

În ziua de astăzi Internetul este susținut și întreținut de o mulțime de firme comerciale. El se bazează pe specificații tehnice foarte detaliate, ca de exemplu pe așa-numitele „protocoale de comunicație”, care descriu toate regulile și protocoalele de transmitere a datelor în această rețea. Vezi și articolul despre Modelul de Referință OSI.

Protocoalele fundamentale ale Internetului, care asigură interoperabilitatea între orice două calculatoare sau aparate inteligente care le implementează, sunt Internet Protocol (IP), Transmission Control Protocol (TCP) și User Datagram Protocol (UDP).

Aceste trei protocoale reprezintă însă doar o parte din nivelul de bază al sistemului de protocoale Internet, care mai include și protocoale de control si aplicative, cum ar fi: DNS, PPP, SLIP, ICMP, POP3, IMAP, SMTP, HTTP, HTTPS, SSH, Telnet, FTP, LDAP, SSL, WAP și SIP.

Din cauza multelor fuziuni dintre companiile de telefonie și cele de Internet (Internet Service Providers, prescurtat ISP) au apărut o serie de probleme în sensul că sarcinile acestora nu erau clar delimitate.

Rețeaua regională a ISP-ului este formată prin interconectarea ruterelor din diverse orașe pe care le deservește compania. Dacă pachetul este destinat unui calculator-gazdă deservit direct de către rețeaua ISP, pachetul va fi livrat direct lui. Altfel el este predat mai departe operatorului (firmei) care furnizează companiei ISP servicii de comunicare prin backbone-ul rețelei. (In engleză backbone înseamnă in general șira spinării, iar în informatică înseamnă rețeaua de bază pentru interconectarea rețelelor). În partea superioară a acestei ierarhii se găsesc operatorii principali de la nivelul backbone-ului rețelei, companii cum ar fi ATT sau SPRINT. Aceștia răspund de backbone-uri mari cu mii de rutere conectate prin fibră optică, cu bandă largă de transfer.

Corporațiile și firmele de hosting utilizează așa-numitele „ferme” de servere rapide (= multe servere, situate eventual în aceeași sală sau clădire), conectate direct la backbone. Operatorii încurajază pe clienții lor să folosească această conectare directă prin închirierea de spațiu în rack-uri = dulapuri speciale standardizate pentru echipamentul clientului, care se află în aceeași cameră cu ruterul, conducând la conexiuni scurte și rapide între fermele de servere și backbone-ul rețelei.

Dacă un pachet trimis în backbone este destinat unui ISP sau unei companii deservite de aceeași coloană, el este transmis celui mai apropiat ruter. Pentru a permite pachetelor să treacă dintr-un backbone în altul, acestea sunt conectate în NAP-uri (Network Access Point). În principiu un NAP este o sală plină cu rutere, cel puțin unul pentru fiecare backbone conectat. O rețea locală conectează toate aceste rutere astfel încât pachetele să poată fi retransmise rapid din orice coloană în orice alta. În afară de conectarea în NAP-uri, backbone-urile de dimensiuni mari au numeroase conexiuni directe între ruterele lor, tehnică numită conectare privată (private peering).

Unul dintre paradoxurile Internetului este acela că ISP-urile, care se află în competiție între ele pentru câștigarea de clienți, cooperează în realizarea de conectări private și întreținerea Internetului.

Termeni înrudiți cu „Internet” și „internet”:

Există un șir întreg de metode de cuplare fizică a unui calculator sau aparat „inteligent” (smart) la Internet.

Accesul unui utilizator la Internet prin intermediul rețelei de telefon analogice fixe tradițioale: utilizatorul unui calculator cheamă programul de comunicație necesar, care mai întâi se conectează la modem. Modemul este o componentă a calculatorului care convertește semnalele digitale (de transmis) în semnale analogice, care pot circula în rețeaua telefonică. Apoi modemul „formează” numărul de telefon al unui furnizor de servicii Internet - ISP. Semnalele modulate (de fapt datele) sunt transferate la punctul de livrare (Point Of Presence, POP) al ISP-ului, unde sunt preluate din sistemul telefonic și transferate în rețeaua regională de Internet a ISP-ului. Din acest punct sistemul este în întregime digital și se bazează pe comutarea de pachete (packet switching); în acest sistem de transmisie informația care trebuie transmisă este mărunțită în multe pachete mici, care sunt apoi transmise la destinație în mod independent unele de altele și chiar pe căi diferite; sigur că la destinație pachetele trebuiesc reasamblate în ordinea corectă.

Pe lângă utilizarea rețelei fixe publice acceași tehnică se poate folosi și pe linii fixe dedicate (închiriate).

Acest tip de acces a rămas în urmă ca viteză și siguranță în funcționare și nu se mai utilizează aproape deloc.

Legătura de la placa de rețea (NIC) din computerul local la ruter se poate face:

Legătură prin radio, de la un telefon celular de tip smartphone, de la un calculator portabil sau, mai general, de la un dispozitiv Internet mobil la antena celulară terestră, utilizând tehnicile GSM sau UMTS.

Această tehnologie a fost dezvoltată pentru a asigura accesul în zonele izolate la internet de bandă largă, sau în zone în care furnizorii clasici nu au infrastructura dezvoltată.

Pe anumite domenii speciale se fac încă experimentări: prin rețeaua de curent electric; prin rețeaua de transporturi a căilor ferate ș.a.

Punctul de pornire în dezvoltarea Internetului a fost rivalitatea între cele două mari puteri ale secolului al XX-lea: Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică.
În 1957, URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) lansează în spațiul cosmic primul satelit artificial al Pământului denumit Sputnik. Acest fapt a declanșat o îngrijorare deosebită în Statele Unite ale Americii, astfel președintele Eisenhower înființează o agenție specială subordonată Pentagonului: Advanced Research Projects Agency (www.darpa.mil). Această agenție a Ministerului de Apărare (Department of Defense, prescurtat DOD) este condusă de oameni de știință, are o birocrație redusă, și are ca misiune: „Menținerea superiorității tehnologice a armatei Statelor Unite și prevenirea surprizei tehnologice în domeniul securității naționale prin sponsorizarea celor mai noi și revoluționare descoperiri științifice și prin investirea de fonduri teoretic nelimitate pentru realizarea unei legături între cercetarea științifică și implementarea tehnologică militară a acesteia.”

În 1959 John McCarthy, profesor la Universitatea Stanford, al cărui nume va fi asociat cu inteligența artificială, găsește soluția de a conecta mai multe terminale la un singur calculator central: time-sharing (partajarea timpului). Aceasta este o modalitate de lucru în care mai multe aplicații (programe de calculator) solicită acces concurențial la o resursă (fizică sau logică), prin care fiecărei aplicații i se alocă un anumit timp pentru folosirea resursei solicitate. 
Apărând apoi primele calculatoare în marile universități se pune problema interconectării acestora. Cercetătorul Lawrence Roberts susține o soluție de interconectare prin comutare de pachete (packet switching) în modelul numit client-server. 
Astfel, pentru a transmite informația, aceasta este mărunțită în porțiuni mici, denumite pachete. Ca și la poșta clasică, fiecare pachet conține informații referitore la destinatar, astfel încât el să poată fi corect dirijat pe rețea. La destinație întreaga informație este reasamblată. Deși această metodă întâmpină rezistență din partea specialiștilor, în 1969 începe să funcționeze rețeaua ARPANET între 4 noduri: University of California din Los Angeles (UCLA), University of California din Santa Ana, University of Utah și Stanford Research Institute (SRI). Toate acestea au fost codificate într-un protocol care reglementa transmisia de date. În forma sa finală, acesta era TCP/IP (Transmission Control Protocol / Internet Protocol), creat de Vint Cerf și Robert Kahn în 1970 și care este și acum baza Internetului. TCP/IP face posibil ca modele diferite de calculatoare, de exemplu cele compatibile cu IBM sau și Mac's, folosind sisteme diferite de operare, cum ar fi UNIX, Windows, MacOS etc. să se înțeleagă unele cu altele. În acest fel, Internetul urma să devină cu adevărat independent de platforma harware utilizată.
Prima conexiune ARPANET a fost realizată în 29 octombrie 1969, ora 22:30 între University of California din Los Angeles și Institutul de Cercetare Stanford și a decurs astfel: cei de la un capăt al rețelei au tastat un “L” (de la login) și apoi, prin telefon, au cerut confirmarea funcționării transferului de date de la cei de la celălalt capăt al conexiunii. Dialogul a fost următorul:

Ca program al Ministerului Apărării al SUA, ARPANET s-a dezvoltat uluitor de repede, la el conectându-se din ce în ce mai multe calculatoare. În 1979 ARPA decide să separe rețeaua în două, una pentru lumea comercială și universitară, și una militară. Cele două rețele puteau comunica în continuare, construindu-se practic o inter-rețea (internet) denumită inițial DARPA Internet și consacrată ulterior sub denumirea Internet. 
Numeroși cercetători din domeniul academic și militar si-au concentrat eforturile în scopul dezvoltării unor programe de comunicare în rețea. Astfel în 1980 o serie de programe de comunicare (bazate pe protocoale binedefinite), care sunt utilizate și astăzi, erau deja finalizate. În 1983, TCP/IP devine unicul protocol oficial al Internetului, și ca urmare, tot mai multe calculatoare din întreaga lume au fost conectate la ARPANET. Creșterea numărului de calculatoare conectate la Internet a devenit exponențială, astfel încât în 1990 Internetul cuprindea 3.000 de rețele și 300.000 de calculatoare. În 1992 era deja conectat calculatorul cu numărul 1.000.000. Apoi mărimea Internetului s-a dublat cam la fiecare an.

Dezvoltarea rapidă a Internetului s-a datorat faptului că accesul la documentația protocoalelor obligatorii a fost și este liber și gratuit. În 1969 S. Crocker a inițiat o serie de „note de cercetare” denumite RFC (Request for Comments), numerotate cronologic și devenite cu timpul accesibile gratuit on-line (în Internet). 
Marea schimbare a început în 1989, când Tim Berners Lee de la Centrul European pentru Fizica Nucleară din Geneva (CERN) a pus bazele dezvoltării primului prototip al World Wide Web (WWW sau web). 

O altă schimbare radicală s-a produs când, în 1993, National Center for Supercomputing Applications (NCSA) din SUA a pus la dispoziție browserul Mosaic, care era bazat pe o interfață grafică (Windows). Enorma creștere a webului a început aproape dintr-o dată: în iunie 1993 erau înregistrate 130 servere web, iar în 1994 erau deja peste 11.500 de servere.

Numărătoarea a început în anul 1991, prin înființarea de către CERN(Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară) a primului site web care avea adresa nxoc01.cern.ch, iar mai apoi info.cern.ch. Pe 12 decembrie 1991, Paul Kunz de la Stanford Linear Accelerator Center (SLAC) a pus în funcțiune primul server web din America.

Tim Berners-Lee apreciază că la sfârșitul anului 2015, cel târziu la mijlocul anului 2016, numărul de site-uri web va depăși 1 miliard.

Aplicațiile Internetului sunt numeroase: în primul rând afișarea de informații mai mult sau mai puțin statice cu formă de text, imagini și sunete (așa-numitele pagini web), apoi poșta electronică e-mail, transferul de fișiere de date și informații, chat, video și video on demand, telefonie și telefonie cu imagine prin Internet, televiziune prin Internet, e-commerce, sondări de opinie, mediu pentru răspândirea știrilor, mediu pentru toate genurile de grafică și muzică, deschiderea unei sesiuni de lucru de la distanță, grupuri de discuții pe teme prestabilite, jocuri interactive prin rețea, operații bancare (Internet banking) și multe, multe altele. Printre ele, World Wide Web, prescurtat WWW, deseori numit numai web, este la loc de vârf, deoarece este o aplicație multimedială și integrativă, cu o interfață de utilizator (Graphic User Interface, GUI) foarte atrăgătoare din punct de vedere grafic, practică și simplu de folosit. WWW a fost inventat de către Tim Berners-Lee în anul 1993.

Pentru folosirea tuturor aplicațiilor din web este nevoie în general doar de un singur program multifuncțional numit browser (cuvânt englez). Exemple: MS Internet Explorer, Mozilla Firefox (provenit din Netscape Navigator),Google Chrome, Opera, Apple Safari ș.a.

În Internet se află un număr imens de informații de cele mai diverse naturi, precum ar fi filme, videoclipuri, cărți, așa-numite audiobooks, muzică și multe altele. De exemplu, o adresă web (adresă Internet) foarte cunoscută este www.youtube.com, aici putându-se găsi practic orice tip de videoclipuri. Această adresă este în același timp și un site web de exprimare liberă.

Odată cu dezvoltarea industriei Internetului au apărut și activități conexe care oferă o informare alternativă pe toate domeniile vieții sau chiar posibilitatea de a avea acces instantaneu, online, la informație: e-learning, audio-learning cu ajutorul audiobooks ș.a. Mai mult decât atât, ca aplicație a Internetului a apărut întreaga branșă numită e-commerce - comerțul electronic, prin care furnizorii de mărfuri și servicii dispun suplimentar de o piață de desfacere enormă: Internetul.

Practic Internetul a oferit acces la o piață globală multor întreprinderi mici și mijlocii, care fără aportul acestuia nu ar fi avut niciodată posibilitatea de a se adresa unor clienți la scară mondială. Astfel Internetul a devenit și un important mediu de afaceri.

Conform statisticilor efectuate de firma Online Education, fiecare job devenit depășit prin efectele Internetului este înlocuit cu alte 2,6 noi locuri de muncă.

Gradul de răspândire a Internetului pe glob este uriaș: la 30 iunie 2009 aveau acces la Internet circa 1,67 miliarde de locuitori ai globului pământesc.

Accesul simplu și ieftin la Internet are și o consecință negativă, anume nimeni nu poate garanta corectitudinea utilizatorilor. Astfel există deja o gamă largă de programe dăunătoare, create de rău-voitori, care încep cu spionarea (invizibilă) a activității unui utilizator și se termină cu furtul din contul bancar al persoanelor care nu se pricep cum să se apere.Unul dintre cele mai periculoase grupuri și violatori de date este cunoscut ca fiind Anonymous.

Anumite state de pe glob interzic, cenzurează sau restricționează populației lor accesul la Internet în diverse domenii: politică, religie, pornografie ș.a., de exemplu Coreea de Nord, China ș.a.

În Internet există o mulțime de furnizori de servicii de găzduire web (web hosting) ce pot găzdui situri web și proiecte online. Cele mai mari firme la nivel internațional au fost în 2008: GoDaddy, Internet AG, ThePlanet și net@ccess.

O rețea de calculatoare reprezintă un mod de conectare a unor calculatoare individuale, astfel încât să poată folosi în comun anumite resurse.

Rețeaua INTERNET și rețeaua WWW
Internet este o rețea de rețele, cu zeci sau sute de milioane de calculatoare, dispuse pe întregul glob, staționare sau mobile, rețea ce deține cantități uriașe de informații, din care foarte multe pot fi consultate fără restricții, iar unele contra cost sau numai cu diferite parole de acces.
Rețeaua World Wide Web, denumită Web sau WWW, este partea cea mai dezvoltată din internet. A fost creată în 1989, la centrul european de cercetări nucleare.

Unele state ale lumii aplică în practică votarea prin Internet.

În câteva țări - Austria, Australia, Canada, Estonia, Franța, Germania, Japonia și Elveția - există prevederi legislative pentru votul electronic, fără prezență personală, de la distanță. În 2011, votul prin internet la nivel municipal se testa în Norvegia.

Deși mai multe țări din Uniunea Europeană au testat diferite proiecte de vot electronic, Estonia este în prezent (2011) singurul membru UE care folosește această procedură pe scară largă. La alegerile parlamentare estoniene din 2011, 24% din alegǎtori au votat prin internet.

Web 2.0 este un aspect relativ nou în Internet, care implică participarea activă a utilizatorilor (chiar nespecialiști) la dezvoltarea rețelei.

Web 3.0 sau Web-ul semantic este un web de date, care permite mașinilor să înțeleagă semantica, sau sensul, de informații pe World Wide Web.

Intranet este o rețea de calculatoare privată a unei companii, similară ca funcționalitate cu mediul internet, care asigură accesul și distribuția informațiilor interne exclusiv persoanelor conectate la aceasta. 

Rețele intranet pot fi găsite în aproape orice tip de organizație: companii mici, medii sau mari, instituții educaționale și guvernamentale.

Primele site-uri de intranet și primele pagini de start ale companiilor au început să apară în anii 1990-1991. 

Un intranet este construit din aceleași concepte și tehnologii utilizate pentru internet: server-client, protocoale de Internet TCP/IP, HTTP, SMTP (e-mail) și FTP (transfer de fișiere),  gateway cu firewall protejat de un posibil acces exterior neautorizat (autentificarea utilizatorului, criptarea mesajelor, conectare la o rețea VPN). 

Componentele care stau la baza alcătuirii unui Intranet sunt: 

Microsoft SharePoint este software-ul dominant folosit pentru crearea unei rețele de intranet; aproximativ 50% dintre acestea sunt dezvoltate folosind SharePoint. 
Alte aplicații intranet comerciale includ: 

Wordpress, Sharepoint, Google Sites, Papyrs, Bitrix24, Drupal, eXo Platform, IBM Websphere, Microsoft OneDrive.  

Open source 

MindTouch Core, PBWiki, Plone, GlassCubes, Brushtail, Twiki, HyperGate, 
Open Atrium

Extranetul este o extensie a intranetului unei companii pusă la dispoziție terților și care extinde  rețeaua privată cu dispoziții speciale pentru acces, autorizare și autentificare. Această rețea face legătura între angajații unei organizații, clienți, furnizori și alți parteneri de afaceri.

Internetul în România

Securitatea pe internet

Anonimitatea pe internet

Dependența de internet

Intranet și extranet




#Article 60: Tehnologie (2656 words)


Tehnologia (, ) este ansamblul metodelor, proceselor, operațiilor făcute sau aplicate asupra materiilor prime, materialelor și datelor pentru realizarea unui anumit produs industrial sau comercial.

Ingineria aplică imaginația, judecata și disciplina intelectuală cunoștințelor umane existente pentru a crea sau folosi tehnologia în mod util și eficient.

Importanța tehnologiei pentru dezvoltarea economică este larg recunoscută, având în vedere impactul pe care îl poate avea tehnologia asupra succesului, supraviețuirii sau insuccesului activității economice a companiilor, în special într-un mediu de concurență intensivă și globală.

Etimologie. Termenul tehnologie provine din l.greacă: tekhnologia (tratare sau dizertație asupra unei arte, expunerea regulilor unei arte), format din : tekhnë (artă, meserie) + -logos (cuvânt). Referința la meserie implică aplicarea competențelor și cunoștințelor în practică. Semnificația originală în l.greacă a fost discurs asupra artelor. În engleză a apărut în secolul 17, fiind utilizat pentru a semnifica o discuție numai asupra artelor aplicate. Termenul arte înseamnă aici producția de artefacte, nu numai obiecte de artă, ci, mai general, produse. La începutul secolului 20, termenul tehnologie a inclus un domeniu din ce în ce mai amplu de mijloace, procese și idei, în afară de instrumente și mașini.

Există un număr imens de definiții publicate ale tehnologiei, astfel că obținerea unei definiții adecvate, complete, consistente a tehnologiei este posibilă numai într-o carte. Fiecare profesiune are o definiție diferită a tehnologiei. Câteva definiții ale tehnologiei sunt expuse în continuare. Astfel, Dicționarul explicativ al l.române DEX online conține următoarele definiții:

Dicționarele Oxford prezintă mai multe variante de definiții:

În legătură cu ultima definiție de mai sus, este de menționat că distincțiile dintre știință, tehnologie și inginerie nu sunt foarte clare. Ingineria este procesul orientat pe obiective de proiectare și execuție a sculelor și sistemelor, pentru a exploata fenomene naturale în scopuri practice, utile oamenilor, deseori utilizând rezultate și tehnici din știință. Tehnologia nu se confundă însă cu știința. Cercetarea științifică urmărește achiziționarea sau consolidarea cunoștințelor noastre generale sau specifice asupra lumii fizice, prin utilizarea unor tehnici formale, de exemplu a metodelor științifice, în timp ce aplicarea tehnologiilor urmărește producerea de bunuri în procese industriale. Totuși, știința și tehnologia sunt considerate ca două fluxuri paralele de cunoștințe care au interdependențe și relații reciproce.

Dicționarul Merriam-Webster Online (2010) definește tehnologia ca fiind:

După Encyclopedia of Physical Science and Technology (1992) tehnologia este cunoaștere și acțiune sistematică, de obicei în procese industriale, însă aplicabilă în orice acțiune repetitivă.

Enciclopedia publicată de McGraw-Hill formulează următoarele definiții:

Tehnologiile sunt, de regulă, rezultatul activităților de cercetare-dezvoltare care urmăresc să utilizeze în practică invențiile, inovațiile și în general descoperirile, pentru crearea de produse sau servicii.

După Business Dictionary tehnologia este aplicarea cu un anumit scop a informațiilor în proiectare, producție și în utilizarea bunurilor și serviciilor, precum și în organizarea activităților umane.

J.M.Ribault et al. (1991) consideră că tehnologia este un ansamblu complex de cunoștințe, mijloace și know-how (), folosite combinat pentru o producție.În acest context, cunoștințele se referă la cunoștințe tehnice asupra proceselor de transformare a input-urilor în sistemul de producție în output-uri comercializabile (produse sau servicii).

O definiție complexă a tehnologiei care evidențiază cunoștințele și mijloacele necesare pentru aplicarea tehnologiei : un ansamblu sistematizat de cunoștințe despre activitățile umane, care fac uz de rezultate ale cercetării științifice, de experimentări, calcule și proiecte, precum și de unelte, mașini și aparate; în sens restrâns, tehnologia este ansamblul procedeelor (metode, rețete, reguli) și mijloacelor materiale (unelte, mașini, aparate) utilizate în vederea desfășurării unei activități. Cunoștințele tehnologice sunt construite utilizând metode științifice.

Burgelman et al. (2004) definesc tehnologia ca fiind cunoștințele practice, competențe și artefacte care pot fi folosite pentru a dezvolta produse și servicii, precum și producerea lor și sistemele de livrare. Tehnologiile pot fi încorporate în oameni, materiale, procese cognitive și fizice, instalații, echipamente și instrumente.

J.Paap (1994) a definit tehnologia ca utilizarea cunoștințelor bazate pe științe pentru a satisface o necesitate. Această definiție descrie conceptul de tehnologie ca o punte între științe și noile produse. Definiția capturează faptul că noile dezvoltări ale tehnologiei decurg din progresele în științele de bază.

Masayuki Kondo (2001) definește tehnologia ca fiind cunoștințele necesare pentru a proiecta și/sau produce un produs sau un grup de servicii reținute de o persoană sau o organizație. Aceasta poate fi încorporată în mașini și alte produse sau servicii. Aceste cunoștințe care rezultă din experiența acumulată în C-D, proiectare, producție și investiții de capital sunt mai ales tacite, adică nu sunt explicitate în vreo colecție de manuale sau planuri detaliate ...Cunoștințele sunt codificate dacă sunt exprimate în formă digitală sau în software, sau sunt bazate pe științe. Ele sunt tacite dacă sunt exprimate în formă analogică sau în hardware, sau sunt bazate pe competențe.

Tehnologia este destinată îndeplinirii unui obiectiv sau scop specific, deci este concretizată în mod specific pentru îndeplinirea acelui obiectiv: de exemplu, poate fi vorba de tehnologie de proiectare sau de laborator (C-D experimentală pentru crearea de produse, echipamente, procedee etc.), tehnologie de producție/de fabricație, tehnologie de produs (încorporată în produs), destinată îndeplinirii funcțiunii produsului în cursul utilizării lui, tehnologia managementului etc.

Definițiile de mai sus, foarte variate, consideră fie că tehnologia este un sistem de cunoștințe, fie că este o aplicație (adică un proces). Acestea demonstrează că tehnologia este un fenomen complex, iar diferitele definiții reflectă aspecte diferite ale tehnologiei. Astfel,  o analiză a definițiilor existente și a fenomenului însuși demonstrează că tehnologia are trei componente: structurală, mentală și materială. Cunoștințele corespund componentei mentale, iar aplicațiile constituie proiecția materială (materializarea) acestor cunoștințe. Componenta structurală corespunde metodelor și procedurilor specificate pentru reprezentarea unei tehnologii concrete.

A fost propus un model al tehnologiei format din patru componente. Conform acestui model, tehnologia necesară unei întreprinderi productive, pentru transformarea input-urilor în output-uri comercializabile este un sistem alcătuit din următoarele patru componente tehnologice:

Toate cele patru componente ale tehnologiei interacționează dinamic și sunt necesare simultan pentru realizări de succes ale întreprinderii. Importanța relativă a celor patru componente ale tehnologiei depinde de tipul transformării specifice sistemului de producție și de complexitatea operațională.

Tehnologiile din diferite sectoare sunt interdependente: progresele într-un sector al tehnologiei influențează rapid alte domenii care par neînrudite. De exemplu, dezvoltarea tehnicilor chimiei moleculare au condus la arta microminiaturizării, care a permis dezvoltarea tehnologiei calculatoarelor, dincolo de așteptări. Revoluția în știința calculatoarelor a făcut posibilă dezvoltarea calculatoarelor de bord pentru ghidarea rachetelor cu precizie foarte ridicată.

Tehnologiile industriale sunt reprezentate (sau implică) de cunoștințele tehnice, mijloacele tehnice și know-how-ul folosite pentru producerea unor bunuri comercializabile, prin procese industriale. Tehnologia de producere a bunurilor în industrii este configurată pentru a obține bunuri comercializabile dorite, utile, utilizabile și sigure, în mod economic și pentru a asigura mentenabilitatea lor.

În general, tehnologiile industriale aparțin uneia dintre următoarele cinci categorii sau pot fi o combinație a acestora:

Tehnologia a devenit, peste tot în lume, un agent major al schimbării pentru piețe și pentru structura industriilor. Peste 50% din creșterea economică pe termen lung provine din schimbările tehnologice care măresc productivitatea și determină apariția de noi produse, procese sau industrii.

O clasificare a OECD (Organisation for Economic Co-operation and Development) a industriilor de fabricație, bazată pe intensitatea tehnologică a sectoarelor, ia în considerare patru clase de industrii:

Termenul tehnologii avansate sau tehnologii de vârf este cunoscut și prin anglicismul high-tech (de la high technology), având sensul de cea mai avansată tehnologie, disponibilă în mod curent.Tehnologiile avansate sunt tehnologii înalt specializate și sofisticate. O tehnologie avansată implică o tehnologie științifică, pentru producerea sau utilizarea unor dispozitive avansate sau sofisticate, în special în domeniile electronicii și calculatoarelor (dar nu numai, vezi mai jos).

Industriile cu tehnologii avansate sunt cele care utilizează intensiv cercetarea-dezvoltarea, care aplică sistematic conceptele științifice și cunoștințele tehnice. O industrie cu tehnologii avansate (high-tech) este cea care satisface două condiții:

Tehnologiile avansate conduc la obținerea unor produse complexe, sofisticate, din domeniile biotehnologiilor, calculatoarelor, microprocesoarelor, playerelor DVD, fibrelor optice etc.

Clasificarea OECD, menționată în Secțiunea Tehnologii industriale, precizează următoarele categorii de industrii cu tehnologii avansate (high-tech):

Produsele acestor industrii se caracterizează printr-un grad ridicat de intensitate tehnologică.

Trebuie să se observe că pentru publicul larg, high-tech este un descriptor vag pentru un număr imens de dispozitive electronice, gadget-uri (gadget=dispozitiv mic, ingenios) și calculatoare, toate acestea fiind caracterizate prin schimbări rapide și complexitate. Ciclurile de viață extrem de scurte ale unor produse, în special electronica pentru consumatori, conduc la miniaturizare, digitalizare și perfecționarea produselor high-tech. În l.română, termenul high technology a fost tradus și înaltă tehnologie, versiune improprie.

Au fost propuse numeroase clasificări ale tehnologiilor. Cabinetul de consultanță în management A.D.Little (SUA) a propus o clasificare a tehnologiilor în patru clase, în funcție de impactul competițional:, 

Este necesară aplicarea unor strategii diferite pentru tehnologiile aflate în diferite faze de evoluție în ciclul de viață al tehnologiei. Este probabil ca tehnologiile embrionare și emergente să fie folosite în faza de naștere din ciclul de viață. Tehnologiile emergente pot fi folosite în perioadele timpurii ale fazei de creștere, însă vor fi apoi înlocuite de tehnologii-cheie, care vor fi dezvoltate sistematic. Apoi tehnologiile-cheie vor fi folosite în faza de maturitate. O dată ce tehnologiile intră în fazele timpurii de îmbătrânire (declin), tehnologiile -cheie vor deveni tehnologii de bază, care o dată cu avansarea declinului vor fi abandonate prin înlocuirea cu noi tehnologii, având performanțe superioare. Identificarea fazei în care se află o tehnologie în procesul său de evoluție este un element decisiv al strategiei tehnologice a companiei.

După obiectul tehnologiei se disting trei dimensiuni ale conceptului de tehnologie:

În cadrul tehnologiei de produs sunt incluse următoarele componente:

Tehnologia de proces se referă la alegerea operațiilor și fazelor, mașinilor și dispozitivelor care creează și/sau furnizează bunuri sau servicii. Producerea bunurilor industriale implică elaborarea tehnologiei de fabricație care necesită:

Tehnologia informației și comunicațiilor se definește ca fiind achiziția, stocarea, procesarea și comunicarea informației, utilizând o combinație de calculatoare și telecomunicații. Se bazează pe convergența procesării datelor cu tehnicile de telecomunicații, procesarea datelor asigurând capabilitatea pentru procesarea și stocarea informației, iar telecomunicațiile asigurând vehiculul pentru comunicarea acesteia.

Strategia tehnologică este procesul prin care companiile își utilizează resursele lor tehnologice pentru a-și atinge obiectivele. Strategia tehnologică este calea pe care o alege compania pentru a dobândi, a dezvolta și a utiliza tehnologiile. O definiție cu un conținut apropiat consideră că  strategia tehnologică este sarcina de a construi, a menține și a exploata activele tehnologice ale companiei. Scopul strategiei tehnologice este de a identifica, a dezvolta și a stimula acele tehnologii care vor fi cruciale pentru poziția competițională pe termen lung a companiei. Aceste tehnologii trebuie să aibă potențialul de a crea valoare pentru clienți. O strategie tehnologică coerentă se concentrează explicit pe cerințele clienților, așa cum sunt identificate astăzi și cum este probabil să devină în viitor.

Strategia tehnologică este o parte a strategiei generale de corporație și a strategiei întreprinderii, iar deciziile tehnologice trebuie să fie coerente cu strategia corporației. Odată ce firma a identificat necesitățile de tehnologii ale companiei, ea este confruntată cu o decizie de a fabrica/a cumpăra ( make or buy-engl.). Dacă decide să fabrice tehnologia, va fi necesar să realizeze un proces de dezvoltare a produsului/procesului. Dacă însă compania decide să cumpere tehnologia, ea se va angaja într-un proces de achiziție a tehnologiei.

Burgelman et al. (2004), op cit., sugerează că pentru a facilita formularea strategiei tehnologice trebuie să se răspundă la următoarele întrebări:

Procesul de formulare a strategiei tehnologice include trei etape principale:,

 
Evaluarea tehnologiilor implică colectarea informațiilor asupra stării actuale și viitoare a dezvoltării tehnologiilor, evaluând importanța fiecărei tehnologii în contextul concurenței, precum și capabilitatea tehnologică a companiei în fiecare tehnologie. Evaluarea tehnologiilor va trebui să analizeze și să evalueze consecințele dezirabile și cele nedorite, șansele și riscurile tehnologiilor, atât ale celor existente (consacrate), cât și ale noilor tehnologii, obținute prin inovații.

Prima fază a evaluării tehnologiilor este identificarea tehnologiilor. Această identificare implică:

٭analiza detaliată a structurii portofoliului  tehnologic al companiei care include tehnologii de produs (încorporate în produs), tehnologii ale procesului de producție și tehnologii de suport (mijloacele tehnologiei informației, pachete software, rețele de comunicații etc.);

٭evaluarea acelor tehnologii care pot avea impact în viitor. Acestea sunt tehnologiile emergente;

٭analiza impactului competițional al tehnologiilor. Această analiză are ca scop să evalueze importanța fiecărei tehnologii pentru poziția competițională a companiei pe piață. Exemple de factori competiționali de succes referitori la produse obținute prin diferite tehnologii pot fi : performanțe funcționale, preț de vânzare, facilități de folosire, costuri de exploatare, fiabilitate, mentenabilitate. Ca rezultat al acestei analize se pot stabili care sunt tehnologiile critice (hotărâtoare), adică tehnologiile cu cel mai puternic impact asupra factorilor competiționali de succes și care aduc cele mai mari avantaje competiționale pentru companie. Pe baza acestei analize va fi posibilă selectarea și prioritizarea tehnologiilor critice pentru companie. Ca rezultat al acestei faze se obține o listă de tehnologii critice și priorități.

Evaluarea capabilității tehnologice a companiei. Această evaluare urmărește să determine capabilitatea companiei în fiecare tehnologie critică, în comparație cu concurenții cei mai importanți. Evaluarea capabilității oferă o măsură a riscului asociat cu dezvoltarea tehnologiei: cu cât nivelul de capabilitate este mai scăzut, cu atât este mai mare riscul implicat prin adoptarea tehnologiei.

Variabilele capabilității tehnologice care trebuie luate în considerare sunt:

٭nivelul de finanțare a C-D;

٭resurse umane: amploarea și nivelul calificărilor disponibile;

٭echipamente, dispozitive și laboratoare;

٭brevete de invenție și alte genuri de proprietate intelectuală;

٭alocarea de fonduri pentru inovații incrementale și/sau radicale.

Evaluarea capabilității tehnologice a companiei permite identificarea variabilelor care trebuie îmbunătățite, relativ la o anumită tehnologie (echipamente, rewsurse umane etc.)

Selectarea tehnologiilor. Numărul mare de alternative tehnologice pentru o companie poate fi redus prin clasificarea tehnologiilor după avantajele competiționale pe care le oferă. O astfel de clasificare pune în evidență tehnologiile critice/hotărâtoare pentru care compania trebuie să-și prioritizeze investițiile. Rezultatul acestei etape de selectare a tehnologiilor va fi o listă de priorități cuprinse într-un plan de acțiuni tehnologice.

În cazul sistemelor de fabricație foarte complexe, procesul de selectare a tehnologiilor trebuie să specifice noul sistem de fabricație în starea viitoare, care va satisface cerințele planificării tehnologiilor. Noul sistem de fabricație rezultă dintr-o combinare a tehnologiilor existente în starea prezentă (hardware, software, utilaje, procedee și procese) cu utilaje noi sau modificate și cu personalul existent și cel nou, dispunând de noi calificări. Specificarea noului sistem de fabricație este un proces cu un grad ridicat de creativitate, care depinde de calificarea unor ingineri de sistem experimentați, de constrângerile mediului de fabricație existent, de starea tehnologiilor existente, de gradul de familiarizare cu noile tehnologii.

Definirea portofoliului de tehnologii. In această etapă de formulare a strategiei tehnologice se determină setul de tehnologii care urmează să fie abordate pe termen lung, adică se efectuează o analiză a tehnologiilor selectate. Această analiză poate indica necesitatea următoarelor acțiuni:

٭majorarea bugetului disponibil, pentru a permite dezvoltarea unui set mai larg de tehnologii;

٭dezvoltarea unor proiecte de  cercetare-dezvoltare tehnologică;

٭luarea în considerare a unor surse externe de achiziție a tehnologiilor.

Achiziția externă se poate realiza pe căi foarte variate, de exemplu:

٭consorții de cercetare;

٭contracte de cercetare cu un institut sau o universitate;

٭licențiere;

٭joint venture;

٭alianțe strategice între companii.

Masayuki Kondo (2001), op cit., consideră că există trei moduri (i.e. strategii) de dezvoltare tehnologică industrială a unei țări:

٭introducerea tehnologiei  din străinătate;

٭îmbunătățirea tehnologiilor existente;

٭dezvoltarea de noi tehnologii indigene, prin C-D formală sau experiența de producție.

În stadiile timpurii ale dezvoltării tehnologice ale țărilor în curs de dezvoltare, achiziția de tehnologii este cea mai importantă.

Achiziția (dobândirea) de tehnologii din străinătate este posibilă prin investiții străine directe (ISD), prin sistemul construiește, operează și transferă (), prin licențiere, transfer de know-how, servicii de consultanță etc. ISD aduc nu numai tehnologii, ci și competențe de management și conexiuni la piețe.
 
Prin sistemul construiește, operează și transferă, investitorii străini construiesc, conduc și exploatează fabrici sau instalații sau alte proiecte mari, până ce își recuperează investițiile. Pentru a utiliza complet tehnologiile importate este important ca aceste tehnologii să fie asimilate și difuzate. Apoi, aceste tehnologii sunt îmbunătățite și pe baza lor sunt dezvoltate noi tehnologii. Experiența Japoniei a demonstrat că importul de tehnologii trebuie să fie însoțit de C-D internă, pentru a asimila tehnologia importată și a adapta această tehnologie la condițiile interne.




#Article 61: Unicode (400 words)


Unicode () este un format definit de către Unicode Consortium pentru codarea, stocarea și interpretarea textelor pe suporturi informatice. Unicode este formatul standard de facto de codificare și interpretare a datelor binare în format text, având drept țel final să cuprindă toate caracterele din toate limbile globului. Este proiectat pentru ca oricărei litere (caracter) din orice limbă, de pe orice platformă de hardware sau software (program) să îi corespundă un număr unic și neechivoc. Standardul Unicode reprezintă implementarea specificațiilor ISO/IEC 10646, publicate prima dată în 1993 de către organizația ISO.

Fiind adoptat de majoritatea producătorilor de software (Microsoft, Apple, HP, Oracle), Unicode a început să fie folosit pe scară largă și să fie oferit de cele mai diverse aplicații de larg interes, începând de la cele mai răspândite sisteme de operare și până la sisteme de baze de date și servere de Internet. Totuși încă nu se poate vorbi de o accepție și un suport intergrat al acestei codificări la scară globală.

Până la Unicode au existat diverse metode de a se defini caracterele naționale ale diverselor țări, începând cu „ANSI extins” pentru l. engleză și terminând cu ultima alternativă standard, ISO-8859, trecând prin diverse variante cu răspândire mai largă sau mai restrânsă. Practic toate alternativele acceptate au fost bazate pe ideea că un text trebuie în mod necesar să fie scris de la început și până la sfârșit în aceeași limbă. Dar, odată cu globalizarea accentuată inclusiv a sistemelor informatice, a apărut din ce în ce mai mult necesitatea unui sistem de codificare care să accepte mai multe limbi în unul și același document scris.

Toate sistemele de codificare premergătoare lui Unicode se bazau pe același principiu ca și „ANSI extins”: din cele 256 de combinații posibile în cadrul unui octet, prima jumătate era folosită de un set comun de caractere – ASCII – iar cealaltă jumătate era dedicată codificării specifice, dependente de limbă. Având în vedere nu numai multitudinea de limbi posibile dar și numărul de caractere uriaș din unele limbi (un exemplu relevant este limba chineză), Unicode a introdus un număr arbitrar de octeți pe caracter. Din acest motiv implementarea acestui sistem de codificare este mai greu de realizat decât pentru sistemele tradiționale, însă cum utilitatea acestuia depășește cu mult dificultatea implementării, acest format a devenit unicul standard acceptat practic de către toate sistemele informatice curente.

În Wikipedia gotă și în cea birmană sunt folosite caractere Unicode.




#Article 62: ASCII (201 words)


ASCII (pronunțat ˈæski) este acronimul pentru American Standard Code for Information Interchange (Codul Standard American pentru Schimbul de Informații). ASCII reprezintă un sistem de codificare a caracterelor, bazat pe alfabetul englez. Codurile ASCII reprezintă caractere text pentru computere, echipamente de comunicație și echipamente care lucrează cu text. Majoritatea sistemelor moderne de codificare a caracterelor, care asigură reprezentarea mult mai multor caractere, se bazează pe ASCII.

Proiectarea sistemului ASCII a început în 1960. Prima ediție a standardului a fost publicată în 1963, o revizie majoră în 1967, iar cea mai recentă actualizare a avut loc în 1986. Astăzi, ASCII definește 128 de caractere, dintre care 33 sunt neimprimabile (majoritatea acestora sunt caractere de control învechite, care indică cum trebuie procesat textul propriu-zis), iar restul de 95 sunt imprimabile.

Setul de caractere ASCII conține 128 de caractere: litere mari și mici, numere, elemente de punctuație și coduri de control, cum ar fi grafemul ce marchează sfârșitul unei linii de text. Fiecare literă este reprezentată de un număr. De exemplu, litera A este reprezentată prin numărul 65, în timp ce pentru litera z este alocat numărul 122.

Există mai multe extensii ale standardului ASCII, descrise de standardele ISO 8859-x, unde x reprezintă un număr:




#Article 63: Roma (2590 words)


Roma este capitala Italiei. Situat pe malul fluviului Tibru, orașul are o istorie îndelungată fiind de-a lungul secolelor capitala Republicii Romane, a Imperiului Roman, a Bisericii Romano-Catolice și a Italiei moderne. Roma are o populație de 6.000.000 persoane. Aria metropolitană are o populație de circa 4 milioane de locuitori. Este capitala regiunii Lazio și a Provinciei Roma. 

Roma este un important centru turistic. Printre monumentele cele mai faimoase se numără Colosseumul și Columna lui Traian. O enclavă a Romei este și statul Vatican, un teritoriu suveran al Sfântului Scaun situat într-un cartier roman. Este cel mai mic stat din lume, și capitala singurei religii care are reprezentație în Națiunile Unite (ca un stat observator non-membru).

Roma, Caput mundi („Capitala lumii”), la Città Eterna („Orașul etern”), Limen Apostolorum („Pragul apostolilor”), la città dei sette colli („Orașul celor șapte coline”) sau, pur și simplu, l'Urbe („Orașul”), este profund modernă și cosmopolită. Ca unul dintre puținele orașe mari ale Europei care a supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial relativ puțin afectat, centrul Romei rămâne renascentist și baroc în esența sa. Centrul Istoric al Romei este pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Roma este situată în partea central-vestică a Peninsulei Italice, pe cursul inferior al fluviului Tibru.

Roma este împărțită în patru districte, 15 municipii și 155 de zone metropolitane. Cele 15 (până la 11 martie 2013) municipii sunt: (1) Munizipio 1 (cu Centrul Vechi Centro Storico, Monti, Prati și alte părți ale orasului), (2) Parioli und Nomentano – San Lorenzo, (3) Monte Sacro, (4) Tiburtina, (5) Prenestino și Centocelle, (6) delle Torri, (7) San Giovanni și Cinecittà, (8) Appia Antica, (9) EUR, (10) Ostia, (11) Arvalia Portuense, (12) Monte Verde, (13) Aurelia, (14) Monte Mario și (15) Cassia Flaminia.

Roma are o climă tipică de tip mediteranean, ce caracterizează regiunile Italiei situate pe coasta mediteraneană. Cea mai plăcută climă este din luna aprilie până în iunie, și de la mijlocul lui septembrie până în octombrie; în particular, ottobrata (se poate traduce ca „zi frumoasă de octombrie”) sunt cunoscute ca zile însorite și calde. În luna august, temperatura din miezul zilei deseori depășește 32 °C; în mod tradițional, multe afaceri se închideau în luna august și romanii obișnuiau să plece atunci spre stațiunile de vacanță, dar această tendință începe să dispară și orașul începe să devină complet funcțional de-a lungul întregii veri, datorită turismului în creștere și schimbării mentalității de lucru a populației sale. Temperatura maximă în decembrie este în medie de aproximativ 14 °C. 
 

Conform legendei, Roma a fost întemeiată de gemenii Romulus și Remus pe 21 aprilie 753 î.Hr., și dovezile arheologice sprijină teoria conform căreia Roma s-a dezvoltat pornind de la așezări pastorale pe Dealul Palatin, construite în zona viitorului Forum Roman, și care au stat la baza noului oraș în secolul VIII î.Hr.. Orașul avea să devină capitala Regatului Roman (condus de o succesiune de șapte regi, conform tradiției), a Republicii Romane (din 509 î.Hr. - 27 î.Hr., guvernată de Senat), și, în final, a Imperiului Roman (din 27 î.Hr., condus de un împărat); aceste succese au depins de cuceririle militare, de dominația economică, precum și de asimilarea selectivă a civilizațiilor învecinate, în mod notabil, etruscii și vechii greci. În anul 64, în timpul domniei lui Nero, o mare parte a orașului a fost mistuită de incendiu. Orașul a fost reconstruit în timpul Flaviilor, dar mai ales în timpul împăraților Traian, Adrian și Caracalla.

De la fondarea Romei în 753 î.Hr., orașul a rămas neînfrânt din punct de vedere militar (deși a pierdut câteva bătălii), până în 386 î.Hr., când Roma a fost ocupată de celți (unul dintre cele trei triburi principale ale galilor) și, apoi, recuperată de romani în același an. Conform legendei, galii s-au oferit să returneze Roma populației sale în schimbul a cinci sute de kilograme de aur, dar romanii au refuzat, preferând să-și recapete orașul luptând mai degrabă decât să recunoască o înfrângere. Totuși, în analele Romei se spune că răscumpărarea a fost plătită și, în timp ce un senator roman a protestat în fața conducătorului galilor (Brennus), spunând că greutățile folosite pentru măsurarea răscumpărării nu sunt exacte, Brennus și-a aruncat sabia peste greutăți și a rostit celebrele cuvinte: Vae victis (vai de cei învinși).

Dominația romană s-a extins asupra majorității Europei și malurilor Mării Mediterane, în timp ce populația ei depășea un milion de locuitori. Timp de aproape o mie de ani, Roma a fost cel mai mare, mai bogat și mai important din punct de vedere politic oraș al lumii occidentale, rămânând astfel și când a început declinul imperiului și împărțirea sa în două, chiar dacă, până la urmă, și-a pierdut statutul de capitală în detrimentul orașului Milano și, apoi, Ravenna, fiind depășită ca prestigiu de capitala Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopol.

În timpul domniei lui Constantin I, episcopul de Roma a căpătat atât importanță religioasă, cât și politică, până la urmă ajungând să fie cunoscut drept Papă și stabilind Roma ca centru al Bisericii Catolice. În urma jefuirii Romei din 410 de către Alaric I și căderii Imperiului Roman de Apus în 476 d.Hr., Roma a alternat între Imperiul Bizantin și jafurile barbarilor goți și vandali. Populația orașului a scăzut la un număr de doar 20.000 de oameni în timpul Evului Mediu Timpuriu, reducând orașul cândva înfloritor la grupuri de clădiri locuite, dispersate de-a lungul unor arii extinse de ruine și vegetație. Roma a făcut în mod nominal parte din Imperiul Bizantin până în 751 d.Hr., când lombarzii au abolit Exarhatul de Ravenna. În 756 Pepin cel Scurt i-a oferit papei jurisdicție lumească asupra Romei și zonelor limitrofe, creând astfel Statele Papale.

Roma a rămas capitala Statelor Papale până la anexarea sa de către Regatul Italiei în 1870; orașul a devenit o destinație a pelerinilor în timpul Evului Mediu și focar de dispute între papalitate și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, începând cu domnia lui Carol cel Mare, care a fost primul împărat încoronat de papă (Leon al III-lea) la Roma, de Crăciun, în anul 800. În afară de perioade scurte ca oraș liber în Evul Mediu, Roma și-a menținut statutul de capitală papală și „oraș sfânt” timp de secole, chiar și când papii au fost mutați la Avignon între 1309-1337. Deși nu mai avea putere politică, precum a dovedit-o brutala prădare a Romei în 1527, orașul a înflorit ca centru cultural și artistic în timpul Renașterii și Barocului, sub patronajul curții papale.

Populația a crescut din nou, ajungând la 100.000 în secolul XVII, dar Roma avea să rămână în urma altor capitale europene în secolele ce au urmat, fiind antrenată în procesul Contrareformei. Prinsă în tumultul naționalist din secolul al XIX-lea, câștigându-și și pierzându-și de două ori, pentru scurt timp, independența, Roma a devenit speranța principală a unificării italiene, susținută de Regatul Italiei condus de regele Victor Emanuel al II-lea; după ce protectoratul francez a fost eliminat în 1870, trupele regale au năvălit în oraș și Roma a fost declarată capitală a Italiei unificate în 1871.

După victoria din Primul Război Mondial, Roma a fost martora ascensiunii fascismului italian condus de Benito Mussolini, care a intrat în oraș în 1922, proclamând un nou imperiu și aliind Italia cu Germania nazistă. A fost o perioadă de creștere rapidă a populației, de la 212.000 pe timpul unificării la peste 1.000.000, dar această tendință a fost stopată de Al Doilea Război Mondial, timp în care Roma a fost afectată de bombardamentele Aliaților și de ocupația nazistă; după executarea lui Mussolini și sfârșitul conflictului, un referendum din 1946 a abolit monarhia și a decis crearea Republicii Italiene.

Roma a crescut spectaculos după război, fiind una dintre locomotivele „miracolului economic italian” din timpul reconstrucției și modernizării postbelice. A devenit un oraș la modă în anii 1950 și începutul anilor 1960, anii la dolce vita („viața cea dulce”), și o tendință de creștere a populației a continuat până la mijlocul anilor 1980, când orașul avea peste 2.800.000 de locuitori. După aceea populația a început să scadă ușor, o parte din populație mutându-se în împrejurimi; este posibil să fi fost datorită unei scăderi a nivelului de trai din cauza congestiei din trafic și nivelului poluării. În anii recenți această tendință a încetat și populația a crescut din nou, mulțumită și dinamismului cultural și economic al orașului, precum și fenomenului imigrației.

Unul dintre simbolurile Romei este Colosseumul (70-80 d.Hr.), cel mai mare amfiteatru construit vreodată în Imperiul Roman. A avut inițial o capacitate de 60.000 de spectatori, după care a fost extins. Colosseumul a fost folosit pentru lupte între gladiatori. Lista monumentelor foarte importante ale Romei antice include Forumul Roman, Domus Aurea, Panteonul, Columna lui Traian, Piața lui Traian, zonele catacombelor, Circus Maximus, Băile lui Caracalla, Castelul Sant'Angelo, Mausoleul lui Augustus, Ara Pacis, Arcul lui Constantin, Piramida lui Cestius și Bocca della Verità.

De multe ori trecută cu vederea, moștenirea medievală a Romei este una dintre cele mai importante dintre cele ale orașelor italiene. Bazilici datând din era paleocreștină includ Santa Maria Maggiore și San Paolo Fuori le Mura (cea din urmă reconstruită în mare parte în secolul al XIX-lea), amândouă găzduind mozaicuri din secolul IV d.Hr.. Mozaice și fresce medievale notabile pot fi văzute și în Santa Maria in Trastevere, Santi Quattro Coronati și Santa Prassede. Clădirile laice includ o serie de turnuri, dintre care cele mai mari sunt Torre delle Milizie și Torre dei Conti, amândouă în apropiere de Forumul Roman, precum și scările uriașe care duc spre bazilica Santa Maria in Ara Coeli.

Una din campanilele romanice păstrate până în prezent este cea a bisericii San Salvatore delle Coppelle, lăcaș atribuit în anul 1914 Bisericii Române Unite cu Roma.

Roma a fost un centru mondial al Renașterii, al doilea doar în urma Florenței, și a fost profund influențată de această mișcare. Cele mai impresionante capodopere ale arhitecturii renascentiste în Roma sunt Piazza del Campidoglio de Michelangelo, împreună cu Palazzo Senatorio, sediul guvernului local. În această perioadă, marile familii aristocratice ale Romei obișnuiau să construiască locuințe opulente precum Palazzo del Quirinale (acum sediul președintelui republicii), Palazzo Venezia, Palazzo Farnese, Palazzo Barberini, Palazzo Chigi (acum sediul primului ministru), Palazzo Spada, Palazzo della Cancelleria, și Villa Farnesina.
 
Roma este, de asemenea, faimoasă pentru piețele ei imense și maiestoase (de multe ori decorate cu obeliscuri), multe dintre care au fost construite în secolul al XVII-lea. Piețele principale sunt Piazza Navona, Piazza di Spagna, Campo de' Fiori, Piazza Venezia, Piazza Farnese și Piazza della Minerva. Unul dintre exemplele emblematice ale artei baroce este Fontana di Trevi, operă a lui Nicola Salvi. Alte palate baroce din secolul al XVII-lea sunt Palazzo Madama, acum sediul Senatului Italian, precum și Palazzo Montecitorio, sediul Camerei Deputaților.

O piață specific barocă, asemeni unor culise de teatru, este piața din fața bisericii Sant'Ignazio.

În 1870 Roma a devenit capitala Regatului Italiei. În acest timp, neoclasicismul, un stil arhitectonic influențat de arhitectura Antichității, a devenit influența principală asupra arhitecturii orașului. Au fost construite atunci mai multe palate mari în stil neoclasic pentru a găzdui ministere, ambasade și alte agenții guvernamentale. Unul dintre simbolurile cele mai cunoscute ale neoclasicismului în Roma este Monumentul lui Victor Emanuel al II-lea, sau „Altarul Patriei”, unde este situat mormântul Soldatului Necunoscut, care îi reprezintă pe cei 650.000 de italieni care au murit în timpul Primului Război Mondial.

Regimul fascist, care a guvernat Italia din 1922 până în 1943, a dezvoltat un stil arhitectonic caracterizat de legăturile sale cu arhitectura romană antică. Cel mai important sit fascist din Roma este districtul Esposizione Universale Roma, construit în 1935. A fost, inițial, conceput pentru expoziția universală din 1942, și era numit „E.42” (Esposizione 42). Cu toate acestea, expoziția mondială nu a mai avut loc, deoarece Italia a intrat în Al Doilea Război Mondial, în 1940. Clădirea cea mai reprezentativă pentru stilul fascist de la E.U.R. este Palazzo della Civiltà Italiana (1938-1943), designul ei iconic fiind denumit „Colosseumul cubic” sau „pătrat”.

După Al Doilea Război Mondial, autoritățile romane și-au dat seama că aveau bazele unui cartier financiar în afara centrului pe care alte capitale încă îl aveau în stadiu de proiect (London Docklands și La Defense în Paris). De asemenea, Palazzo della Farnesina, actualul sediu al Ministerului Afacerilor Externe, a fost conceput în 1935, în stil fascist.

Centrul istoric al orașului este dominat de tradiționalele „șapte coline ale Romei”: colinele Capitoliu, Palatin, Viminal, Quirinal, Esquilin, Celian și Aventin. Tibrul curge spre sud prin Roma, centrul fiind situat acolo unde Insula Tibrului facilita trecerea.

Au rămas în picioare mari părți ale vechilor ziduri ale orașului. Zidul Servian a fost construit doisprezece ani după ce galii au prădat orașul în 390 î.Hr.; includea mare parte din Dealurile Esquilin și Celian, precum și celelalte cinci în întregime. Roma a depășit în dezvoltarea sa Zidul Servian, dar nu s-au mai construit alte ziduri până în 270 d.Hr., când Aurelian a început construirea Zidurilor Aureliene. Aveau o lungime de aproape 19 km, și a fost zidul pe care trupele regale italiene au trebuit să-l străpungă pentru a intra în oraș, în 1870.

Deși relativ mic, vechiul centru al orașului conține aproximativ 300 de hotele și 300 pensiuni, peste 200 de palate, 900 de biserici, opt dintre parcurile principale ale Romei, reședința președintelui republicii, casele Parlamentului, birouri ale orașului și guvernului local, precum și multe monumente faimoase. Vechiul oraș conține de asemenea mii de ateliere, birouri, baruri și restaurante. Milioane de turiști vizitează Roma anual, ea fiind unul dintre cele mai vizitate orașe din lume.

Orașul vechi din limitele zidurilor acoperă aproximativ 4% din cei 1507 km² ai municipalității moderne. Centrul istoric al orașului este cel mai mic din cele nouăsprezece zone administrative ale Romei. Centrul orașului este format din 22 de rioni (districte), unul dintre ele, Prati, aflându-se, practic, în afara zidurilor. Înconjurând centrul, sunt 35 quartieri urbani (sectoare urbane), și în limitele orașului se află șase mari suburbi. „Comuna” Romei, aflată în afara frontierelor municipale, dublează, practic, suprafața orașului propriu-zis.

Centura autostrăzii, cunoscută ca Grande Raccordo Anulare (G.R.A.), trasează un cerc uriaș în jurul capitalei, la  aproximativ 10 km de centrul orașului; spre deosebire de majoritatea autostrăzilor italiene, pe G.R.A. nu se plătește taxă. Autostrada circulară leagă vechile drumuri care duceau la Roma în Antichitate : Via Flaminia, Via Aurelia, Via Salaria, Via Tiburtina, Via Casilina și Via Appia. Via Appia modernă face legătura între centrul orașului și o serie de orășele cunoscute drept Castelli Romani.

Orașul Roma înconjoară Vaticanul, o enclavă a Sfântului Scaun, care este un stat suveran. Găzduiește Piața Sfântului Petru, cu Bazilica corespondentă. Spațiul liber din fața bazilicii a fost reconceput de Gian Lorenzo Bernini, din 1656 până în 1667, sub direcția Papei Alexandru al VII-lea, ca o curte adecvată necesităților, gândită astfel încât un număr cât mai mare de oameni „să-l poată vedea pe Papă dându-și binecuvântarea, fie din mijlocul fațadei bisericii, fie dintr-o fereastră a Palatului Vatican” (Norwich 1975 p 175). În Vatican se află, de asemenea, prestigioasele Biblioteca Vaticanului, Muzeele Vaticanului cu Capela Sixtină, Camerele Rafael și alte opere importante ale lui Leonardo Da Vinci, Rafael, Giotto, sau Botticelli.

Lista celor mai importante muzee și galerii din Roma include : Muzeul Național din Roma, Muzeul Civilizației Romane, Muzeul Național Etrusc Villa Giulia, Muzeele Capitoline, Galeria Borghese, Muzeul Castelului Sant'Angelo, și Galeria Națională de Artă Modernă.

Centrul Romei este înconjurat de niște spații verzi mari și vechi ville romane opulente, care sunt rămășițele villelor care înconjurau orașul papal. Majoritatea au fost distruse de speculațiile imobiliare de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cele mai importante dintre cele care au supraviețuit sunt :

Principala gară feroviară este Roma Termini.

La o distanță de 33 de km de Roma, la Fiumicino, se află Aeroportul Internațional Leonardo da Vinci .

 




#Article 64: Sistem de operare (1528 words)


Un sistem de operare, prescurtat SO (, prescurtat OS), este un ansamblu de programe care are rolul de a gestiona și de a facilita utilizatorului accesul la resursele sistemului de calcul. Metaforic, se poate spune că un sistem de operare joacă rol de dirijor, orchestrând doleanțele utilizatorilor prin atibuirea de partituri adecvate către diversele resurse ale calculatorului și veghind la interpretarea armonizată a respectivelor partituri, astfel încât scopurile pentru care s-a apelat la calculator să fie atinse. Pentru aceasta, nucleul sistemului de operare este primul program încărcat în memoria calculatorului si rămâne activ pe toată durata funcționării acestuia. Sistemul computerizat poate fi un computer, o stație de lucru (workstation), un server, un PC, un notebook, un netbook, un smartphone, un aparat de navigație rutieră, un e-book reader sau unele aparate de uz casnic, precum și playerele multimedia. Sistemul de operare joacă și rolul de gazdă pentru aplicațiile care rulează pe echipamentul (hardwareul) respectiv.

Până în anii ‘50, se dezvoltă prima generație de calculatoare, având la bază tehnologia tuburilor vidate. O inovație majoră este introducerea cartelelor perforate, ca modalitate de stocare a informației. În această perioadă nu existau limbaje de programare iar echipamentele electronice nu aveau sisteme de operare, fiind capabile să ruleze doar un singur program, utilizatorul fiind responsabil pentru interacțiunea directă cu hardware-ul. 
Dezvoltatorul ideii de sistem de operare care să sintetizeze operațiile unui computer, și rularea simultană a mai multor funcții ale unui program, a fost Alan Turing, a cărui Turing machine este considerat precursorul tuturor computerelor.

În 1950, Laboratorul de Cercetare General Motors a realizat primul sistem de operare pentru calculatorul lor, IBM 701. Acesta rula un sistem de procesare în serii, deoarece programele și datele erau introduse pe rând.

Sistemul de operare SHARE Operating Sistem creat de IBM în 1959, deservea computerele de tip mainframe IBM 704, IBM 709 și IBM 7090.  Apoi, este dezvoltată o nouă versiune, mult mai complexă, IBSYS (IBM’s Operating System).

În anii ‘60, diferite companii producătoare de mașini de calcul au dezvoltat mai multe sisteme de operare: Control Data Corporation, Borroughs Corporation, IBM, UNIVAC, General Electric, Digital Equipment Corporation. Acestea au revoluționat conceptul de sistem de operare, introducând fiecare noțiuni și caracteristici noi. Sistemele de operare au evoluat în multiprogramare, în care mai multe programe puteau rula în memorie, capacitatea de a comunica în rețea sau de a distribui mai multor utilizatori accesul la un program sau chiar nivele inelare de securitate.

În 1961 Burroughs Corp. a introdus seria de calculatoare B5000, cu sistemul de operare MCP (Master Control Program), primul sistem de operare care a fost scris exclusiv ȋn ESPOL, un limbaj de nivel înalt, dialect al limbajului ALGOL. MCP a introdus de asemenea și prima implementare comercială de memorie virtuală. Sistemul de operare MCP este încă în utilizare și astăzi în linia de calculatoare Unisys ClearPath/MCP.

Atlas Supervisor care a funcționat pe calculatorul Atlas, construit la Universitatea Manchester în 1962, a fost sistemul de operare care a reușit să aloce resursele de procesare ale calculatorului astfel încât acesta să poată acționa simultan pe mai multe sarcini și programe de utilizator. Diferitele sale funcții includ administrarea memoriei virtuale a computerului Atlas. Este considerat ca fiind primul sistem de operare modern recunoscut.

UNIVAC, primul producător comercial de computere, a produs în 1962 sistemul de operare EXEC, pentru seria de calculatoare UNIVAC 1100/2200. Acesta a fost un sistem orientat pe loturi care putea opera cu discuri, cititoare de carduri și linii de imprimante.

General Electric și MIT au dezvoltat GECOS (General Electric ComprehensiveOperating System), care a introdus conceptul de nivele de privilegii securizate pe inele. După achiziționarea acesteia de către Honeywell, a fost redenumit ȋn General Comprehensive Operating System (GCOS).

Control Data Corporation (CDC), introduce sistemul de operare SCOPE pentru seria de calculatoare CDC 3000, CDC 6000, și CDC 7600.

Digital Equipment Corporation a dezvoltat mai multe sisteme de operare de partajare pe timpi pentru liniile sale de calculatoare PDP-10 pe 36 biți, inclusiv TOPS-10 și TOPS-20, lansate în 1962 și 1969. TOPS-10 a fost un sistem deosebit de popular în universități și în comunitățile ARPANET.

În 1964 IBM a dezvoltat System/360, o familie de computere disponibile pe scară largă, cu diferite capacități. Pentru acestea a fost dezvoltat OS/360, primul sistem de operare capabil să lucreze la nivelul mai multor echipamente, centralizând astfel comanda unei întregi linii de procesare. OS/360 a deservit de asemenea computerele NASA în misiunea Apollo 11. Principalele sisteme de operare folosite astăzi de IBM sunt descendente ale OS/360.

În România, primul sistem de operare a fost elaborat în 1968, pentru calculatorul electronic DACICC-200, construit la Institutul de Calcul „Tiberiu Popoviciu” (Academia Română).

În anii 1970, microprocesoarele, cipurile și celelalte componente hardware, au devenit suficient de mici pentru a încăpea într-un calculator de birou, așa-numitul desktop. Cele mai folosite sisteme de operare erau Microsoft MS-DOS, ce putea fi instalat pe IBM PC și pe calculatoarele cu procesorul Intel 8088, și UNIX care putea rula pe procesoarele Motorola 6899.

Ȋn cooperare cu Universitatea din Minnesota, pe parcursul anilor 1970, Control Data Corporation a dezvoltat sistemele de operare CDC Kronos și apoi NOS (Network Operating System), care suportau prelucrări simultane pe loturi și partajarea pe timp. Ca multe sisteme de operare comerciale ce foloseau partajarea pe timp, interfețele acestor sisteme de operare erau o extindere a sistemelor de operare Dartmouth BASIC. La sfârșitul anilor 1970, CDC și Universitatea din Illinois, a dezvoltat sistemul de operare PLATO ce folosea monitoare cu plasmă și partajarea pe timp în rețelele de distanță lungă. Multe concepte moderne în computerele multi-utilizator au fost inițial dezvoltate pe PLATO, incluzând forumuri, panouri de mesaje, e-mail, mesagerie instantanee, partajare de ecran de la distanță și jocuri video multiplayer.

La mijlocul anilor 1970, sistemul de operare MVS (Multiple Virtual Storage) folosit pe calculatoarele IBM, System/370 și System/390, oferea prima punere în aplicare a folosirii RAM-ului ca o memorie cache transparentă pentru date.

CP/M (Control Program/Monitor apoi redenumit Control Program for Microcomputers),  un sistem de operare creat de Digital Research în 1974, pentru microcomputerele Intel 8080. Sistemul de operare CP/M a fost un sistem de operare compatibil cu foarte multe echipamente microcomputer, care a stat la baza Microsoft MS-DOS, și IBM PC DOS.

Spre sfârșitul anilor 1970, Apple a lansat sistemul de operare Apple DOS pentru seria de computere Apple II. Apple DOS a avut trei versiuni importante: DOS 3.1, DOS 3.2 și DOS 3.3.

Una dintre cel mai notabile inovații aduse în domeniul sistemelor de operare a fost introducerea de către Apple în 1984 a Interfeței grafice, conceptul de cartografiere a pixelilor ecranului și convertirea acestor date în informații digitale capabile să comunice direct cu tastatura și cu mouse-ul. 
În aceeași perioadă, Microsoft a introdus noțiunea de ferestre (Windows), iar Linus Torvalds aduce kernelul, care a oferit posibilitatea dezvoltării de tip sursă deschisă a ceea ce acum poartă numele de distribuții Linux.

În 1996 Palm, Inc. a lansat primul sistem de operare pentru dispozitivele mobile, numit Palm OS. Tot în același, an Windows prezintă platforma Windows Mobile, disponibilă pe majoritatea dispozitivelor de tip PDA din acea vreme.

Nokia prezintă în 1999 primul sistem de operare Symbian S40, pe un Nokia 7110. Un an mai tarziu, Symbian OS a devenit cel mai popular sistem de operare mobil, instalat pe majoritatea dispozitivelor Nokia, cât și pe telefoanele Ericsson.

Începând cu anul 2007 lumea dispozitivelor mobile s-a schimbat radical odată cu apariția iOS și iPhone. Acum utilizatorii telefoanelor mobile puteau naviga ușor printr-un meniu prietenos pe ecranul primului iPhone.

La 5 noiembrie 2007 a fost înființată OHA (Open Handset Alliance) o alianță comercială de 84 de companii condusă de Google dedicată dezvoltării standardelor deschise pentru dispozitive mobile. În 2008, această alianță a lansat Android, care peste câțiva ani va deveni cel mai răspândit sistem de operare mobil.

În prezent, Windows a reușit să ajungă cel mai popular sistem de operare. Studiile recente arată că 91% dintre posesorii de calculatoare dețin un sistem de operare de la Microsoft, pe când 5% un sistem de la Apple (Mac), iar mai puțin de 2%, mai exact 1,74% folosesc Linux.

Un sistem de operare mobil, cunoscut și ca platformă de mobil, sau smartphone, este sistemul de operare care controlează un dispozitiv mobil. 
Dispozitivele mobile de comunicații mobile cum ar fi smartphone-urile, conțin două sisteme de operare mobile - principala platformă software orientată către utilizatori este completată de un al doilea sistem de operare în timp real, care operează și alte echipamente hardware.

Sistemul de operare mobil este în principiu similar cu sistemele de operare Linux sau Windows, ce controlează desktop-ul unui computer.

Sistemele de operare mobile au devenit extrem de populare în prezent, iar majoritatea lor se bazează pe Linux. Aceste sisteme de operare au apărut odată cu evoluția procesoarelor și memoriilor RAM care au permis tot mai multe procese și multitasking.

Performanța sistemelor de operare mobile depinde atât de kernel cât și de optimizarea lor. În timp ce unele sisteme rulează foarte bine cu doar 256 MB de RAM și procesor mic de doar 1 GHz, altele necesită un minim de 512 MB de RAM și procesor mai nou (cel puțin dual core).

Principalele sisteme de operare mobile Android, iOS, Windows Phone și Blackberry OS, reprezentau aproape întreaga cotă de piață în anul 2014.




#Article 65: Linux (1164 words)


Linux (pronunțat  în engleza americană și  în Canada și Europa Torvalds a pus la dispoziție o înregistrare audio cu pronunția sa în engleză (: ) și în suedeză (: ) este o familie de sisteme de operare de tip Unix care folosesc Nucleul Linux (în engleză kernel). Linux poate fi instalat pe o varietate largă de hardware, începând cu telefoane mobile, tablete, console video, continuând cu calculatoare personale până la supercomputere.
Linux este cunoscut în principal pentru utilizarea sa ca server, în 2009 i se estima o  între 20-40%. Cota de piață de desktop este estimată între 1-2% și 4.8%. În ultimii ani, Linux a început să devină tot mai popular atât datorită unor distribuții precum Ubuntu, openSUSE, Fedora, precum și datorită apariției netbook-urilor și a noii generații de telefoane inteligente (în engleză smart phone) care rulează o versiune încorporată de Linux.

Nucleul Linux a fost dezvoltat inițial pentru microprocesorul Intel 386, dar în prezent rulează pe o mare gamă de microprocesoare și arhitecturi de calculatoare. Este folosit pe calculatoare de tip personal, servere, pe supercomputere, dar și pe sisteme înglobate (embedded ), cum ar fi unele telefoane mobile sau recordere video.

Sistemele Linux includ nucleul, bibliotecile de sistem, bibliotecile de dezvoltare și un număr (de obicei destul de ridicat) de programe utilitare și aplicații, servere grafice (X), sisteme de ferestre si spații de lucru (KDE, Gnome, Cinnamon, Fluxbox, Xfce, LXQt, MATE etc.), navigator web (Firefox, Lynx, Konqueror), aplicații și suite de aplicații „de birou” (LibreOffice), program de prelucrare grafică (Gimp), program de configurare, servere de web etc. Instalarea programelor noi se poate face fie prin compilare directă, fie prin intermediul pachetelor, care verifică existența și disponibilitatea altor programe necesare pe sistem înainte de a instala noul program. Managerele de pachete moderne asigură descărcarea pachetelor lipsă necesare (dacă este cazul) și instalarea lor automată „dintr-un clic”. Sistemele moderne Linux au atât capacități multimedia avansate, (grafică 3D accelerată hardware, sunet surround, suport pentru tehnologie bluetooth etc.), cât și suport pentru hardware mai vechi, fiind adaptabile și scalabile în funcție de necesități.

Fiind un sistem derivat din UNIX, Linux prezintă două caracteristici specifice:

Dezvoltarea sistemului a fost începută de către inginerul finlandez Linus Torvalds, care inițial dorea să obțină un sistem similar cu Minix, derivat din Unix, dar fără limitările acestuia. Torvalds a scris un kernel care să lucreze pe platformele AT-386 și 484 având la baza conceptele din cartea Operating System a lui Andrew Tanenbaum.

Pe 25 august 1991, Linus Torvalds anunță ca lucrează la un sistem de operare gratuit, prin intermediul unui mesaj către comp.os.minix Usenet, grupurile de discuții Minix:

Newsgroup: comp.os.minix
Subiect: Ce ați dori să vedeți cel mai mult în minix?
Sumar: mic sondaj pentru noul meu sistem de operare.
ID-Mesaj:
Data: 25 Aug 91 20:57:08 GMT
Organizație: Universitatea din Helsinki

Salutări tuturor celor care folosesc Minix. Construiesc un sistem de operare (gratuit) (doar un hobby, nu o să fie la fel de mare și profesionist ca GNU) pentru clone AT 386 (486). Lucrez la el din aprilie și e aproape gata. Aș vrea să primesc feed-back cu lucrurile care vă plac/nu plac în Minix, deoarece sistemul meu de operare se aseamănă într-o oarecare măsură cu Minix (aceeași structură a sistemului de fișiere (datorită unor rațiuni practice) printre altele). Am portat bash (1.08) și gcc (1.40), și lucrurile par să meargă. Asta înseamnă că o să obțin ceva practic în câteva luni și voiam să știu ce altceva ar mai dori lumea să conțină. Orice sugestie e binevenită, dar nu promit să o și implementez. Linus Torvalds.

P.S. Da - nu conține cod Minix și are un sistem de fișiere multi-threaded. Nu e portabil (folosește task-switching 386 etc) și probabil nu va suporta nimic altceva decât hardiskuri AT, deoarece doar asta am.»

Linux v 0.01 a fost lansat la 17 septembrie 1991 și a fost pus pe net. Versiunea 0.02 a apărut pe 5 Octombrie, împreună cu o nouă declarație a lui Torvalds:

Subiect: Surse kernel asemănător minixului gratuite pentru 386-AT
ID-Mesaj: 
Data: 5 Oct 91 05:41:06 GMT
Organizație: Universitatea din Helsinki»

Linux a fost dezvoltat sub Licența Publică Generală GNU GPL, astfel încât nu numai Linux însuși, dar și codul său sursă sunt disponibile tuturor celor interesați. 

Inițial dezvoltat și utilizat de către programatori voluntari, Linux a câștigat suportul industriei IT și al marilor companii ca IBM, Hewlett-Packard, Dell, SunMicrosystems, Google, Novell sau Nokia, și a depășit ca folosire versiunile proprietare de Unix. Analiștii atribuie succesul sistemului faptului că este independent de furnizor, implementarea are un cost scăzut, iar securitatea și fiabilitatea sistemului sunt considerate de către specialiști drept foarte bune.

Inițial, Torvalds a dat numele kernelului Freax, un amestec de free with freak și litera “x”, de la Unix. Pentru a facilita dezvoltarea, fișierele au fost trimise la serverul FTP (ftp.funet.fi) al Finnish University and Research Network (FUNET) în septembrie 1991. Ari Lemmke de la Universitatea de Tehnologie din Helsinki (HUT), care era unul dintre administratorii voluntari ai serverului FTP, nu a considerat termenul “Freax” ca fiind un nume bun. În consecință, el a schimbat pe server denumirea proiectului în “Linux” fără a-l consulta pe Torvalds. Mai tarziu, Torvalds a consimțit la denumirea “Linux”.

Uneori mai este întâlnit sub numele de GNU/Linux și este cel mai cunoscut exemplu de colaborare și dezvoltare Software liber sub licență GPL.

Termenul Linux se referă și la nucleul Linux, însă în mod uzual este folosit pentru a descrie întregul sistem de operare pentru calculatoare, compus din nucleul Linux, biblioteci software și diverse unelte. O distribuție Linux adaugă acestor componente de bază o mare cantitate de programe, organizate în „pachete”. Folosirea termenului „Linux” pentru întreg sistemul, deși foarte răspândită, este contestată de către Richard Stallman și Free Software Foundation (autorii Proiectului GNU, ale cărui produse sunt incluse în cea mai mare parte din distribuțiile Linux). Aceștia propun utilizarea termenului GNU/Linux (GNU și Linux) sau GNU+Linux (GNU plus Linux).

(Articol principal: Nucleul Linux)

Nucleul (kernel-ul) Linux este un nucleu monolitic. Cu toate acestea, spre deosebire de multe alte nuclee monolitice, driverele se pot încărca în memoria de lucru la utilizare, și se pot șterge de acolo ulterior, eliberând resursele utilizate, fără a necesita resetarea sistemului sau recompilarea nucleului. Facilitățile oferite de nucleu includ, printre alele,

Nucleul este scris integral în C și poate fi compilat folosind compilatorul GCC.

Sistemele de operare bazate pe Linux sunt disponibile în general sub formă de distribuții (denumite mai rar și arome). Unele dintre acestea sunt orientate spre utilizatorul particular, altele către servere sau către utilizatorii cu calculatoare mai vechi. Câteva din cele mai folosite distribuții de Linux sunt:

Cele mai multe din distribuțiile de mai sus pot fi descărcate legal și gratuit de pe siturile respective. Anumite distribuții vând manuale, sau seturi complete CD/DVD + manuale + suport tehnic + documentație aferentă.

Deși există numeroase distribuții, există utilizatori care preferă să își construiască un sistem Linux de la zero, folosind Linux From Scratch.

Cea mai nouă versiune a nucleului sistemului de operare Linux poate fi descărcată de pe situl oficial 




#Article 66: Microsoft Windows (482 words)


Microsoft Windows este numele unei serii de sisteme de operare create de compania Microsoft. Microsoft a introdus Windows pe piață pentru prima dată în noiembrie 1985, ca un supliment la MS-DOS, deoarece interfețele grafice erau din ce in ce mai apreciate. Microsoft Windows a ajuns cu timpul să predomine pe piața de calculatoare mici, întrecând Mac OS, care fusese introdus pe piață mai înainte de către compania Apple Computers, astăzi numită Apple Inc.. La conferința IDC Directions din 2004, vicepreședintele IDC  a constatat că Windows deține aproximativ 90 % din piața de sisteme de operare.

Versiunea cea mai nouă de Windows pentru stații de lucru existentă pe piață este Windows 10, pusă în vânzare în Iulie 2015(versiunea completă).

Versiunea curentă de Windows Server este Windows Server 2019, urmașul lui Windows Server 2016.

A nu se confunda cu Window (scris fără „s” la sfârșit), care este un sistem grafic de ferestre pentru sistemele de operare Unix.

Versiunile Windows 16 biți includ: Windows 1.0 (1985), Windows 2.0 (1987), Windows Server.
Versiunile vechi de Windows erau deseori considerate doar o îmbunătățire sau variantă grafică a sistemului de operare MS-DOS. Spre deosebire de MS-DOS, Windows permite utilizatorilor să execute simultan aplicații complexe, prin utilizarea așa-numitului „multitasking cooperativ”. Un factor nou este utilizarea unei interfețe grafice cu utilizatorul de tip GUI. În Windows a mai fost implementată o schemă de memorie virtuală, care permite să se ruleze aplicații mai mari decât memoria de lucru fizică: atunci când memoria fizică devine insuficientă, segmentele de cod și resursele necritice se mută temporar pe un disc dur. La momentul necesar ele se reîncarcă în memoria fizică.

Versiunile pe 16 biți ale Windows cuprind Windows 1.0, Windows 2.x și ruda sa apropiată, Windows/286.

Windows/386 a introdus un kernel (miez) scris pe 32 de biți și un monitor al mașinii virtuale. Pentru durata sesiunii Window, a creat una sau mai multe medii virtuale de tip Intel 8086 și a asigurat virtualizarea pentru placa grafică, tastatură, mouse, ceasul de control. Consecința văzută de utilizator a fost faptul că multitasking-ul putea fi realizat în ferestre separate, chiar dacă aplicațiile grafice MS-DOS aveau nevoie de modul full screen. 

Sistemul de operare Windows a cucerit o foarte mare parte a pieții, fiind la ora actuală (2020) cel mai răspândit sistem de operare (SO) din lume. Se estimează că astăzi peste 91 % din calculatoarele de tip Personal Computer (PC-uri cu procesor de la compania Intel, sau compatibil cu Intel, ca de exemplu de la firma AMD) rulează Windows. Cu toate acestea, celelalte sisteme de operare precum Linux, MacOS, FreeBSD, NetBSD, Solaris, HP-UX etc. au recuperat în ultimii ani o parte a pieței, reducând astfel monopolul aproape total al companiei Microsoft, care în 1999 avea o cotă de piață de peste 95 %. Companii de succes ca de ex. Apple sau Canonical Ltd. sprijină desigur permanent orice tendință de migrare dinspre Windows spre platformele software ale lor.




#Article 67: Debian GNU/Linux (805 words)


Debian GNU/Linux este un sistem de operare compus din software liber, și o distribuție populară și foarte influentă între distribuțiile GNU/Linux. Această distribuție este menținută la zi datorită efortului voluntar depus de utilizatori de pe întreg mapamondul. Distribuția este testată riguros înainte de a fi lansată, pentru a asigura un grad ridicat de stabilitate. Nu este foarte ușor de configurat, această distribuție fiind orientată în principal către utilizatorul profesionist, dar are un foarte bun sistem de actualizare. Versiunile mai noi tind să fie orientate mai mult către utilizatorul obișnuit și beneficiază de asistență de calitate oferită de comunitatea de utilizatori.
Sistemul de operare Debian poate fi folosit atât ca sistem de operare pentru calculatoarele desktop, cât și pentru servere.

Distribuția Debian a fost anunțată prima dată pe 16 august 1993 de Ian Murdock, pe atunci un student la Purdue University. Murdock a numit inițial sistemul lui Debian Linux Release. Denumirea provine din combinația prenumelui său și al soției sale, Debra.

O caracteristică specifică distribuției Debian este împărțirea ei în versiuni. În orice moment există trei versiuni: stabilă (stable), în testare (testing) și instabilă (unstable). Vesiunea instabilă este cea mai puțin stabilă dintre ele, aceasta conținând pachetele program exact în forma în care sunt preluate de la dezvoltatori. Dacă în decurs de 10 zile nu au fost descoperite probleme, pachetele se propagă in versiunea în testare. În momentul în care versiunea în testare se dovedește stabilă și nu mai apar probleme grave, atunci managerul responsabil cu lansarea unei noi versiuni îngheață pachetele, adică întârzie și în final oprește propagarea pachetelor noi dinspre versiunea instabilă, pentru ca acestea să nu introducă probleme sau erori încă nedescoperite. Pachetului i se alocă un număr de versiune și aceasta devine noua versiune stabilă. Pe parcursul duratei de viață, versiunea respectivă va primi de regulă doar îmbunătățiri de securitate.

Versiunea stabilă este cea recomandată pentru sistemele de producție, deoarece este și cea mai verificată. Versiunea instabilă se adresează utilizatorilor care doresc să experimenteze cele mai noi versiuni de programe sau să contribuie la depistarea eventualelor erori (debugging). Versiunea în testare nu este neapărat mult mai stabilă decât versiunea instabilă, dar pachetele au trecut deja de perioada preliminară de probă în varianta instabilă.

Toate versiunile Debian au nume de cod inspirate din personajele filmulului de desene animate Toy Story. Ultima versiune stabilă are numele de cod Stretch, iar versiunea de testare Buster. Versiunea instabilă se numește întotdeauna sid (numele băiatului care strica jucării).

Proiectul Debian este condus de Debian Constitution and the Social Contract, companie care are grijă atît de conducerea proiectului, cît și de aplicabilitatea sa de către toți utilizatorii, scopul principal al proiectului fiind dezvoltarea unui sistem de operare liber și performant. Debian este dezvoltat de mii de utilizatori din jurul lumii și este susținut de donațiile organizațiilor non-profit de pe glob.

Astfel, proiectul Debian este o organizație independentă decentralizată, nefiind la rîndul ei susținută de o altă companie cum ar fi și alte câteva distribuții GNU / Linux, precum Ubuntu, openSUSE, Fedora, și Mandriva. Costul de dezvoltare a tuturor pachetelor incluse în Debian 4.0 etch (283 milioane linii de cod), utilizînd modelul COCOMO, a fost estimată la 13 miliarde $ USD.

Debian a avut mai mulți lideri încă de la începuturile sale în 1993:

Pe sistemul de operare Debian sînt bazate mai multe sisteme de operare printre care se numără și Ubuntu, MEPIS, Dreamlinux, Damn Small Linux, Xandros, Knoppix, BackTrack, Linspire, aptosid (former sidux), Kanotix, Parsix, LinEx și Linux Mint.

Debian este cunoscut pentru o mare varietate de opțiuni. Versiunea curentă stabilă de pachete software include peste douăzeci și nouă de mii pachete software pentru nouă arhitecturi de calculator, utilizînd Linux Kernelplus la asta FreeBSD kernel (freebsd-i386 și kfreebsd-amd64). Acestea variază de la arhitecturile Intel / AMD 32-bit/64-bit arhitecturi de obicei găsite în computere personale la arhitectura ARM frecvent întâlnite în domeniul sistemelor integrate și mainframe-uri IBM zSeries eServer. Principalele caracteristici ale Debian sunt managerul de pachete APT, arhive cu un număr mare de pachete, politici stricte în ceea ce privește pachete, și de înaltă calitate de înoire. Aceste practici permit upgrade-uri ușor între versiuni, precum și instalarea automată și îndepărtarea de pachete.

Instalarea standard a sistemului de operare Debian utilizează ca implicit motorul desktop GNOME. Acesta include programe cunoscute, cum ar fi OpenOffice.org, Iceweasel (un program de rebranding pentru Firefox), mail Evolution, CD / DVD scriere a programelor, playere audio și video, vizualizatori și editori imagine, plus vizualizatori PDF. Sunt incluse imagini pre-construite pentru Compilații Software CD KDE, Xfce și LXDE. Poate fi instalat atît de pe un CD / DVD obișnuit pentru o instalare standard sau cu cîteva modificări neesențiale, cât și instalarea cu ajutorul internetului care oferă posibilitatea de a instala mai mult pachetele de bază, cele opționale fiind instalate la dorința d-voastră.

Un procesor Pentium 4, 1GHz este cel minim recomandat pentru un sistem desktop.




#Article 68: Red Hat Linux (242 words)


Red Hat Linux, creată de Red Hat, Inc., a fost una dintre cele mai populare distribuții de Linux. Deși adresată în mod egal începătorilor și avansaților, Red Hat Linux și-a găsit o audiență mai bună în rândul utilizatorilor cu nivel de cunoștințe peste medie.

Red Hat este, de asemenea, inventatorul sistemului de gestionare a pachetelor Red Hat Package Manager (RPM) în 1995 cu Red Hat Linux 2.0, preluat mai târziu de multe alte distribuții, cum ar fi SuSE, Mandriva și Yellow Dog.

În 2003, Red Hat a încetat să mai distribuie gratuit Red Hat Linux, donând distribuția proiectului Fedora și punând astfel bazele distribuției Fedora Core. Red Hat sponsorizează Fedora Core atât financiar cât și cu personal tehnic. Pe baza acesteia, Red Hat produce acum în regim comercial sistemele de operare Red Hat Enterprise Linux.

Red Hat Linux vine cu un program de instalare numit Anaconda, care se dorește a fi simplu de folosit, chiar și pentru incepatori. Aceasta are, de asemanea un instrument pentru configurarea firewall-ului numit Lokkit.
În plus, de la versiunea 8.0 a distribuției Red Hat Linux, s-a mai adaugat suportul pentru codarea UTF-8 a fonturilor din sistem. Această modificare nu are efect asupra vorbitorilor de limbă engleza, dar este foarte importantă pentru internaționalizare si asigurarea suportului pentru alte limbi.
Red Hat a scos anumite programe din cauza drepturilor de autor si a brevetelor, cum ar fi suportul pentru formatul MP3 si citirea partițiilor cu sisteme de fișitere NTFS.




#Article 69: Mandriva Linux (216 words)


Mandriva Linux (în trecut Mandrakelinux sau Mandrake Linux, o achiziție Conectiva și Lycoris) este o distribuție Linux creată de Mandriva (în trecut Mandrakesoft).  Prima versiune a fost bazată pe Red Hat Linux (versiunea 5.1) și KDE (versiunea 1.0) în iulie 1998.  De atunci distribuția s-a distanțat de Red Hat și a inclus mai multe unelte originale în principal pentru a ușura configurarea sistemului.  Mandriva Linux (în acea vreme se numea Mandrake Linux) a fost inițiativa lui Gaël Duval, care a fost de asemeni cofondator al Mandrakesoft.

Mandriva Linux este o distribuție recunoscută ca fiind prietenoasă și simplu de utilizat de către începători.

A fost creată în 1998 de compania franceză Mandrakesoft, sub numele Mandrake Linux, cu scopul de a face Linux-ul mai ușor de folosit. La acea vreme, Linux-ul era foarte bine cunoscut ca fiind un sistem de operare puternic și stabil, care însă cerea cunoștințe tehnice foarte bogate și folosirea liniei de comandă în foarte multe situații; Mandrakesoft a văzut acasta ca pe o oportunitate de a integra cele mai bune interfețe grafice și să contribuie cu propriile utilitare de configurare.

În 2005 Mandrakesoft a achiziționat firma braziliană Conectiva, producătorul distribuției Conectiva Linux. În aprilie 2005 firma și-a schimbat numele în Mandriva (Mandrake + Conectiva), iar distribuția a devenit cunoscută sub numele de Mandriva Linux.




#Article 70: SUSE Linux (350 words)


SUSE Linux (în trecut ortografiat și S.u.S.E) este o distribuție Linux foarte populară, în special în Europa. Numele S.u.S.E este un acronim pentru  Software- und System-Entwicklung, în limba germană (Dezvoltare de software și sisteme, în română).

SuSE GmbH. a fost fondat la sfârșitul lui 1992 ca o firmă de consultanță UNIX. La început, compania lansa regulat diverse pachete software, printre care și o variantă de Slackware, și imprima manuale de UNIX și Linux. La început, SUSE Linux era doar o traducere germană pentru Slackware.

Prima versiune de Slackware pe CD creată de SUSE a fost scoasă pe piață în 1994, sub numele de S.u.S.E Linux 1.0. Mai târziu, această versiune a fost integrată cu distribuția Jurix, pentru a crea prima versiune originală de SUSE (S.u.S.E Linux 4.2 în 1996). 

Compania SUSE GmbH a fost achiziționată de Novell în 4 noiembrie 2003, pentru suma de 210 milioane USD. În 2005, Novell a deschis dezvoltarea sistemului către comunitate prin înființarea proiectului openSUSE.

În noiembrie 2010, Novell a fost achiziționată de compania Attachmate în cadrul unei tranzacții mai complexe. Ulterior, compania a declarat că intenționează să administreze SUSE ca o entitate separată de Novell, dând naștere unor speculații cu privire la posibila revânzare a diviziei de Linux. În 2014 Micro Focus a încheiat un acord cu Attachmate pentru mai multe produse, inclusiv SUSE, iar în septembrie 2016 Micro Focus a anunțat o fuziune cu o parte din HP Enterprise (HPE), companie desprinsă din cadrul HP, în urma căreia SUSE a devenit distribuția preferată a HPE.

Unul din punctele forte ale distribuției este suita de programe de instalare și configurare YaST, una dintre cele mai mai avansate și mai prietenoase dintre echivalentele sale din lumea Linux. SUSE are inclus foarte mult software într-o distributie pe CD-uri (sau DVD). Poate adopta foarte repede noi versiuni de software, biblioteci, etc. Este orientată atât către profesioniști cât și către începători.

Distribuția lansată în 4 noiembrie 2015 sub numele openSUSE Leap 42.1 a inaugurat un nou tip de distribuție hibridă, bazată pe surse din SUSE Linux Enterprise (SLE), care posedă un nivel de stabilitate neîntâlnit în versiunile precedente. 




#Article 71: FreeBSD (1903 words)


FreeBSD este un sistem de operare liber Unix-like descendent din ATT UNIX® prin ramura Berkeley Software Distribution (BSD), mai exact provine din sistemele de operare 386BSD și 4.4BSD.  Rulează pe calculatoare cu procesoare compatibile cu familia Intel x86, dar și pe procesoare DEC Alpha, UltraSPARC® (al firmei Sun Microsystems), Itanium (IA-64), AMD64, PowerPC, PC-98, ARM și MIPS.

FreeBSD este un sistem de operare complet, dezvoltat unitar.  Nucleul, driverele pentru dispozitive și utilitarele din spațiul utilizatorului, cum ar fi interpretorul de comenzi sau shell-ul, sunt ținute în același arbore de urmărire a revizuirilor codului sursă (CVS).  Această metodă de dezvoltare vine în contrast cu cea folosită pentru Linux (un sistem de operare similar, dar mai bine cunoscut), unde nucleul este dezvoltat de o echipă de dezvoltatori, utilitarele din spațiul utilizator și aplicațiile sunt dezvoltate de alte echipe (cum ar fi proiectul GNU), iar apoi toate acestea sunt împachetate împreună și publicate de alte echipe sub formă de distribuții Linux.

Ca sistem de operare, FreeBSD este privit în general ca fiind foarte fiabil și robust, iar dintre sistemele de operare ce raportează la distanță timpul de funcționare de la ultima inițializare a sistemului (uptime) , FreeBSD este cea mai populară alegere dintre sistemele de operare libere afișate în lista Netcraft a primelor 50 de servere web cu cel mai lung uptime  (uptime în unele versiuni de GNU/Linux nu poate fi calculat).  Un uptime lung indică de asemenea faptul că nu au fost necesare actualizări ale nucleului sistemului de operare, pentru că instalarea unui nou nucleu implică reinițializarea sistemului și rescrierea de la zero a contorului sistemului.

Dezvoltarea inițială a sistemului FreeBSD a început în 1993, pornind de la sursele 386BSD.  Totuși, din cauza îngrijorărilor privind legalitatea tuturor surselor folosite în 386BSD și a unui proces între Novell (pe atunci proprietarul drepturilor pentru UNIX) și Berkeley, FreeBSD a sfârșit prin reproiectarea unei mari părți a sistemului pentru versiunea FreeBSD 2.0 (ianuarie 1995), folosind versiunea 4.4BDS-Lite de la Universitatea din California, Berkeley.   cuprinde mai multe date istorice despre geneza sistemului de operare FreeBSD.

Poate cel mai notabil câștig al versiunii FreeBSD 2.0 a fost restructurarea sistemului Mach Virtual Memory (memorie virtuală Mach) al CMU-ului original, care a fost optimizat pentru performanță sub încărcări mari, precum și crearea sistemului de porturi, care face ca descărcarea, construirea și instalarea de software din surse terțe foarte ușoară.  FreeBSD echipează situri de mare succes cum ar fi: cdrom.com (un depozit imens de software care a doborât multe recorduri din internet), Hotmail și Yahoo!.

FreeBSD 3.0 a adus mai multe schimbări: mutarea la formatul binar ELF, suport inițial pentru sistemele SMP și de asemenea a adăugat suport pentru o nouă platformă pe 64 bit: Alpha.  La vremea sa, ramura 3.X a fost sever criticată pentru că multe schimbări nu erau evidente în beneficiul și afectarea performanței, dar a fost un pas necesar pentru dezvoltarea a ceea ce avea să fie ramura de mare succes 4.X.

Inițial, FreeBSD a folosit și pe post de logo mascota BSD Daemon, dar în anul 2005 a fost organizată o  pentru un logo propriu.  Pe data de 8 octombrie, 2005, competiția a luat sfârșit, iar proiectul propus de Anton K. Gural a fost ales să devină logo FreeBSD.  BSD Daemon, rămâne însă mascota proiectului FreeBSD.

Versiunea FreeBSD finală și ultima din ramura 5-STABLE este 5.5, a fost lansată în mai 2006.  Dezvoltatorii FreeBSD mențin (cel puțin) două ramuri de dezvoltări în același timp.  O ramură -STABLE de FreeBSD este creată pentru fiecare număr de versiune majoră, pentru care sunt scoase versiuni odată la fiecare 4--6 luni.  Ultima versiune de FreeBSD 4-STABLE este 4.11, care este și ultima din versiunile ramurii 4-STABLE.  Prima versiune 5-STABLE a fost 5.3 (de la 5.0 la 5.2.1 au fost parte din ramura -CURRENT).  Prima versiune 6-STABLE a fost 6.0.  Ramura de dezvoltare, -CURRENT, în acest moment este 7.0-CURRENT și conține caracteristici agresive pentru un nucelu nou și pentru aplicații din spațiul utilizator.  Dacă o caracteristică este suficient de stabilă și matură, atunci ea poate fi portată pe versiuni anterioare ale ramurii -STABLE (în slang-ul FreeBSD operația este denumită MFC, Merge from CURRENT).  Modelul de dezvoltare FreeBSD este descris mai amănunțit într-un articol, în limba engleză, de Niklas Saers .

Marea diferență în FreeBSD 5 a fost o schimbare majoră în mecanismul de nivel jos al blocării nucleului care permite un suport mai bun pentru multiprocesor simetric (SMP, symmetric multiprocessor), eliberând o mare parte de nucleu de blocarea multiprocesorului, menționată uneori ca Big Giant Lock.  Acum este posibilă executarea în același timp mai multor procese în mod nucleu.

Altă schimbare majoră include o soluție de thread-ing m:n, numită KSE, care acum este biblioteca implicită pentru threading (pthreads) începând cu 5.3 (crearea ramurii 5-STABLE).  Terminologia m:n, unde m și n sunt întregi pozitivi, implică faptul că m fire de execuție (thread) din spațiul utilizator corespund la n fire de execuție ale nucleului.  Multe alte caracteristici noi sunt legate de securitate.  A fost format proiectul TrustedBSD de către Robert Watson cu scopul expres de a adăuga încredere în funcționalitatea sistemului de operare pentru FreeBSD.  Un mediu extensibil pentru controlul obligatoriu al accesului (TrustedBSD MAC Framework, MAC este acronim pentru mandatory access control), un sistem de fișiere Access Control Lists (ACL, liste de control pentru acces) și noul sistem de fișiere UFS2 toate provin din TrustedBSD.  Unele din funcționalitățile TrustedBSD au fost integrate de asemenea și în sistemele de operare NetBSD și OpenBSD.

FreeBSD 5 a schimbat de asemenea semnificativ stratul block I/O (bloc de intrare/ieșire) prin introducerea mediului de transformare a cererii intrare/ieșire pentru disc modular GEOM (GEOM modular disk I/O request transformation framework), contribuție a lui Poul-Henning Kamp.  GEOM activează crearea simplă a multor feluri de funcționalitate, cum ar fi creare de imagini în oglindă, mirroring, (gmirror) și criptarea (gbde).  Lansarea recentă a FreeBSD 5.4 a confirmat ramura FreeBSD 5.X ca pe o verisiune foarte stabilă și foarte performantă, în ciuda faptului că a avut o perioadă de concepție lungă din motive de set cuprinzător de caracteristici.

FreeBSD 6.1 a fost lansat în 8 mai, 2006, iar 7.0-CURRENT este în dezvoltare activă.  Aceste versiuni continuă să lucreze la optimizări SMP și threading, la zona funcționalității avansate a 802.11 și la auditarea evenimentelor de securitate TrustedBSD.  Realizările primei versiuni ale acestora includ înlăturarea Giant lock din VFS, înlocuirea bibliotecii libthr cu o implementare 1:1 pentru threading care se execută mai bine, și adăugarea unei implementări de audit BSM, numită OpenBSM creată de proiectul TrustedBSD, care se bazează solid pe implementarea BSD găsită în producția Open Source de la Apple: Darwin, publicată sub o licență de tip BSD.

FreeBSD oferă compatibilitate binară cu mai multe alte sisteme de operare de tip Unix, inclusiv cu Linux.  Motivația din spatele acestui fapt este de obicei atribuită rulării aplicațiilor dezvoltate pentru Linux, adesea comerciale, și care sunt distribuite de obicei sub formă binară, astfel ele ne putând fi portate pe FreeBSD în lipsa acceptului acelor care controlează codul sursă.

Din linie de comandă, compatibilitatea permite utilizatorilor de FreeBSD să ruleze majoritatea aplicațiilor care sunt distribuite doar ca binare Linux.  În comparație cu numărul vast de aplicații native disponibile pentru FreeBSD folosind colecția de porturi, aceste aplicații sunt minoritare.  Aplicațiile folosite în nivel de compatibilitate Linux includ StarOfice, versiunea Linux de Netscape, Adobe Acrobat, RealPlayer, VMware, Oracle, WordPerfect, Skype, Doom 3, Quake 4, seria Unreal Tournaments, Sea Monkey, și altele.  În general, pare să nu existe nici o diminuare notabilă a performanței când se rulează binarele Linux comparativ cu aplicațiile native FreeBSD.

Deși există multe aplicații care rulează fluent în stratul de compatibilitate, trebuie notat că stratul nu este complet, astfel ducând unele binare Linux în situația de nu putea fi folosite sau de a le limita funcționalitatea, probabil din cauza faptului că stratul de compatibilitate suportă doar apelurile de sistem pentru nucleul Linux 2.4.2, o distribuție care a făcut istorie.  Un exemplu din această categorie este Cedega, produsul firmei TransGaming pentru rulat jocuri de Microsoft Windows sub Linux.  Folosirea acestuia în acest moment este în mare măsură compromisă din cauza unui strat de compatibilitate incomplet.  Există însă un succes limitat în folosirea lui la rularea jocurilor pe FreeBSD .  A fost acceptat un proiect pentru ediția 2006 Sumer of code, de a actualiza stratul de compatibilitate și de a implementa apeluri de sistem care lipsesc.

Pentru cele mai multe aplicații științifice, compatibilitatea Linux lucrează corect; aplicații precum nmrpipe, ccp, Mathematica sau Matlab lucrează conform așteptărilor.

Ca și sistemele de operare surori, codul din FreeBSD este publicat sub termenii diferitelor licențe.  Totalitatea codului nucleului și cea mai nou creată de cod este publicată sub termenii licenței BSD cu două clauze, care permite tuturor să folosească și să redistribuie FreeBSD după dorință.  Există de asemenea părți publicate sub alte licențe: GPL, LGPL, ISC, licență BSD cu trei clauze, licență BSD cu patru clauze.

Pentru unele funcționalități particulare, există de asemenea și binare fără cod sursă cum ar fi Atheros HAL pentru funcționalitate wireless și o unealtă doar în format binar pentru AAC RAID de la Adaptec.

O gamă largă de produse sunt bazate direct sau indirect pe FreeBSD.  Această gamă cuprinde de la dispozitive de tip embedded (integrate), cum ar fi rutere Juniper Networks și sisteme de operare firewall de la Nokia, la porțiuni întregi ale altor sisteme de operare, cum ar fi RTOS WxWorks.  Darwin, inima Mac OS X de la Apple, se bazează în mare măsură pe FreeBSD incluzând aici sistemul de fișiere virtual, stiva de rețea și componente din spațiul utilizator.  Apple continuă să integreze cod nou din FreeBSD și contribuie înapoi către FreeBSD cu schimbări.  Produsul open source OpenDarwin, dezvoltat original din codul de bază al Apple dar acum entitate separată, include de asemenea cod FreeBSD în mod substanțial.  În plus există câteva sisteme de operare originale desprinse din sau bazate pe FreeBSD incluzând aici PC-BSD și DesktopBSD, care include îmbunătățiri destinate utilizatorilor de acasă sau stațiilor de lucru; distribuțiile FreeSBIE și Frenzy live CD; produsele firewall embedded m0n0wall și pfSense; DragonFly BSD o notabilă desprindere din FreeBSD 4.8 conceput pentru o strategie de sincronizare multiprocesor diferită care a fost apoi aleasă pentru FreeBSD 5 și dezvoltarea unor caracteristici microkernel (micronucleu); și nu în ultimul rând RoFreeSBIE, un proiect rezultat colaborării membrilor ROFUG.

Proiectul TrustedBSD oferă FreeBSD-ului un set de extensii de încredere pentru sistemul de operare, fiind inițiat de Robert Watson.  Scopul proiectului a fost implementarea conceptelor de la Common Criteria pentru Information Technology Security Evaluation (evaluarea securității tehnologiei informațiilor) și Orange Book.  Acest proiect rămâne încă în dezvoltare, și multe din aceste extensii de încredere au fost integrate în lista de dezvoltare a FreeBSD 5.X, 6.X și acum 7.X-CURRENT.

Pincipalul obiectiv al proiectului TrustedBSD este contribuția la Access Control Lists (listele de control al accesului), auditul evenimentului, atribuții extinse, capacități de acord fin și mandatory access control (control al accesului obligatoriu).  Ca parte din proiectul TrustedBSD, există de asemenea un port care rulează pe FreeBSD al implementării FLASK/TE al NSA în SELinux.  Contribuții mai recente includ dezvoltarea OpenBSM, o implementare open source a API-ului Basic Security Module (BSM, modul de securitate fundamentală) al companiei Sun și un format de fișiere pentru jurnale de audit, care suportă un sistem de audit pentru securitate extinsă care face parte din FreeBSD 6.1.

Deși majoritatea componentelor proiectului TrustedBSD sunt incluse în arborele sursă principal al FreeBSD, aceasta nu este singura lor destinație.  Multe caracteristici, odată ajunse la maturitate, își găsesc locul în OpenBSD sau Darwin de la Apple Computer.




#Article 72: Mac OS (289 words)


Mac OS (Mac Operating System) este un sistem de operare (SO) produs de firma Apple Inc. (Apple) pentru computerele sale. 

Lansat în 1984 împreună cu primele calculatoare de tip Macintosh.
Mac OS reprezintă o serie de sisteme de operare cu interfață grafică, proiectată de firma Apple (nume anterior: Apple Computer) pentru gama sa de computere de tip Macintosh. A fost introdus pentru prima dată la modelul Macintosh 128K în anul 1989.
Prin intoducerea sistemului de operare Mac OS, computerele Apple au devenit mai prietenoase pentru utilizatori decât cele cu sisteme de operare MS-DOS. Termenul „Mac OS” nu a existat cu adevărat până când a început să fie oficial utilizat la mijlocul anilor 1990. De atunci, acest termen a fost folosit pentru a distinge toate aplicațiile sistemului Mac de celelalte sisteme de operare.

Primele versiuni erau compatibile doar cu Macintosh-urile bazate pe microprocesorul Motorola 68000, iar versiunile mai noi erau compatibile și cu arhitectura PowerPC. Recent, Mac OS X a devenit compatibil și cu arhitectura Intel x86, care stă la baza tuturor PC-urilor.

Primele SO Macintosh constau din două elemente software numite „System” și „Finder”, fiecare având versiunea sa. System 7.5.1 a fost primul care includea logoul Mac OS (o variație a iconiței de pornire a lui Finder - „Happy Mac” smiley face), iar Mac OS 7.6 a fost primul numit Mac OS.

Până la apariția sistemelor bazate pe microprocesorul PowerPC G3, părți importante ale sistemului de operare erau păstrate în memoria fizică ROM pe placa de bază, scopul fiind evitarea utilizării cu limitări a spațiului oferit de floppy disk, luând în considerare că primele Mac-uri nu aveau hard disk.

Mac OS poate fi divizat în două categorii de sisteme de operare:

Mac OS Clasic:

Mac OS:

Mac OS X:




#Article 73: Linus Torvalds (195 words)


Linus Benedict Torvalds () este un inginer software finlandez, care a început dezvoltarea nucleului sistemului de operare Linux, iar astăzi este coordonator la proiectul de dezvoltare al acestuia. Inspirat de sistemul de operare demonstrativ Minix creat de Andrew Tanenbaum, Linus a dorit să aibă propriul sistem UNIX pe PC-ul de acasă. Nucleul dezvoltat de el se află sub licența GNU General Public License.

Linus Torvalds s-a născut la Helsinki, Finlanda, fiul jurnaliștilor Anna și Nils Torvalds, vorbitori de limbă suedeză, și nepotul poetului Ole Torvalds. Numele de familie Torvalds a fost adoptat de bunicul lui Linus, poetul Ole Torvalds. Prenumele Linus a fost inspirat părinților de personalitatea savantului american Linus Pauling, laureat al premiului Nobel pentru chimie în 1954 și cunoscut militant pentru dezarmare nucleară.

Leo Toerngvist, bunicul dinspre mamă, profesor de statistică la Universitatea din Helsinki a fost cel care i-a cumpărat un calculator și l-a încurajat să învețe să-l programeze. Astfel se face că la 12 ani Linus deja programa jocuri iar mai târziu a ales să studieze informatica la Universitatea Helsinki. A absolvit cursurile acestei universități în 1996, obținând un masterat în informatică, cu teza intitulată Linux: un sistem de operare portabil.




#Article 74: UNIX (2095 words)


UNIX® este un sistem de operare inițiat de un grup de programatori de la ATT Bell Labs, printre care Ken Thompson, Dennis Ritchie, Brian Kernighan, Douglas McIlroy și Joe Ossanna. Astăzi există mai multe variante (implementări) ale sistemului, acestea fiind dezvoltate atât de firme comerciale cât și de indivizi și organizații non-profit (precum Free Software Foundation).

Trademark-ul UNIX aparține organizației The Open Group care îndeplinește rolul de standardizare și certificare. Oficial, poate fi numit UNIX doar un sistem de operare care a trecut de certificarea Single Unix Specification a acestei organizații. O mare parte din producători (mai ales cei non-profit) au ales, atât din cauza prețului cât și din cauza dezvoltării foarte rapide a distribuției lor, să nu-și certifice sistemele. Acestea, cu toate că sunt perfect sau aproape perfect compatibile cu standardul, sunt numite în mod comun „compatibile UNIX”, U*ix sau *nix. Astfel de sisteme nu sunt cu nimic inferioare celor certificate, iar în momentul de față dețin supremația din punct de vedere al bazei instalate.

Spre sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, influența sistemului de operare UNIX în mediile academice a dus la o răspândire explozivă a sistemului (în principal varianta BSD, provenită de la Universitatea Berkeley din California). Sistemul a fost preluat și dezvoltat mai departe ducând la apariția unor variante precum Solaris, HP-UX și AIX. Pe lângă sistemele certificate, întâlnim astăzi o serie de descendenți BSD (FreeBSD, NetBSD și OpenBSD) precum și sisteme mai noi cum ar fi Linux. Termenul UNIX tradițional este folosit pentru a descrie un sistem cu caracteristici similare cu  sau .

Prima versiune de UNIX, bazată pe Multics,  a fost elaborată în 1969 de Ken Thompson și Dennis Ritchie din grupa de cercetare de la Bell Laboratories, pentru a rula pe un calculator PDP-7. A doua versiune a fost scrisă pentru calculatorul PDP 11/20, iar a treia versiune, în limbajul C, necomercială, pentru calculatoare PDP 11/45 și 11/70, a apărut în 1973. 

Prima versiune comercializată de Bell Labs a fost V6, în 1976.

În anul 1978 este distribuită versiunea V7, care putea lucra pe calculatoarele PDP 11/70, Interdata 8/2 și VAX, minicalculatoarele de 32 de biți ale firmei DEC (versiunea 32V). Această versiune a fost distribuită gratuit în toate universitățile din S.U.A. ceeace a dus la creșterea popularității Unix-ului în mediile universitare.

În această perioadă se crează la ATT Unix Support Group (USG) pentru distribuirea sistemului de operare UNIX. Bell Labs a continuat cercetările proprii, elaborând în 1985 versiunea V8, disponibilă numai în interiorul laboratoarelor.

Prima versiune distribuită de USG a fost System III, în 1982, care a incorporat facilitățile din V7 și 32V. În 1983, USG lansează noua versiune, System V. După reoganizarea USG în USDL (Unix System Development Laboratory) se livrează, începând cu 1984, System V-Release 2 (V2).

Numeroase alte firme (Remington Rand, DEC) și universități (California, Illinois, Harvard), au declanșat cercetări similare asupra Unix.
La Universitatea Berkeley din California s-au realizat versiunile BSD BSD-3 și BSD-4, pentru calculatoare VAX, care reprezintă îmbunătățiri ale versiunii 32V. În BSD 4.1 se introduc facilități de gestiune a memoriei virtuale prin paginare la cerere, iar in BSD 4.2 facilități de lucru în rețele locale Ethernet, sau rețele extinse  ARPANET. În plus, a fost creată o nouă interfață utilizator (C-Shell), noi editoare de texte (VI și Ex), noi compilatoare pentru PASCAL și LISP etc.

În 1985, ATT încearcă să impună o versiune standard, ca singură alternativă de evoluție a propriului sistem și elaborează prima versiune a normelor SVID (System V Interface Definition).

După lansarea de către ATT a System V-Release 4 (V2) în1988, IBM, Hewlett-Packard, DEC, Hitachi și Philips crează Open Software Fundation (OSF) ce reprezintă o acțiune de contracarare a atitudinii de monopolizare a ATT. Scopul declarat al societății OSF este de a dezvolta un sistem UNIX standard și deschis, bazat pe sistemul IBM AIX.

La definirea standardelor UNIX roluri importante au avut și alte organisme internaționale precum IEEE (The Institute of Electrical and Electronics Engineers) prin
normele POSIX (Portable Operating System Interface) și X/Open. Scopul declarat al acestor organizații este de a dezvolta sisteme de operare deschise (în format deschis).

Sistemul de operare Unix este folosit pe scară largă atât pentru servere cât și pentru stații de lucru. Mediul de dezvoltare Unix și modelul de programare client-server au fost esențiale în dezvoltarea Internetului și trecerea de la sistemele de calculatoare individuale la sistemele de calculatoare în rețea.

Atât Unix-ul cât și limbajul de programare C au fost dezvoltate de ATT și distribuite guvernului și instituțiilor academice, ceea ce a dus la portarea lor pe un număr mai mare de calculatoare diferite decât orice alt sistem de operare. Astfel, UNIX-ul a devenit în informatică sinonim cu noțiunea de sistem deschis (open system).

Sistemul de operare UNIX a fost conceput de la bun început ca portabil, multi-user și multi-tasking, și este caracterizat de următoarele concepte informatice de bază: datele sunt stocate în format text simplu într-un sistem de fișiere ierarhic; dispozitivele și toate elementele IPC (inter-process communication) sunt văzute ca fișiere; se folosește pe larg linia de comandă; în loc de programe monolitice masive se preferă programe simple care au o singură funcție, aceste programe fiind cascadate folosind facilitatea pipe pentru a obține funcționalitatea dorită.

Sistemul UNIX constă din totalitatea acestor programe și a unui program master care controlează sistemul. Acest program poartă numele de nucleu sau kernel și oferă servicii precum: pornirea și oprirea altor programe; accesul la sistemul de fișiere; gestionarea resurselor și dispozitivelor hardware, etc. 

Prima încercare de standardizare a sistemelor de tip UNIX a avut loc în cadrul proiectului ARPA și a fost documentată în RFC 681. Documentul descrie cerințele sistemului Unix pentru a fi folosit ca un ARPANET mini-host. ARPANET avea să devină mai târziu Internetul din ziua de astăzi. Procesul de evaluare a fost de asemenea bine documentat.

Începând cu sfârșitul anilor 1980, un efort de standardizare cunoscut sub numele de POSIX a asigurat o bază comună pentru toate sistemele de operare de tip UNIX. POSIX este un standard deschis, bazat pe structurile comune de date întâlnite în sistemele UNIX concurente pe piață la vremea respectivă. Standardul POSIX a fost publicat de IEEE în anul 1988. Un efort similar a avut loc la începutul anilor 1990 sub numele de Common Open Software Environment (COSE) Initiative și este administrat de The Open Group. O nouă activitate de standardizare a fost pornită în 1998 de către Austin Group cu scopul de a uni cele două specificații anterioare (POSIX și COSE) sub numele de Single UNIX Specification.

În anul 1999, un număr de furnizori de sisteme UNIX au convenit asupra unui nou standard care vizează de data aceasta formatul binar folosit de programele din sistemele UNIX. Specificația se numește SVR4's Executable and Linkable Format (ELF) și oferă o compatibilitate binară substanțială între diversele versiuni de UNIX, cât timp tipul de procesor folosit este același.

Alt standard folosit în UNIX este The Filesystem Hierarchy Standard. A fost creat ca un layout de referință pentru sistemul de fișiere. Este folosit pe larg în ziua de astăzi în special în Linux.

Sistemele UNIX actuale se bazează pe trei ramuri originale - UNIX System V (produs de cei de la ATT la mijlocul anilor 1980), BSD (ramură desprinsă din proiectul ATT la sfârșitul anilor 1970) și respectiv GNU/Linux (produs ca replică gratuită și open-source la celelalte două ramuri - nucleul e dezvoltat de Linus Torvalds începând cu 1991, iar o mare parte din aplicații sunt date de Proiectul GNU). Fiecare distribuție de astăzi se bazează pe una din aceste ramuri, dar a preluat și anumite caracteristici de la celelalte. 

Principalele tipuri de distribuții UNIX aflate în producție la ora actuală sunt:

Sistemele UNIX sunt construite din mai multe niveluri concentrice de software, conținând fiecare o serie de componente. Un sistem UNIX conține, pe lângă nucleu (kernel), un interpretor de comenzi care servește și drept limbaj de scripting (numit shell), un set de biblioteci tipice, o serie de aplicații canonice și cod sursă pentru portabilitate. Nu este necesar ca distribuțiile să conțină aceleași programe sau comenzi - ci doar să respecte anumite standarde și să aibă un comportament previzibil și similar - astfel, kernelul Solaris nu este același cu kernelul HP-UX, iar shellul standard de pe un sistem poate fi complet diferit de cel de pe alt sistem (populare sunt shellurile bash - Bourne Again Shell, ksh - Korn Shell, C Shell și tcsh).

Componența generală a sistemelor UNIX este :

În general, UNIX folosește un nucleu monolitic care are posibilitatea de a încărca module suplimentare. Aceasta este o trăsătură comună a nucleelor UNIX începând cu System 5 și până în ziua de astăzi în distribuțiile Linux și BSD.

UNIX are un mediu suficient pentru a reconstrui tot sistemul direct din codul sursă. Canonice sunt un compilator de C (cc), un assembler (as) , un linker pentru combinarea fișierelor obiect (ld), un set tipic de biblioteci pentru limbaj (lib), un sistem de automatizare a compilării (make), și eventual alte limbaje de programare și scripting (C, C++, Java, Perl, Python, Fortran, COBOL, Pascal), programe de arhivare (ar, tar, bz2, gzip, zip, rar), unelte pentru dezvoltarea de compilatoare etc.

În UNIX comenzile se introduc într-un anumit program intitulat shell. Acesta este pornit automat de sistem în momentul în care utilizatorul este autentificat. În general, nu se face o distincție între aplicații de sistem și aplicații de uz general. Există însă un set de comenzi generale care pot fi întâlnite pe orice sistem UNIX, comenzi standardizate de organizația The Open Group. Aceste comenzi sunt necesare pentru interacționarea cu sistemul și lucrul cu fișierele. 

Pe lângă aceste comenzi, o distribuție modernă UNIX vine cu un server grafic (X11 sau X Server), care implementează sistemul de ferestre și controlează tastatura și mausul. X11 s-a impus de la bun început ca standard de interfață grafică pentru sistemele UNIX. Cea mai des folosită implementare de server X11 este cea a Fundației X.Org și este folosită atât de distribuțiile libere BSD și Linux, cât și de versiunile UNIX proprietare cum ar fi Solaris de la Sun Microsystems. 

X11 nu specifică modul în care trebuie să arate ferestrele și elementele grafice de pe ecran. Acestea se particularizează cu ajutorul unui manager de ferestre și/sau a unui mediu desktop. Primul astfel de sistem de particularizare a fost OPEN LOOK.  Dezvoltat la sfârșitul anilor 1980 de ATT, Sun Microsystems și XEROX, a încercat să se impună ca un standard fără să reușească. Alternativa s-a numit Motif și a fost dezvoltată de o serie de firme competitoare. În ziua de azi, OPEN LOOK și Motif sunt foarte rar folosite, și au fost înlocuite de noi medii grafice precum GNOME, KDE, Fluxbox, etc.

UNIX oferă utilizatorilor accesul la o serie extinsă de programe, atât servere cât și aplicații. Practic, sunt acoperite toate domeniile de activitate, de la IDE-uri pentru programare, servere web și calcul științific până la browsere, procesoare de text și jocuri - spre exemplu, o parte din distribuții vin cu browserul Firefox.

În anul 1983, Richard Stallman a anunțat proiectul GNU, un proiect ambițios al cărui scop este crearea unui sistem UNIX gratuit, în sensul că oricine obține o copie a sistemului de operare poate să-l utilizeze, studieze, modifice și distribuie mai departe. Printre pachetele de bază ale sistemului GNU amintim gcc - GNU Compiler Collection , glibc - GNU C library și GNU core utilities. Kernelul sistemului poartă numele Linux, după numele lui Linus Torvalds, inițiatorul proiectului. Prima versiune a kernelului a apărut în anul 1991, și a fost publicată sub licență GNU General Public License. 

Distribuțiile Linux împachetează și distribuie sistemul software GNU. O serie de distribuții precum Red Hat Enterprise Linux, Fedora, SUSE Linux Enterprise, openSUSE, Debian GNU/Linux, Ubuntu, Mandriva Linux, Slackware Linux și Gentoo au devenit foarte populare atât în rândul utilizatorilor profesioniști cât și în rândul utilizatorilor neprofesioniști.

O derivată gratuită a sistemului BSD UNIX a fost lansată în anul 1992 sub numele de 386BSD, și a dus mai târziu la apariția unui număr de alte variante gratuite precum NetBSD, FreeBSD, OpenBSD, DragonFly BSD etc.

Linux și BSD ocupă în momentul de față o bună parte din piața ocupată în mod tradițional de sistemele UNIX proprietare, și se extind pe piețe noi precum piața de calculatoare personale, dispozitive mobile, dispozitive embedded. Datorită designului, multe bucăți de software sunt comune tuturor acestor sisteme. O bună parte din codul sistemelor Linux provine din BSD, în timp ce distribuțiile gratuite BSD folosesc pe larg software GNU.

OpenSolaris este o adiție relativ recentă pe lista variantelor gratuite de sisteme Linux. Include o serie largă de utilitare de sistem GNU, și este în mod curent singura derivativă open-source de UNIX System V.




#Article 75: Mac OS X (2520 words)


macOS (înainte sub numele de OS X și Mac OS X) este un sistem de operare dezvoltat, comercializat și vândut de firma Apple pentru computerele sale de tip Macintosh. Începând din 2009, fiecare sistem Macintosh include preinstalată cea mai recentă versiune a acestui sistem de operare. macOS este succesorul sistemului de operare Mac OS original sau „clasic” , care a fost sistemul de operare principal al companiei Apple Computers (astăzi: Apple) încă din 1984. Spre deosebire de predecesorii săi, macOS este un sistem de operare bazat pe platforma Unix, construit pe tehnologiile dezvoltate la compania NeXT între 1985 și începutul anului 1996, când NeXT a fost achiziționat de către Apple. Versiunea 10.5 atunci când rulează pe procesoare Intel deține certificatul UNIX 03.

Prima versiune lansată a fost Mac OS X Server 1.0 în 1999, iar în martie 2001 a urmat versiunea „desktop” Mac OS X v10.0 (aici termenul desktop se referă la calculatoare relativ mici care au loc pe masa de lucru obișnuită). Până azi au mai fost lansate încă multe versiuni de tip end-user și server, cea mai recentă fiind Mac OS X v10.8 din 25 iulie 2012. Versiunile de Mac OS X sunt supranumite după feline; de exemplu, Mac OS X v10.5 este de obicei numită „Leopard” (10.4 a fost numit „Tigru”, 10.3 era „Pantera” etc). Sistem de operare OS X 10.9 marchează începutul unei schimbări în schema de numire a OS X. Versiunea OS X 10.9 a sistemului de operare este numit Mavericks după o locație surfing în California de Nord.

Versiunea server, Mac OS X Server, este din punct de vedere arhitectural foarte asemănătoare cu varianta sa desktop. Prin comparație ea mai include câteva unelte administrative (software) pentru managementul grupurilor sau pentru accesul simplificat la serviciile de rețea de bază. Aceste unelte includ un agent de e-mail, un server Samba, un server LDAP, un server de nume și altele. Este preinstalat pe echipamentele hardware de tip server Xserve de la Apple, dar poate fi rulat pe majoritatea modelelor de computere Apple.

Apple mai produce și versiuni de macOS specializate pentru utilizarea pe următoarele articole de consum: Apple TV, Apple iPhone și Apple iPod Touch.

Abrevierea sistemului de operare înseamnă (în engleză OS), litera X este una pentru numeralul roman 10 care se referă la succesiunea de sistemele anterioare de operare Macintosh ca Mac OS 8 și Mac OS 9. Apple a început folosirea poreclelor de feline odată cu eliberarea inițială a OS X. La început au fost nume de cod intern la Apple, dar în cele din urmă au devenit o parte din marketingul pentru sistemele de operare.

Mac OS X 10.2 include driverele pentru anumite imprimante de la Canon, Epson, Hewlett-Packard și Lexmark. A fost introdus FileVault care este o criptare opțională de fișiere cu Advanced Encryption Standard (AES-128).
Aplicația Finder a introdus etichetele cu coduri de culori pentru a ușura procesul de găsire și de organizare a fișierele și folderelor.

Caracteristici introduse în versiunea 10.4 au inclus Automator, o aplicație proiectată pentru a crea un flux de lucru automat pentru diferite sarcini. Tehnologia Spotlight a introdus pe Mac OS 8, dar permite adăugarea de inteligență la index și căutare.
Dashboard este un grup de aplicații mici care poate fi solicitate și respinse într-o singură apăsare de tastă.

Versiunea 10.5 are toate pictogramele de sistem sunt scalabile până la 512 × 512 pixeli, pentru a se adapta diferite locuri în care apar în dimensiuni mai mari. Mac OS X 10.5 include o tehnologie de backup automată numită Time Machine, care oferă posibilitatea de a vizualiza și de a restabili versiunile anterioare ale fișierelor și datelor aplicațiilor pe un hard disk intern sau extern.

Disk Utility este o aplicație care este integrat în OS X care este un instrument care lucrează cu hard disk-uri.

Sistemul de fișiere o altă variantă HFS Plus numit HFSX care a fost introdus în Mac OS X 10.3 cu caracteristici opționale jurnalizare.

Mac OS X 10.6 include suport pentru compresia fișierelor în sistemul de fișiere HFS Plus, 
care se concentrează la reducerea greutății a fișierelor de sistem Apple integrat în aplicații, în condiții normale de utilizare. Cu actualizarea Mac OS X 10.6.5 este suportat sistemul de fișiere exFAT.

În versiunea Mac OS X 10.7 (Lion), Apple a actualizat FileVault la starea de criptare completă a discului.

Quartz 2D este un motor grafic bidimensional disponibil pentru dezvoltarea aplicațiilor iOS și macOS pentru toate mediile de aplicații din afara nucleului. Quartz 2D asigură nivel scăzut, redare ușoră 2D de ieșire indiferent de afișare sau a dispozitivului de imprimare. Quartz 2D are rezoluția independentă de dispozitiv. Quartz 2D API este ușor de utilizat și oferă acces la caracteristici puternice cum ar fi straturile de transparență bazate pe cale de desen, de redarea în afara ecranului, gestionarea avansată a culorilor, randare anti-alias și crearea de documente PDF. Quartz 2D API este parte a cadrului Core Graphics, Quartz poate fi menționat ca Core Graphics sau CG.
Cocoa este un mediu de aplicații atât pentru sistemul de operare OS X și iOS, sistemul de operare utilizat pe dispozitivele Multi-Touch, cum ar fi iPhone, iPad și iPod touch. Acesta constă într-o suită de biblioteci software orientate pe obiect, un sistem de rulare și un mediu de dezvoltare integrat.
X Window System face posibilă rularea de aplicații bazate pe X11 în macOS. 
Pe baza proiectului open-source XFree86 - punerea în aplicare cele mai comune de X11 este compatibil cu macOS și complet integrată cu macOS. Acesta include tehnologiile complete X11 R6.6, X11 window server, Quartz window manager, biblioteci și utilități de bază ca xterm.
Fundația Core este o bibliotecă cu un set de interfețe de programare conceptual derivate din cadrul Objective-C pe bază de Fundația dar puse în aplicare în limbajul C. Pentru a face acest lucru, Core Fundatia implementeaza un model de obiect limitat în C. Core Fundația definește tipuri opace care încapsulează date și funcții, denumit în continuare obiecte.

Sistemul de operare are 75 de milioane de utilizatori în întreaga lume, în conformitate cu Phil Schiller, șeful producător din California (această cifră a inclus versiunile actuale ale OS X de pe iPhone și iPod Touch). Anunțul a fost făcut în timpul prezentării 8 iunie 2009 versiunea de Snow Leopard.
Înainte de lansarea versiunii Leopard la momentul în care era Tiger acest număr a fost de numai 25 de milioane.

În Mac OS X 10.7 Lion Apple oferă zeci de voci de înaltă calitate peste de 40 de limbi și dialecte.

Versiunea regională de limba engleză include trei voci noi pentu dialectele de engleză australiană, britanică și scoțiană.
Voci în alte limbi sunt introduse pentru prima dată, inclusiv chineză, greacă, maghiară, română, rusă, slovacă și multe altele.

Versiunea 10.7.3 a adăugat suport pentru limbile catalană, croată, greacă, ebraică, română, slovacă, thailandeză și ucraineană.

Versiunile precedente ale sistemului de operare macOS s-au numit Mac OS 8 și Mac OS 9.

Sistemul de operare a fost anunțat pe 9 ianuarie 2001 și lansat pe 24 martie 2001. Are o interfață nouă de utilizator numit Aqua care la acea vreme a prezentat un upgrade vizual pentru utilizatorii sistemului de operare Mac OS 9. Browser-ul web a fost Internet Explorer, Sherlock a gestionat căutarea, iTunes și iMovie au fost transferate din OS 9.

Pe 25 septembrie 2001 a fost lansat Mac OS X v10.1 (nume de cod intern Puma). Caracteristicile sunt Driverele OpenGL ​​efectuează 20% este cu rapid față de Mac OS X v10.0, suport îmbunătățit AppleScript, suportă peste 200 de imprimante.Suportă aparatele de fotografiat digitale, compatibilitatea cu rețelele Windows și noi instrumente Finder. Permite conectarea la serverele de fișiere Mac peste TCP, la Servere AppleTalk, servere WebDAV și la servere de fișiere Windows. Browserele pot utiliza Java cu suport îmbunătățit pentru Java Applet Runner.

Mac OS X 10.2 are numele de cod Jaguar. Are un set mai largă de instrumente de linie de comandă pentru gestionarea serverelor de fisiere SMB (Windows). Kernel-ului sprijină IPv6 și IPSec. A fost inclus Common Unix Printing System (CUPS).Mac OS X 10.2 a trecut de la o compilatorul C++  la gcc versiunea 3.1. Alte caracteristici sunt partajarea de fișiere Windows și partajarea de imprimante USB.  Rendezvous este un standard deschis care pune în aplicare tehnologiile propuse de Networking Zero Configuration (zeroconf) al grupului de lucru Internet Engineering Task Force (IETF). Recunoaște rețelele fără fir 802.11b.
Pentru mediul de afaceri vine cu interoperabilitatea Active Directory și cu PPTP bazat pe VPN care permite utilizatorilor Mac să se conecteze de la distanță la rețelele corporative Windows.

A fost lansat pe 24 octombrie 2003 cu numele de cod Panther.  Noile caracteristici includ Comutarea rapidă între utilizatori, Exposé, File Vault și iChat AV care suportă voce și video pentru conferințe cu clientul de mesagerie lui Mac. TextEdit a fost actualizat pentru a sprijini documente Microsoft Word. Cerințe minime hardware sunt procesor G3 tactat la 233 MHz, port USB built-in, spațiu disponibil pe hard disk de 1,5 GB și 128 MB de RAM.
Ultima versiune 10.3.9 a fost lansat pe data 15 aprilie 2005. Prevede următoarele îmbunătățiri: partajarea de fișiere și servicii de director pentru fiabilitatea mixtă între rețele Mac și PC, E-mail, Safari și aplicarea fiabilitatea Stickies, compatibilitate pentru aplicații terțe părți și dispozitive.

Mac OS X 10.4 cu numele de cod Tiger care a fost lansat pe 29 aprilie 2005. Cerințele în mod oficial sunt Mac G3 sau mai nou cu port FireWire, 256 MB de RAM și 3 GB de spațiu disponibil pe hard disk. A fost cea mai lungă durată versiune de OS X până în prezent cu 30 de luni pe piață.
Versiunea 10.4.4 a fost lansat în ianuarie 2006 și este prima versiune care suportă cu procesoarele Intel bazate pe Mac.
După v 10.4 au existat versiuni separate pentru platformele PowerPC și Intel.

Mac OS X v10.5 Leopard a fost lansat pe 26 octombrie 2007 și are peste 300 de caracteristici noi.
Time Machine avertizează înainte de a șterge backup vechi. Oferă capacitatea de a restaura fișiere și foldere individuale și se poate utiliza pentru a restaura computerul după un accident grav sau eșec hard disk. Time Machine poate face copii de rezervă automate ale fișierelor de Mac la un hard disk separat intern sau extern sau la un volum de rețea de către un alt calculator Mac care rulează Leopard. Spotlight oferă posibilitatea căutării online și suportă operatorii booleeni AND, OR, și NOT.
Quick Look funcționează cu o varietate mare de tipuri de documente, inclusiv imagini, filme, fișiere PDF, documente Microsoft Office, dar nu permite editarea numai vizualizarea documentelor. Core Animation este o altă tehnologiile din Quartz care include Core Video (bibliotecile Apple de procesare video), iar Core Graphics (motorul de randare al OSX). Animație permite crearea de către dezvoltatorii de interfețe cu aspect este oprit GPU-ul pentru redare. TextEdit oferă suport pentru Word 2007 și Open Document Formats pentru citire și scriere.

Aproape tot ceea ce foloseste o tehnologie noua aproape de-la-Grand-hardware-ul numit Dispeceratul central (GCD), care împărtășește sarcinilor între mai multe nuclee de procesoare moderne Intel și dezvoltatorii eliberează de sarcini software de divizare în diferite fire. OpenCL permite dezvoltatorilor de software să atingeți în puterea cardurilor video onboard sau GPU pentru uz general de calcul, fără adaos de cantități enorme de cod. Aproape toate aplicațiile din Snow Leopard sunt acum scrise în 64-biți pentru o viteză mai mare de acces și de memorie mai mare comparativ cu cele pe 32-biți. Oferă Objective-C 2.0 îmbunătățit În Leopard a fost inclus numai pe 64 biți. Mail adaugă suport pentru Microsoft Exchange Server 2007, iCal, și Address Book este licențiat Microsoft ActiveSync protocol și aduce îmbunătățiri suplimentare. Toate aplicațiile care rulează sub Snow Leopard stabilesc toată memoria inscriptibilă ca non-executabil. Snow Leopard scanează fișierele descărcate prin intermediul Safari, Mail, iChat cu malware-urile cunoscute.

Mac OS X 10.7 a fost prezentat pentru prima dată publicului în octombrie 2010. Are numele de cod Lion și fost lansat pe 20 iulie 2011. Safari are o nouă funcție Reading List function; gesturi multitouch, caracteristici îmbunătățite de confidențialitate, suport pentru CSS 3 și de elemente JavaScript împreună cu formatul textul WOFF. Centralizează managementul de conturi în panoul de din System Preferences care permite adăugarea și să gestionarea conturilor de Gmail, Exchange, MobileMe, Gmail, Yahoo!, AOL și icloud. Aplicațiile care acceptă modul ecran complet sunt Safari 5, Terminal, Quick Look și Mail. Mac OS X Lion poate fi instalat pe mașini virtuale (VM) precum cele create de Parallels Desktop și VMware Fusion, o capacitate anterior limitată la Mac OS X Lion Server.

A fost lansat pe 25 iulie 2012. Funcția Dictation recunoaștere vocile oamenilor și diferențiază limba engleză în funcție de dialectele folosite american, Marea Britanie și vorbitori de australian. Se poate, de asemenea, detecta automat limba franceză, germană și japoneză.
Mountain Lion oferă caracteristici pentru chinezi suport pentru Safari ca o opțiune pentru motorul de cautare Baidu, furnizorilor de e-mail Mail QQ, 126 și 163, opțiuni de partajare Sina Weibo, Youku și Tudou sunt integrare în meniul Share. Pinyin include corecția automată și oferă capacitatea de a se amesteca limba engleză și cea chineză în același corp de text și suport pentru scrierea de mână aproape 30.000 de caractere chinezești.

Acces rapid la Mail, Contacte și secțiunea Calendar în panoul de System Preferences permite conectarea la rețelele sociale, Twitter, Flickr, Facebook și Vimeo.

Mountain Lion iCloud permite utilizatorilor stocarea documentelor pe serverele Apple și accesarea de dispozitivele iOS sau Mac. Aplicațiile Built-in Preview (Previzionare) și TextEdit suportă acum documentele în Cloud. Apple a lansat noile versiuni ale aplicațiilor sale iWork (Pages, Numbers, Keynote) care sprijină documente în Cloud.

Notification Center este caracteristica Mountain Lion. Seamnă unul din iOS 5, acesta va tine la curent cu alerte despre iMessages primite, e-mailuri și întâmplări. Dacă nu faceți clic pe o alertă notificarea este mutată într-o listă de out-of-view pentru a răspunde mai târziu.

OS X Mavericks a fost anunțat pe 10 iunie 2013 la WWDC 2013. A fost lansat pe 22 octombrie 2013 are o serie de îmbunătățiri inclusiv un sistem mai robust de notificare, suport îmbunătățit pentru mai multe monitoare și aplicații full screen, Finder modernizat și iCloud Keychain pentru salvarea parolelor.

A fost lansat pe 16 noiembrie 2014. 

Permite utilizatorilor de iPhone care rulează iOS 8 sau mai versiune mai nouă permite răspunderea la apeluri telefonice, primirea și trimiterea mesajelor SMS, e-mailuri.

Leap.A a fost descoperit pe 14 februarie 2006 de compania de securitate Intego. Este un vierme care se răspândește prin intermediul programul de mesagerie iChat și este considerat ca fiind primul virus pentru platforma Apple.
Când fișierul de arhivă latestpics.tgz este deschis pe un calculator ea încearcă să păcălească utilizatorii
prin acunderea conținutului său într-un fișier JPEG. Acesta infectează fișierele de pe Macintosh OS X versiunea 10.4 care rulează pe Intel.

Este un virus troian care a fost creat pentru deschiderea unui backdoor. 

OSX.Iservice a fost descoperit pe 22 ianuarie 2009. Se instalează când sunt descărcate copii piratate de iWork '09 și instalează un pachet suplimentar de iWorkServices.

HellRTS care atunci când este instalat pe OS X  deschide un backdoor care permite preluarea controlului asupra Mac-urilor infectate.

Mac Defender este un program antivirus fals care încearcă să păcălească utilizatorii prin instalarea sa. Are o variantă pentru Windows.




#Article 76: Macintosh (343 words)


Macintosh (pronunțat ), prescurtat Mac, este în domeniul calculatoarelor denumirea unor serii întregi de computere cu tehnologie de cel mai înalt nivel, fabricate de către firma americană Apple începând din 1984. Au fost primele computere comerciale din lume cu maus și interfață grafică (Graphic User Interface sau GUI).

Pentru computerele Macintosh compania a utilizat până în anul 1994 procesoare de tipul Motorola 68k, iar până în 2006 procesoare de tipul PowerPC de la consorțiul AIM (Apple, IBM, Motorola). Din 2006 încoace, Apple se folosește de procesoarele de tip Intel x86, utilizate de asemenea și la computerele personale. Totuși, ca sistem de operare, Apple folosește propriul sistem, Mac OS X, foarte diferit de Microsoft Windows. Mac-urile dotate cu Mac OS X, chiar dacă sunt calculatoare pentru uz personal, nu sunt compatibile cu modelul inițial „IBM PC” și, deci, nu pot fi considerate PC-uri în sensul strict. Pe Mac-urile cu procesor Intel se poate folosi și sisteme precum Linux sau și Microsoft Windows. Privit invers, Apple nu a prevăzut ca sistemul Mac OS X să fie utilizat și pe calculatoare străine, cum ar fi PC-urile. Totuși anumiți hackeri au adaptat Mac OS X pentru a fi folosit pe PC-uri, acest sistem de operare fiind cunoscut sub numele de Hackintosh. Folosirea Hackinstoh-ului rămâne ilegală, deoarece nu este permisă folosirea Mac OS pe alte calculatoare decât Macintoshurile. Pentru vânzarea de PC-uri cu Mac OS preinstalat, Apple a dat Psystar în judecată, Apple câștigând acest proces. Psystar a răspuns vânzând un tricou care ridiculizează victoria companiei Apple în acest proces.

Cele mai noi Mac-uri, de tip numit iMac (AFI:), au un tip constructiv desktop special, numit All-in-One (engleză pentru „Totul într-unul”, totul într-o carcasă), la care computerul propriu-zis este atât de miniaturizat încât a putut fi integrat în spatele ecranului plat, fără să mai constituie o unitate (piesă) separată. Modularitatea iMac-urilor și PC-urilor de acest tip este însă limitată.

Seria iMac cuprinde actualmente (2009) următoarele modele:

Pe lângă iMac-uri, compania mai oferă și alte linii/serii de calculatoare Macintosh, cum ar fi Mac mini, Mac Pro, MacBook sau Xserve.




#Article 77: Minix (156 words)


Minix este un sistem de operare cu surse liberă (open-source), asemănător sistemului de operare UNIX. Minix este un sistem bazat pe microkernel. Mascota lui Minix este un raton.
Denumirea vine din combinația cuvintelor minimal și Unix. Andrew Tanenbaum a scris acest sistem de operare în scopuri educaționale. De asemenea Minix l-a inspirat pe Linus Torvalds în crearea sistemului de operare Linux. Minix a fost inițial creat pentru a fi folosit alături de procesorul Intel 8088, însă, acesta a fost portat și pe Intel 80386 (cunoscut drept ”386”). 

Prima versiune MINIX 1.0, a fost publicată în ianuarie 1987. Au fost doar 12.000 de linii de cod scrise în C și au fost incluse în cartea lui  Andrew Tanenbaum din 1987 Sisteme de operare: proiectare și implementare.
 Versiunile următoare au rulat pe computere bazate pe Motorola 68000 (precum Atari ST și apoi pe Apple Macintosh) și pe computere bazate pe SPARC (precum Sun Workstations). Versiunea curentă este 3.4.0rc6.




#Article 78: Tehnologia informației (584 words)


Tehnologia informației sau și Tehnologia informației și a comunicațiilor, abreviat (cel mai adesea IT) TI respectiv TIC, este tehnologia necesară pentru prelucrarea (procurarea, procesarea, stocarea, convertirea și transmiterea) informației, în particular prin folosirea computerelor (calculatoarelor electronice) .

Termenii englezești corespunzători sunt Information Technology și Information and Communication Technology, abreviați IT și respectiv ICT. Prescurtarea IT, care deseori se folosește și în română, se pronunță //.

Termenul a fost folosit pentru prima dată în 1958 într-un articol publicat în revista Harvard Business Review, articol în care autorii Leavitt și Whisler afirmă: «Noua tehnologie încă nu are un nume bine stabilit; noi o vom denumi „tehnologia informației”». Tehnologia informației este un domeniu element de legătură între electrotehnica clasică și mult mai noua informatică, multe instituții profesionale profilate (inițial) electrotehnic extinzându-se cu timpul și spre domeniul de tehnologia informației.   
A nu se confunda cu Informatica (Computer Science) și nici cu sistemele informatice.

Tehnologia informației găsește aplicare pe multiple domenii legate de date și informații, cum ar fi: procesoare, calculatoare, hardware și software, limbaje de programare, structuri de date și altele. Sunt considerate ca făcând parte din largul domeniu IT toate elementele care prelucrează, într-un fel sau altul, date, informații sau cunoștințe.

Ocupațiile specialiștilor din acest domeniu sunt foarte variate, de la instalarea de software aplicație și până la proiectarea unor rețele de calculatoare complexe și a bazelor de date de informații. Câteva sarcini tipice sunt: managementul datelor, construcția de hardware pentru calculatoare, proiectarea de software, administrarea unor întregi sisteme informaționale. În ultimii ani sfera de răspândire s-a lărgit mult, cuprinzând acum nu numai calculatoare și rețelele lor, dar și telefoane mobile celulare, intelifoane (smartphones), televizoare cuplabile la Internet, automatizarea automobilelor, aplicații militare și multe altele. De aceea, cererea de specialiști de vârf pe piața mâinii de lucru a domeniului este constant mare.

De aceea și instituțiile superioare de învățământ au introdus noi catedre, cursuri, profile și examene corespunzătoare, pentru a ține pasul cu aceste tendințe din cadrul IT, pe lângă domeniile Informatică și Sisteme informatice.

În 2009 piața mondială de servicii de IT a totalizat 763 miliarde de dolari (USD).

Dezvoltarea rapidă a industriei a dus și la dezvoltarea legislației în acest domeniu. De exemplu, astăzi, în unele țări, există o răspundere penală pentru distribuirea virușilor informatici sau și pentru hacking-ul anumitor resurse Internet. În unele țări există însă și o legislație de stimulare a IT-ului, de exemplu prin reducerea sau excluderea unor taxe.

În anul 2010, în România lucrau 115.800 de specialiști în domeniul ITC, având în medie un salariu brut anual de 9.130 euro.

În anul 2012, pentru o poziție de programator junior, un salariu minim se situa în jurul sumei de 600 euro.
Un programator cu un nivel dezvoltat al competențelor tehnice putea câștiga între 1.500 și 1.800 euro.
Angajații din IT câștigau, în medie, 780 de euro net pe lună, în timp ce restul salariaților români aveau, în medie, un salariu mediu net de 318 euro, potrivit datelor Institutului Național de Statistică.

În anul 2013, salariul minim al unui softist era de 3.000 lei față de 700 lei cu șase ani în urmă.

În anul 2015, se estima că aproximativ 7.000 de tineri ies de pe băncile facultăților cu profil de IT din România, număr de candidați care „se împarte” între firmele tradiționale de IT, cele de video gaming, dar și cu cele care au doar departamente interne de IT.

Pe lângă București, un alt centru important pentru companiile tehnologice este orașul Cluj-Napoca.

Numărul de salariați din domeniul ITC între 2008 și 2010:




#Article 79: Bază de date (208 words)


O bază de date, uneori numită și bancă de date (abreviat BD), reprezintă o modalitate de stocare a unor informații și date pe un suport extern (un dispozitiv de stocare), cu posibilitatea extinderii ușoare și a regăsirii rapide a acestora. La prima vedere sarcina poate părea banală. Totuși, în condițiile în care este vorba de a lucra cu milioane de elemente, fiecare putând consta din cantități de date care trebuie accesate simultan prin Internet de către mii de utilizatori răspândiți pe întreg globul; și în condițiile când disponibilitatea aplicației și datelor trebuie să fie permanentă (de ex. pentru a nu pierde ocazia de a încheia afaceri), soluțiile bune nu sunt de loc simple.

De obicei o bază de date este memorată într-unul sau mai multe fișiere. Bazele de date sunt manipulate cu ajutorul sistemelor de gestiune a bazelor de date.

Cel mai răspândit tip de baze de date este cel relațional, în care datele sunt memorate în tabele. Pe lânga tabele, o bază de date relațională mai poate conține: indecși, proceduri stocate, declanșatori, utilizatori și grupuri de utilizatori, tipuri de date, mecanisme de securitate și de gestiune a tranzacțiilor etc.

Alte tipuri de baze de date sunt modelul ierarhic, modelul orientat pe obiecte și, mai nou, modelul XML.




#Article 80: Limbaj de programare (129 words)


Limbaj de programare este un limbaj formal de expresii și reguli (sau tehnici) valide de formulare a instrucțiunilor pentru un computer. Un limbaj de programare are definite un set de reguli sintactice și semantice. El dă posibilitatea programatorului să specifice în mod exact și amănunțit acțiunile pe care trebuie să le execute calculatorul, în ce ordine și cu ce date. Specificarea constă practic în întocmirea/scrierea programelor necesare (programare).

Pentru executarea unui program scris într-un limbaj oarecare, există, în principiu, două abordări: compilare sau interpretare. La compilare, compilatorul transformă programul-sursă în totalitatea sa într-un program echivalent scris în limbaj mașină, care apoi este executat. La interpretare, interpretorul ia prima instrucțiune din programul-sursă, o transformă în limbaj mașină și o execută; apoi trece la instrucțiunea doua și repetă aceleași acțiuni ș.a.m.d.




#Article 81: Adobe Photoshop (756 words)


Adobe Photoshop este un software folosit pentru editarea imaginilor digitale pe calculator, program produs și distribuit de compania americană Adobe Systems și care se se adresează în special profesioniștilor domeniului.

Adobe Photoshop, așa cum este cunoscut astăzi, este vârful de lance al gamei de produse software pentru editare de imagini digitale, fotografii, grafică pentru tipar, video și Web de pe piață. Photoshop este un program cu o interfață intuitivă și care permite o multitudine extraordinară de modificări necesare în mod curent profesioniștilor și nu numai: editări de luminozitate și contrast, culoare, focalizare, aplicare de efecte pe imagine sau pe zone (selecții), retușare de imagini degradate, număr arbitrar de canale de culoare, suport de canale de culoare pe 8, 16 sau 32 biți, efecte third-party etc. Există situații specifice pentru un profesionist în domeniu când alte pachete duc la rezultate mai rapide, însă pentru prelucrări generale de imagine, întrucât furnizează instrumente solide, la standard industrial, Photoshop este efectiv indispensabil.

Alături de aplicația Photoshop (ajuns la versiunea CC, succesorul versiunii CS6), este inclusă și aplicația ImageReady, cu un impresionant set de instrumente Web pentru optimizarea și previzualizarea imaginilor (dinamice sau statice), prelucrarea pachetelor de imagini cu ajutorul sistemului droplets-uri (mini-programe de tip drag and drop) și realizarea imaginilor rollover (imagini ce își schimbă aspectul la trecerea cu mouse-ul peste), precum și pentru realizarea de GIF-uri animate.

Prima versiune a programului a fost distribuită în februarie 1990 de către frații  Thomas și  John Knoll.

Povestea începe cu tatăl lor, profesorul de liceu Glenn Knoll, pasionat de fotografie. Cei doi băieți au ajuns cu timpul să aibă oarecare interese în domeniul în plus, atât Glenn cât și cei doi copii au ajuns să fie pasionați de calculatoare încă din 1978 când au cumpărat un calculator produs de Apple Computer. În 1987 Thomas a cumpărat unul dintre modelele noi de Apple, un Apple Macintosh Plus, pentru a-l ajuta la scrierea lucrării de doctorat, prelucrarea imaginilor digitale. Dezamăgit de faptul că nu putea afișa tonurile de gri din imagini, Thomas a început să scrie cod care să le simuleze pe afișaj. În vacanța pe care au petrecut-o împreună, fratele său John a fost fascinat de rezultatele muncii lui Thomas în această privință, mai ales că aceste rutine semănau în mod izbitor cu uneltele de editare deja existente în programul Pixar - John lucra la Industrial Light and Magic. Acest interes comun s-a concretizat în decizia celor doi de a încerca să creeze un pachet grafic pentru calculatoare personale.

Prima versiune a rezultatului muncii celor doi frați se numea Display; încet-încet, datorită necesităților apărute pe parcurs, chiar această primă versiune includea import-export de diverse formate și chiar corecție gamma. În 1988 acest pachet a ajuns să se numească ImagePro, și cei doi au început să încerce să creeze o bază comercială pentru crearea unei afaceri: soția lui Thomas deja aștepta un copil, iar el încă lucra cu fratele său la dezvoltarea acestui program în continuare personal. La începutul lui 1988, Thomas a decis să-și mai acorde șase luni pentru a finaliza o versiune beta a acestui program înainte de a-și căuta o slujbă, urmând ca John să-și încerce apoi norocul în Silicon Valley pentru a-l vinde unei firme suficient de mari ca să asigure distribuția și dezvoltarea ulterioară. În general, companiile din Silicon Valley nu au fost foarte interesate de acest pachet: o singură companie, BarneyScan a arătat ceva interes și a distribuit programul, deja numit Photoshop, pe termen scurt, împreună cu scanerele lor, fără costuri suplimentare pentru clienți. În total 200 de copii ale programului au fost distribuite în acest fel. Firma SuperMac a refuzat colaborarea cu cei doi fiindcă nu li s-a părut că Photoshop ar aduce ceva nou față de propriul lor program de editare, PixelPaint.

Abia în septembrie 1988 frații Knoll au reușit să-și atingă scopul: au trezit interesul firmei Adobe după o prezentare a programului și acestora le-a plăcut. Au semnat un contract de licențiere a Photoshop către Adobe, iar după încă zece luni de dezvoltare au apărut, în februarie 1990 Photoshop 1.0.

Thomas încă este implicat în proiectul Photoshop - n-a reușit să-și termine niciodată teza de doctorat. John și-a continuat cariera la ILM, participând printre altele la proiecte mari ale acestora, incluzând părți din proiectele Mission Impossible, Star Trek și Star Wars. Glenn continuă să fie profesor.

Principalele elemente prin care Photoshop se diferențiază de aplicațiile concurente și prin care stabilește noi standarde în industria prelucrării de imagini digitale sunt:

Photoshop poate citi majoritatea fișierelor raster și vector. De asemenea, are o serie de formate proprii:




#Article 82: Bit (896 words)


În metrologie, statistică și informatică, un bit (simbol: b) este unitatea de măsură pentru cantitatea de informație . Un bit este cantitatea de informație necesară pentru reducerea incertitudinii la jumătate.  Termenul a fost introdus de matematicianul și statisticianul american John Wilder Tuckey ca o prescurtare combinată a cuvintelor engleze binary digit („cifră binară”), într-un articol din 1948, scris pe vremea când lucra cu John von Neumann la proiectarea unor modele timpurii de computere. În același timp în limba engleză a bit înseamnă „un pic”, „puțin”, „o mică parte din ceva”; astfel pentru vorbitorii de limbă engleză cuvântul bit are și un sens intuitiv. Acestea pot fi cele două stări stabile de un flip-flop (circuit bistabil), două poziții ale unui întrerupător electric, două  tensiuni distincte sau nivelele de moment  permise de un circuit, două nivele distincte de intensitate a luminii, două direcții de magnetizare sau polarizare magnetică, orientarea reversibilă dublă a ADN catenar, etc.

Exemple de calcul a cantității de informație:

Să presupunem că vedem un zar, dar suntem prea departe ca să vedem ce număr a ieșit. Numărul poate avea 6 valori (1, 2, 3, 4, 5, 6). Cineva ne spune ca numărul este mai mic decât 4. Acum numărul de valori posibile este doar 3 (1, 2, 3). Cantitatea de informație care ne-a fost dată este deci 1 bit, deoarece incertitudinea s-a înjumătățit: de la 6 la numai 3 valori posibile.

Dacă ni s-ar fi spus că numărul ieșit este mai mare decât 4, atunci numărul variantelor rămase ar fi fost 2, iar cantitatea de informație primită ar fi fost log2(6/2) respectiv 1,584962500721156 biți.

Un bit mai are și semnificația fizică a unei celule de memorie a unui calculator care poate conține doar una din două variante posibile: sau 0, sau 1. De aceea, cantitatea de informație stocată într-un bit de calculator este chiar de 1 bit. În funcție de conotația sa, un bit mai poate fi reprezentat și prin perechile „da/nu”, „alb/negru”, „adevărat/fals”, „închis/deschis”. 

Atunci când este vorba de viteza unei conexiuni de Internet, aproape întotdeauna aceasta este exprimată în biți, sau kilobiți (Kb), megabiți (Mb) sau gigabiți (Gb). Viteza este calculată pe secundă așa că unitatea de măsură este megabiți pe secundă sau Mbps (Mb/s). 

Alte exemple: 

Toate calculatoarele actuale au la baza lor prelucrarea biților, într-o formă sau alta.

Hardware reprezintă partea fizică a calculatorului. Software reprezintă partea logică a calculatorului.

În computere biții au și o implementare materială, fizică. Această implementare concretă nu este însă standardizată (nu este la fel pentru toate computerele). Ca exemplu, la un computer trecerii curentului printr-un anume punct i se asociază cifra binară 0, iar lipsei curentului cifra 1. La alte computere asocierea aceasta poate fi inversă.

Biții sunt captați și prelucrați de următoarele componente:

O structură de opt biți formează un octet, numit și bait, de la cuvântul englez byte, cu simbolul O respectiv B. O cantitate de informație de 210=1024 octeți poartă denumirea (inexactă) de 1 kilooctet (1 kO, 1 kB).

Se recomandă însă folosirea  în scris a  acestor unități numai în forma de singular: 8 bit (nu 8 biți) și 1024 bait (nu 1024 baiți).

Denumirile exacte, corecte, dar încă puțin răspândite, sunt:

În IEC 60027, Comisia Electrotehnică Internațională (IEC) definește bitul ca simbolul unității binare (de exemplu, kbit pentru kilobit). ISO/IEC IEC 80000-13: 2008  înlocuiește articolele 3.8 și 3.9 din IEC 60027-2: 2005.

IEEE indică în IEEE 1541,  b ca fiind simbol de unitate pentru biți. Această convenție este frecvent utilizată în informatică.

În sistemul binar, un număr de n biți are în general capacitatea de a reprezenta o valoare întreagă între 0 și 2n-1 (un număr total de 2n valori posibile). Astfel, cu 8 biți (măsură denumită de obicei octet) se pot reprezenta toate numerele naturale între 0 și 255 (28=256); 16 biți înseamnă valori posibile între 0 și 65.535; 24 de biți pot reține valori până la 16.777.214, iar 32 de biți până la 4.294.967.295

Microprocesoare cu arhiecturi de 4, 8, 16, 32, 64 biți, se referă la dimensiunea, în număr de biți, pe care o au registrele interne ale procesorului și, de asemenea, la capacitatea de procesare a unității de aritmetică-logică (ALU) ). Un microprocesor pe 4 biți are registre pe 4 biți și ALU face operațiuni cu datele din acele registre pe 4 biți, în timp ce un procesor pe 8 biți înregistrează și procesează datele în grupuri de 8 biți.

Procesoarele de 16, 32 și 64 biți au registre de 16, 32 și 64 biți, și în general pot prelucra datele, atât în dimensiunea biților din registrele lor, cât și, în funcție de designul lor, în  submultiplii ale acestora. Astfel, un procesor pe 16 biți poate prelucra datele în grupuri de 8 și 16 biți, comportându-se ca și cum ar fi un procesor de 8 și 16 biți. Un procesor pe 32 de biți poate prelucra datele în grupuri de 8, 16 și 32 de biți, iar procesorul pe 64 de biți poate prelucra datele în grupuri de 8, 16, 32 și 64 de biți. Pentru a face acest lucru, procesoarele de 16, 32 și 64 biți au în general registrele lor împărțite în alte registre mai mici. Astfel, înregistrările unui procesor pe 32 de biți,  pot fi, la rândul lor, împărțite în registre de 16 biți și 8 biți și pot efectua operațiuni aritmetice și logice cu oricare dintre registrele sale în oricare dintre aceste dimensiuni.




#Article 83: Literatură (630 words)


Literatura (sau beletristica) este arta compozițiilor scrise. O traducere literală a termenului indică sensul de cunoaștere cu ajutorul literelor (de la latinescul littera, literă), iar studiul academic al literaturii este cunoscut ca Litere.

  
Termenul de literatură are diverse sensuri, în funcție de uzul acestuia. În linii mari, poate desemna orice înregistrare simbolică, cuprinzând totul de la imagini și sculpturi la scrisori. Un înțeles mai concentrat ar fi doar textul compus din litere sau simboluri precum hieroglifele egiptene. Un sens chiar mai condensat este acela a unui text cu formă fizică, precum hârtia sau altă formă portabilă, excluzând inscripțiile sau mijloacele de comunicare digitale. Savantul și filosoful musulman Imam Ja'far al-Sadiq (702-765 d.Hr) definește literatura astfel: Literatura este veșmântul pe care cineva îmbracă pe ceea ce scrie sau spune astfel încât să pară mult mai atractivă, adăugând că literatura este o bucată din viață, căreia i-a fost dată o direcție și înțeles, o interpretare artistică a lumii în funcție de observatorul acesteia. Frecvent, textele fac literatura să traverseze aceste granițe. Formalistul rus Roman Jakobson definește literatura ca fiind violență organizată pentru un discurs banal, evidențiind îndepărtarea literaturii de vorbirea de zi cu zi. Poveștile ilustrate, textele mari, picturile rupestre și implicit monumentele, toate în același timp sau pe rând au lărgit granițele literaturii.

Mihai Floarea, profesor român, definește astfel: artă al cărei mijloc este cuvântul scris. În sens curent, reprezintă totalitatea operelor scrise într-o limbă (sau în toate limbile) cu valoare estetică. În sens restrâns, mai ales în formularea „literatură de specialitate”, reprezintă totalitatea lucrărilor publicate într-un domeniu, bibliografia necesară aprofundării unei probleme.

Oamenii pot percepe o diferență între literatură și câteva forme cunoscute de proiecte scrise. Termenii ficțiune literară și merit literar au ajutat mereu la diferențierea celor două proiecte individuale. De exemplu, aproape toți literații percep lucrările lui Charles Dickens ca fiind literatură, iar unii critici sunt de părere că lucrările lui Jeffrey Archer sunt nedemne de apartenența la literatura engleză. Criticii pot exclude lucrări din literatură, pe motive de nivel slab sintactico-gramatical, povestii necursivă, necredibilă sau fără sens, sau personaje nepotrivite sau neconvingătoare. Odată cu apariția unor forme de modernism mai mult sau mai puțin radical, unii autori au scris în mod intenționat lucrări (uneori total împotriva ideii de literatură) care să contravină standardelor impuse de critici.

În mod uzual și oarecum superficial, beletristica se împarte în trei genuri diferite:

Există și unele specii literare, precum poemele în proză, care prezintă elemente din două sau chiar toate cele trei genuri menționate mai sus. În secolul XX, poezia și proza au fost definite adeseori ca niște stări. Uneori, aceste etichete au fost aplicate unor creații compuse doar din desene (de ex., poemele hipergrafologice ale lui Isidore Isou), sunete (de ex., poemele tonale ale lui Marcel Duchamp) sau pagini albe, sfidând chiar definiția literaturii.

Același profesor Mihai Floarea menționează că după clasificarea obișnuită în studiul literaturii, sînt trei: epic, liric și dramatic. În literatura română, această clasificare se face după criteriul raportului dintre subiectul creator și realitatea vizată. Fiecărui gen literar îi corespund numeroase specii literare. Evoluția genurilor literare s-a făcut în funcție de curentele literare. Platon, de exemplu, făcea distincția între operele care imitau integral realitatea înconjurătoare (mimesis), operele care își propuneau expunerea directă a unui conținut poetic (idei, sentimente) și cele care amestecau elementele primelor două categorii. În Evul Mediu s-a ajuns la împărțirea literaturii în: „humilis” (genul simplu, păstoresc), „mediocris” (genul evocând agricultorii) și „gravis” (genul sublim, având în centru eroii) etc. Clasicismul a impus separarea netă a celor trei genuri literare, în timp ce romantismul a optat pentru amestec. Tendințele actuale direcționează cercetările în sensul descoperirii unei puzderii de tipuri de creație, fiecare diferențiindu-se / asemănîndu-se între ele, în funcție de atitudinea specifică eului creator (aceasta constă într-un joc puternic marcat subiectiv între autoreflectare și distanțare). 




#Article 84: Mihai Eminescu (7100 words)


Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; ) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. 
Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel. 

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului. 

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani (De-aș avea), iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul, fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.

Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit.. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici. 
  
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735, iar din căsătoria acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.  

Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu. Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.

Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava, a fost în slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger.

Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina. Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.   

Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre substanțială, iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.

Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi. 

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat  la Berlin la 30 noiembrie 1874. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie (n. 1846) a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria (n. 1848 sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză. Matei (n. 1856) este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849. În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești. Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăvenii, iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:
   

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an. 

Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră cu mama.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Nu se cunoaște unde face primele două clase primare. Începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi,. 

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți, liceu german înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală. 

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de Heinrich Theodor Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul Heinrich Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii.

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere. 

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică. 

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
 
La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian Porumbescu. 

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare.
La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.

În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu. 

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă. 

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu. 

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici. 

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei. 

În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile. 

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei Eminescu, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle. 

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.. 

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici. 

 

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita lui Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus. 

În perioada iuliendash;august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. 
În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia . A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. 
În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall în Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului. 

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor. După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana. 

George Călinescu a scris despre moartea poetului: 

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Există o teorie a conspirației, care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai Eminescu. Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea unui tratament bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, conducând în final la moartea poetului. În acest complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”. Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”. Diverse personalități, cum ar fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu „au avut gânduri protectoare pentru poet”, iar A. C. Cuza chiar a susținut că acesta nu a fost nebun. Există surse conform cărora Eminescu, datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării personalităților politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de informații ale Austro-Ungariei. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”. În această situație, Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite  prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context, A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.

Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15 iunie 1889 intoxicat cu mercur.

De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932. Grupul de autori ai volumului Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor a susținut că Eminescu a fost diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-depresiv (sau puseu de manie psihotică). Eugen Simion s-a referit la ipoteza asasinării, cu ocazia lansării volumului: „Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens de iresponsabilitate, ca să nu zic nesimțire, să bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi putut să participe la un asemenea complot”.

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar câteva poezii publicate în revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti, refuzată totuși de poet din motive politice. 
În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.

Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” 

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.

Eminescu a exprimat opinii antisemite în publicistica sa, asemenea altor poeți naționaliști europeni ai vremii sale. A fost revendicat mai târziu de Mișcarea Legionară. În privirea opiniilor sale, Raportul Elie Wiesel consemna că „[o]piniile sale despre evrei erau complexe și nu atât de excesive cum s-a afirmat uneori”.

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea antumă a fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial de Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936. 

După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele poezia „Împărat și proletar, iar poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin câteva momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc. 

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog - profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a constituit numărul 265 din 1998 al revistei „Dilema, care a stârnit o reacție foarte puternică a lumii culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul Eminescu. Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc.

Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a publicat în anul 1885 traducerea poeziei , sub titlul Cseresznyefa fehér virága (Floare albă de cireș). Al doilea traducător al unei opere eminesciene a fost preotul greco-catolic Laurențiu Bran, care a publicat de asemenea traducerea în limba maghiară a unor poezii ale lui Mihai Eminescu în anul 1889.

Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé, imaginea: Victor de Bon. Loc de depozitare actual: Arhiva Națională de Filme. Durata 23'. Prima parte: docudramă, a doua parte: poem cinematografic, cu poeme recitate pe imagini exotice (Italia, Egipt). 

Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală Universitară din București ș.a.).

În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.

, emisă de Uniunea Sovietică, în 1989, pentru a celebra centenarul Eminescu (revers).

Pe meleagurile copilăriei lui Mihai Eminescu, în satul Ipotești, județul Botoșani, se află singura biserică din Europa închinată unui scriitor. A fost ridicată de Nicolae Iorga în memoria lui Eminescu și are o pictură ieșită din comun.

În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în 1869, cel mai cunoscut și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului, se pare că e un portret neretușat al unui fotograf austriac. Conform altei versiuni, acest portret ar fi fost realizat în anul 1869 în Piața Sf. Wenceslas din Praga, atunci când Eminescu avea 19 ani, de către fotograful ceh Jan Tomáš.

La acestea se adaugă un volum ce cuprinde corespondența intimă cu Veronica Micle, Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit. Corespondența inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle, ediție de Christina Zarifopol Ilias, Iași, Editura Polirom, 2000.

Poezii și biografie

Teoria conspirației




#Article 85: Sintaxa limbajului C (1643 words)


Limbajul de programare C este un limbaj de programare a calculatoarelor, conceput de Dennis Ritchie la începutul anilor 1970 pentru a scrie sistemul de operare UNIX. A rămas unul dintre cele mai folosite limbaje pentru scrierea programelor.

Există multe extinderi ale limbajului, printre care C++, Perl, Java, Javascript și C#.

Următorul program afișează mesajul Hello, world!. 

Versiunea C

int main(void)
{
printf(Hello,World!\n);
return 0;

Versiunea C++

int main(void)
{cout
return 0;

Un program C este alcătuit din funcții și variabile. Funcțiile C sunt echivalente cu subrutinele din Fortran și procedurile din Pascal.
Funcția main este specială prin faptul că execuția programului debutează întotdeauna la începutul acestei funcții. Orice program trebuie să includă o funcție main.

Definiția unei funcții include următoarele componente: un tip de retur (int, în exemplul de mai sus), un nume, o listă de parametri (între paranteze rotunde) și un corp al funcției (cuprins între acolade).

float CalculeazaSuprafata(float Lungime, float Latime)
{
    float Suprafata;
    Suprafata = Lungime*Latime;
    return Suprafata;

Există 32 de cuvinte rezervate în limbajul C, care au semnificație predefinită și nu pot fi folosite în alte scopuri într-un program. Cuvintele cheie trebuie scrise cu litere mici. Iată lista acestora, ordonată alfabetic:

altă ierarhizare:

Identificatorii sunt folosiți pentru a indica variabile, tipuri de date, constante simbolice sau funcții. Primul caracter al identificatorilor trebuie să fie o literă sau underline, iar lungimea maximă a acestora este de 32 de caractere.

Separatorii au rolul de a delimita unitățile lexicale dintr-un program. Iată lista separatorilor admiși în limbajul C:

Funcțiile C sunt alcătuite dintr-un antent și un corp. Antetul specifică tipul rezultatului, numele funcției și lista de parametri. Corpul este alcătuit dintr-un bloc ce poate să conțină declarații și instrucțiuni care specifică prelucrările realizate de funcția respectivă.

Antetul unei funcții este de forma următoare:
 tip_r nume_f(listă_p_f)
Corpul unei funcții este de forma următoare:
 {
      declarații
      instrucțiuni
 }

Prelucrările efectuate de un program sunt descrise cu ajutorul instrucțiunilor. Fiecare instrucțiune trebuie încheiată cu separatorul punct și virgulă (;).
Instrucțiunile limbajului C pot fi împărțite în următoarele categorii: Expresii, Blocuri, Selecții, Iterații, Salturi.

O instrucțiune expresie este alcătuită dintr-o expresie urmată de punct și virgulă. Operațiile realizate de aceste instrucțiuni se fac simțite datorită efectelor ce se concretizează prin apeluri de funcții și modificarea valorilor unor variabile.

Exemplu de instrucțiuni expresie:
 test();                  /* apelul unor funcții */
 scanf(%d, a);
 a=b+c/2;        /* variabila a primește valoarea b+c/2 */
 x++;            /* variabila x este incrementată */
 a+f();   /* instrucțiunea este corectă, dar ciudată */
 ;               /* instrucțiune vidă */
Un caz particular de instrucțiune expresie este instrucțiunea vidă. Aceasta este alcătuită doar din terminatorul de instrucțiune ; și se folosește de obicei în situațiile în care sintaxa cere prezența unei instrucțiuni, însă în program nu mai este necesară o operație.

Instrucțiunea următoare așteaptă tastarea caracterului '€' și ignoră orice alt caracter:
 while (getch()!='€')
       ;

Blocurile se mai numesc și instrucțiuni compuse și sunt alcătuite din mai multe declarații și instrucțiuni cuprinse între acolade. Structura generală a unui bloc este următoarea:
 {
    declarații
    instrucțiuni
 }
Declarațiile din cadrul unui bloc se fac la început, înaintea instrucțiunilor!

Limbajul C acceptă două tipuri de instrucțiuni de selecție: if - care se mai numește și instrucțiune decizională - și switch. În plus, operatorul ?: poate constitui, în anumite situații, o alternativă la instrucțiunea decizională.

Acestă instrucțiune are următoarele două variante:
a)
 if(expresie)
      instr_a

b)
 if(expresie)
      instr_a
 else
      instr_b

Execuția instrucțiunii decizionale începe cu evaluarea expresiei. Valoarea expresiei poate fi de orice tip scalar. Dacă valoarea expresiei este diferită de 0, atunci se execută instrucțiunea instr_a, altfel se execută instr_b. Limbajul C nu operează cu tipul boolean, valorile de adevăr fiind codificate numeric, după următoarea regulă: o valoare nulă este echivalentă cu fals iar o valoare ne-nulă cu adevărat.

 if(a0)
      printf(pozitiv);
 else
      printf(negativ);

Instrucțiunea de mai sus afișează textul pozitiv dacă a  0 și negativ în caz contrar.

În cazul în care alternativele de prelucrare se codifică prin secvențe de instrucțiuni, acestea trebuie grupate în instrucțiuni compuse. De exemplu secvența
 if(a0)
      printf(pozitiv);
      np++;   /* incrementează variabila np */
este diferită de
 if(a0){
      printf(pozitiv);
      np++;
 }
deoarece în primul caz incrementarea variabilei np se realizează în afara instrucțiunii decizionale, și deci se efectuează în orice situație. În al doilea caz, instrucțiunea decizională are asociată o instrucțiune compusă (bloc), iar incrementarea se realizează numai dacă condiția este adevărată (a0).

Deoarece alternativa else a unei instrucțiuni decizionale este opțională, poate să apară o ambiguitate legată de asocierea ei în cazul unor instrucțiuni decizionale imbricate.

 if( op =='/')
      if(a!=0)
           c=b/a;
      else
           printf(eroare, împărțire prin 0);
În aceste situații, regula este următoarea: Alternativa else se asociază ultimei decizii incomplete. Dacă se dorește o altă asociere se pot folosi acoladele:
 if( a!=0){
        if(op=='/')
               c=b/a;
 }else
       printf(valoare nulă);
sau se poate completa alternativa else a instrucțiunii decizionale interioare cu o instrucțiune vidă:
 if( a!=0)
        if(op=='/')
               c=b/a;
        else
               ;
 else
        printf(valoare nulă);

O selecție multiplă se poate realiza cu mai multe instrucțiuni decizionale în cascadă. În cazul general în care există n alternative posibile selectate pe baza a n-1 condiții, se recomandă folosirea următoarei structuri:
 if(expr_1)
    ins_1
 else if(expr_2)
    ins_2
 ...
 else if(expr_n-1)
    ins_n-1
 else
    ins_n
Expresiile se evaluează în ordinea în care sunt scrise. Dacă se întâlnește o expresie adevărată, atunci se execută instrucțiunea care-i este asociată și astfel se încheie întregul lanț. Instrucțiunea de după ultimul else se execută doar când nici una dintre expresii nu a fost adevărată.

Dacă o selecție multiplă este controlată de valoarea unei singure expresii, programarea se poate face mai eficient cu ajutorul instrucțiunii de selecție (switch). Sintaxa generală a acestei instrucțiuni este:
 switch(expresie){
      case k1    : prelucrare_1opt
      case k2    : prelucrare_2opt
      ...
      case kn-1  : prelucrare_n-1opt
      defaultopt : prelucrare_nopt
 }
Expresia pe baza căreia se efectuează selecția trebuie să fie de tip întreg (nu poate să fie de exemplu float, double sau un tip structurat).

k1, k2, ..., kn-1 sunt expresii constante, cu valori distincte, ce pot fi convertite la tipul expresiei de selecție.

Prelucrările se reprezintă prin secvențe de instrucțiuni, dar ele pot fi și vide. În cazul în care o prelucrare este compusă din mai multe instrucțiuni, acestea nu trebuie puse între acolade.

Execuția instrucțiunii de selecție începe cu evaluarea expresiei. Valoarea rezultată este comparată succesiv cu constantele k1, k2, ..., kn-1. Dacă se găsește o constantă ki de valoare egală cu cea a expresiei, se trece la execuția prelucrării asociate și se continuă cu toate prelucrările ce au mai rămas, până la sfârșitul instrucțiunii de selecție. Dacă nu se găsește o astfel de constantă, dar este definită o alternativă default, se execută prelucrarea asociată acesteia, altfel selecția se încheie fără nici o prelucrare.

Exemplu de utilizare a instrucțiunii de selecție: 
 /* calculează b = a la puterea n, 1 Exemplu:
 switch(op){
       case '*' : inmulteste(a,b);
                  break;
       case '+' : aduna(a,b);
                  break;
       case '-' : scade(a,b);
                  break;
       default  : printf(eroare);
 }

Execuția repetată a unei prelucrări este folosită foarte frecvent în rezolvarea problemelor de cele mai diverse tipuri. Instrucțiunile repetitive care descriu astfel de prelucrări sunt alcătuite din două componente: Corpul instrucțiunii (care este alcătuit din instrucțiuni care se repetă) și Testul (pe baza căruia se stabilește dacă este sau nu necesară reluarea execuției corpului).

În limbajul C există trei instrucțiuni repetitive, dintre care două cu test la început (while și for) și una cu test la sfârșit (do while). Instrucțiunile repetitive cu test la început plasează testul înaintea corpului, astfel corpul este parcurs numai dacă testul este trecut de la început. În cazul celor cu test la sfârșit, corpul este executat cel puțin o dată în orice condiții.

Instrucțiunile repetitive se mai numesc și cicluri sau bucle.

Această instrucțiune are următoarea sintaxă:
 while(expresie)
       instrucțiune
Expresia poate fi de orice tip scalar. Instrucțiunea specifică prelucrările ce se efectuează în corpul buclei și se repetă atâta timp cât expresia este adevărată, mai exact diferită de zero.

Această instrucțiune are următoarea sintaxă
 do
      instrucțiune
 while(expresie);
Ea are rolul de a repeta instrucțiunea până când expresia este adevărată. Diferența față de instrucțiunea while constă în faptul că testul este plasat la sfârșitul buclei, deci instrucțiunea se execută cu siguranță cel puțin o dată, indiferent de valoarea expresiei.

Exemplul următor citește numere de la tastatură, până când numărul tastat este mai mic sau egal cu 10.
 #include 
 int main()
 {
    char n;
         do{
               printf(\nTastați un număr 10);
 }

Această instrucțiune are o formă generală care-i extinde mult domeniul de aplicare față de instrucțiunile de același tip existente în alte limbaje de programare. Este cea mai utilizată instrucțiune repetitivă, deoarece în afară de testul de rămânere în buclă, oferă două elemente necesare în majoritatea situațiilor: inițializare și actualizare.
Sintaxa instrucțiunii for:
 for(expresie_intopt;expresie_condopt;expresie_actopt)
        
        instrucțiune

Oricare dintre expresiile instrucțiunii for (sau chiar toate) pot să lipsească, dar delimitatorul ';' asociat trebuie să fie prezent.
Dacă lipsește expresie_cond, se consideră implicit că aceasta este tot timpul adevărată și deci bucla nu se va încheia niciodată. O astfel de buclă poate fi însă încheiată cu instrucțiunea break.

Prelucrările efectuate cu instrucțiunea for, pot fi descrise și cu ajutorul unei bucle while, care se aseamănă cu for prin faptul că este tot cu test la început. Secțiunea următoare este echivalentă cu instrucțiunea for a cărei sintaxă a fost prezentată mai sus:
 expresie_init
 while(expresie_cond){
       instrucțiune
       expresie_act
 }
Exemplul următor prezintă o buclă care va rula la infinit:
 #include 
 int main()
 {
 for( ; ; )
        printf(Buclă infinită\n);
 }

Există trei instrucțiuni de salt în limbajul C: break, continue și goto. Tot la această categorie putem vorbi și despre instrucțiunea return, care marchează încheierea prelucrărilor dintr-o funcție și revenirea în programul apelant.

Această instrucțiune poate să apară numai în corpul instrucțiunilor while, do-while, for și switch; având ca efect terminarea imediată a acestor instrucțiuni. Programul continuă cu instrucțiunea imediat următoare celei întrerupte. În cazul unor bucle imbricate, o instrucțiune break aflată într-o buclă interioară nu le afectează pe cele exterioare. Aceași situație apare în cazul instrucțiunilor switch imbricate, sau care conțin bucle.




#Article 86: Pascal (limbaj de programare) (716 words)


Pascal este unul dintre limbajele de programare de referință în știința calculatoarelor. Pascal a fost dezvoltat de elvețianul Niklaus Wirth în 1970 pentru a pune în practică programarea structurată, aceasta fiind mai ușor de compilat. Unul din marile sale avantaje este asemănarea cu limbajul natural limba engleză, ceea ce îl face limbajul ideal pentru cei care sunt la primul contact cu programarea. Pascal este bazat pe limbajul Algol și a fost denumit astfel în onoarea matematicianului Blaise Pascal, creditat pentru construirea primelor mașini de calcul numeric. Wirth a mai dezvoltat limbajele Modula-2 și Oberon, similare cu Pascal.

Cele mai populare implementări a acestui limbaj au fost Turbo Pascal și Borland Pascal, ambele ale firmei Borland cu versiuni pentru Macintosh și DOS, care i-au adăugat limbajului obiecte și au fost continuate cu versiuni destinate programării vizuale pentru Microsoft Windows (utilizate de mediul de dezvoltare Delphi) și pentru Linux (Kylix).

În prezent există și alte implementări mai mult sau mai puțin populare, dar gratuite, printre care se remarcă Free Pascal și GNU Pascal.

Deși în prezent este relativ rar folosit în industria software, el este încă util elevilor și studenților care doresc să se inițieze în programare. Spre deosebire de BASIC, care a stat în trecut la baza învățării programării, Pascal este un limbaj structurat. De aceea, el formează un anumit tip de gândire, similar limbajelor moderne, precum C++, dar nu deține complexitatea și abstractizarea acestuia din urmă, fiind mai ușor de înțeles datorită sintaxei simple și apropiate de pseudocod.

 

    begin
       
    end.

    if  then
       ;  

    if  then
       
    else
       ;

     while  do
           

     repeat
         
     until  

     for := to  do
          

     for := downto  do
         ;

 program ;
 uses 
 type 
 const 
 var 
 
 begin
   
 end.

Este o instrucțiune pentru afișarea pe ecran a unui text (șir de caractere) sau a valorii unor constante, unor variabile sau unor expresii, exceptând date de tip vector sau fișier. Conținutul a ceea ce urmează să fie afișat pe ecran este încadrat de două paranteze rotunde. Lista a ceea ce urmează să fie afișat pe ecran este despărțită prin virgulă. Instrucțiunea WRITELN face aceeași acțiune ca și WRITE dar după afișare mută cursorul la începutul rândului următor al ecranului.

write ('a=', a);

Descriere: afișează pe ecran șirul a= după care afișează valoarea variabilei sau constantei a.

Este o instrucțiune care citește de la tastatură o variabilă, cu excepția tipului boolean și a vectorilor. Variabilele se scriu între paranteze și, dacă sunt mai multe variabile, se despart prin virgulă. Instrucțiunea READLN face același lucru ca READ dar așteaptă un  înainte de a prelucra datele primite. În caz că sunt citite mai multe variabile, introducerea acestora se va face prin separarea valorilor prin spații albe (,  sau ).

Descriere: afișează pe ecran Dati x= după care citește de la tastatură valoarea variabilei x.

Descriere: așteaptă apăsarea tastei  după care continuă cu restul de instrucțiuni din program.

Este o instrucțiune de citire de la tastatură a caracterelor (valori de tip char) fără ca acestea să fie afișate pe ecran. Variabila caracter citită se scrie între paranteze.

write ('Parasiti aplicatia? (d/n)'); readkey (x);

Descriere: afișează pe ecran Parasiti aplicatia? apoi așteaptă să fie introdusă de la tastatură o literă.

Transformă un număr într-un string (șir de caractere). Odată transformat în string, numărului nu i se mai pot efectua operații matematice deoarece acum este considerat un cuvânt.

str (x, s);

Descriere: Creează un string din numărul x în șirul s.

Transformă un string într-un număr atât timp cât stringul conține o reprezentare validă.

val (s, x, er);

Descriere: creează un număr din stringul s în variabila x. Dacă în timpul execuției se întâlnește o eroare, variabila de tip integer er va conține poziția caracterului de la care s-a constatat că nu se poate transforma stringul în număr. Spre exemplu, pentru șirul de caractere ' 1234a6 ' variabila er va conține 5.

Oprește forțat un ciclu (FOR, REPEAT sau WHILE), chiar dacă acesta nu s-a încheiat.

Oprește automat programul.

Oprește automat programul cu posibilitatea de transmite sistemului de operare un cod de eroare.

halt (5);

Descriere: oprește programul și transmite codul de eroare 5.

Șterge o porțiune dintr-un string.

delete (s, 8, 4);

Descriere: șterge 4 caractere din șirul s începând cu poziția 8.

Introduce un șir de caractere în altul.

insert ('abc',s, 8);

Descriere: introduce în șirul s pe poziția 8 caracterele abc.




#Article 87: BSD (1150 words)


BSD (Berkeley Software Distribution, uneori numită pe scurt Berkeley Unix) este numele unei distribuții UNIX dezvoltată și distribuită între anii 1977 și 1995 de Computer Systems Research Group (CSRG) de la Universitatea Berkeley din California.

BSD este o ramură directă a sistemului UNIX original dezvoltat de ATT. În anii 1980 BSD a fost adoptată de o serie largă de vendori și distribuită sub forma unor variante proprietare precum DEC ULTRIX și Sun Microsystems SunOS. Deși aceste derivate proprietare au fost înlocuite în anii 1990 de UNIX System V Release 4 și OSF/1 (ambele incluzând cod sursă din BSD), versiunile BSD ulterioare au constituit o bază pentru o serie de derivate UNIX open-source, precum FreeBSD, NetBSD, OpenBSD. Dezvoltarea acestor sisteme continuă și în ziua de astăzi.

Primele distribuții Unix de la Bell Labs în anii 1970 includeau cod sursă pentru sistemul de operare, permițând cercetătorilor din universități să-l modifice și să-l extindă. Primul sistem Unix la Berkeley a fost instalat pe un calculator PDP-11 în anul 1974.

O serie de alte universități au fost interesate de acest sistem, astfel încât în anul 1977 Bill Joy de la Berkeley a asamblat și început să distribuie primele benzi magnetice conținând noul sistem numit Berkeley Software Distribution (1BSD). 1BSD era bazat pe Sixth Edition Unix de la ATT și conținea în plus un compilator Pascal și editorul de text ex.

A doua versiune BSD (2BSD) a apărut în anul 1978, incluzând o versiune îmbunătățită a sistemului, editorul de text vi și C shell.

Versiunea 2.9BSD a apărut în 1983 și a fost bazată pe Version 7 Unix. Cea mai recentă versiune a fost 2.11BSD din 1992. Munca de mentenanță continuă și în ziua de astăzi, ultimul patch a apărut în decembrie 2008.

Versiunea 2BSD a fost portată pe un calculator VAX în anul 1979 și a purtat numele de 3BSD. Succesul acesteia a fost un factor major în decizia Defense Advanced Research Projects Agency's (DARPA) pentru a fonda cercetarea grupului Computer Systems Research Group (CSRG) la Berkeley. Scopul acestei cercetări era dezvoltarea unei platforme UNIX standard. Astfel a apărut versiunea 4BSD în octombrie 1980 care aducea în plus capabilități de control al joburilor (job control), csh, delivermail (mai târziu va fi înlocuit de sendmail), un sistem mult îmbunătăți de semnale și biblioteca courses.

A apărut în iunie 1986 și marchează acceptarea oficială a variantei BSD a stivei TCP/IP de către agenția DARPA. Tot în această perioadă se renunță la calculatoarele VAX, care sunt înlocuite inițial de platforma Power 6/32 a firmei Computer Consoles Inc. (4.3BSD-Tahoe în iunie 1988). Codul dependent de platforma hardware este izolat în module specifice, deschizând astfel larg porțile portării sistemului pe orice tip de platformă hardware.

În iunie 1989 a apărut versiunea Networking Release 1 (Net/1), care a fost prima versiune distribuită gratuit sub Licență BSD și a fost urmată de versiunea 4.3BSD-Reno la începutul anului 1990.

În august 2006, revista Information Week a afirmat că 4.3BSD este cel mai bun software scris vreodată (Greatest Software Ever Written).

Versiunea Net/2 a apărut în iunie 1991 și a cuprins o înlocuire masivă a codului ATT din distribuție. Procesul de rescriere a durat optsprezece luni, și se estimează că numai un număr foarte mic de fișiere în kernel mai păstrează codul original de la ATT.

Net/2 a fost baza a două porturi pe platforma Intel 386: 386BSD autor William Jolitz, și o variantă proprietară BSD/386 (redenumită mai târziu BSD/OS) a firmei Berkeley Software Design (BSDi). Deși a avut o viață sucrtă, 386BSD a constituit baza sistemelor NetBSD și FreeBSD unde a fost continuată munca inițial începută în 386BSD.

Firma BSDi a intrat imediat în conflict legal cu ATT's Unix System Laboratories (USL). Procesul USL vs. BSDi a început în 1992 și a stopat distribuirea sistemului BSDi până când validitatea creanțelor de copyright sunt determinate.

Procesul a stopat sau încetinit dezvoltarea tuturor versiunilor de BSD cu aproximativ doi ani. Ambiguitatea legală creată de proces a fost unul din motivele pentru care Linus Torvalds a început dezvoltarea unui nou sistem UNIX de la zero.

Procesul s-a încheiat în 1994 practic în favoarea celor de la Berkeley. Din peste 18.000 fișiere numai trei au fost scoase din distribuție, iar în șaptezeci au fost adăugate notițe de copyright USL. Un alt rezultat al procesului a fost că USL a fost pusă în imposibilitatea de a deschide în viitor procese similare pentru orice distribuitor BSD.

Versiunea 4.4BSD a apărut în iunie 1994 iar ultima distribuție BSD a apărut în 1995 sub numele de 4.4BSD-Lite Release 2. Niciun fel de cod ATT nu este inclus în aceste versiuni.

Pe lângă sistemele de operare derivate direct din BSD, multe alte sisteme includ cod din aceste ultime două versiuni BSD apărute. De exemplu Microsoft Windows include cod TCP/IP și o serie de unelte de networking și comenzi din BSD. De asemenea, MAC OSX de la Apple este un derivativ direct BSD (via 4.4BSD-Lite2 și FreeBSD).

BSD a fost prima distribuție UNIX care a inclus stiva de protocol TCP/IP. Pentru aplicații, stiva se prezintă sub forma unei biblioteci de sistem care poartă numele de Berkeley socekts. Aceasta integrează punctele de transfer de date (netowrking sockets) cu sistemul de file descriptors folosit în sistemul de fișiere. Devine astfel foarte ușor pentru o aplicație să trimită sau să primească date din rețea prin simple operații de citire sau scriere similar cu citirea sau scrierea unui fișier.

Astăzi, BSD este folosit în cercetarea universitară unde se testează o serie de tehnologii noi de comunicație și își găsește aplicabilitate în domeniul sistemelor embedded comerciale. Calitatea ridicată a codului și sistemul de documentare (pagini man) plasează distribuția ca un sistem favorit de cercetare și dezvoltare.

Natura permisivă a licenței sub care sistemul este distribuit, permite firmelor să distribuie cod proprietar adăugat sistemului, fără să fie nevoie să publice acest cod. Natura permisivă a licenței permite și dezvoltarea de produse open-source, licența este considerată ca fiind compatibilă cu multe alte licențe open-source.

BSD include și un layer de compatibilitate binară cu alte sisteme și arhitecturi de sistem. Astfel, este posibil să rulezi aplicații scrise și compilate pentru Linux direct pe BSD la viteză mare, fără un layer de emulare.

Sistemele BSD curente suportă o serie largă de standarde IEEE, ANSI, ISO și POSIX.

BSD a constituit baza unui număr larg de alte sistem precum FreeBSD și NetBSD. Acestea au fost derivate din 386BSD și 4.4BSD-Lite în anul 1993. OpenBSD a fost derivat în 1995 din NetBSD. Din aceste trei sisteme au fost derivate mai târziu o serie largă de alte sisteme precum DragonFly BSD, FreeSBIE, MirOS BSD, DesktopBSD și PC-BSD. Un număr de sisteme comerciale precum SunOS (Sun Microsystems) și Mac OS X (Apple Inc.) sunt bazate pe BSD sau descendenții săi.

Majoritatea descendenților BSD sunt open-source, o excepție notabilă fiind Mac OS X. Alte sisteme proprietare bazate pe BSD sunt Dynix (Sequent), NeXTSTEP (NeXT), Ultrix (DEC) și OSF/1 AXP (astăzi cunoscut sub numele de Tru64 UNIX).




#Article 88: NetBSD (501 words)


NetBSD este un sistem de operare complet, gratuit, sigur și portabil din familia BSD și UNIX, disponibil pe numeroase platforme, de la Opteron pe 64 de biți la cele desktop sau embedded. Structura sa simplă precum și calitatea codului sursă îl face foarte potrivit pentru mediile de producție, cercetare sau sisteme dedicate. Sursele sistemului sunt disponibile oricărui utilizator.

NetBSD dispune de un sistem de pachete, numit pkgsrc, care conține în clipa de față peste 6000 de pachete. Sistemul pkgsrc nu este limitat însă la NetBSD, el putând rula pe Solaris, Linux, Darwin, FreeBSD, OpenBSD, IRIX, BSD/OS, AIX, Interix, DragonFlyBSD și OSF/1. 

NetBSD este derivat din sistemele de operare 4.3 BSD (Networking/2) și 386BSD. Între timp au fost încorporate și modificările aduse de 4.4 BSD Lite.

Ultima versiune a sistemului este 6.0.1 apărută pe 26 decembrie 2012.

NetBSD este originar din versiunea gratuită Net/2 a 4.3BSD de Computer Systems Research Group de la Universitatea Berkeley din California și din proiectul 386BSD. Proiectul NetBSD a apărut în urma nemulțumirilor comunității 386BSD în privința ritmului și direcției de dezvoltare a sistemului de operare.  Cei 4 fondatori ai proiectului, Chris Demetriou, Theo de Raadt, Adam Glass și Charles Hannum considerau că un model de dezvoltare mai deschis ar aduce beneficii proiectului: unul focusat pe cod portabil, curat și corect. Scopul lor a fost producerea unui sistem de operare unificat, multi-platformă, calitativ, bazat pe BSD. Numele NetBSD a fost sugerat de Theo de Raadt, inspirat din creșterea în importanță a rețelelor la acea vreme, cum ar fi Internetul, și din specificul distribuit și colaborativ al dezvoltării proiectului.

Repozitoriul de cod sursă pentru NetBSD a fost creat pe 21 martie 1993, iar prima versiune oficială, NetBSD 0.8, a fost făcută publică în aprilie 1993.
Prima versiune multi-platformă de NetBSD, 1.0, a ieșit în octombrie 1994. În același an, din motive controversate, unul dintre fondari, Theo de Raadt, a părăsit proiectul. El a fondat mai târziu alt proiect, OpenBSD, bazat pe o versiune derivată din NetBSD 1.0 la sfârșitul anului 1995.

În 1998 NetBSD 1.3 introduce colecția de pachete pkgsrc.

Până în 2004, versiunile NetBSD 1.x erau scoase la intervale aproximativ anuale, cu mici versiuni intermediare de patchuri. De la versiunea 2.0 fiecare versiune majoră de NetBSD primește un număr întreg, de exemplu: 2.0, 3.0, 4.0, 5.0, 6.0 ș.a.m.d. Versiunile minore anterioare au fost împărțite în două categorii: x.y - versiune stabile de maintenance și x.y.z - versiuni care conțin doar îmbunătățiri critice sau de securitate.

Scopul proiectului NetBSD este acela de a oferi un sistem de operare stabil și rapid, să fie portabil, să interacționeze bine cu celelalte sisteme și să fie compliant cu standardele.

NetBSD este cel mai portabil sistem de operare din lume și în clipa de față rulează pe 57 de arhitecturi (cuprinzând 17
tipuri de procesoare ).

La nivel de cod sursă, NetBSD este aproximativ în întregime compliant cu standardul POSIX.1 (IEEE 1003.1-1990) și cu POSIX.2 (IEEE 1003.2-1992).   

Proiectul este găzduit de Internet Systems Consortium Inc, Helsinki University of Technology, și Columbia University.




#Article 89: OpenBSD (101 words)


OpenBSD este un sistem de operare de tip Unix derivat din Berkeley Software Distribution (BSD), un sistem de operare pentru cercetare dezvoltat la Universitarea Berkley din California. A fost separat din NetBSD de , leaderul proiectului, la sfârșitul lui 1995. Pe lângă sistemul de operare, Proiectul OpenBSD a produs versiuni portabile a numeroase subsisteme, printre care PF, OpenSSH și OpenNTPD, care sunt acum disponibile ca pachete în alte sisteme de operare.

Proiectul este bine-cunoscut și pentru insistența dezvoltatorilor pentru cod open-source și documentație de calitate, lipsa de compromisuri referitoare la licențele software și prioritatea acordată corectitudinii codului și securității. Proiectul este coordonat de la domiciliul lui Raadt în Calgary, Alberta, Canada. Logoul și mascota proiectului este un pește balon numit Puffy.




#Article 90: 386BSD (129 words)


După apariția versiunii 0.1, un grup de utilizatori au început să dezvolte și întrețină un așa-numit patchkit. Acesta cuprindea bug-fixes și o serie de îmbunătățiri. Datorită diferențelor de opinie dintre autorii originali și autorii patchkit-ului, aceștia din urmă au fundat în 1993 o nouă distribuție UNIX sub numele de FreeBSD pentru a-și continua munca. Tot în 1993, un grup diferit de utilizatori 386BSD au fundat o altă versiune UNIX sub numele de NetBSD. Printre alte versiuni UNIX derivate din 360BSD se numără OpenBSD și Darwin folosit în mod curent de Apple în Mac OSX. Alt sistem UNIX care împrumută masiv din 386BSD este OpenSolaris.

Dezvoltarea sistemului a încetat în 1997.

Codul 386BSD este gratuit pentru scopuri non-comerciale. Drepturile de autor aparțin în totalitate lui William Jolitz și Lynne Jolitz.




#Article 91: Darwin (sistem de operare) (334 words)


Darwin este un sistem de operare open-source dezvoltat de firma Apple. Sistemul a fost publicat în anul 2000 și este compus din cod dezvoltat de Apple, precum și cod derivat din NeXTSTEP, BSD și alte sisteme UNIX gratuite.

Darwin formează nucleul de componentele de bază pe care Mac OS X, Apple TV și iOS sunt construite.

Sistemul este compatibil cu Single UNIX Specification versiunea 3 (SUSv3) și POSIX.

Apple a cumpărat firma NeXT în 1997, produsul acesteia (sistemul de operare NeXTSTEP) fiind transformat original în sistemul de operare Rhapsody pe care s-a bazat Mac OS X Server 1.0 în anul 1999. În anul 2000 Rhapsody a fost transformat în Darwin și a fost publicat sub o licență liberă (Apple Public Source License - APSL).

Darwin folosește un nucleu hibrid (XUN) bazat pe Mach 3 microkernel, diverse elemente din BSD (administrarea proceselor, stiva de networking, sistemul de fișiere virtual etc.), precum și un API orientat pe obiecte pentru drivere numit I/O Kit. Nucleul folosește formatul binar Mach-O care permite ca un singur executabil (inclusiv nucleul) să funcționeze pe mai multe arhitecturi CPU.

Darwin este suportat pe versiunile de 32 de biți și 64 de biți ale arhitecturii Intel x86 (Mac și Apple TV) precum și pe arhitectura de 32 și 64 biți ARM (iPhone, iPod Touch și iPad). Există și un port open-source al nucleului XUN care include și platformele Intel și AMD care nu sunt suportate de Apple.

Darwin nu include multe din elementele care definesc Mac OS X, cum ar fi Carbon și Cocoa API sau Quartz Compositor și  interfața Aqua, deci nu poate rula aplicații Mac. Totuși, Darwin suportă un număr de facilități Mac OS X mai puțin cunoscute, cum ar fi mDNSResponder, care este un DNS responder multicast și este una din componentele de bază ale tehnologiei de networking Bonjour, launchd și un framework de service management foarte avansat.

Sistemul este publicat sub licența Apple Public Source License (APSL) care este considerată o licență liberă de către Free Software Foundation (FSF).




#Article 92: Computer personal (385 words)


Termenul computer personal numit și calculator personal (în engleză: personal computer sau PC, pronunțat , v. AFI) desemnează un anumit gen de computer, relativ mic ca dimensiuni și performanță, pentru uz personal. Se face deosebirea între următoarele semnificații posibile:

Acești 4 termeni de mai sus nu trebuie confundați între ei.

Restul articolului se ocupă numai de calculatoarele actuale de tip „PC” propriu-zis, compatibile cu vechile specificații IBM PC.

Încă din anii 1980 majoritatea calculatoarelor mici sunt PC-uri, deci compatibile din punct de vedere hardware cu PC-urile inițiale ale firmei IBM care se numeau IBM PC. Ele folosesc procesoare fabricate de firmele AMD sau Intel, desigur însă mult mai rapide decât cele folosite inițial de IBM.

O caracteristică distinctivă este modularitatea PC-urilor: chiar fără a fi specialiști, utilizatorii pot modifica, extinde sau schimba cipurile de memorie, placa de bază, plăcile de extensie, discurile dure și chiar și sistemul de operare.

Din punctul de vedere al hardwareului există multe modele și tipuri constructive de PC-uri. Printre modelele constructive actuale de succes (în 2011) se numără de exemplu cele de tip „PC tabletă” (din engleză de la Tablet PC) - v. și articolul Calculator tabletă.

Numărul de PC-uri aflate în uz în lume a depășit pragul de 1 miliard în iunie 2008 .

Prin contrast, există și computere personale mici, portabile, care nu sunt PC-uri (au o altă arhitectură decât calculatoarele personale de tip PC). În ziua de azi ele sunt fabricate de ex. de către companiile Apple (familia de calculatoare Macintosh), Hewlett-Packard, RIM, SGI, divizia Sun Microsystems a companiei Oracle și altele. De asemenea, strict vorbind, nici aparatele „inteligente” de tip smartphone și nici unele computere tabletă ca de ex. iPad, nu sunt PC-uri, deși aparțin marelui domeniu de calculatoare personale.

În anul 2008 piața mondială de calculatoare personale de tip PC a crescut cu 11,6 % până la 299,4 milioane unități.
În 2005 s-au vândut 218,5 milioane de unități PC, față de 189,5 milioane de unități vândute în 2004.

În perioada ianuarie-septembrie 2008 asamblatorii locali de PC-uri din România au vândut aproximativ 325.000 de unități.

La sfârșitul anului 2008 vânzările de laptop-uri le-au depasit pe cele de PC-uri de tip desktop. Până la începutul anului 2011 laptop-urile au ajuns să reprezinte un sfert din vânzările totale de IT, PC-urile de tip desktop rămânând mult in urmă.




#Article 93: Bill Gates (1408 words)


William Henry Gates al III-lea (), cunoscut mai ales ca Bill Gates, este co-fondator (împreună cu Paul Allen) al Microsoft Corporation. Este pe locul 2 în topul celor mai bogați oameni din lume. În timpul carierei sale la Microsoft, a fost cel mai important deținător de acțiuni al companiei până în 2014.

William Henry Gates III se naște la Seattle, Washington, SUA la 28 octombrie 1955 ca fiu al avocatului William Henry Gates Sr. și al profesoarei universitare și om de afaceri, Mary Maxwell Gates.

Începe studiile la Lakeside School, una dintre cele mai cunoscute școli din Seattle în anul 1967. Din anul 1973 urmează cursurile universitare la Harvard, dar în anul III renunță la cursuri și împreună cu Paul Allen, prietenul său din copilărie, înființează compania Microsoft în anul 1975. În anul 1980, Bill Gates realizează prima afacere importantă cu IBM pentru 56.000 dolari. Sistemul de operare MS-DOS este disponibil pe PC-urile produse de IBM.

În anul 1985 lansează prima versiune a sistemului de operare Windows. În 1989, lansează Microsoft Office, cea mai populară suită de aplicații de birou.

Din 1986,  Microsoft devine companie publică, fiind cotată la bursă. În anul 2000, împreună cu soția sa, înființează fundația de caritate Bill and Melinda Gates.

S-a căsătorit cu Melinda French din Dallas, Texas, la 1 ianuarie 1994. Ei au trei copii: Jennifer Katharine (1996), Rory John (1999) și Phoebe Adele (2002).

În anul 2005, regina Marii Britanii îi acordă titlul de Cavaler al Imperiului Britanic.

La 15 iunie 2006, Bill Gates își anunță retragerea din Microsoft, începând cu iulie 2008.

Gates s-a născut în Seattle, Washington, părinții săi sunt William H. Gates și Mary Maxwell Gates. Părinții lui sunt de origine engleză, germană și scoțieni-irlandezi. Tatăl său a fost un avocat proeminent, iar mama sa a servit consiliului de administrație pentru Interstate BankSystem și United Way. Bunicul mamei lui Gates a fost J. W. Maxwell, președintele băncii naționale a Americii. Gates are o soră mai mare, Kristi (Kristianne, și o soră mai mică, Libby. El era al patrulea cu acest nume în familia sa, dar este cunoscut sub numele de William Gates III sau Trey, pentru că tatăl său primise sufixul „II”. Când Gates era mic, părinții lui se gândeau la o carieră juridică pentru el. Familia sa mergea regulat la o  biserică a Congregational Christian Churches (Bisericile creștine Parohiale), o confesiune protestantă reformată.

La 13 ani s-a înscris la Școala Lakeside, o școală exclusivă de pregătire. Când era clasa a opta, a utilizat veniturile Școlii Lakeside să cumpere un Teletype model 33 ASR și un calculator pentru elevii școlii. Gates a avut ca interes programarea sistemului GE în Basic, și a fost scutit de la clasa de matematică ca să-și urmărească interesul său. El a scris primul program pe această mașină:o punere în aplicare a jocului Tic-Tac-Toe, care a permis utilizatorilor să joace împotriva computerului. Gates a fost fascinat de mașină și cum s-ar executa întotdeauna un cod software perfect. Când a reflectat acel moment, el a spus: „Nu a fost doar ceva despre mașină”. După ce donațiile s-au terminat, el împreună cu alți colegi au căutat să își petreacă timpul lucrând la sisteme ca DEC PDP minicomputers. Unul dintre aceste sisteme a fost un PDP-10 ce aparținea celor de la Computer Center Corporation (CCC), ce a interzis patru studenți - Gates, Paul Allen, Ric Weiland și Kent Evans - în vara în care au fost surprinși căutând slăbiciuni în sistemul de operare pentru a primi ore gratuite la computer.

La sfârșitul interzicerii, cei patru studenți s-au oferit să caute slăbiciuni în soft-ul celor de la CCC în schimbul primirii de ore gratuite la computer. În loc să studieze sistemul prin Teletype, Gates s-a dus la birourile celor de la CCC și a studiat codul sursă a unor programe care rulau sistemul, incusiv programe în FORTRAN, LISP și limbaj de mașină. Înțelegerea cu CCC a continuat până în 1970, când compania a dat faliment. Următorul an, Information Sciences, Inc. a angajat cei patru studenți din Lakeside să scrie un program în COBOL, oferindu-le computere și bani. După ce administratorii au devenit convinși de capabilitățile de programare ale lui Gates, acesta a scris programul școlii pe calculator care stabilea ordinea intrării elevilor în sălile de curs. El a modificat codul în așa fel încât să nimerească în săli cu mai multe fete. A declarat mai târziu că ”a fost greu să mă îndepărtez de o mașinărie la care îmi demonstram abilitățile cu succes.” La 17 ani, Gates a format o alianță cu Allen, numită Traf-O-Data, pentru a face sisteme pentru semafoare bazate pe procesorul Intel 8008. La începutul anului 1973, Bill Gates a servit ca ucenic în Casa Reprezentativilor din Statele Unite ale Americii.

Gates a absolvit Liceul Lakeside în 1973. A obținut un punctaj de 1590 din 1600 posibile la examenul SAT și s-a înscris la Universitatea Harvard în toamna anului 1973. În timp ce era la Harvard, l-a întâlnit pe Steve Ballmer, care mai târziu l-a înlocuit la șefia Microsoft.

În anul al doilea la Harvard, Gates a creat un algoritm pentru sortarea clătitelor, ca o soluție pentru o serie de probleme nerezolvate prezentate la un curs de combinare de Harry Lewis, unul dintre profesorii săi. Soluția lui Gates a deținut recordul ca fiind cea mai rapidă pentru peste treizeci de ani. Ideea ce a urmat este mai rapidă numai cu un procent. Soluția lui a fost recunoscută mai târziu într-o lucrare scrisă în colaborare cu specialistul IT de la Harvard Christos Papadimitriou.

Gates nu a avut un plan definitoriu de studiu cât timp a studiat la Harvard și a petrecut mult timp folosind computerele universității. Gates a păstrat legătura cu Paul Allen și ii s-a alăturat acestuia la Honeywell în vara anului 1974. Următorul an, cei doi au lansat MITS Altair 8800 bazat pe Intel 8080 CPU. Cei doi au văzut această oportunitate ca să își pornească propria companie software. Gates a renunțat la Harvard în acel moment. A discutat această decizie cu părinții săi, care l-au susținut când au văzut cât de mult își dorea Gates să pornească compania.

După ce a citit în numărul din ianuarie 1975 a revistei Popular Electronics care demonstra capabilitățile lui Altair 8800, Gates i-a contactat pe cei de la Micro Instrumentation and Telemetry Systems (MITS), creatorii noului microcomputer, pentru a îi informa că el împreună cu alte persoane lucrau la un interpretator BASIC pentru platformă. În realitate, Gates și Allen nu aveau un Altair și nici nu scriseseră un program pentru acesta. Ei doar vruseseră să stârnească interesul celor de la MITS. Președintele MITS Ed Roberts a acceptat ca să îi întâlnească la o demonstrație și pe durata următoarelor câteva săptămâni aceștia au creat un emulator pentru Altair care rula pe BASIC. Paul Allen a fost angajat la MITS și Gates a lipsit o perioadă de la Harvard pentru a lucra împreună cu Allen la MITS în Albuquerque în noiembrie 1975. Cei doi și-au numit parteneriatul ”Micro-Soft” și au avut primul sediu în Albuquerque. Într-un an, cratima a fost scoasă și pe data de 26 noiembrie 1976, numele de ”Microsoft” a fost înregistrat la Oficiul Secretariatului din Statul New Mexico. Gates nu s-a întors niciodată la Harvard să își termine studiile.

BASIC-ul celor de la Microsoft a fost foarte popular printre iubitorii de calculatoare dar Gates a descoperit că o copie a fost scăpată pe piața neagră înainte de lansarea oficială și era piratată pe scară largă. În februarie 1976, Gates a redactat o scrisoare deschisă iubitorilor de calculatoare în newsletter celor de la MITS spunând că MITS nu poate continua să producă, să distribuie și să mențină un soft de calitate fără plată. Această scrisoare nu a avut succes printre amatorii de calculatoare dar Gates a insistat că dezvoltatorii de software trebuie să își ceară banii pe programele dezvoltate. Microsoft a devenit independentă față de MITS la sfârșitul anului 1976 și a continuat să dezvolte limbaje de programare pentru diferite sisteme. Compania s-a mutat de la Albuquerque în noua sa casă din Bellevue, Washington pe 1 ianuarie 1979, după ce în trecut îi fusese refuzată aplicația de împrumut.

În primii ani ai Microsoft, toți angajații companiei aveau responsabilitate față de afacerile acesteia. Gates avea grijă de toate detaliile afacerilor, dar a continuat de asemenea să dezvolte programe. În primii cinci ani, Gates a citit fiecare linie de cod pe care compania sa o publica și de multe ori rescria unele părți dacă acesta considera că este necesar.




#Article 94: Mihail Sebastian (1457 words)


Mihail Sebastian (nume real: Iosif Hechter, alt pseudonim: Victor Mincu, ) a fost un om de litere român, de origine evreu, care a scris romane, dramaturgie și critică literară. A fost de asemenea activ ca publicist, ținând printre altele și cronică muzicală. 

Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Nae Ionescu. Un scandal fulminant în epoca interbelică l-a cauzat prefața antisemită a lui Ionescu la romanul De două mii de ani, prefață pe care Sebastian a publicat-o intactă. Deriva înspre extremismul de dreapta a generației sale și circumstanțele politice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au îndepărtat de maestrul său și de foștii săi prieteni. În această perioadă a ținut jurnal.

După moartea lui subită, posteritatea i-a fost asigurată în principal de piesele de teatru, până în 1996, când jurnalul, care rămăsese peste 60 de ani inedit, a fost tipărit pentru prima dată. Cartea a suscitat controverse aprinse în societatea românească, fiind contrară imaginii idealizante a elitei intelectuale interbelice.

Născut cu numele de Iosif Hechter într-o familie evreiască din Brăila, Mihail Sebastian face studii universitare de drept și filozofie la București. Are o tentativă de a-și da doctoratul în drept la Paris, soldată cu un eșec. Lucrează apoi ca secretar la o importantă casă de avocatură din epocă, fiind și avocat pledant. Descoperit de Nae Ionescu, președintele comisiei sale de bacalaureat, a fost invitat de acesta să colaboreze la revista Cuvântul, unde îl cunoaște pe Mircea Eliade, unul din viitorii săi prieteni. Prin legislația antisemită de la începutul anilor '40, i s-a interzis să mai funcționeze ca jurnalist și i se retrage și licența de avocat pledant. Reprezentarea pieselor sale a fost interzisă din cauza faptului că era evreu. Jocul de-a vacanța este interzisă, iar pentru a putea reprezenta piesa Steaua fără nume a folosit un al doilea pseudonim, Victor Mincu. Piesa Ultima oră s-a jucat după moartea lui Sebastian, la Teatrul Național București, sub direcția lui Zaharia Stancu.

Moare în plină tinerețe creatoare, lovit de un camion în 1945, la numai câteva luni după lovitura de stat de la 23 august 1944.

A debutat în literatură în 1932 cu un volum foarte scurt, Fragmente dintr-un carnet găsit, apoi în același an a publicat un volum de nuvele, Femei. A publicat mai multe romane, Orașul cu salcâmi (1935) (roman al adolescenței), Accidentul (1940) (roman de dragoste), influențate de Marcel Proust, Gustave Flaubert și de alți romancieri francezi. În anul 1934 publică un alt roman, De două mii de ani, de această dată despre ce înseamnă să fii evreu în România. Cartea a căpătat o celebritate nedorită, mai ales în urma prefeței semnată de magistrul lui Sebastian și al generației Criterioniste, profesorul Nae Ionescu. Textul lui Nae Ionescu încerca să fundamenteze antisemitismul din perspectivă teologală, conchizând că evreii nu au nici o putință de salvare întrucât sunt evrei. La scurt timp va publica și Cum am devenit huligan, în care adună articolele apărute în presă, care reprezintă un dosar al receptării operei sale. Procedeul foarte modern îl reia pe cel folosit de romancierul André Gide în romanul Falsificatorii de bani (Les Faux Monnayeurs).

Sebastian se impune în literatura română ca dramaturg cu piesele de teatru Steaua fără nume, Jocul de-a vacanța, Ultima oră. Piesa Insula a rămas neîncheiată. 

Manuscrisul inițial al romanului Accidentul, cuprinzând cinci capitole, i-a fost furat lui Mihail Sebastian în Franța, iar autorul nu l-a mai găsit. A fost nevoit să-l rescrie de la zero. 

Fenomenul receptării lui Sebastian a fost unul dintre cele mai spectaculoase, atât în timpul vieții scriitorului, cât și în posteritate. Scandalul generat de prefața lui Nae Ionescu la volumul „De două mii de ani” (1934) a făcut ca autorul, discret plasat până atunci pe scena literară, unde se impusese mai ales prin foiletoane critice, să ajungă brusc în centrul atenției. Capriciile istoriei nu l-au putut împiedica pe Sebastian să aibă succes și ca dramaturg, încă din timpul vieții. După moartea sa prematură în 1945, la nici 38 de ani, el rămâne în atenția publicului mai ales ca autor de teatru. Piesele i se joacă din când în când, dar tinerii îl ignoră. Atât criticul cât și romancierul din el intră în umbră pentru o jumătate de secol, până când, în 1996 (anul publicării Jurnalului său din perioada 1935-1944), se redeșteaptă interesul cititorilor pentru tot ce a scris Mihail Sebastian. Piesele sale Steaua fără nume, Ultima oră și Jocul de-a vacanța au fost chiar ecranizate, prima dintre ele transformându-se într-o coproducție româno-franceză (Mona, l'étoile sans nom  [Mona, steaua fără nume]- 1967), în care rolul principal feminin a fost interpretat de Marina Vlady.

Jurnalul său intim, ținut în anii unei sălbatice resurecții a antisemitismului, adică în perioada 1935-1944, a fost publicat postum, abia în 1996. Originalul a fost scos din țară prin curier diplomatic de fratele său mai mic, Andrei Benu Sebastian, și a ajuns la Ierusalim. În prezent originalul se găsește la Universitatea din Ierusalim, frații săi aflându-se în posesia unor copii fotografice. Harry From, regizor evreu din Romania care a trăit în SUA, a creat Fundația „Mihail Sebastian”. După mulți ani de insistență, a obținut cele 9 caiete de la familia lui Sebastian ( respectiv dna Beatrice Sebastian, văduva fratelui scriitorului, Beno) și a încheiat un contract între familie și Editura Humanitas. Leon Volovici, istoric și critic literar israelian originar din România, a prefațat ediția publicată la Editura Humanitas, cartea fiind un document de mare valoare istorică care documentează între altele, antisemitismul societății românești în anii războiului (care a dus la masacrarea a între 280.000 și 380.000 evrei cetățeni ai României și ai Ucrainei). Între timp, Jurnalul a fost publicat și în Franța, SUA, Olanda, Cehia și de curând și în Germania și Suedia. Opera sa este pe cale de a fi (re)descoperită atât în țară cât și în străinătate. 2007 fiind anul centenarului nașterii lui Mihail Sebastian, în țara sa și în străinătate au fost publicate noi studii despre scriitor și creația sa.

În Germania Jurnalul a fost publicat sub numele Voller Entsetzen, aber nicht verzweifelt / Tagebücher 1935-1944 (Îngrozit, dar nu disperat/ Jurnal) și a apărut în editura Claassen Verlag, Berlin 2005. Pentru acest Jurnal, foarte recent, la 20 noiembrie 2006, lui Mihail Sebastian i s-a conferit postum la München importantul premiu de carte „Geschwister Scholl” pe anul 2006, premiu ce este conferit în fiecare an începând din 1985 de către Börsenverein des Deutschen Buchhandels (Asociația germană a librarilor). Premiul de 10.000 de euro a intrat în posesia celor două nepoate de frate ale scriitorului, Michelle și Dominique Hechter, care locuiesc în Franța și în Israel.

Un recent studiu al Martei Petreu, intitulat Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian, e susceptibil să modifice percepția asupra figurii morale a lui Sebastian în epocă.

Sumarizat, cartea afirmă existența unui Sebastian până astăzi necunoscut, care, în prima sa tinerețe, mai exact în vremea colaborării la Cuvântul lui Nae Ionescu, ar fi avut clare simpatii de extremă dreapta și o orientare radical contrară celei cunoscute până acum de public din Jurnalul său.

Alături de mentorul său Nae Ionescu, afirmă autoarea, Sebastian a început prin a fi, în anii 1927-33, antidemocrat, antieuropean, împotriva parlamentarismului, adept al dictaturii, susținător al Anschluss-ului, profascist și admirator declarat al lui Mussolini. Citatele - masive - din numeroase articole semnate de Sebastian în presa vremii par să confirme afirmațiile. Dacă nu e foarte explicit că atitudinea „antiliberală” a lui Sebastian privea sistemul democrației liberale ca atare sau doar partidele omonime ale vremii, ori că admirația pentru „primul” Mussolini, pe atunci personaj mai degrabă de stânga, ar putea fi considerată „fascistă” în sensul pe care-l cuprinde astăzi cuvântul, cartea Martei Petreu repune totuși în discuție, cu sobrietate, argumente și documentație densă, rolul și raportarea lui Mihail Sebastian la epocă, într-o perioadă din trecutul acestuia care rămăsese în general necunoscută.

Studiul a provocat o surpriză redutabilă, reacțiile de uimire și dezamăgire în legătură cu Sebastian alternând cu protestele împotriva autoarei. Până acum, articolele polemice care au urmat în presa culturală (Dilema, Observator cultural, România literară, Cultura etc.) nu par a viza foarte limpede fondul sau teza centrală a cărții, ele reproșând totuși concluziile prea aspre, unele erori de apreciere și tonul general părtinitor.

Astfel, comparând unele pasaje citate de Marta Petreu și textul publicistic semnat de Mihail Sebastian, criticul literar Daniel Cristea-Enache observă că autoarea „a sărit peste pasajele, numeroase, care îi infirmă net teza «extremismului»; le-a rezumat pe altele într-un mod convenabil; și-a reluat cu insistență aceleași câteva fraze bine decupate de restul, pentru a obține un efect reprobator extins asupra întregii gazetării politice a lui Sebastian„, trăgând concluzia: „Cartea ei, cu premise false, analize improprii, rezumate tendențioase și răstălmăciri în toată regula, intră în speța malpraxisului critic” (vezi Idei în dialog, nr. 9/septembrie 2009, nr. 10/octombrie 2009

Articole biografice




#Article 95: Prefixe binare (188 words)


Prefixele binare sunt prefixele anexate termenilor bit, octet sau biți pe secundă (bps) pentru a măsura capacități mari de stocare sau și viteze de transfer ale datelor.

Așa cum este de așteptat, aceste prefixe se aseamănă cu cele comune din SI, cu diferența că, deși aproximează valorile din SI în privința cantității, prefixele binare denotă ca valori exacte numai puteri ale lui 2:

Prescurtările sunt similare cu cele din SI, cu unica deosebire a lui K, scris cu minusculă în SI.

Motivul introducerii acestor prefixe provine de la faptul că până nu de mult, un kilobit de date conținea 1.024 de biți, ceea ce reprezenta de obicei o sursă de confuzie datorită convenției generale propagată de SI conform căreia ar trebui să aibă doar 1.000 de biți. Producătorii de discuri dure folosesc terminologia SI; astfel, pe un disc cu capacitate afișată de 30 GB vor încăpea doar aproximativ 28 x 230 (respectiv 30 x 109) octeți. Unitățile SI se mai folosesc și în telecomunicații, unde o conexiune despre care se spune că suportă transfer de 1 Mbit/s va avea de obicei limita maximă la 106 biți pe secundă.




#Article 96: Octet (594 words)


Un octet, cu simbolul „o” (literă mică, pentru a nu fi confundat cu cifra zero), este o unitate de măsură a informației echivalentă cu 8 biți de date, putând stoca, la orice moment, una dintr-un total de 256 de valori. În prezent termenul este de cele mai multe ori folosit ca sinonim pentru bait, în , termen ce desemnează cea mai mică unitate de informație adresabilă de către un calculator, fiindcă imensa majoritate a arhitecturilor de calculatoare aflate în prezent în producție prevede adresarea baitului (octetului).

Un bait nu a fost însă întotdeauna egal cu un octet, el fiind definit la început ca numărul de biți necesar reprezentării unui caracter. Au existat arhitecturi de calcul în care un bait avea 4 (nibble), 5, 6, 7 sau chiar 9 biți, de aceea termenul octet este preferat atunci când este posibilă apariția unei confuzii cu privire la numărul de biți.

Dacă reprezentăm cei opt biți ca un șir orizontal de opt căsuțe, cel mai din stânga bit se numește cel mai semnificativ, iar cel mai din dreapta, cel mai puțin semnificativ. Dacă numerotăm biții cu cifre n între 0 și 7 începând de la cel mai puțin semnificativ (de la dreapta la stânga) și notăm valorile biților respectivi (0 sau 1) cu bn, atunci valoarea octetului este 

Doi octeți puși unul lângă altul ca un tot comun (16 biți) pot reține valori între 0 și 65535, și se numesc în mod uzual în limbajul informatic un cuvânt. Patru octeți (32 de biți) se numesc cuvânt dublu.

Cum un număr arbitrar de n biți poate stoca valori între 0 și 2n-1, o jumătate de octet (4 biți) poate stoca valori între 0 și 24-1=15. Numerele de la 0 la 15 reprezintă o cifră unică în sistem hexazecimal (numere în baza 16). Astfel, un octet poate fi reprezentat în mod unic, complet și biunivoc de un număr format din două cifre hexazecimale - prima cifră reprezentând jumătatea mai reprezentativă a octetului. Acest sistem de numerotație este atât de comod în acest context încât sistemul de numerotație hexazecimal a luat amploare și este folosit în mod curent în medii informatice.

O convenție alternativă de interpretare a informației dintr-un octet este ca cel mai semnificativ bit să se considere ca fiind bit de semn. În acest fel se pot reprezenta numerele întregi dintre -128 și 127, luându-se în considerare numai biții 0...6 pentru valoare și bitul 7 pentru semn. În acest caz, dacă cel mai semnificativ bit este nul, se ia valoarea ca atare (0..127), iar dacă este nenul, se ia valoarea negativă a complementului binar: toți biții octetului sunt negați, se adaugă 1 la rezultat și valoarea pozitivă rezultată se înmulțește cu -1 (dacă nu s-ar adăuga 1 la valoarea negată binar a octetului, octetul 11111111 negat ar fi 00000000, care chiar înmulțit cu -1 ar dubla inutil valoarea octetului nul). Complementarea unui octet (negarea binară și adăugarea unității) poate fi calculată și ca scăderea valorii octetului din 256. În exemplul din imagine, dacă octetul respectiv este interpretat în acest fel, valoarea lui ar fi -1*((~101101102)+1) = -1*(010010012+1) = -1*(10016-B616) = -1*(256-182)=-74.

La propunerea IEC, IEEE a adoptat standardul IEEE 1541, prin care recomandă folosirea prefixelor din Sistemul internațional de unități (SI) pentru multiplii și submultiplii octetului.:

Standardul recomandă folosirea altor prefixe pentru multiplii construiți pe baza puterilor lui 2, după cum se arată în tabelul de mai jos. Adopția standardului IEEE 1541 este însă extrem de restrânsă, foarte mulți specialiști continuând să folosească doar prefixele din SI pentru multiplii construiți cu puterile lui 2, ignorând complet multiplii zecimali.




#Article 97: Sistem binar (2175 words)


Un sistem binar este, în general vorbind, un sistem bazat pe 2 elemente, posibilități, aspecte, părți, etape ș.a. Acest articol descrie  numai sistemul de numerație binar, care folosește drept bază numărul 2. Pentru alte sisteme de numerație vezi și articolele Sistem de numerație și Sistem de numerație pozițional.

Pentru toate genurile de sisteme (care pot fi de numerație sau nu, binare sau nu) vezi Sistem (dezambiguizare).

În sistemul (de numerație) binar există doar două cifre posibile, 0 și 1. Conform definiției lui Claude Shannon, o cifră binară conține cantitatea de informație de 1 bit. Sistemul binar este în același timp și cel mai natural mod de stocare a informației în domeniul calculatoarelor, deoarece acolo 1 bit (celula de memorie cu capacitate minimă) găzduiește unitatea elementară de informație: valoarea bitului poate fi ori un 0, ori un 1.

În orice sistem informatic, conform definiției lui Turing, este nevoie de o memorie fiabilă (sigură în funcționare). Cea mai fiabilă  metodă de prelucrare și respectiv de stocare a datelor de calculator se bazează pe sistemul binar: celula este magnetizată sau nu este magnetizată, trece curent sau nu trece curent, cartela este perforată sau nu este perforată etc. Cea mai apropiată alternativă ar fi fost utilizarea numerației în baza 3 (sistemul ternar), ceea ce ar fi necesitat componente electronice cu trei stări stabile, ducând la o logică trivalentă de genul senzorul nu este excitat, senzorul este puțin excitat, senzorul este excitat, ceea ce, deși induce un nivel mai bun de discernere a informației, reduce, cel puțin în principiu, fiabilitatea potențială a sistemului.

Datorită ușurinței implementării sistemului binar în circuitele electronice, el se folosește practic la toate calculatoarele moderne.

Sistemul de numerație binar a început să fie folosit în mod implicit încă din cele mai vechi timpuri, odată cu apariția logicii bivalente: odată definite noțiunile de propoziție adevărată și propoziție falsă, operațiile care lucreează cu aceste noțiuni sunt operații de tip binar. Folosirea sistemului binar s-a răspândit însă cel mai mult abia recent, odată cu apariția sistemelor informatice, începând de la cele mai rudimentare și până la cele curente.

Prima descriere cunoscută a unui sistem de numerație binar a fost scrisă cândva între sec. VIII și IV Î.Hr. de către matematicianul indian Pingala. Vezi .

În China antică s-au folosit seturi complete de 8 trigrame și 64 hexagrame, corespunzând cu numere cu câte 3 respectiv 6 cifre binare. Și în Africa se cunosc diverse combinații binare antice.

În anul 1605 Francis Bacon și-a imaginat un sistem de codificare a literelor alfabetului prin câte o secvență de cifre binare. El și-a dat seama că, pentru codificare, se pot folosi nu numai cifrele binare, dar și orice alte obiecte cu 2 stări, ca de exemplu clopote (bat sau nu bat), lumini, torțe ș.a.

Tot în sec. XVII matematicianul german Gottfried Leibniz a descris în articolul său Explication de l'Arithmétique Binaire sistemul binar în întregime, folosindu-se chiar de simbolurile moderne 0 și 1.

În anul 1854 matematicianul și filozoful englez George Boole a publicat o lucrare fundamentală care prezintă un sistem logic denumit mai târziu algebra Booleană. Acest sistem s-a dovedit esențial pentru dezvoltarea sistemului binar și implementarea sa în circuitele electronice de mai târziu.

În 1937, Claude Shannon, un inginer și matematician american, a pus bazele teoriei informației precum și cele ale proiectării circuitelor electronice digitale.

În texte care conțin numere în mai multe sisteme de numerație, pentru a evita ambiguitățile, după numărul în cauză se adaugă ca subindice și baza sistemului de numerație în paranteze. De exemplu numărul zecimal (obișnuit) 100 se notează 100(10) (în baza zece), spre a-l deosebi de 100(2) (în baza doi), care are valoarea unui 4 obișnuit (în baza zece).

Numerele binare sunt alcătuite din secvențe de cifre binare (biți), care la rândul lor reprezintă orice entități care au numai 2 stări stabile diferite. De exemplu, numărul zecimal 667(10) poate fi reprezentat în binar prin următoarele șiruri binare:

 - cifre binare:                                         1 0 1 0 0 1 1 0 1 1
 - polarizarea unor magneti, verticala sau orizontala:   | - | - - | | - | |
 - tensiune electrica prezenta sau absenta:              p a p a a p p a p p
 - da sau nu, afirmatie adevarata (0) sau falsa (1):     N D N D D N N D N N

Nu este însă necesar ca cifra binară 1 să fie interpretată întotdeauna drept tensiune prezentă iar 0 drept tensiune absentă; la fel de bine poate funcționa și convenția contrară, sau cu două tensiuni diferite H (high) și L (low). De asemenea valorile logice sunt convenționale, ultimul rând din tabela de mai sus este un exemplu în acest sens, unde D-urile echivalează cu 0, iar N-urile cu 1.

Cea mai obișnuită reprezentare numerică a cifrelor binare este cea care corespunde cu sistemul cifrelor zecimale, în așa fel încât: 0(2) corespunde lui 0(10),  și 1(2) corespunde lui 1(10).

Când se citesc numerele binare, cifrele lor se rostesc una câte una. Ca exemplu, numărul 100(2), care are valoarea zecimală 4, nu se citește o sută, ci unu-zero-zero sau unu-zero-zero în baza 2.

Valoarea numărului binar 1010011011(2) de mai sus se calculează în zecimal în felul următor (de la dreapta spre stânga):

Pe lângă numerele pozitive și numerele negative pot fi reprezentate în binar. Aceasta se face prin adăugarea unei poziții suplimentare la extrema stângă (cea mai semnificativă) a numărului binar. De asemenea și numerele reale fracționare (cu zecimale) pot fi reprezentate în sistemul binar, și anume folosind o virgulă între partea întreagă și cea fracționară.

Numărarea în sistemul binar este în bună măsură asemănătoare cu cea din sistemul zecimal obișnuit. Diferența constă în faptul că în binar stau la dispoziție doar două cifre anume 0 și 1, în timp ce în sistemul zecimal există zece cifre, cele de la 0 la 9. Regulile pentru toate sistemele, deci și pentru cel binar, sunt următoarele două:

Pentru numărarea în binar aceasta înseamnă că, după ce o poziție a devenit 1, ea se repune la 0, iar la poziția din stânga ei trebuie adăugat un 1. Rezultatul arată astfel:

Cu numerele binare se pot efectua în principiu toate operațiunile aritmetice și algebrice, de exemplu comparația (punerea în relație de ordine prin ), ridicarea la putere, extragerea de radicali, funcții trigonometrice, logaritmice ș.a.m.d. Mai uzuale sunt însă operațiile aritmetice binare elementare (adunarea, scăderea, înmulțirea și împărțirea), care se aseamănă în bună măsură cu cele obișnuite, zecimale:

Tabla adunării a două cifre binare este următoarea:
 0 + 0 = 0
 0 + 1 = 1
 1 + 0 = 1
 1 + 1 = 10 (cu depășire)

Ultimul rând de mai sus se citește: Unu plus unu este egal cu unu-zero (în baza 2), valoarea lui 10(2) fiind desigur 2(10).

Pe baza tablei de mai sus se pot aduna oricare 2 numere binare A și B. Exemplu (se începe de la dreapta):
      1 1 1 - 1    (10) (1 + 4 + 8)
 +B     1 0 1 0 1  (10) (1 + 4 + 16)
 ----------------
 =S   1 0 0 0 1 0  (10) (2 + 32).

Scăderea în sistemul binar funcționează foarte asemănător cu adunarea binară. Tabla scăderii este:
 0 - 0 = 0
 0 - 1 = 1 (cu împrumut)
 1 - 0 = 1
 1 - 1 = 0

Pe această bază se pot scădea numere binare formate din mai multe 0-uri și 1-uri. Operația se execută poziție cu poziție, de la dreapta la stânga. La nevoie se folosește împrumutul de la poziția de mai la stânga. De exemplu:
        * *   *      (10)
 −B       1 1 0 1 1  (10)
 ------------------
 =D   1 0 0 1 0 1 0  (10)

Scăderea unui număr binar produce același rezultat cu adăugarea aceluiaș număr dar cu semn schimbat. 
La calculatoare, pentru a schimba semnul unui număr, se folosește complementul față de 2, o operație binară logică elementară. Aceasta elimină necesitatea de a mai realiza, pe lângă circuitele de adunare, și pe cele de scădere. Altfel spus, scăderea se realizează prin următoarele două adunări:
 A - B = A + not B + 1

Înmulțirea (multiplicarea) în binar se bazează, la fel ca și în sistemul zecimal, pe adunare. Tabla înmulțirii binare este simplă:
 0 x 0 = 0
 0 x 1 = 0
 1 x 0 = 0
 1 x 1 = 1
Pentru a multiplica numerele binare A și B se fac întâi produsele parțiale ale lui A cu fiecare cifră binară a lui B, luate de la dreapta la stânga, și apoi se adună rezultatele parțiale între ele.
Produsele parțiale ale fiecărei cifre din B cu A sunt și ele simple:

Exemplu 1010(2) x 11011(2):
          1 1 0 1 1  (10) 
        ×   1 0 1 0  (10)    
          ---------
          0 0 0 0 0
      + 1 1 0 1 1
    + 0 0 0 0 0     
  + 1 1 0 1 1  
  -----------------
  1 0 0 0 0 1 1 1 0  (10)
  * * * *            (2) / 101(2)  (sau în zecimal, 103 / 5 = 20 rest 3). Se procedează de la stânga la dreapta:
   1 1 0 0 1 1 1  / 1 0 1 = 1 0 1 0 0 (= 20(10)). Restul se află pe penultima linie, și anume 0 1 1 (= 3(10)).
 - 1 0 1          (16) la 9(16) au valorile zecimale echivalente, de la 0(10) la 9(10),

Pentru reprezentarea valorilor zecimale de la 0 la 15 sunt necesari exact 4 biți, începînd cu 0000 și sfârșind cu 1111. Transformarea unui număr binar într-unul hexazecimal se face pur și simplu prin gruparea biților în grupe de câte 4 biți, de la dreapta la stînga. Exemplu:
 110110110111001(2) = (0)110 1101 1011 1001 = 6DB9(16).
Transformarea inversă, din hex în bin, se face prin înlocuirea fiecărei cifre hex prin combinația corepunzătoare de 4 biți.

Pentru cei ce sunt familiarizați cu el, sistemul hexazecimal este o metodă comodă pentru afișarea conținutului binar al memoriei sau al fișierelor din calculatoarele actuale, deoarece numerele binare sunt în general foarte lungi, în schimb numerele hexazecimale sunt mai scurte chiar decât cele zecimale cu aceeași valoare. Vezi și articolul Sistem hexazecimal.

Sistemul octal are baza 8 și utilizează 8 cifre octale, notate de la 0 la 7, care sunt identice ca valoare cu cifrele zecimale de la 0 la 7.
Pentru reprezentarea valorilor octale sau zecimale de la 0 la 7 sunt necesari exact 3 biți, începând cu 000 și terminând cu 111. Transformarea unui număr binar într-unul octal se face pur și simplu prin gruparea biților în grupe de câte 3 biți, de la dreapta la stînga. Exemplu:
 110110110111001(2) = 110 110 110 111 001 = 66671(8).
Transformarea inversă, din octal în binar, se face prin înlocuirea fiecărei cifre octale prin combinația corepunzătoare de 3 biți.

Sistemul octal nu mai este întrebuințat în zilele noastre aproape deloc.

Pentru conversia numerelor dintr-o bază în alta în general - vezi articolul Bază de numerație.

Mai întâi se împarte numărul ales la 2; restul reprezintă cifra cea mai puțin semnificativă (cea mai din dreapta) a rezultatului conversiei.
Câtul se reîmparte la 2, se notează restul, și procedura se repetă cu noul cât (recursiv). Operația se sfârșește când câtul devine nul.

Pentru examplificare: conversia numărului 118(10) în binar:

Citind resturile de jos în sus, rezultatul final al conversiei este numărul binar 1110110(2).

Această metodă se poate aplica și la conversiunea în alte baze.

Ca exemplu folosim din nou numărul 1110110(2), pe care îl convertim înapoi în baza 10. Se adună puterile lui 2, înmulțite cu cifra binară respectivă. Puterile la care trebuie ridicat 2 încep cu n-1, unde n este numărul de cifre binare, și devin din ce în ce mai mici, de la stânga la dreapta:

 Binar:          1      1      1      0      1      1      0
 
 Zecimal:      26×1 + 25×1 + 24×1 + 23×0 + 22×1 + 21×1 + 20×0 = 118

Pentru eficiența conversiei, calculul practic se face cu o schemă Horner:

 Zecimal:   ((((((0 × 2 + 1)×2 + 1)×2 + 1)×2 + 0)×2 + 1)×2 + 1)×2 + 0 = 118

Asta înseamnă dublarea totalului anterior (reprezentat mai jos cu verde) și adunarea acestuia la cifra curentă (reprezentată cu roșu), mergând de la stânga spre dreapta de-a lungul numărului binar. În cazul primei cifre a numărului binar, totalul anterior este zero, deci la fel și dublul său.

  0 × 2 + 1 = 1
  1 × 2 + 1 = 3
  3 × 2 + 1 = 7
  7 × 2 + 0 = 14
 14 × 2 + 1 = 29
 29 × 2 + 1 = 59
 59 × 2 + 0 = 118

Totalul anterior se dublează deoarece numărul de convertit este în baza doi, însă operația se poate aplica conversiilor din orice bază prin înmulțirea totalului anterior cu baza respectivă. Spre exemplu, convertirea unui număr hexazecimal (în baza șaisprezece) se face prin înmulțirea totalului anterior cu 16 (restul operației rămânând neschimbate). Rezultatul va fi mereu în baza zece.

Operatorii binari sunt caractere speciale cu care se notează operații binare, de exemplu cele din cadrul unui algoritm sau program. Notarea lor nu este standardizată. 
Sunt de mai multe feluri:




#Article 98: Astrofizică (742 words)


Astrofizica este partea astronomiei și, respectiv, a fizicii care se ocupă cu aplicarea legilor fizicii în cadrul fenomenelor observate de către astronomie. Poate fi împărțită în astrofizica teoretică și experimentală.

Astrofizica este o ramură a astronomie care se ocupă cu fizica universului, în special cu natura corpurilor cerești, în loc să studieze poziția sau mișcarea lor în spațiu. Printre obiectele studiate se găsesc  Soarele, alte stele, galaxii, planete extrasolare, mediul interstelar și radiațiile cosmice de fond. Emisiile acestora sunt examinate prin toate părțile spectrului electromagnetic și printre proprietățile examinate se află lumina, densitatea, temperatura și compoziția chimică. Deoarece astrofizica este un subiect foarte larg, astrofizicienii aplică de obicei multe discipline ale fizicii, cum ar fi mecanica, electromagnetismul, termodinamica, mecanica cuantică, relativitatea, fizica nucleară si a particulelor, și fizica atomică și moleculară.

În practică, cercetările astronomice moderne implică de multe ori muncă substanțială din domeniile fizicii observaționale si teoretice. Zone foarte evazive de studiu pentru astrofizicieni, care sunt de interes imens pentru public, includ încercările lor de a determina; proprietățile materiei negre, a energiei negre,  și a găurilor negre; dacă e posibil sau nu sa călătorești în timp, dacă se pot forma găuri de vierme; originea și soarta finală a universului.

Astronomia Observațională este o ramura a științei astronomice care se ocupă cu datele de înregistrare, în contrast cu astrofizica teoretică, care este în principal preocupată cu aflarea implicațiilor măsurabile de modele fizice. Este practica de a observa obiecte cerești cu ajutorul telescoapelor și alte aparate astronomice. Majoritatea observațiilor astrofizice se fac prin spectrul electromagnetic.

Radio Astronomia studiază radiația cu o lungime de undă mai mare de câțiva milimetri. Exemple de zone de studiu sunt undele radio, de obicei emise de obiectele reci, cum ar fi nori de gaz și praf interstelar; radiația de fond de microunde cosmice care este lumina deplasată spre roșu de la Big Bang; pulsari, care au fost mai întâi detectate la frecvențe de microunde. Studiul acestor unde necesită telescoape radio foarte mari.

Telescopul cu raze infraroșii studiază radiația cu o lungime de undă care este prea lungă pentru a fi vizibilă cu ochiul liber, dar este mai scurtă decât undele radio. Observațiile infraroșii sunt de obicei realizate cu telescoape similare cu telescoapele optice familiare. Obiectele mai reci decât stele (cum ar fi planete) sunt în mod normal studiate la frecvențe infraroșii.

Astronomia optică este cel mai vechi tip de astronomie. Telescoapele asociate cu un dispozitiv cu cuplaj de sarcină sau spectroscopice sunt cele mai frecvente instrumentele utilizate. Atmosfera Pământului interferează oarecum cu observațiile optice, așa că telescoapele optice adaptive și spațiale sunt utilizate pentru a obține imaginii calitative. În acest interval de lungimi de undă, stelele sunt foarte vizibile, și multe spectre chimice pot fi observate pentru a studia compoziția chimică de stele, galaxii și nebuloase.

Ultravioletele, razele X și astronomia gamma studiază procese foarte energetice, cum ar fi pulsari binare, găuri negre, magnetari, și multe altele. Aceste tipuri de radiații nu pătrund bine atmosfera Pământului. Există două metode de a observa această parte a spectrului electromagnetic: telescoape spațiale și telescoape terestre Cerenkov (IACT).

Altele decât radiațiile electromagnetice, câteva lucruri mai pot fi observate de pe Pământ care provin de la distanțe mari. Câteva observatoare ale undelor gravitaționale au fost construite, dar undele gravitaționale sunt extrem de dificil de detectat. Observatoare neutrino au fost de asemenea construite, în primul rând, pentru a studia Soarele nostru. Razele cosmice constau din particule foarte mari de energie, care pot fi observate lovind atmosfera Pământului.

Observațiile pot varia, de asemenea pe scala timpului. Cele mai multe observații optice durează minute sau ore, astfel fenomenele care se schimbă mai repede decât aceasta nu poate fi ușor observate. Cu toate acestea, date istorice asupra unor obiecte sunt disponibile si se întind pe secole sau milenii. Pe de altă parte, observațiile radio se pot uita la evenimente la un interval de timp de milisecunde (pulsari milisecunde) sau combina ani de date (studii ale pulsarilor de decelerare).

Studiul propriului nostru Soare are un loc aparte în astrofizica observațională. Datorită distanței imense a Pământului de toate celelalte stele, Soarele poate fi observat mai detaliat decât orice altă stea. Înțelegerea noastră de Soarele nostru servește ca un ghid pentru înțelegerea noastră a altor stele.

Subiectul de schimbare a stelelor, sau evoluție stelară, este adesea modelat prin plasarea tipurilor de stele în pozițiile lor respective pe diagrama Hertzsprung-Russell, aceasta reprezentând starea unui obiect stelar, de la naștere până la distrugere. Compoziția materialului obiectelor astronomice pot fi adesea examinată folosind:

 




#Article 99: Nae Ionescu (2084 words)


Nicolae C. Ionescu (mai cunoscut ca Nae Ionescu, n. 16 iunie 1890, Brăila - d. 15 martie 1940, București) a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român.

Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism (o variantă românească a vitalismului, incluzând elemente mistice și teologice din tradiția creștină ortodoxă).

A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice, a literaturii și gândirii românești, ca Vasile Băncilă, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Petre Țuțea, Constantin Noica și alții. Prin publicistică, mai ales prin intermediul ziarului „Cuvântul”, a fost puternic implicat în dezbaterea politică, susținând inițial doctrina țărănistă, apoi ideea unei monarhii organice (reprezentate de Regele Carol al II-lea), iar din vara anului 1933, Mișcarea Legionară.

Nae Ionescu s-a născut la Brăila pe data de 4 iunie 1890 (pe stil vechi). Urmează studiile primare, gimnaziale și liceale în orașul natal. În timpul liceului, se apropie de cercul socialist și îl cunoaște pe Panait Istrati. Este exmatriculat din liceul Nicolae Bălcescu din Brăila în ultimul an de studiu, se spune că pentru republicanism național. Termină studiile medii la alt liceu. Își continuă studiile la Facultatea de Litere și Filosofie din București, ale cărei cursuri le încheie în 1912, cu specializare în filosofie. În anul 1912 este numit profesor la Liceul Matei Basarab din București. După o vreme în care colaborează la Studii filosofice sau la Noua Revistă Română, în toamna anului 1913, după logodna cu Elena-Margareta Fotino, pleacă în Germania, la Göttingen, în vederea desăvârșirii studiilor. Revine în România și își satisface stagiul militar la Brăila, iar pe 25 noiembrie 1915 se căsătorește cu Elena Margareta Fotino. În ianuarie 1916 pleacă din nou în Germania, împreună cu soția, pentru continuarea studiilor doctorale. Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo. Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naște la începutul anului 1917, iar cel de-al doilea, Răzvan, în luna iunie a anului 1918. 

În 1919 își susține doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker, cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii). Revine în țară în același an dedicându-se carierei didactice și jurnalistice. Convingerile și apropierile sale de cercuri ostile sau alternative camarilei lui Carol II vor face să fie de mai multe ori arestat și închis. Bolnav de inimă, moare la 15 martie 1940, în vila sa de la Băneasa, în prezența Cellei Delavrancea.

Este cunoscut și pentru legăturile sale intime cu câteva dintre femeile celebre ale vremii, printre care Maruca Cantacuzino-Enescu (soția muzicianului George Enescu), Elena Popovici-Lupa și pianista Cella Delavrancea.

Biografia sa este legată, printre altele, de unele clădiri istorice existente și azi, precum vila Marucăi Cantacuzino (palatul Cantacuzino din București) și casa construită la Băneasa (proprietate construită cu ajutorul financiar al bunului său prieten, industriașul Nicolae Malaxa). După moartea lui Nae Ionescu, vila de la Băneasa a fost confiscată și a servit ca reședință de protocol a Mareșalului Ion Antonescu.  

Revenit în țară în 1919, este pentru scurtă vreme profesor, apoi director la Liceul militar Mânăstirea Dealu pentru ca, în același an, să fie numit asistent la catedra de Logică și Teoria cunoașterii a profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Nae Ionescu își inaugurează activitatea universitară cu prelegerea Funcțiunea epistemologică a iubirii.

Le-a fost profesor universitar lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran,  Petre Țuțea, Jeni Acterian, Mircea Vulcănescu, Constantin Floru etc.

Cursurile sale, litografiate sau păstrate sub formă de stenograme, au fost publicate după moartea sa, la începutul anilor '40, prin grija discipolilor. În perioada comunistă (1945-1989) Nae Ionescu a fost un autor interzis. Publicarea cursurilor sale a fost reluată după 1990.

Între 1911-1916, în calitate de colaborator și apoi de redactor la Noua Revistă Română, condusă de Constantin Rădulescu-Motru, publică mai multe articole și cronici. 

În perioada 1919-1925, colaborează cu numeroase articole la revista Ideea europeană (director: Constantin Rădulescu Motru), alături de Tudor Vianu, Octav Onicescu, Dimitrie Gusti, Ștefan Nenițescu, Emanoil Bucuța, Cora Irineu, Mircea Florian.

În 1922, publică în Gazeta Matematică studiul Comentarii la un caz de intranziență a conceptelor matematice, pentru care obține Premiul de filosofie matematică, în anul 1923.

Din mai 1926 N. Ionescu conduce ziarul Cuvântul, la care a colaborat și grupul de talente adunate în jurul său: Mircea Eliade,  Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran etc.

A semnat, sub diferite pseudonime, atât în ziarul Cuvântul, cât și în alte periodice în care a scris pe perioada celor patru ani de suspendare a acestuia (1934-1938). 

La 23 ianuarie 1911, la Societatea Studenților în Litere ține conferința Literatura celei de a IV-a proporționale: Sărmanul Dionis de Eminescu - tipărită în Noua Revistă Română la 22 februarie 1911 (debutul publicistic avusese loc, probabil, în 1909).
La 23 septembrie 1912 publică în Noua Revistă Română, sub pseudonimul Mihai Tonca, Preocupările filosofice ale geometrului Poincare; ulterior va fi cooptat ca redactor la respectiva revistă. În octombrie susține examenul de licență la Facultatea de Litere și Filosofie din București cu teza Istoria argumentului ontologic (magna cum laude; certificat nr. 152, din 11 decembrie 1912), după care este numit profesor la Liceul Matei Basarab din București. 
În septembrie 1913 se logodește la Iași, cu Elena-Margareta Fotino. 
Cu recomandarea lui Constantin Rădulescu-Motru primește un ajutor din partea Fundațiunei Universitare Carol I pentru pregătirea tezei de doctorat (privitoare la filosofia lui Kant).

În 1924, 29 iunie — 6 iulie, publică art. Cum se pregătește revoluția, în Ideea Europeană (cu semnătura Niculae Ivașcu). În cadrul Cursurilor de vară de la Vălenii de Munte (15 iunie-15 august) ține prelegerea Contribuția latină în filosofie, iar în noiembrie deschide cursul de Istorie a logicii (până în februarie 1925). În anul universitar 1924-1925 propune ca temă de seminar crearea unui dicționar filosofic românesc (încercare de precizare a câtorva noțiuni filosofice fundamentale, precum și a unei terminologii filosofice românești). În noiembrie - în revista Gândirea se publică Individualismul englez - cuvânt introductiv la o traducere din Herbert Spencer Individul împotriva statului (Cultura Națională; trad. I. Olimpiu Ștefanovici-Svensk; reed.1996).

La 14 februarie 1925 încheie cursul de Istorie a logicii (litografiat; tipărit, 1997). Între 27 februarie-15 mai deschide cursul de Filozofie a religiei (litografiat; tipărit: 1990-1991, 1993, 1994, 1998). În primăvară dă examenul de docență cu Constantin Rădulescu-Motru (președinte), P. P. Negulescu, Dimitrie Gusti și T. Ziegler și din iunie lucrează ca docent universitar de Istoria logicii și Metafizică (adresa Facultății de Litere și Filosofie din București, nr. 259, 12 iunie 1929). În noiembrie deschide cursul de Teoria cunoștinței (predat până în mai 1926) și cel de Metafizică, cu tema Problema salvării în „Faust” al lui Goethe. În Cartea Semicentenarului, Nae Ionescu apare cu art. Filosofia românească.

La 1 ianuarie 1926 este numit conferențiar definitiv de Istorie a logicii și Metafizică (adresa Ministerului Instrucțiunii nr. 8667, din 1926). 24 ianuarie - conferința Misticii italieni (aula Fundației Universitare Carol I, ciclu organizat de Institutul de Cultură Italiană din București). 18 februarie - conferința Charles Piguy (aula Fundației Universitare Carol I, ciclu consacrat literaturii franceze, organizat de Gruparea „Poesis”). 20 februarie - după șase prelegeri, încheie cursul cu tema Problema salvării în „Faust al lui Goethe (litografiat; tipărit in 1996). Ține conferința Filosofia regionalismului cultural la Biblioteca populară „Petre Armencea, în cadrul Cercului de studii și cercetări locale al orașului și ținutului Brăilei. (Rezumat în „Analele Brăilei, ianuarie - martie 1936, după presa vremii). În 2 mai începe să colaboreze la ziarul Cuvântul, unde preia rubrica Duminica. Vreme de mulți ani, va scrie zilnic cel puțin un articol. Cele mai multe vor fi semnate cu câteva pseudonime (atât spre a varia semnătura, în același număr sau în zile succesive, cât și întrucât îi plăcea să se ascundă sub diverse înfățișări). La 29 mai încheie cursul de Teorie a cunoștinței (litografiat; tipărit, 1996).
În iunie 1926, ca președinte al Comisiei de bacalaureat la Liceul „N. Bălcescu din Brăila (din acest liceu fusese exmatriculat în primăvara lui 1909, cu puțin înaintea bacalaureatului propriu) îl remarcă pe elevul Iosef M. Hechter, viitorul Mihail Sebastian.

La 1 ianuarie 1930 este numit profesor titular al Catedrei de Psihologie și Pedagogie a Institutului Superior de Educație Fizică (înalt Decret Regal nr. 4456, din 31 decembrie 1929). Îi urmează profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Predă cursuri de psihologie generală și pedagogie teoretică (în cadrul catedrei, Gheorghe Zapan este conferențiar, iar Elena Pușcuța, asistentă benevolă).

La 1 iunie 1930, la alegerile pentru Camera Deputaților Nae Ionescu candidează la Brăila, din partea Uniunii Naționale și este ales.

În anul universitar 1930-1931 predă cursul Istoria metafizicei ca tipologie a culturii - prelegerea inaugurală are ca temă Moda în filosofie (cursul a fost litografiat; tipărit, 1996).

În anul universitar 1932-1933 a predat cursul Din metodologia logicei. Analogia și cursul Metoda statistică. Cu aplicație la psihologie, sociologie si pedagogie. (Nu au fost litografiate).

În anul universitar 1933-1934 a predat cursul Logica științelor exacte (nu a fost litografiat).

În ianuarie 1934 apare: Immanuel Kant, Critica rațiunii practice cu o prefață a lui C. Rădulescu-Motru și o notă introductivă asupra rațiunii practice semnată de Nae Ionescu (Ed. Institutului Social Român; trad. Dumitru Cristian Amzăr și Raul Vișan). Cronici de Petru Manoliu, I. Brucăr ș. a. (Polemică în Revista de filosofie între Mircea Vulcănescu și I. Brucăr.)

 

In iunie 1934 apare romanul lui Mihail Sebastian, De două mii de ani..., cu o prefață de Nae Ionescu, concepută ca o antiteză la tematica romanului - această prefață încearcă să fundamenteze antisemitismul prin perspective teologice, concluzând că evreii nu au nici o putință de salvare întrucât îl așteaptă încă pe Messia. Timp de câteva luni se duce o amplă și pasionantă polemică în presă în jurul romanului, a prefaței și problematicii puse de autor și prefațator. Dintre polemiști: Tudor Teodorescu-Braniște, Pompiliu Constantinescu, Octav Șuluțiu, Șerban Cioculescu, Mircea Eliade, George Racoveanu, Mircea Vulcănescu, Petre Pandrea, Constantin Noica, Ion. I. Cantacuzino și Mihail Sebastian. În 1935 apare eseul lui Mihail Sebastian Cum am devenit huligan, o replică la respectiva prefață. (romanul și prefața vor fi reeditate în 1946, 1990, 2003, 2006).

În anul universitar 1934-1935 predă cursul de Logica generală (litografiat; tipărit: 1943, 1993) și un curs de Logică a colectivelor (3 lecții, predate în ianuarie și martie 1935, s-au păstrat într-un manuscris; au fost tipărite în 1996-1997).

În anul universitar 1935-1936 predă un curs de Logică a colectivelor (nu a fost litografiat).

În anul universitar 1936-1937 predă cursul Probleme de metafizică; ianuarie 1937. (stenografiat și dactilografiat în ianuarie 1937 și editat de Dan Zamfirescu). (ed. 1988, 1990).
 

mai - martor în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu.
Concepe o suită de scrisori, Căderea în Cosmos (1938-1939) (vezi: Introducere la Istoria logicii, 1941). (Cella Delavrancea spunea că le-ar fi distrus; inf. Valeriu Râpeanu).

Este vizitat acasă de o serie de prieteni, printre care Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Ionel Gherea, George Racoveanu.

Vineri 15 martie - moare în vila sa de la Băneasa; de față este Cella Delavrancea. Sunt mai multe versiuni că ar fi fost otrăvit la comanda regelui Carol al II-lea. 

Duminică 17 martie - este înmormântat la Cimitirul Bellu din București, sub atenta supraveghere a agenților de poliție. Discursul funebru a fost ținut de Mircea Eliade, deși C. Rădulescu-Motru pregătise și el unul. În asistență: Octav Onicescu, Perpessicius, Dem. Theodorescu, Cella Delavrancea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Ștefan Ion Gheorghe, Dragoș Protopopescu, Vasile Băncilă și, desigur, familia (soția, copiii, sora, cumnatul, generalul Vasile Panaitescu). 
S-au publicat necrologuri semnate de Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Nicolae Tatu, Camil Petrescu, Pamfil Șeicaru ș.a.

Nae Ionescu a fost proprietarul unei vile situate în comuna suburbană Băneasa (azi în cartierul Băneasa din București, bd. Ion Ionescu de la Brad nr. 4, poziție ). Casa a rămas în memoria publică în special prin faptul că este amintită în scrierile elevilor săi (Mircea Vulcănescu ș.a.). Locuința a fost construită de arhitectul G. M. Cantacuzino, sub supravegherea directă a proprietarului.

În cartea sa „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, Vulcănescu dedică mai multe pagini descrierii acestei case, în detaliu. Este evocat și faptul că aici se găsea expus un tablou de El Greco, o „Coborâre de pe Cruce”, de care profesorul era foarte mândru. Nae Ionescu a murit chiar în această vilă, la 15 martie 1940, de față fiind prietena sa intimă Cella Delavrancea. După moartea sa, vila a servit ca reședință a mareșalului Ion Antonescu (ulterior datei de 6 septembrie 1940).

După instalarea regimului comunist, vila a intrat în proprietatea Universității de Agronomie, iar azi este sediul „Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa”.




#Article 100: Universitatea din București (740 words)


Universitatea din București este o universitate de stat din București și una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din România. Fondată în 1864, Universitatea din București este a doua universitate modernă a României, după Universitatea din Iași. Mai mulți absolvenți ai Universității s-au afirmat ca personalități de seamă: profesori și cercetători la alte universități din lume, membri ai Academiei Române și ai unor academii din alte țări, scriitori, politicieni (parlamentari, miniștri, prim-miniștri, președinți), diplomați etc. O parte din facultățile Universității sunt amplasate în Palatul Universității din Piața Universității.

Universitatea din București oferă numeroase programe de studii, la toate nivelurile și formele de pregătire universitară: 22 programe de scurtă durată, peste 75 de programe de lungă durată, 12 programe în forma de învățământ deschis și la distanță, peste 120 programe de masterat, peste 50 programe de doctorat, programe de înalte studii postuniversitare, programe de reconversie profesională și de perfecționare.

În 2011, Universitatea din București a fost clasificată în prima categorie din România, cea a universităților de cercetare avansată și educație.

Substratul istoric al Universității din București datează din 1694, când a fost fondată Academia Domnească de la București. Aceasta a fost o școală superioară, având ca limbă de predare greaca veche, întemeiată la 1694 de către domnul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în clădirile de la Mănăstirea „Sfântul Sava”. Învățământul filosofic se făcea după cursurile lui Teophilos Korydalleus. Reorganizată în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, Academia Domnească - grecească din București a devenit un important centru de cultură grecească. În procesul dezvoltării conștiinței și culturii naționale, și o dată cu începutul luptei pentru un învățământ cu limba de predare română, Academia Domnească de la București s-a destrămat, dar în anul 1818 s-a deschis, în clădirea ei, prima instituție superioară de învățământ în limba română, sub conducerea lui Gheorghe Lazăr.

Universitatea din București a fost înființată oficial în 1864, pe locul fostei Academii Domnești de la București de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a divizat Colegiul Sfântul Sava în Universitatea din București și actualul Colegiu Național „Sfântul Sava”.

Datorită diversității domeniilor de pregătire academică, activitatea didactică în UB se desfășoară în 19 sedii distincte care dispun de 286 de laboratoare pentru studii de licență, 187 laboratoare destinate cercetării și activității masteranzilor, iar procesul de învățămînt se desfășoară în amfiteatre cu 7900 locuri, 1941 de locuri în săli de curs și 4409 locuri în săli de seminar. Suprafața medie depășește 2 mp pe student.

Există 200 de acorduri de cooperare bilaterală interuniversitară și interdepartamentală cu universități din Algeria, Austria, Belgia, Bolivia, Bosnia Herțegovina, Brazilia, Bulgaria, Cipru, Chile, China, Coreea de Sud, Egipt, Emiratele Arabe unite, Finlanda, Franța, Georgia, Germania, Grecia, Iran, India, Italia, Japonia, Kazahstan, Maroc, Marea Britanie, Mexic, Republica Moldova, Senegal, Singapore, Spania, Slovenia, SUA, Suedia, Rusia, Tunisia, Turcia, Ucraina, Ungaria, Uruguay UNESCO. 
Universitatea are 130 de convenții bilaterale pentru doctorat în cotutelă și dezvoltă o intensă colaborare în cadrul a numeroase programe comunitare – ERASMUS, LEONARDO DA VINCI, CEEPUS, GRUNDVI.

În cadrul programului ERASMUS, sunt încheiate acorduri cu 286 de universități europene, care dau posibilitatea atât studenților cât și profesorilor să efectueze stagii de studii, perioade de predare, să participe la proiecte comune de implementare de curricula, la cursuri intensive sau la activitățile rețelelor tematice consacrate dezvoltării unui domeniu de studiu. Mobilitățile din acest program sunt coordonate de Biroul Programe Comunitare ERASMUS din cadrul UB.

De asemenea, Universitatea este membră în mai multe organizații academice europene și internaționale – Asociația Europeană a Universităților (EUA), Asociația Universităților Francofone (AUF), Asociația Universităților din Capitalele Europei (UNICA), Rețeaua Universităților Mării Negre (BSUN). UB are parteneriate cu  alte organizații guvernamentale sau non-guvernamentale DAAD, IRAX, USIA, Fundațiile Humboldt, Volskwagen, Fulbright, Sasakawa, Onassis.

Întreaga structură a programelor de studii a fost compatibilizată cu programul Bologna. În prezent, Universitatea din București oferă peste 38 domenii de licență cu cca. 100 de specializări la cele trei forme de învățământ (zi, fr. ID). Oferta educațională la nivelul studiilor masterale totalizează 180 programe. Acest fapt a permis creșterea continuă a solicitărilor pentru programele de masterat, provenite de la absolvenții altor facultăți, cît și a solicitărilor de reconversie profesională. A fost generalizat în toate facultățile sistemul școlilor doctorale care asigură o pregătire mult mai consistentă a doctoranzilor. În prezent, școlile doctorale sunt finanțate din fonduri structurale în proiecte de 3 ani.

În topul Quacquarelli Symonds (cunoscut prin The Times Higher Education Supplement), Universitatea din București ocupa în 2013, locul 701-800, Este cea mai înaltă poziție a unei universități românești în topul QS, alături de Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.




#Article 101: Sol (zi marțiană) (106 words)


Sol sau zi marțiană, denumire mai puțin uzuală a duratei unei rotații a planetei Marte în jurul axei proprii, față de Soare, constând de fapt dintr-o „zi” și o „noapte” marțiană. Valoarea ei este de 24 h 39 min 35,244 s.

Această durată este ceva mai lungă decât perioada de rotație siderală (relativă nu la Soare, ci la stelele fixe), care este de numai 24 h 37 min 22,66 s, deoarece la „ziua” solară trebuie ținut cont și de mișcarea orbitală a lui Marte în jurul soarelui, vezi imaginea alăturată.

Oamenii de știință de la NASA folosesc solul la indicarea timpului pentru vehiculele ajunse pe Marte.




#Article 102: Marte (planetă) (5393 words)


Marte este a patra planetă de la Soare și penultima ca mărime din Sistemul Solar. Marte poartă numele zeului roman al războiului și este adesea denumită Planeta Roșie, deoarece oxidul de fier predominant pe suprafața sa îi conferă un aspect roșiatic distinctiv între corpurile astronomice vizibile cu ochiul liber. Marte este o planetă telurică cu o atmosferă subțire, având caracteristici de suprafață care amintesc atât de craterele de impact ale Lunii, cât și de văi, deșerturi și calote glaciare polare ca ale Pământului.

Zilele și anotimpurile sunt comparabile cu cele ale Pământului, deoarece perioada de rotație, precum și înclinarea axială în raport cu planul ecliptic sunt foarte similare. Marte găzduiește Muntele Olimp, cel mai mare vulcan și cel mai cunoscut munte de pe orice planetă din Sistemul Solar și Valles Marineris, unul dintre cei mai mari canioane din Sistemul Solar. Bazinul din emisfera nordică acoperă 40% din planetă și poate fi un semn de impact imens. Marte are doi sateliți,  Phobos și Deimos, care sunt mici și au o formă neregulată. Este posibil ca aceștia să fie asteroizi captați, similare cu 5261 Eureka, un troian al lui Marte.

Marte a fost explorată de numeroase nave spațiale fără echipaj. Mariner 4, lansat de NASA la 28 noiembrie 1964, a fost prima navă spațială care a vizitat Marte, cea mai mare apropiere de planetă având loc la 15 iulie 1965. Mariner 4 a detectat slaba centură de radiații marțiene, măsurată la aproximativ 0,1% din cea a Pământului și a surprins primele imagini ale unei alte planete din spațiul profund. La 20 iulie 1976, Viking 1 a efectuat prima aterizare de succes pe suprafața marțiană. Deși nava spațială sovietică Mars 3 a avut o amartizare lină în decembrie 1971, contactul a fost pierdut după câteva secunde. La 4 iulie 1997, nava spațială Mars Pathfinder a aterizat pe Marte, iar la 5 iulie, roverul misiunii, Sojourner  a devenit primul rover robotic care a operat pe Marte. Pathfinder a fost urmat de roverele Spirit și Opportunity, care au aterizat în ianuarie 2004 și au funcționat până la 22 martie 2010 respectiv 10 iunie 2018. Orbitatorul Mars Express, prima navă spațială a Agenției Spațiale Europeane a ajuns pe orbită la 25 decembrie 2003. La 24 septembrie 2014, Organizația indiană de cercetare spațială a devenit a patra agenție spațială care a vizitat Marte, când misiunea sa interplanetară Mars Orbiter Mission a ajuns cu succes pe orbită.

Există investigații în curs de desfășurare care evaluează potențialul de locuibilitate din trecut al lui Marte, precum și posibilitatea existenței vieții. Sunt planificate viitoare misiuni de astrobiologie, inclusiv roverele Perseverance și Rosalind Franklin. Apa lichidă nu poate exista pe suprafața planetei Marte din cauza presiunii atmosferice scăzute, care este mai mică de 1% din presiunea atmosferică pe Terra, cu excepția unor mici creșteri pentru perioade scurte. Cele două calote glaciare polare par a fi făcute în mare parte din apă. Volumul de apă din calota glaciară a Polului Sud, dacă este topită, ar fi suficient pentru a acoperi întreaga suprafață planetară până la o adâncime de 11 metri. În noiembrie 2016, NASA a raportat găsirea unei cantități mari de gheață subterană în regiunea Utopia Planitia de pe Marte. Se estimează că volumul de apă detectat este echivalent cu volumul de apă din Lacul Superior.

Marte poate fi observat cu ușurință de pe Pământ cu ochiul liber, la fel și colorarea sa roșiatică. Magnitudinea sa aparentă (strălucire) atinge -2,94, care este depășită doar de Venus, Lună și Soare. 

Planeta este numită după zeul roman al războiului, Mars, o asociere făcută datorită culorii sale roșiatice care sugerează sânge. În limba greacă, planeta este cunoscută sub numele de  Ἄρης Arēs, cu rădăcina inflexională Ἄρε- Are-. De aici rezultă termeni tehnici, precum areologie (geologia lui Marte) și numele stelei Antares.

Marte are aproximativ jumătate din diametrul Pământului, cu o suprafață doar puțin mai mică decât suprafața totală a uscatului Pământului. Marte este mai puțin densă decât Pământul, având aproximativ 15% din volumul Pământului și 11% din masa Pământului, ceea ce duce la aproximativ 38% din greutatea suprafeței Pământului. Aspectul roșiatic-portocaliu al suprafeței marțiene este cauzat de oxidul de fier (III) sau de rugină. Alte culori comune de suprafață includ auriu, maro, bronz și verzui, în funcție de mineralele prezente.

La fel ca Pământul, Marte  a suferit o diferențiere, ceea ce a avut ca rezultat un nucleu metalic dens suprapus de materiale mai puțin dense. Modelele actuale ale interiorului său implică un miez cu o rază de aproximativ 1,794 ± 65 km constând în principal din fier și nichel cu aproximativ 16-17% sulf. Acest miez de sulfură de fier (II) este considerat a fi de două ori mai bogat în elemente mai ușoare decât cel al Pământului.

Nucleul este înconjurat de o manta de silicat care a format multe dintre caracteristicile tectonice și vulcanice de pe planetă, dar pare să fie latent. Pe lângă siliciu și oxigen, cele mai abundente elemente din crusta marțiană sunt: fier, magneziu, aluminiu, calciu și potasiu. Grosimea medie a scoarței planetei este de aproximativ 50 km cu o grosime maximă de 125 km. Crusta Pământului are o medie de 40 km.

Marte este activ seismic, InSight înregistrând în 2019 peste 450 de cutremure și evenimente conexe.

Marte este o planetă telurică alcătuită din minerale care conțin siliciu și oxigen, metale și alte elemente care formează de obicei roca. 

Suprafața lui Marte este compusă în principal din bazalt tholeiitic, deși unele părți sunt mai mult bogate în siliciu decât bazaltul tipic și pot fi similare cu rocile andezit de pe Pământ sau cu sticla de siliciu. Regiunile de albedo scăzut sugerează concentrații de plagioclase, regiunile cu albedo scăzut din nord prezintă concentrații mai mari decât cele normale de silicați și sticlă de siliciu. Părți din zonele muntoase din sud includ cantități detectabile de piroxeni cu un conținut ridicat de calciu. S-au găsit concentrații localizate de hematit și olivină. O mare parte a suprafeței este acoperită de praf fin de oxid de fier (III).

Deși Marte nu are dovezi ale unui câmp magnetic global structurat, observațiile arată că părți ale scoarței planetei au fost magnetizate și că inversiunile geomagnetice au avut loc în trecut. Acest paleomagnetism al mineralelor sensibil magnetic este similar cu benzile alternative aflate pe fundul oceanelor Pământului. O teorie, publicată în 1999 și reexaminată în octombrie 2005 (cu ajutorul Mars Global Surveyor), indică faptul că aceste benzi sugerează o activitate tectonică pe Marte în urmă cu patru miliarde de ani, înainte de dinamul planetar să fi încetat să funcționeze și câmpul magnetic al planetei să se fi stins. 

Se crede că, în timpul formării Sistemului Solar, Marte a fost creat ca urmare a unui proces stohastic de acreție a materialului de pe discul protoplanetar care orbita Soarele. Marte are multe caracteristici chimice distinctive cauzate de poziția sa în Sistemul Solar. Elementele cu puncte de fierbere relativ scăzute, cum ar fi clor, fosfor și sulf, sunt mult mai frecvente pe Marte decât pe Pământ; aceste elemente au fost probabil împinse spre exterior de vântul solar energic al tânărului Soare.

După formarea planetelor, toate au fost supuse așa-numitului „Marele bombardament târziu”. Aproximativ 60% din suprafața planetei Marte prezintă înregistrări ale impactelor din acea perioadă, în timp ce o mare parte a suprafeței rămase a fost probabil acoperită de bazine imense de impact cauzate de aceste evenimente. Există dovezi ale unui bazin de impact enorm în emisfera nordică a planetei Marte, care are laturi de 10.600 km cu 8.500 km sau de aproximativ patru ori mai mare decât Bazinul Polul Sud-Aitken al Lunii, cel mai mare bazin de impact descoperit până în prezent. Această teorie sugerează că Marte a fost lovit de un corp de dimensiunea lui Pluto acum aproximativ patru miliarde de ani. Evenimentul, despre care se crede că este cauza dihotomiei emisferice marțiene, a creat bazinul neted Borealis care acoperă 40% din planetă.

Istoria geologică a planetei Marte poate fi împărțită în mai multe perioade, dar următoarele sunt cele trei perioade principale:

Activitatea geologică se desfășoară încă pe Marte. Valea Athabasca prezintă urme de curgeri de lavă datate
la aproximativ 200 de milioane de ani în urmă. Curgerile de apă în grabenele din Cerberus Fossae au avut loc cu cel mult 20 milioane de ani în urmă, indicând activitate vulcanică cel puțin la fel de recentă. La 19 februarie 2008, imaginile de la Mars Reconnaissance Orbiter au arătat dovezi ale unei avalanșe pornite de pe o stâncă de 700 de metri înălțime.

Datele returnate de landerul  Phoenix arată că solul marțian este ușor alcalin și conține elemente cum ar fi magneziu, sodiu, potasiu și clor. Acești nutrienți se găsesc și în solurile de pe Pământ și sunt necesare pentru creșterea plantelor.  Experimentele efectuate de lander au arătat că solul marțian are un pH de bază de 7,7 și conține 0,6% perclorat de sare. Aceasta este o concentrație foarte mare și face solul marțian toxic.

Pe întreaga suprafață a lui Marte, pe pantele abrupte ale craterelor, canioanelor și văilor, se întâlnesc în mod obișnuit fâșii întunecate care cu timpul devin mai deschise. Uneori, astfel de fâșii încep într-o zonă mică și apoi se întind pe sute de metri. Au fost, de asemenea, observate dungi de-a lungul marginilor de stâncă și alte obstacole naturale de-a lungul cursului inițial. Conform celei mai populare ipoteze, aceste dungi sunt straturi subterane întunecate de sol expuse după avalanșe de praf sau turbioane de praf.  

Marte și-a pierdut magnetosfera în urmă cu 4 miliarde de ani, probabil din cauza numeroaselor impacte cu asteroizi, astfel încât vântul solar interacționează direct cu ionosfera marțiană, scăzând densitatea atmosferică prin eliminarea atomilor din stratul exterior. Atât sonda Mars Global Surveyor  cât și Mars Express au detectat particule atmosferice ionizate care scapă în spațiu în urma planetei Marte, și această pierdere atmosferică este studiată de către orbitatorul MAVEN. Față de Pământ, atmosfera lui Marte este foarte subțire. Presiunea atmosferică variază de la un nivel scăzut de 30 Pa pe Muntele Olimp la peste 1.155 Pa în Hellas Planitia, cu o presiune medie la nivelul suprafeței de 600 Pa. Pe Pământ, o astfel de presiune se găsește la o altitudine de 35 km deasupra suprafeței mării. Presiunea medie de suprafață este de doar 0,6% din cea a Pământului. Presiunea în atmosfera lui Marte scade cu altitudinea mai lent decât pe Pământ, scăderea relativă apare aproximativ la fiecare 10,8 km (pe Pământ la aproximativ fiecare 6 km). Acest lucru se datorează accelerației gravitaționale mult mai reduse pe suprafața planetei Marte (aproximativ 38% din cea a Pământului). 

Atmosfera de pe Marte este formată din aproximativ 96% dioxid de carbon, 1,93% argon și 1,89% azot împreună cu urme de oxigen și apă. Atmosfera este destul de rarefiată, conținând particule de aproximativ 1,5  µm în diametru, care conferă cerului marțian o culoare opacă când este văzută de la suprafață. Poate căpăta o nuanță roz datorită particulelor de oxid de fier suspendate în atmosferă.

În atmosfera marțiană a fost detectat metan. Concentrația de metan variază de la aproximativ 0,24 ppb în timpul iernii, în nord la aproximativ 0,65 ppb în timpul verii.

Metanul poate exista în atmosfera lui Marte o perioadă limitată de timp până când este distrus - estimările duratei sale de viață variază de la 0,6–4 ani, astfel încât prezența sa indică faptul că o sursă activă de gaz trebuie să fie prezentă. Metanul ar putea fi produs printr-un proces non-biologic, cum ar fi serpentinizarea care implică apă, dioxid de carbon și olivină minerală și care este cunoscut a fi obișnuit pe Marte. Formele de viață microbiană metanogenă sunt printre surse posibile. Chiar dacă misiunile rover ar determina faptul că viața marțiană microscopică este sursa metanului, formele de viață sunt probabil situate cu mult sub suprafață, în afara întinderii  roverului.

În 1994, misiunea Mars Express a Agenției Spațiale Europene a găsit o strălucire ultravioletă provenită de la „umbrele magnetice” din emisfera sudică. Marte nu are un câmp magnetic global care ghidează particulele încărcate care intră în atmosferă. Marte are câmpuri magnetice multiple în formă de umbrelă, în principal în emisfera sudică, care sunt resturi ale unui câmp global care a scăzut în urmă cu miliarde de ani. 

La sfârșitul lunii decembrie 2014, nava spațială MAVEN a NASA a detectat aurore răspândite în emisfera nordică a planetei și a coborât la aproximativ 20-30 de grade latitudinea nordică a ecuatorului lui Marte. Particulele care provoacă aurora au pătruns în atmosfera marțiană, creând aurore sub 100 km deasupra suprafeței (aurorele Pământului variază între 100 km și 500 km deasupra suprafeței). Câmpurile magnetice din vântul solar cad ca niște perdele peste Marte, iar particulele încărcate urmează liniile câmpului magnetic al vântului solar în atmosferă, determinând apariția aurorei în afara umbrelelor magnetice.

La 18 martie 2015, NASA a raportat detectarea unei aurore care nu este pe deplin înțeleasă și a unui nor de praf neexplicat în atmosfera de pe Marte.

În septembrie 2017, NASA a raportat că nivelurile de radiații de pe suprafața planetei Marte au fost temporar dublate și au fost asociate cu o aurora de 25 de ori mai strălucitoare decât oricare observată anterior, din cauza unei furtuni solare masive și neașteptate, la mijlocul lunii.

Dintre toate planetele Sistemului Solar, anotimpurile de pe Marte sunt cele mai asemănătoare cu cele de pe Terra, datorită înclinării similare a axei de rotație a ambelor planete pe planul orbitei. Lungimile anotimpurilor marțiene sunt de aproximativ două ori mai mari decât cele ale Pământului, deoarece distanța mai mare a lui Marte față de Soare face ca anul marțian să aibă o durată echivalentă cu aproximativ doi ani pe Pământ. Temperatura suprafeței de pe Marte variază de la valori minime de aproximativ -143 °C (iarna la calotele glaciare)  până la maxime de până la 35 °C (vara la ecuator). Intervalul mare de temperaturi se datorează atmosferei subțiri care nu poate stoca multă căldură solară, presiunea atmosferică scăzută și inerția termică scăzută a solului marțian. Planeta este de 1,52 ori mai departe de Soare decât Pământul, rezultând doar 43% din cantitatea de lumină solară.

Clima de pe Marte este afectată și de excentricitatea relativ mare a orbitei sale. Marte este aproape de periheliu când este vară în emisfera sudică și iarnă în emisfera nordică și aproape de afeliu când este iarnă în emisfera sudică și vară în nord. Ca urmare, anotimpurile din emisfera sudică sunt mai extreme, iar anotimpurile din nord sunt mai blânde. Temperaturile de vară în sud pot fi mai calde cu până la 30 °C decât vara în nord la aceeași latitudine.

Marte are cele mai mari furtuni de praf din Sistemul Solar, atingând viteze de peste 160 km/h. Acestea pot varia de la o furtună pe o suprafață mică, până la furtuni gigantice care acoperă întreaga planetă. Furtunile globale tind să apară atunci când Marte este cel mai aproape de Soare și crește temperatura.

Furtunile de nisip sunt un fenomen foarte periculos în contextul viitoarelor zboruri către Marte. Suprafața planetei devine opacă la  razele soarelui și totul este acoperit cu un strat de praf fin. Acest lucru poate avea un efect negativ asupra dispozitivelor mecanice și electronice care operează pe planetă, inclusiv a panourilor solare, ale căror performanțe vor scădea semnificativ. Aceste ipoteze au fost confirmate în timpul furtunii globale de praf din 2007, după care s-a observat o scădere semnificativă a energiei generate de panourile solare instalate la bordul roverului Oportunity . 

Distanța medie a lui Marte față de Soare este de aproximativ 230 milioane km iar perioada orbitală (an marțian) durează cât 687 zile pe Terra. O zi pe Marte (numită sol) este doar puțin mai lungă decât o zi pe Terra: 24 ore, 39 minute și 35,244 secunde. Un an marțian este egal cu 1,8809 ani pe Terra sau 1 an, 320 zile și 18,2 ore.

Înclinarea axială a lui Marte este de 25,19 grade în raport cu planul său orbital, care este similară cu înclinarea axială a Pământului. Drept urmare, Marte are anotimpuri ca Pământul, deși pe Marte sunt aproape de două ori mai lungi, deoarece perioada sa orbitală este mult mai lungă.  În orientarea sa actuală, polul nord al lui Marte indică o direcție similară cu locația stelei Deneb.

Marte are o excentricitate orbitală relativ pronunțată, de aproximativ 0,09; printre planetele Sistemului Solar numai Mercur are o excentricitate orbitală mai mare. Se știe că în trecut, Marte a avut o orbită mult mai circulară. La un moment dat, cu 1,35 milioane de ani în urmă (ani tereștri), Marte a avut o excentricitate de aproximativ 0,002, mult mai mică decât cea a Pământului de astăzi. Ciclul de excentricitate al lui Marte este de 96.000 de ani tereștri, comparativ cu ciclul Pământului de 100.000 de ani. Marte are un ciclu de excentricitate mult mai lung, cu o perioadă de 2,2 milioane de ani tereștri, iar acest lucru suprapune ciclul de 96.000 de ani din graficele de excentricitate. În ultimii 35.000 de ani, orbita lui Marte a devenit ceva mai excentrică din cauza efectelor gravitaționale ale celorlalte planete. Distanța cea mai apropiată între Pământ și Marte va continua să scadă ușor pentru următorii 25.000 de ani.

Marte are doi sateliți naturali relativ mici, în formă neregulată, ale căror orbite sunt foarte aproape de planetă: Phobos (diametru de aproximativ 22 km) și Deimos (diametru de aproximativ 12 km). Ei pot fi asteroizi captați sau corpuri formate din materie ejectată de impacturile cu planeta. Ambii sateliți au fost descoperiți în 1877 de Asaph Hall. Numele lor provine de la fii zeului grec al războiului Ares: Phobos („panică”, „frică”) și Deimos („teroare”, „temere”), care în mitologia greacă și-au însoțit tatăl în bătălii. Echivalentul lui Ares în mitologia romană a fost Marte. În greaca modernă, planeta își păstrează numele vechi de Ares (Aris: Άρης).

De la suprafața lui Marte, mișcările lui Phobos și ale lui Deimos apar diferit de cele ale Lunii. Phobos răsare la vest, apune la est și răsare din nou după doar 11 ore. Deimos, fiind în afara orbitei sincrone - unde perioada orbitală s-ar potrivi cu perioada de rotație a planetei - răsare la est, dar se mișcă lent. Perioada orbitală a lui Deimos (de aproximativ 30,5 ore) depășește ziua solară marțiană (24,5 ore). Pentru un observator aflat la ecuator, de la răsărit până la apus trec 2,7 zile.

Deoarece orbita lui Phobos se află sub altitudinea sincronă, forța mareică de pe planeta Marte îi reduce treptat orbita. În aproximativ 50 de milioane de ani, s-ar putea să se prăbușească pe suprafața lui Marte sau să se despartă într-o structură de inel în jurul planetei. Deimos este mult mai departe de planetă, forța mareică este mică pe ea, dar teoretic, la fel ca Luna Pământului, se îndepărtează lent de planetă. 

Originea celor doi sateliți nu este bine înțeleasă. Până de curând, se credea că, datorită albedo-ul lor scăzut și a compoziției condrit carbonat, acestea erau considerate similare cu asteroizii, susținând teoria capturii. Orbita instabilă a lui Phobos pare să indice  o captare relativ recentă. Ambele au însă orbite circulare, în apropierea ecuatorului, lucru neobișnuit pentru obiectele capturate, iar dinamica de captare necesară este complexă. Acreția în istoria timpurie a lui Marte este o altă posibilitate credibilă, care însă nu explică de ce compoziția lor pare să semene cu asteroizi și nu cu Marte. 

O a treia posibilitate este implicarea unui al treilea corp sau un tip de perturbare a impactului. Noi dovezi observaționale indică faptul că Phobos are un interior extrem de poros care indică că acesta conține în principal silicate stratificate și alte minerale cunoscute de pe Marte, ceea ce sugerează formarea sa din materialul evacuat prin impactul cu suprafeța planetei, care ulterior s-a contopit, similar cu teoria predominanta pentru originea Lunii. Deși spectrele suprafețelor sateliților în lumina vizibilă și în infraroșu apropiat seamănă cu cele ale asteroizilor din centura exterioară, spectrul lui Phobos în infraroșu îndepărtat nu seamănă cu nici un condrit. 

Zeci de nave spațiale fără echipaj, inclusiv orbitatori, landeri și roveri au fost trimise pe Marte de către Uniunea Sovietică, Statele Unite, Europa și India pentru a studia suprafața, clima și geologia planetei.

În prezent Marte găzduiește opt nave spațiale funcționale: șase pe orbită — 2001 Mars Odyssey, Mars Express, Mars Reconnaissance Orbiter, MAVEN, Mars Orbiter Mission și ExoMars Trace Gas Orbiter — și două la suprafață — Curiosity (rover) și InSight (lander). Publicul poate solicita imagini de pe Marte prin intermediul programului HiWish al Mars Reconnaissance Orbiter. 

Misiunea Mars Science Laboratory, numită Curiosity a fost lansată la 26 noiembrie 2011 și a ajuns pe Marte pe 6 august 2012. Roverul are o viteză de mișcare de până la 90 m pe oră. Experimentele includ un laser chimic care poate deduce compoziția rocilor de la o distanță de 7 m. La 10 februarie 2013, Curiosity a obținut primele probe de roci adânci prelevate deja dintr-un alt corp planetar, folosind burghiul său încorporat. În același an, a descoperit că solul lui Marte conține între 1,5% și 3% apă în masă (deși atașat la alți compuși și astfel nu este accesibil în mod liber). Observațiile făcute de Mars Reconnaissance Orbiter au arătat anterior posibilitatea apariției apei în timpul celor mai calde luni de pe Marte.

La 24 septembrie 2014, Mars Orbiter Mission, lansată de Organizația Spațială Indiană de Cercetare (ISRO), a ajuns pe orbita lui Marte. ISRO a lansat misiunea la 5 noiembrie 2013, cu scopul de a analiza atmosfera și topografia marțiană. Misiunea a folosit o orbită de transfer Hohmann pentru a scăpa de influența gravitațională a Pământului și a fost catapultat într-o călătorie de nouă luni spre Marte. Este prima misiune interplanetară asiatică de succes.

Agenția Spațială Europeană, în colaborare cu Roscosmos, a lansat ExoMars Trace Gas Orbiter și landerul Schiaparelli la 14 martie 2016. În timp ce Trace Gas Orbiter a intrat cu succes pe orbita lui Marte la 19 octombrie 2016, Schiaparelli s-a prăbușit în timpul încercării de aterizare.

În mai 2018 a fost lansat landerul InSight al NASA. Misiunea a ajuns pe Marte în noiembrie 2018. InSight a detectat primul cutremur marțian în aprilie 2019.

În 2019, nava spațială MAVEN a cartografiat pentru prima dată modelele eoliene la mare altitudine la nivelul întregii planete. S-a descoperit că vânturile care se află la kilometri deasupra suprafeței păstrau informații despre formele de pământ aflate dedesubt.

NASA intenționează să lanseze roverul său de astrobiologie Perseverance între 17 iulie și 5 august 2020. Rover-ul va colecta mostre pentru o misiune viitoare de recuperare care le va aduce pe Pământ. Conceptul actual pentru misiunea Mars Sample Return se va lansa în 2026 și va avea un hardware construit de NASA și ESA.

Agenția Spațială Europeană va lansa roverul ExoMars și platforma de suprafață în iulie 2020.

Orbitatorul Mars Hope al Emiratelor Arabe Unite este  planificat pentru lansare în 2020, urmând să ajungă pe orbita lui Marte în 2021. Sonda va face un studiu global asupra atmosferei marțiene.

Au fost propuse mai multe planuri pentru o misiune umană pe Marte de-a lungul secolului XX și în secolul XXI, dar nici un plan în curs nu are o dată de sosire înainte de 2030.

Vechii sumerieni credeau că Marte era Nergal, zeul războiului și al bolilor. Existența lui Marte ca obiect rătăcitor pe cerul nopții a fost înregistrată de astronomii egipteni antici și, până în 1534 î.Hr., erau familiarizați cu mișcarea retrogradă a planetei. În perioada Imperiului Neobabilonian, astronomii babilonieni făceau înregistrări periodice despre pozițiile planetelor și observații sistematice ale comportamentului lor. Despre Marte, ei știau că la fiecare 79 de ani există 37 de perioade sinodice sau 42 de cicluri zodiacale. Au inventat metode aritmetice pentru a face corecții minore la pozițiile previzionate ale planetelor. În Grecia antică planeta era cunoscută sub numele de Πυρόεις (Pyrόeis).

În secolul al IV-lea î.Hr., Aristotel a remarcat că Marte a dispărut în spatele Lunii în timpul unei ocultări, indicând faptul că planeta era mai departe. Ptolemeu, un grec care trăia în Alexandria, a încercat să abordeze problema mișcării orbitale a lui Marte. Modelul lui Ptolemeu și lucrarea sa colectivă asupra astronomiei au fost prezentate în colecția cu mai multe volume Almagest, care a devenit tratatul autoritar asupra astronomiei occidentale pentru următoarele paisprezece secole. Literatura din China antică confirmă faptul că Marte a fost cunoscută de astronomii chinezi nu mai târziu în secolul al IV-lea î.Hr. În culturile din Asia de Est, Marte este denumită în mod tradițional „steaua focului” (chineză:火星 ), pe baza celor cinci elemente.

În timpul secolului al XVII-lea, aristocratul danez Tycho Brahe a măsurat paralaxa diurnă a lui Marte pe care Johannes Kepler a folosit-o pentru a face un calcul preliminar al distanței relative față de planetă. Când telescopul a devenit disponibil, paralaxa diurnă a lui Marte a fost din nou măsurată în efortul de a determina distanța Soare-Pământ. Aceasta a fost realizată pentru prima dată de Giovanni Domenico Cassini în 1672. Măsurătorile timpurii de paralaxă au fost împiedicate de calitatea instrumentelor. Singura ocultare a lui Marte de către Venus observată a fost cea din 13 octombrie 1590, văzută de Michael Maestlin la Heidelberg. În 1610, Marte a fost privită de astronomul italian Galileo Galilei, care a fost primul care a văzut-o prin telescop. Astronomul olandez Christiaan Huygens a fost primul care a observat detaliile suprafeței sale și a determinat perioada de rotație a planetei.

Până în secolul al XIX-lea, rezoluția telescoapelor a atins un nivel suficient pentru identificarea caracteristicilor suprafeței. La 5 septembrie 1877 a avut loc o opoziție perihelică când Marte a fost deosebit de aproape de Pământ. Astronomul italian Giovanni Schiaparelli a profitat de această situație pentru a crea prima hartă a lui Marte cu ajutorul telescopului său de 22 cm. El a observat niște linii lungi, drepte, pe suprafața lui Marte, pe care le-a numit canali, care s-au dovedit ulterior o iluzie optică. Schiaparelli le-a considerat un fenomen natural și le-a dat nume de râuri cunoscute pe Pământ. 

Influențat de observații, orientalistul Percival Lowell a fondat un observator care avea telescoape de 30 și 45 cm. Observatorul a fost folosit pentru a observa Marte în 1894 și la următoarele opoziții mai puțin favorabile. A publicat mai multe cărți despre Marte și viața de pe planetă, care au avut un impact mare asupra publicului. Canali au fost descoperite în mod independent de alți astronomi, ca Henri Joseph Perrotin și Louis Thollon Nice, folosind unul dintre cele mai mari telescoape din acea vreme.

Schimbările sezoniere (constând în diminuarea calotelor polare și a zonelor întunecate formate în timpul verii marțiene) în combinație cu canalele au dus la speculații despre viața pe Marte inclusiv credința de multă vreme că Marte conține mări și vegetație vastă. Telescoape existente atunci nu aveau o rezoluție suficientă pentru a furniza dovezi concludente. Pe măsură ce au fost construite telescoape mai mari, au fost observate linii drepte din ce în ce mai puțin lungi. În timpul unei observații efectuate în 1909 de către Flammarion cu un telescop de 84 cm, au fost observate modele neregulate, dar nu s-au observat canali.

În 1965 sonda Mariner 4 a ajuns la planetă pentru prima dată. Mariner 9 și Viking au permis realizarea unor hărți mai bune ale planetei Marte folosind datele din aceste misiuni. Un alt salt important a fost misiunea Mars Global Surveyor, lansată în 1996, care a  funcționat până la sfârșitul anului 2006 și care a permis hărți complete, extrem de detaliate ale topografiei marțiene, câmpului magnetic și mineralelor de pe suprafața planetei. Aceste hărți sunt disponibile online; de exemplu, pe Google Mars. Mars Reconnaissance Orbiter și Mars Express au continuat să exploreze cu noi instrumente și să sprijine misiunile de debarcare.

NASA oferă două instrumente online: „Mars Trek”, care oferă vizualizări ale planetei folosind date din 50 de ani de explorare și „Experience Curiosity”, care simulează călătoriile pe Marte în 3-D cu Curiosity.

Marte poartă numele zeului roman al războiului. În diferite culturi, Marte reprezintă masculinitatea și tinerețea. Simbolul său, un cerc cu o săgeată îndreptată spre dreapta sus, este folosit ca simbol pentru sexul masculin.

Numeroasele eșecuri ale sondelor de explorare ale planetei Marte au avut ca rezultat o contra-cultură satirică, dând vina eșecurilor pe un „Triunghi al Bermudelor” Pământ-Marte, un „Blestem al lui Marte” sau un „Mare Vampir Galactic” care se hrănește cu nave spațiale marțiene.

Ideea la modă că Marte este populată de marțieni inteligenți a explodat la sfârșitul secolului al XIX-lea. Observațiile „canali” ale lui Schiaparelli combinate cu cărțile lui Percival Lowell, au dus la crearea imaginii lui Marte ca o planetă care era o lume uscată, răcoroasă și pe moarte, cu civilizații antice care construiau canale de irigații.

Multe alte observații și declarații ale unor personalități notabile s-au adăugat la ceea ce s-a numit „Febra mațiană”. 

În 1899, în timp ce investiga zgomotul radio atmosferic folosind receptoarele sale în laboratorul său din Colorado Springs, inventatorul Nikola Tesla a observat semnale repetitive pe care ulterior și le-a imaginat că sunt comunicații radio de pe altă planetă, eventual de pe Marte. Într-un interviu din 1901, Tesla a spus:

Teoriile lui Tesla au obținut sprijin din partea Lordului Kelvin care, în timp ce vizita Statele Unite în 1902, ar fi spus că el crede că Tesla a preluat semnale marțiene care au fost trimise în Statele Unite. Cu toate acestea, cu puțin timp înainte de a părăsi America, Kelvin a negat cu emfază aceste rapoarte: „Ceea ce am spus cu adevărat a fost că locuitorii de pe Marte, dacă există, o fi putut fără îndoială să vadă New York-ul, în special strălucirea electricității”.

Într-un articol din New York Times din 1901, Edward Charles Pickering, directorul Observatorului Harvard College, spunea că a primit o telegramă de la Observatorul Lowell din Arizona, care părea să confirme că Marte încerca să comunice cu Pământul.

Ulterior, Pickering a propus crearea unui set de oglinzi în Texas cu intenția de a comunica cu marțienii. 

Până și în anii 1960 ideea că Marte era populată era populară; au fost publicate articole despre biologia lui Marte, respingând alte explicații pentru schimbările sezoniere de pe planetă. Publicațiile au conținut chiar și scenarii detaliate ale metabolismului și ciclurilor chimice ale funcționării ecosistemului.. Abia la mijlocul anilor 1960, sondele NASA trimise pe planetă în programul Mariner au risipit aceste mituri despre Marte.

Cartografierea de înaltă rezoluție a suprafeței lui Marte a culminat cu misiunea Mars Global Surveyor,  lansat în 1996 care arată absența completă a urmelor, însă  speculații pseudoștiințifice despre viața inteligentă pe Marte au continuat de la comentatori precum Richard C. Hoagland. Amintind de controversa canali, aceste speculații se bazează pe mici elemente percepute în imaginile navelor spațiale, precum „piramidele” și „Fața de pe Marte”. Astronomul Carl Sagan a scris:

Prezentarea lui Marte în ficțiune a fost stimulată de culoarea sa roșie dramatică și de speculațiile științifice din secolul al XIX-lea potrivit cărora condițiile sale de suprafață ar putea susține nu doar viața, ci și viața inteligentă. Astfel, au apărut un număr mare de scenarii de science fiction, printre care se numără Războiul lumilor de H. G. Wells, publicat în 1898, în care marțienii încearcă să scape de pe planeta lor muribundă invadând Pământul. Orson Welles a făcut o adaptare radio a Războiul lumilor la 30 octombrie 1938 în Statele Unite și a fost prezentat ca o știre live. Episodul a devenit notoriu pentru că a provocat panică publicului larg, când mulți ascultători au confundat povestea cu realitatea.

Lucrări influente descriu planeta inclusiv Cronicile marțiene de Ray Bradbury în care exploratorii umani distrug accidental o civilizație marțiană, seria Barsoom de Edgar Rice Burroughs, romanul Departe de planeta tăcută de C. S. Lewis (1938), și povestiri de Robert A. Heinlein înainte de mijlocul anilor '60.

Autorul Jonathan Swift a făcut referire la sateliții lui Marte, cu aproximativ 150 de ani înainte de descoperirea lor reală de către Asaph Hall, detalind descrieri ale orbitelor lor în capitolul al 19-lea al romanului său Călătoriile lui Gulliver.

O figură comică a unui marțian inteligent, Marvin Marțianul, a apărut în Haredevil Hare (1948) ca un personaj din desenele animate Looney Tunes și a continuat ca parte a culturii populare până în prezent.

După ce navele spațiale Mariner și Viking au returnat imagini cu Marte așa cum este într-adevăr, o lume aparent lipsită de viață și fără canale, aceste idei despre Marte au trebuit să fie abandonate și s-a dezvoltat un curent pentru reprezentări corecte și realiste despre colonizarea umană a Marte, cea mai cunoscută dintre ele fiind trilogia Mars a lui Kim Stanley Robinson. Speculațiile pseudo-științifice despre Fața de pe Marte și alte „monumente” enigmatice descoperite de sondele spațiale indică faptul că ideea civilizațiilor antice de pe planetă rămâne o temă populară în science fiction, în special în film.




#Article 103: An-lumină (757 words)


Anul-lumină este o unitate de lungime utilizată pentru a exprima distanțe astronomice și este echivalent cu aproximativ 9,46 bilioane de kilometri (9,46 x 1012 km). Un an-lumină, definit de Uniunea Astronomică Internațională (IAU), este distanța pe care lumina o parcurge în vid într-un an iulian (365,25 zile). Deoarece include cuvântul „an”, termenul an-lumină poate fi interpretat în mod greșit ca o unitate de timp.

Anul-lumină este cel mai adesea folosit atunci când se exprimă distanțe față de stele și alte distanțe pe o scară galactică, în special în publicațiile de popularizare a științei non-specializate. În astrometria profesională, unitatea cea mai frecvent utilizată este parsecul (simbol: pc, aproximativ 3,26 ani-lumină; distanța la care o unitate astronomică subtinde un unghi de un arcsecundă).

Așa cum este definit de IAU, anul-lumină este definit ca produsul dintre un an iulian  (365,25 zile spre deosebire de anul gregorian de 365,2425 zile) și viteza luminii (299.792.458 m/s). Ambele valori sunt incluse în Sistemul de constante astronomice, utilizat din 1984. Din aceasta, pot fi derivate următoarele conversii. IAU recunoaște ca abrevieri pentru an-lumină ly,, deși alte standarde precum ISO 80000 utilizează l.y. și abrevieri localizate frecvente, cum ar fi „al“ în franceză (de la année-lumière), spaniolă (de la año luz) și italiană (de la anno luce), „Lj” în germană (de la Lichtjahr), etc.

Înainte de 1984, în Sistemul de constante astronomice IAU (1964), utilizat între 1968 și 1983 erau folosite: anul tropic (nu anul iulian) și o viteză măsurată (nu definită) a luminii. Rezultatul lui Simon Newcomb J1900,0 înseamnă anul tropic de 31.556.925,9747 secunde efemeride și o viteză a luminii de 299.792,5 km/s care produceau un an-lumină de 9,460530 × 1015 m (rotunjit la cele șapte cifre semnificative ale vitezei luminii). Această valoare găsită în mai multe surse moderne a fost probabil derivată dintr-o sursă veche, cum ar fi CW Allen din 1973 Cantități astrofizice ca referință de lucru.

Alte valori de înaltă precizie nu sunt derivate dintr-un sistem IAU coerent. O valoare de 9,460536207 × 1015 m găsită în unele surse moderne este produsul unui an gregorian mediu (365,2425 zile) și viteza definită a luminii (299.792.458 m/s). O altă valoare, 9,460528405 × 1015 m, este produsul anului tropic J1900.0 și viteza definită a luminii.

Unitatea an-lumină a apărut la câțiva ani după prima măsurare cu succes a distanței față de o stea, alta decât Soarele, de către Friedrich Bessel în 1838. Steaua era 61 Cygni și Bessel a folosit un heliometru de 16 cm proiectat de Joseph von Fraunhofer. Cea mai mare unitate pentru exprimarea distanțelor în spațiu în acel moment era unitatea astronomică, egală cu raza orbitei Pământului (1,50 × 108 km). În acești termeni, calcule trigonometrice pe baza paralaxei 61 Cygni de 0,314 arcsecunde, au arătat că distanța până la stea este de 660.000 de unități astronomice (9,9 × 1013 km). Bessel a adăugat că lumina are nevoie de 10,3 ani pentru a parcurge această distanță. El a recunoscut că cititorii săi se vor bucura de imaginea mentală a timpului aproximativ de tranzit pentru lumină, dar s-a abținut să folosească anul-lumină ca unitate. Este posibil să nu fi exprimat distanțele în ani-lumină deoarece ar fi redus precizia datelor sale de paralaxă din cauza multiplicării cu parametrul incert al vitezei luminii.

Viteza luminii nu era încă cunoscută cu precizie în 1838; valoarea sa s-a schimbat în 1849 (Fizeau) și 1862 (Foucault). Nu era încă considerată a fi o constantă fundamentală a naturii, iar propagarea luminii prin eter sau spațiu era încă enigmatică.

Unitatea an-lumină a apărut în 1851 într-un articol german de astronomie populară scris de Otto Ule. Ule a explicat ciudățenia unui nume de unitate de distanță care include „an” comparându-l cu o oră de mers.

O carte astronomică populară germană contemporană a observat, de asemenea, că „an-lumină” este o denumire ciudată. În 1868, un ziar englez a etichetat anul-lumină ca o unitate folosită de germani. Eddington a numit anul-lumină o unitate incomodă și irelevantă, care uneori s-a strecurat din utilizarea populară în investigații tehnice.

Deși astronomii moderni preferă adesea să utilizeze parsecul, anii-lumină sunt, de asemenea, utilizați în mod popular pentru a măsura întinderile spațiului interstelar și intergalactic.

Distanțele exprimate în ani-lumină le includ pe cele dintre stele din aceeași zonă generală, cum ar fi cele aparținând aceluiași braț spiralat sau roi globular. Galaxiile în sine se întind de la câteva mii la câteva sute de mii de ani-lumină în diametru și sunt separate de galaxiile și roiurile de galaxii învecinate cu milioane de ani-lumină. Distanțele față de obiecte precum quasarii și Marele Zid Sloan ajung la miliarde de ani-lumină.




#Article 104: Voievod (452 words)


Voievod (termen de origine slavă) este unul din titlurile sub care sunt cunoscute căpeteniile militare slave, ulterior fiind preluat și de vlahii nord-dunăreni. Semnificația acestui termen a variat în funcție de perioada de raportare, cât și de spațiul geografic. 

Alte denumiri sunt Wojwode/Vojvode, Wojwoda/Vojvoda, Woiwod, Воевода/Wojewoda și Войвода/Wojwoda, derivate din cuvintele slave „Войвода”/„Wojwoda”.

Termenul voievod se referea, în general, la un guvernator și era folosit în special pentru rang nobliar slav sub un prinț (Cneaz) sau pentru un comandant militar. La Granița Militară cu Imperiul Otoman, voievodul era comandantul unei divizii de 50 de bărbați de militari recrutați din populația de frontieră. O astfel de unitate era numită „voievodat”.

Titlul Voievod era folosit în Pommern, pe Rügen, în Polia, Bosnia, Serbia, Croația, Bulgaria, Macedonia, Rusia, Belarus, Ucraina, de asemenea principatele Moldova și Țara Românească și în Ungaria (Vajda) și Austria. În Principatele Dunărene Moldova și Țara Românească a fost titlul oficial al domnitorului Voievod, Gospodar și mai târziu Domnitor. În Bulgaria și Macedonia au fost numiți, de asemenea, conducătorii cetnici ca voievod. În Austro-Ungaria, împăratul Austriei purta titlul de Mare Voievod al Voievodatului Serbiei.

În Imperiul Țarist Rus Voevoda (воевода) a fost un titlu militar până la reformele lui Petru cel Mare. Fiecare stat avea unul sau mai mulți voievozi care conduceau garnizoana lor militară. În plus, au existat voievozi de uscat (полевые воеводы), care au condus diferite părți ale armatei.

Astfel titlul de voievod avea, în accepțiunea cancelariilor din Moldova și Țara Românească, sensul de conducător al armatei, spre deosebire de titlul de domn, care se referea la conducătorul administrativ (preluat după terminologia bizantină). 

Odată cu cedarea puterii politice și militare Imperiului Otoman, titulatura de voievod se contopește cu cea de domn, pentru ca, din secolul următor să devină un rang nobiliar înalt, echivalent cu cel de pașă în cadrul structurii organizatorice a Imperiului Otoman.

În Transilvania titlul de voievod este perceput ca un titlu nobiliar echivalent cu cel de principe, formă care a fost preluată de către cultura occidentală. Termenul se păstrează până la absorbția Transilvaniei în Arhiducatul Austriei în 1691. Ultimul voievod al Transilvaniei a fost Francisc Rákóczi al II-lea, purtând însă numai titlul nominal până în 1711.

Titulatura de voievod este cel mai bine păstrată însă în forma ei incipientă la nobilimea valahă din Transilvania, cu precădere din Țara Hațegului și Maramureș, unde titulatura de voievod, alături de cea de cneaz, chinez, rămâne aceea de nobil, dar și de conducător al unor armate sau miliții locale.

În Polonia titlul de voievod (poloneză: wojewoda) a fost folosit din Evul Mediu târziu pentru a se referi la șeful administrației unui voievodat, adică cel mai înalt district administrativ. Voievodul este reprezentantul guvernului central în voievodat și este numit de premierul polonez.




#Article 105: Filosofie (3672 words)


Filosofia (din greaca antică: φιλοσοφία, philosophia, „iubire de înțelepciune”), sau filozofia, este studiul întrebărilor generale și fundamentale, precum cele despre existență, cunoaștere, valori, rațiune, minte și limbaj. Astfel de întrebări sunt adesea puse ca probleme  care trebuie studiate sau rezolvate. Termenul a fost inventat probabil de Pitagora (c. 570 - 495 î.Hr.). Metodele filosofice includ interogarea, discuția critică, argumentul rațional și prezentarea sistematică.
Din punct de vedere istoric, filosofia cuprindea toate grupurile de cunoștințe și un practicant era cunoscut ca filosof. De pe vremea filosofului grec Aristotel până în secolul al XIX-lea, „filosofia naturală” cuprindea astronomie, medicină și fizică. De exemplu, Principiile matematice ale filosofiei naturale din 1687 a lui Newton a devenit ulterior clasificată drept carte de fizică.

În secolul al XIX-lea, dezvoltarea universităților moderne de cercetare a condus filosofia academică și alte discipline la profesionalizare și specializare. De atunci, diferite domenii de cercetare care au făcut tradițional parte din filosofie au devenit discipline academice separate, cum ar fi psihologia, sociologia, lingvistica și economia.

Astăzi, subdomeniile majore ale filosofiei academice includ metafizica, care se preocupă de natura fundamentală a existenței și a realității; epistemologia, care studiază natura cunoașterii și a credinței; etica, care se referă la valoarea morală; și logica, care studiază regulile inferenței ce permit deducerea concluziilor din premise adevărate. Alte subdomenii notabile includ: filosofia științei, filosofia politică, estetică, filosofia limbajului și filosofia minții.

Într-un sens general, filosofia este asociată cu înțelepciunea, cultura intelectuală și o căutare a cunoașterii. În acest sens, toate culturile și societățile alfabetizate pun întrebări filosofice, cum ar fi „cum să trăim” și „care este natura realității”. Prin urmare, o concepție largă și imparțială a filosofiei găsește o cercetare argumentată în chestiuni precum realitatea, moralitatea și viața în toate civilizațiile lumii.

Filosofia occidentală este tradiția filosofică a lumii occidentale, datând de la gânditori presocratici care au fost activi în Grecia secolului al VI-lea î.Hr., precum Thales (c.624 - 546 î.Hr.) și Pitagora (c.570 - 495 î.Hr.) care practicau „iubirea de înțelepciune” (latină: philosophia) și erau numiți și „studenți ai naturii” (physiologoi).

Filosofia occidentală poate fi împărțită în trei epoci:

În timp ce cunoștințele noastre despre epoca antică încep cu Thales în secolul al VI-lea î.Hr., se știu puține lucruri despre filosofii de dinaintea lui Socrate (cunoscuți în mod obișnuit sub numele de presocratici). Epoca antică a fost dominată de școlile filosofice grecești. Cele mai notabile dintre școlile influențate de învățăturile lui Socrate, au fost: Academia Platonică fondată de Platon și școala peripatetică, fondată de Aristotel. Printre alte tradiții filosofice antice influențate de Socrate se numără: cinismul, cirenaismul, stoicismul și scepticismul academic. Alte două tradiții au fost influențate de contemporanul lui Socrate, Democrit: pironismul și epicureismul. Subiecte importante acoperite de greci au inclus metafizica (cu teorii concurente precum atomismul și monismul), cosmologia, natura vieții bine trăite (eudaimonia), epistemologia și logosul. Odată cu apariția Imperiului roman, filosofia greacă a fost din ce în ce mai discutată în latină de către romani precum Cicero și Seneca (vezi filosofia romană).

Filosofia medievală (secolele V-XVI) este perioada care a urmat căderii Imperiului Roman de Apus și a fost dominată de ascensiunea creștinismului și, prin urmare, reflectă preocupările teologice iudeo-creștine, precum și păstrarea unei continuități cu gândirea greco-romană. 

Probleme precum existența și natura lui Dumnezeu, natura credinței și a rațiunii, metafizica, problema răului au fost discutate în această perioadă. Printre gânditorii medievali importanți se numără: Sfântul Augustin, Toma de Aquino, Boethius, Anselm și Roger Bacon. Filosofia pentru acești gânditori a fost privită ca un ajutor pentru teologie (ancilla theologiae) și, prin urmare, ei au căutat să își alinieze filosofia cu interpretarea lor a scripturilor sacre.

Această perioadă a cunoscut dezvoltarea scolasticii, o metodă critică a textului dezvoltată în universitățile medievale bazată pe o lectură atentă și disputarea textelor cheie. În perioada Renașterii s-a pus accentul crescând asupra gândirii clasice greco-romane și asupra unui umanism robust.

Filosofia modernă timpurie din lumea occidentală începe cu gânditori precum Thomas Hobbes și René Descartes (1596–1650). În urma ascensiunii științelor naturii, filosofia modernă s-a preocupat de dezvoltarea unei fundații laice și raționale pentru cunoaștere și s-a îndepărtat de structurile tradiționale de autoritate precum religia, gândirea scolastică și Biserica. Printre filosofii moderni majori se numără: Spinoza, Leibniz, Locke, Berkeley, Hume și Kant. 

Filosofia secolului al XIX-lea (uneori numită filosofie modernă târzie) a fost influențată de mișcarea mai largă din secolul al XVIII-lea numită „Iluminism” și include figuri precum Hegel, o figură cheie în idealismul german, Kierkegaard, care a dezvoltat bazele existențialismului, Nietzsche, un renumit anti-creștin, John Stuart Mill, care a promovat utilitarismul și Karl Marx, care a dezvoltat bazele comunismului.

În secolul al XX-lea a avut loc despărțirea între filosofia analitică și filosofia continentală și s-au dezvoltat tendințele filosofice precum fenomenologia, existențialismul, pozitivismul logic, pragmatismul și turnura lingvistică (vezi Filosofia contemporană).

Regiunile din Cornul abundenței, Iran și Arabia găzduiesc cea mai veche literatură de înțelepciune filosofică cunoscută care astăzi este dominată în cea mai mare parte de cultura islamică.

Literatura de înțelepciune timpurie din Cornul abundenței a fost un gen care urmărea să instruiască oamenii asupra acțiunilor etice, viața practică și virtutea prin povești și proverbe. În Egiptul antic, aceste texte erau cunoscute sub numele de sebayt („învățături”) și sunt esențiale pentru înțelegerea noastră despre filosofia egipteană antică. Astronomia babiloniană a inclus, de asemenea, multe speculații filosofice despre cosmologie, care e posibil să fi influențat grecii antici.

Filosofia evreiască și filosofia creștină sunt tradiții religio-filosofice care s-au dezvoltat atât în Orientul Mijlociu, cât și în Europa, având în comun texte iudaice timpurii (în special Tanakh) și credințe monoteiste. Gânditori evrei, cum ar fi geonimii Academiilor talmudice din
Babilonia și Maimonide s-au ocupat cu filosofia greacă și islamică. Mai târziu, filosofia evreiască a intrat sub puternice influențe intelectuale occidentale și a inclus lucrările lui Moses Mendelssohn, care a introdus Haskalah (Iluminismul evreiesc), existențialismul evreiesc și iudaismul reformat.

Filosofia iraniană pre-islamică începe cu opera lui Zoroastru, unul dintre primii promotori ai monoteismului și ai dualismului dintre bine și rău. Acest cosmogonie dualistă a influențat evoluția ulterioară iraniană, cum ar fi maniheismul, mazdakismul și zurvanismul.

După cuceririle musulmane, filosofia islamică timpurie a dezvoltat tradițiile filosofice grecești în noi direcții inovatoare. Această Epoca de aur a islamului a influențat evoluțiile intelectuale europene. Cele două curente principale ale gândirii islamice timpurii sunt Kalam, care se concentrează pe teologia islamică și Falsafa, care se baza pe aristotelianism și neoplatonism.  Opera lui Aristotel a fost foarte influentă printre falsafa, cum ar fi al-Kindi (secolul al IX-lea), Avicenna (980 - iunie 1037) și Averroes (secolul al XII-lea). Alții precum Al-Ghazali au fost extrem de critici cu privire la metodele falsafa aristotelică. Gânditorii islamici au dezvoltat, de asemenea, o metodă științifică, medicina experimentală, o teorie a opticii și o filosofie juridică. Ibn Khaldun a fost un gânditor influent în filosofia istoriei.

În Iran, mai multe școli de filosofie islamică au continuat să înflorească după Epoca de Aur și au inclus curente precum filosofia Iluminaționistă, filosofia sufistă și teosofia transcendentă. În secolele al XIX-lea și al XX-lea a apărut și s-a dezvoltat mișcarea Nahda (care înseamnă literalmente „Trezirea”; cunoscută și sub numele de „Renașterea arabă”), care a avut o influență considerabilă asupra filosofiei islamice contemporane.

Filosofia indiană (sanscrită: darśana, lit.  „punct de vedere”, „perspectivă”)
se referă la diversele tradiții filosofice apărute încă din cele mai vechi timpuri în subcontinentul indian. Jainismul și budismul au luat naștere la sfârșitul perioadei vedice, în timp ce diferite tradiții s-au grupat sub numele de hinduism.

Hindușii clasifică, în general, tradițiile indiene ca fiind ortodoxe (āstika) sau heterodoxe (nāstika), în funcție de faptul dacă acceptă autoritatea Vedelor și teoriile despre brahman  („etern”, „cu conștiință”, „ireductibil”) și ātman ( „suflet”, „sine”, „respirație”). Școlile ortodoxe includ tradițiile de gândire hinduse, în timp ce școlile heterodoxe includ tradițiile budiste și jainiste. Printre alte școli se numără Ajñana, Ājīvika și Cārvāka care au dispărut de-a lungul istoriei.

Concepțiile filosofice indiene importante împărtășite de filosofiile și virtuțile indiene includ:

Filozofia jainistă acceptă conceptul de suflet permanent (jiva) ca unul dintre cele cinci astikaya (categorii eterne, infinite care alcătuiesc substanța existenței). Celelalte patru fiind dhárma, adharma, ākāśa („spațiu”) și pudgala („materie”).

Gândirea jainistă separă complet materia de suflet, cu două subtradiții majore: Digambara și Śvētāmbara, împreună cu mai multe tradiții minore, cum ar fi Terapanthi.

Ascetismul este o virtute monahală majoră în jainism.Textele jainiste precum Tattvartha Sutra afirmă că credința corectă, cunoașterea corectă și conduita corectă sunt calea spre eliberare. Gândirea jainistă
susține că toată existența este ciclică, eternă și necreată. Tattvartha Sutra este cea mai veche
compilatie cunoscută, comprehensivă și autoritativă, a filosofiei jainiste.

Filosofia budistă începe cu gândirea lui Gautama Buddha (fl. între secolele al VI-lea și al IV-lea î.Hr.) și este păstrată în primele texte budiste. A luat naștere în India și s-a răspândit mai târziu în Asia de Est, Tibet, Asia Centrală și Asia de Sud-Est, dezvoltând diverse tradiții în aceste regiuni. Formele ramurii Mahāyāna sunt tradițiile filosofice budiste dominante în regiunile din Asia de Est precum China, Coreea și Japonia. Formele ramurii Theravāda sunt dominante în țările din Asia de Sud-Est, cum ar fi Sri Lanka, Birmania și Thailanda. 

Deoarece ignoranța față de adevărata natură a lucrurilor este considerată una dintre rădăcinile suferinței (dukkha), filosofia budistă este preocupată de epistemologie, metafizică, etică și psihologie. Textele filosofice budiste trebuie de asemenea înțelese în contextul practicilor meditative care ar trebui să producă anumite schimbări cognitive. Printre conceptele cheie inovatoare se numără cele patru adevăruri nobile,  dukkha, anicca (impermanență) și anatta (non-sinele).

După moartea lui Buddha, diferite grupuri au început să-și sistematizeze principalele învățături, dezvoltând în cele din urmă sisteme filosofice cuprinzătoare numite Abhidharma. În urma școlilor Abhidharma, filosofii Mahāyāna precum Nagarjuna și Vasubandhu au dezvoltat teoriile śūnyatā („goliciunea tuturor fenomenelor”) și vijñapti-matra („numai apariția”), o formă de fenomenologie sau idealism transcendental. Școala Dignāga de pramāṇa („mijloace de cunoaștere”) a promovat o formă sofisticată de logico-epistemologie budistă. 

În India au existat numeroase școli, sub-școli și tradiții de filosofie budistă. Potrivit profesorului de filosofie budistă din Oxford, Jan Westerhoff, principalele școli indiene de la 300 î.Hr. până la 1000 d.Hr. erau:

Unele dintre primele texte mistice și filosofice hinduse care au supraviețuit sunt Upanișadele din perioada Vedică tîrzie (1000-500 î.Hr.). Filosofia indiană este grupată în mod obișnuit pe baza relației lor cu Vedele și a ideilor conținute în acestea (în special Ātman și Brahman).

Școlile care se aliniază la gândirea vedică sunt adesea numite tradiții hinduse „ortodoxe” (āstika) și sunt clasificate în mod tradițional în șase darśanas: Nyaya, Vaisheshika, Samkhya, Yoga, Mīmāṃsā și Vedanta.

Vedele ca sursă de cunoaștere au fost interpretate diferit de aceste șase școli de filosofie hindusă, cu diferite grade de suprapunere. Ele reprezintă o „colecție de puncte de vedere filosofice care împărtășesc o conexiune textuală”, potrivit lui Chadha (2015). Ele reflectă, de asemenea, o toleranță pentru o diversitate de interpretări filosofice în cadrul hinduismului, împărtășind în același timp același fundament.

Filosofii hinduși ai celor șase școli ortodoxe au dezvoltat sisteme de epistemologie (pramana) și au analizat subiecte precum metafizica, etica, psihologia (guṇa), hermeneutica și soteriologia în cadrul cunoștințelor vedice, prezentând în același timp o colecție diversă de interpretări. De-a lungul timpului, cele șase școli ortodoxe au condus la ceea ce a fost numit „sinteza hindusă”, după cum este exemplificat în scriptura Bhagavad Gita.

Există, de asemenea, alte școli de gândire care sunt privite ca „hinduse”, deși nu neapărat ortodoxe (deoarece pot accepta diferite scripturi ca normative, cum ar fi Shaiva Agamas și Tantra), printre acestea numărându-se diferite școli de șavism, cum ar fi Pashupata, Shaiva Siddhanta, șavism tantric non-dual (Trika, Kaula etc.).

Tradițiile „hinduse” și „ortodoxe” contrastează cu tradițiile „neortodoxe” (nāstika, literalmente „cei care resping”). Aceste tradiții resping autoritatea Vedelor și deseori resping concepte și idei majore care sunt larg acceptate de școlile ortodoxe (cum ar fi Ātman, Brahman și Īśvara). Aceste școli neortodoxe includ jainismul (acceptă ātman dar respinge Isvara, Vedele și Brahman), budismul (respinge toate conceptele ortodoxe cu excepția renașterii și karma), Cārvāka (materialiști care resping renașterea chiar și karma) și Ājīvika (cunoscut pentru doctrina sorții).

Filosofia africană prezintă concepții, idei și teme africane despre lume, sau filosofie folosind metode filosofice africane distincte. Gândirea modernă africană a fost preocupată cu etnofilosofia, definind însăși semnificația filosofiei africane și caracteristicile sale unice și ceea ce înseamnă a fi african.

În secolul al XVII-lea, filosofia etiopiană a dezvoltat o tradiție literară robustă, după cum este exemplificat de Zera Yacob. Un alt filosof african timpuriu a fost Anton Wilhelm Amo (c. 1703–1759) care a devenit un filosof respectat în Germania. Ideile filosofice africane distincte includ Ujamaa, ideea bantu de „Forță”, Négritude , panafricanism și Ubuntu.  Gândirea contemporană africană a dezvoltat literatura filosofică a diasporei africane, care include curente precum existențialismul negru al afro-americanilor. Unii gânditori moderni din Africa au fost influențați de marxism, literatura afro-americană, teoria critică, teoria rasială critică, postcolonialism și feminism.

Întrebările filosofice pot fi grupate în diferite ramuri. Aceste grupări permit filosofilor să se concentreze pe un set de subiecte similare și să interacționeze cu alți gânditori care sunt interesați de aceleași întrebări.

Aceste diviziuni nu sunt nici exhaustive, nici nu se exclud reciproc. (Un filosof s-ar putea specializa în epistemologia kantiană sau în estetica platonică sau filosofia politică modernă). Mai mult, aceste cercetări filosofice se suprapun uneori între ele și cu cercetări precum știința, religia sau matematica.

Epistemologia (din grecescul ἐπιστήμη, epistēmē 'cunoaștere' și  λόγος logos 'vorbire', 'cuvânt') este ramura filosofiei care studiază cunoașterea. Epistemologii examinează surse presupuse de cunoaștere, inclusiv experiența senzorială, rațiunea, memoria și depoziția. De asemenea, ei abalizează întrebări despre natura adevărului, credinței, justificării și raționalității.

Scepticismul filosofic, care ridică îndoieli cu privire la unele sau toate pretențiile la cunoaștere, a fost un subiect de interes de-a lungul istoriei filosofiei. A apărut devreme în filosofia presocratică și s-a formalizat cu Pyrrho, fondatorul celei mai vechi școli occidentale de scepticism filosofic. Apare în mod evident în lucrările filosofilor moderni René Descartes și David Hume și a rămas un subiect central în dezbaterile epistemologice contemporane. 

Una dintre cele mai notabile dezbateri epistemologice este între empirism și raționalism. Empirismul pune accentul pe dovezile observaționale prin experiența senzorială ca sursă de cunoaștere. El este asociat cu cunoașterea a posteriori, care se obține prin experiență (cum ar fi cunoștințele științifice). Raționalismul pune accentul pe rațiune ca sursă de cunoaștere. El este asociat cu cunoașterea a priori, care este independentă de experiență (cum ar fi logica și matematica).

O dezbatere centrală în epistemologia contemporană este despre condițiile necesare pentru ca o credință să constituie cunoaștere, care ar putea include adevăr și justificare. Această dezbatere a fost în mare parte rezultatul încercărilor de a rezolva probleme de tip Gettier. Un alt subiect comun al dezbaterilor contemporane este problema regresului, care apare atunci când încercăm să oferim dovezi sau justificări pentru orice credință, afirmație sau propunere. Problema este că oricare ar fi sursa justificării, acea sursă trebuie să fie ori fără justificare (caz în care trebuie tratată ca o bază arbitrară pentru credință) ori trebuie să aibă o justificare ulterioară (caz în care justificarea trebuie să fie rezultatul unui raționament circular, ca în coerență, sau rezultatul unei regresii infinite, ca în infinitism).

Metafizica (din grecescul μετά metá, 'după' și φυσικά physiká, 'fizică', adică dincolo de cele fizice) este studiul celor mai generale trăsături ale realității, cum ar fi existența, timpul, obiectele și proprietățile lor, întregul și părțile lui, evenimentele, procesele și cauzalitatea și relația dintre minte și corp. Metafizica include cosmologia, studiul lumii în întregime și ontologia, studiul ființei.

Un punct important de dezbatere este între realism, care susține că există entități ce există independent de percepția lor mentală și idealism, care susține că realitatea este într-un anumit sens construită mental sau că este altfel strâns legată de idei. Metafizica tratează subiectul identității. Esența este ansamblul de atribute care fac din obiect ceea ce este fundamental și fără de care își pierde identitatea, în timp ce accidentul este o proprietate pe care o are obiectul, fără de care obiectul își poate păstra identitatea. 

Particularitățile sunt obiecte despre care se spune că există în spațiu și timp, spre deosebire de obiecte abstracte, cum ar fi numerele și universaliile, care sunt proprietăți deținute de mai multe particularități. Tipul de existență, dacă există, a universaliilor și a obiectelor abstracte este o problemă de dezbatere.

În istoria filosofiei, metafizica este în primul rând modelată de trei întrebări de bază:

Etica (din grecescul ἔθος (sau ἦθος) êthos „caracter”, „comportament”) cunoscută și sub numele de filosofie morală, studiază ceea ce constituie conduita bună și rea, valorile corecte și greșite, Binele și Răul. 

Investigațiile sale principale includ modul de a trăi o viață bună și identificarea standardelor de moralitate. De asemenea, investighează dacă există sau nu este cel mai bun mod de a trăi sau a unui standard moral universal, și dacă da, cum ajungem să învățăm despre el. Principalele ramuri ale eticii sunt: etica normativă, meta-etica și etică aplicată.

Cele trei concepții principale în etică despre ceea ce constituie acțiuni morale sunt:

Logica (din grecescul λογική logikḗ, termen derivat din λόγος lógos „rațiune”, „raționament”, „limbaj”) este studiul raționamentului și al argumentării.

Raționamentul deductiv este atunci când, având în vedere anumite premise, concluziile sunt inevitabil implicate. Regulile de inferență sunt folosite pentru a deduce concluzii precum, modus ponens, unde sunt date „A” și „dacă A atunci B”, atunci „B” trebuie dedus.

Deoarece raționamentul solid este un element esențial al tuturor științelor, disciplinele științelor sociale și umaniste, logica a devenit o știință formală. Printre subdomenii se numără: logica matematică, logica filosofică, logica modală, logica de calcul și logica non-clasică. O întrebare majoră în filosofia matematicii este dacă entitățile matematice sunt obiective și descoperite (realism matematic) sau inventate (antirealism matematic).

Filosofia limbajului explorează natura, originile și utilizarea limbajului. Gottlob Frege și Bertrand Russell au fost figuri esențiale în „turnura lingvistică” a filosofiei analitice. Acești scriitori au fost urmați de Ludwig Wittgenstein (Tractatus Logico-Philosophicus), Cercul de la Viena, precum și pozitiviștii logici și Willard Van Orman Quine. În filosofia continentală, limbajul nu este studiat ca o disciplină separată. Mai degrabă, este o parte indisolubilă a multor alte domenii de gândire, cum ar fi fenomenologia, semiotica structurală, hermeneutica, existențialismul, deconstrucția și teoria critică.

Filosofia minții explorează natura minții și relația acesteia cu corpul, așa cum este caracterizată de disputele dintre dualism și monism. Problema minte-corp, adică relația minții cu corpul, este de obicei privită ca întrebarea centrală a filosofiei minții, deși alte întrebări despre natura minții nu privesc corpul fizic. Conceptul dualist găsit deja la Platon, Aristotel, școli Samkhya și Yoga,  a fost formulat în mod specific de către René Descartes în secolul al XVII-lea. Descartes susține că mintea este o substanță nonfizică și, prin urmare, non-spațială. El a identificat clar mintea cu conștiința și conștiința de sine și a deosebit aceasta de creier ca sediul inteligenței. Monismul este poziția conform căreia mintea și corpul sunt entități ontologic indiscernibile. Acest punct de vedere a fost susținut pentru prima dată în filosofia occidentală de Parmenide în secolul al V-lea î.Hr. și mai târziu a fost îmbrățișat în secolul al XVII-lea de raționalistul Baruch Spinoza. În ultimii ani, această ramură a devenit legată de știința cognitivă.

Filosofia științei explorează bazele, metodele, istoria, implicațiile și scopul științei.  Această disciplină se suprapune cu metafizica, ontologia și epistemologia, de exemplu, atunci când explorează relația dintre știință și adevăr. Filosofia științei se concentrează pe aspecte metafizice, epistemice și semantice ale științei. Multe dintre subdiviziunile sale corespund unor ramuri specifice ale științei. De exemplu, filosofia biologiei se ocupă în mod specific de problemele metafizice, epistemologice și etice din știința biomedicală.

Karl Popper a susținut că proprietatea centrală a științei este falsificabilitatea. Adică, capacitatea ca o afirmație, teorie sau ipoteză să fie contrazisă de dovezi. De exemplu, afirmația „Toate lebedele sunt albe” este falsificabilă, deoarece se poate observa că există lebede negre.

Nu există un consens în rândul filosofilor cu privire la multe dintre problemele centrale legate de filosofia științei, inclusiv dacă știința poate dezvălui adevărul despre lucruri neobservabile și dacă raționamentul științific poate fi justificat.

Filosofia politică este studiul unor subiecte precum politica, libertatea, justiția, proprietatea, drepturile, legea și aplicarea legilor de către autoritate: ce sunt acestea, dacă sunt necesare, ce anume face ca un guvern să fie legitim, ce drepturi și libertăți ar trebui să protejeze, ce formă ar trebui să ia, ce este legea și ce datorii au cetățenii față de un guvern legitim și când poate fi răsturnat în mod legitim.

Teoria politică abordează întrebări de o amploare mai largă, abordând natura politică a fenomenelor și categoriilor precum identitatea, cultura, sexualitatea, rasa, bogăția, ecologia, religia și multe altele.

Pornind de la o înțelegere mecanicistă a ființelor umane și a pasiunilor lor, Thomas Hobbes descrie cum ar fi viața fără guvernare, o condiție pe care el o numește starea naturii. În acel stat, fiecare persoană ar avea dreptul la orice în lume. Acest lucru, susține Hobbes, ar duce la un „război al tuturor împotriva tuturor”.

Filosofia religiei se ocupă de întrebări care implică religia și ideile religioase dintr-o perspectivă filosofică neutră (spre deosebire de teologia care începe de la convingerile religioase). În mod tradițional, întrebările religioase nu au fost privite ca un domeniu separat de filosofia propriu-zisă, ideea unui domeniu separat a apărut abia în secolul al XIX-lea.

Problemele includ existența lui Dumnezeu, relația dintre rațiune și credință, întrebări de epistemologie religioasă, relația dintre religie și știință, modul de interpretare a experiențelor religioase, întrebări despre posibilitatea unei vieți de apoi, problema limbajului religios și existența sufletelor și răspunsuri la pluralismul și diversitatea religioasă.

Termenul de filosofie a religiei nu a intrat în uz general în Occident decât în secolul al XIX-lea, și cele mai multe lucrări filosofice premoderne și moderne timpurii au inclus un amestec de teme religioase și întrebări filosofice nereligioase.

Metafilosofia explorează scopurile filosofiei, limitele și metodele sale. Astfel, în timp ce filosofia pune întrebări despre natura ființei, realitatea obiectelor, posibilitatea cunoașterii, natura adevărului și așa mai departe, metafilosofia este cercetarea autoreflexivă asupra naturii, scopurilor și metodelor activității care fac aceste tipuri de cercetări, întrebând ce este filosofia însăși, ce fel de întrebări ar trebui să pună, cum ar putea să le pună și să le răspundă și ce poate realiza în acest sens.

Multe sub-discipline ale filosofiei au propria ramură a „metafilosofiei”, exemple fiind meta-estetica, meta-epistemologia, meta-etica și meta-metafizica (meta-ontologia).




#Article 106: Nicolae Iorga (13626 words)


Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga, n. 5 iunie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, militant antisemit, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.

După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, a urmat Liceul Național din Iași în 1888. A absolvit Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma magna cum laude, apoi a continuat studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani.

A fost cofondator al partidului Partidul Naționalist-Democrat în 1910, membru al Parlamentului, președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru, și, pentru o scurtă perioadă, prim-ministru. Copil minune, polimat și poliglot, cu o activitate științifică prolifică, Iorga a scris 1003 volume, 12755 articole și studii și 4963 recenzii, aceasta culminând cu Istoria României, în zece volume. A predat la Universitatea din București, la cea din Paris și la alte instituții de învățământ academice și a fondat Congresul Internațional de Studii Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est Europene (ISSEE). A transformat orașul Vălenii de Munte într-un centru academic și cultural.

În paralel cu contribuțiile sale științifice, Nicolae Iorga a fost un activist de centru-dreapta, ale cărui orientări politice au inclus elemente ale conservatorismului, naționalismului și agrarianismului. Deși în ultima parte a liceului a intrat sub influența marxismului, Nicolae Iorga a depășit acest episod în timpul universității, având să adere pentru scurt timp la grupul literar conservator Junimea. Nicolae Iorga a fost o figură centrală a Sămănătorului, revistă populistă și a fondat reviste conservatoare ca Neamul Românesc, Drum Drept, Cuget Clar și Floarea Darurilor. A militat în cadrul Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor.

A fost o figură proeminentă în tabăra pro-Antanta în timpul Primului Război Mondial, datorită susținerii cauzei românilor din Austro-Ungaria și a avut un rol politic important în România Mare în perioada interbelică. A inițiat campanii pentru a apăra cultura României. A stârnit controverse datorită retoricii antisemite. A fost adversar al Partidului Național Liberal și al Partidului Național Român.

S-a opus grupării fasciste Garda de Fier și, după o perioadă de cumpănire, s-a hotărât să îl susțină pe rivalul acesteia, Regele Carol al II-lea, intrând după dizolvarea tuturor celorlalte partide în partidul unic, de sorginte corporatistă și autoritaristă, Frontul Renașterii Naționale. Pentru că fusese implicat într-o dispută personală cu liderul Gărzii, Corneliu Zelea Codreanu, contribuind astfel fără voie la uciderea sa, Iorga și-a atras antipatia legionarilor. A rămas o voce independentă a opoziției după ce Garda a instaurat Statul Național-Legionar, fiind în cele din urmă asasinat de un comando legionar. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Nicolae Iorga s-a născut în Botoșani la 5 iunie 1871, așa cum apare în registrul pentru născuți pe anul 1871. În unele lucrări apare în mod greșit ca dată a nașterii 17 ianuarie 1871. Confuzie apărută, cel mai probabil, din cauza faptului că istoricul era sărbătorit și pe data de 17 iunie, după stilul vechi.  Tatăl său, Nicu Iorga (avocat) și mama Zulnia (născută Arghiropol) erau ortodocși. Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie. Probabil din cauza luptelor balcanice nesfârșite de a revendica acest popor și istoria lui, istoricul a manifestat o reținere în a-și însuși apartenența etnică explicit, însă în cartea auto-biografică „O viață de om așa cum a fost” scriitorul neagă subtil legătura cu grecii și se mândrește că provine pe linie maternă din aristocrația bizantină și după tată direct din munții Pindului, pe care orice istoric îi acceptă ca vatra veșnică a macedonilor aromani. Totuși, detalii despre originile îndepărtate ale familiei rămân incerte: se zvonea că Iorga are rădăcini grecești; zvonul, încă susținut de istorici, a fost infirmat de Iorga, prin declarația: „Tatăl mieu era dintr’un neam de negustori români mai târziu boieriți, din Botoșani, iar mama mea ieste fiica scriitoarei române Elena Drăghici, nepoata de soră a cronicarului Manolachi Drăghici și nepoata de fiică a lui Iordachi Drăghici, mare Vornic al Moldovei. Cu tot numele de Arghiropol, tatăl mamei mele, dintr’o familie venită din Rusia, din Basarabia, era fiul unei Miclește din Ținutul Tartarei, rudă cu Mitropolitul Sofronie Miclescu la care a și locuit într’un timp, și cu Mitropolitul Calinic.” 
Într-o altă declarație a recunoscut că Arghiropolii ar fi fost greci bizantini. Iorga a primit statutul de boier din partea tatălui, acesta permițându-i să acceadă în politică. Alte declarații ale sale în care afirma că este înrudit cu alte famili nobile ca familia Cantacuzino și Craioveștii este pusă sub semnul întrebării de alți istorici.

În 1876, la vârsta de treizeci și șapte sau treizeci și opt de ani, tatăl moare din cauze necunoscute, lăsându-i pe Nicolae (născut în 1871) și pe fratele său mai mic George orfani; o pierdere pe care istoricul o va aminti în scrieri, cuprins de imaginea pe care o avea despre copilăria sa. În 1878, a fost admis la Școala Marghian Folescu, unde excela la mai multe materii, profesorii permițându-i la vârsta de nouă ani să le predea colegilor istoria României. Profesorul său de istorie, un polonez refugiat, i-a trezit interesul în cercetare, devenind polonofil. Iorga a afirmat că această perioadă de formare i-a modelat viziunile despre limba și cultura română: „Am învățat româna [...] așa cum era vorbită în acele zile: clar, frumos și mai ales  fermă și colorată, fără intruziuni din ziare și cărțile cele mai bine vândute.” Și-a format preferințele literare după ce a citit scrierile lui Mihail Kogălniceanu, opere care tratau regimul lui Napoleon Bonaparte și diferite publicații franceze precum romanele „Evenor et Leucippe” de Alphonse de Lamartine sau „Dramele Parisului” de .  

A făcut gimnaziul și liceul (după 1881) la Colegiul Laurian din Botoșani, unde a obținut rezultate excelente, și, din anul 1883, a început să ofere meditații colegilor pentru a crește veniturile familiei. La vârsta de treisprezece ani, în timpul unei vizite la unchiul matern Emanuel „Manole” Arghiropol, și-a făcut debutul în presă în ziarul celui din urmă, Romanul, unde publica anecdote și editoriale despre politica în Europa. Anul 1886 a fost descris de Iorga ca fiind „catastrofa vieții mele de școlar în Botoșani”, deoarece a fost eliminat temporar pentru că nu salutase un profesor. Iorga alege să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul Național din Iași, fiind admis, primind bursă și fiind lăudat de director, filologul Vasile Burlă. Tânărul vorbea deja fluent franceza, italiana, latina și greaca, mai târziu referindu-se la studiile grecești ca fiind „cea mai rafinată formă a rațiunii umane”,însă o contribuție importantă în dezvoltarea sa multilingvistică a primit-o din partea unor profesori specializați precum Alexandru Philippide (limba română), Alexandru Șuțu (limba franceză), Octav Teodorescu (limba germană) sau  (limba latină).  

La vârsta de șaptesprezece ani, Iorga a devenit mai rebel. Devenise interesat în activități politice, dar are convingeri cu care mai târziu va fi puternic împotrivă: auto-declarat marxist, Iorga a promovat revista de extremă stânga Viața Socială și a ținut prelegeri despre Capitalul. Văzându-se în pensionul „urât și dezgustător” al Colegiului Național, a încălcat regulile și a fost suspendat pentru a doua oară, pierzând bursa. Pentru a-și putea ajuta în continuare familia cu bani se reapucă de dat meditații. A fost din nou suspendat pentru că citea în timpul unei ore. Iorga a fost unul din cei mai buni absolvenți (cu media 9,24).

În 1888, Nicolae Iorga a trecut examenele Facultății de Litere a Universității din Iași, acordându-i-se mai târziu o bursă. La terminarea primului an, a primit o dispensă de la Ministerul Educației al Regatului României, care i-a permis să dea examenele pentru cel de-al treilea, pe care le-a și trecut. La sfârșitul anului a dat examenul de licență pe care l-a luat cu magna cum laude, prezentând o disertație pe tema literaturii grecești, o realizare care l-a consacrat în rândurile academicienilor și a opiniei publice în mod special datorită tratării inedite și veridice a unei teme mai puțin cercetate în acea perioadă sub coordonarea lui A. D. Xenopol. Ziarele din acea vreme au scris despre el, iar profesorul A. D. Xenopol îl considera „o minune de om”. Iorga a fost onorat de facultate cu un banchet special. Trei academicieni (Xenopol, Nicolae Culianu, Ioan Caragiani) au vorbit cu reprezentanți ai Ministerului Educației și i-au propus un program sponsorizat de stat care le permitea celor cu rezultate excelente la învățătură să studieze în străinătate.

A fost contribuitor la Junimea, celebrul club literar condus de Titu Maiorescu și afiliat curentului conservator. În 1890, criticul literar Ștefan Vârgolici și promotorul cultural Iacob Negruzzi au publicat eseul lui Iorga despre poeta Veronica Micle în revista Convorbiri Literare. A participat la înmormântarea scriitorului Ion Creangă și a ținut un discurs public împotriva defăimării unui alt mare scriitor, dramaturgul Ion Luca Caragiale, acuzat nejustificat de plagiat de jurnalistul Constantin Al. Ionescu-Caion. A început să publice din ce în ce mai mult ca jurnalist de opinie în publicații locale și naționale de mai multe orientări, de la cele socialiste Contemporanul și Era Nouă la Revista Nouă a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. În această perioadă a debutat ca poet socialist (în Contemporanul) și critic (în Lupta și Literatură și Știință).

În 1890 s-a căsătorit cu Maria Tasu, de care a divorțat în 1900. Avusese anterior o relație cu Ecaterina C. Botez dar, după mai multe ezitări, a decis să se căsătorească cu fiica lui Vasile Tasu, mult mai bine situat în societate. Xenopol, care a fost pețitorul lui Iorga, a încercat să-i obțină un post de profesor la Universitatea din Iași. Alți profesori s-au opus acestei încercări, din cauza vârstei fragede și a orientării sale politice. Iorga a primit un post de profesor de latină la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, actualul Colegiu Național „Ion Luca Caragiale” din același oraș, după ce a trecut de concursul jurizat de scriitorul Alexandru Odobescu, deși a avut posibilitatea de a deveni profesor de latină atât la Botoșani, cât și la Focșani. Timpul pe care l-a petrecut acolo i-a oferit ocazia să își lărgească cercul de cunoștințe și prieteni, întâlnindu-se cu scriitorii Caragiale și Alexandru Vlahuță, istoricii Hasdeu și Grigore Tocilescu și teoreticianul marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea.

A studiat pentru prima dată în străinătate în Italia (aprilie și iunie 1890), apoi în Franța, unde a urmat cursurile École pratique des hautes études. A contribuit la Encyclopédie française, recomandat personal de slavistul Louis Léger. Reflectând asupra trecutului, a menționat: „Nu am mai avut niciodată atât de mult timp la dispoziție, atât de multă libertate de spirit, atâta bucurie de a învăța de la acele mari figuri ale omenirii [...] ca atunci, în vara anului 1890.”. În timp ce se pregătea pentru a-și lua a doua diplomă, Iorga a devenit și mai interesat în filologie, învățând engleza, germană și bazele altor limbi germanice. În 1892, a fost în Anglia și în Italia, căutând surse istorice pentru teza în limba franceză despre Philippe de Mézières, un francez care a participat la Cruciada Alexandriană. Între timp, a devenit contribuitor al Revue Historique, un jurnal academic francez.

Oarecum nesatisfăcut de educația în Franța, Iorga și-a prezentat disertația și, în 1893, a plecat în Imperiul German, pentru a se înscrie la programul de doctorat al Universității din Berlin. Lucrarea sa despre Thomas III Marquis de Saluces nu a fost primită pentru că Iorga nu a studiat trei ani înainte, așa cum se cerea. Ca alternativă, a spus că lucrarea este în întregime propria sa muncă, dar afirmația sa a fost invalidată tehnic, considerându-se că lucrarea sa a fost redactată de un mai bun vorbitor de limbă germană, ale cărui intervenții nu au modificat esențialul lucrării. I s-a permis să-și dea doctoratul la Universitatea din Leipzig; pentru lucrarea sa, revizuită de o comisie formată din trei savanți germani (Adolf Birch-Hirschfeld, Karl Lamprecht și Charles Wachsmuth), i s-a acordat diploma în august. Pe 25 iulie, Iorga a mai primit și diploma de la École pratique pentru munca anterioară depusă la Philippe de Mézières, analizată de o comisie formată din Gaston Paris, Charles Bémont și alții. Și-a petrecut timpul chestionând surse istorice din arhivele din Berlin, Leipzig și Dresden. Între 1890 și sfârșitul lui 1893, a publicat trei scrieri: debutul în poezie (Poezii, Poeme), primul volum al seriei Schițe din literatura română (1893; al doilea în 1894) și lucrarea din Leipzig, tipărită în Paris ca Thomas III, marquis de Saluces. Étude historique et littéraire.

Trăind în condiții precare (așa cum relata cărturarul care l-a vizitat, Teohari Antonescu), dar rămânându-i încă un an din cei patru, Nicolae Iorga decide să-și petreacă timpul rămas în străinătate, cercetând mai multe arhive orășenești din Germania (Munchen), Austria (Innsbruck) și Italia (Florența, Milano, Napoli, Roma, Veneția etc.). Se concentra pe figurile istorice din Moldova și Țara Românească printre care se aflau domnitorul Petru Șchiopul, fiul său Ștefăniță, și Mihai Viteazul S-a împrietenit și a colaborat cu istorici din mai multe țări europene: editori ai Revue de l'Orient Latin, care au publicat pentru prima dată studiile lui Iorga în Notes et extraits („Note și extrase”) și Frantz Funck-Brentano, alături de care a publicat în Revue Critique. Articolele lui Iorga au mai fost publicate în două reviste românești din Austro-Ungaria: Familia și Vatra.

Iorga s-a întors în țară în octombrie 1894 la București. Și-a schimbat reședința de mai multe ori, până s-a stabilit în zona Grădina Icoanei. A fost de acord să participe la o societate de dezbateri, intervențiile sale fiind publicate de-abia în 1944. A candidat pentru un post la catedra de istorie medievală a Universității din București, ținând o disertație în fața unei comisii de examinare care cuprindea istorici și filozofi (Caragiani, Odobescu, Xenopol, Aron Densușianu, Constantin Leonardescu și Petre Râșcanu), dar a obținut o medie de 7 care i-a permis doar obținerea unui post de profesor suplinitor. Repusă în context, această reușită este remarcabilă pentru o vârstă de doar 23 de ani.

Prima prelegere pe care a ținut-o în acel an a fost o părere personală despre metodica istoriei, Despre concepția actuală a istoriei și geneza ei. A plecat din nou în străinătate în 1895, vizitând Olanda și, din nou, Italia, în căutarea unor documente, publicând prima parte a colecției Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, o conferință ținută la Ateneul Român despre rivalitatea lui Mihai Viteazul cu condotierul Giorgio Basta și debutul în literatura de călătorie cu Amintiri din Italia. În următorul an, este numit curator și editor al colecției de documente istorice a fraților Hurmuzachi, post acordat de Academia Română la propunerea lui Xenopol, dar cu obligația de a ceda orice drepturi de autor care ar fi rezultat din contribuțiile sale. A publicat a doua parte din Acte și fragmente și ediția tipărită a studiului despre Mézières (Philippe de Mézières, 1337–1405). După o reexaminare care a avut loc în octombrie 1895, i s-a acordat un post de profesor titular de istorie universală la Universitatea din București (cu media 9,19).

Tot în 1899, Nicolae Iorga a contribuit pentru prima dată la ziarul bucureștean de limbă franceză L’Indépendance Roumaine, publicând articole polemice despre activitatea colegilor săi și provocând în consecință un lung scandal. Țintele articolelor erau adesea savanți mai bătrâni care, fiind susținători sau activiști ai Partidului Național Liberal, se opuneau Junimii și Partidului Conservator al lui Titu Maiorescu; printre aceștia, mai vechii săi prieteni Hasdeu și Tocilescu, precum și V. A. Urechia și Dimitrie Sturdza. Episodul, descris de Iorga însuși ca un debut furtunos dar patriotic în treburile publice, a avut drept consecință cereri pentru excluderea din Academie pentru comportament nedemn. Tocilescu s-a simțit insultat de acuzațiile ce i se aduceau, provocându-l pe Iorga la un duel, dar prietenii săi au intervenit ca să-l tempereze. Un alt om de știință care s-a confruntat cu acuzațiile lui Iorga a fost George Ionescu-Gion. Iorga avea să recunoască mai târziu că în cazul acestuia argumentele sale fuseseră exagerate. În aceste polemici, printre principalii susținători ai lui Iorga au fost Dimitrie Onciul, N. Petrașcu și, din afara României, lingvistul german Gustav Weigand.

Tânărul polemist s-a mutat de la L'Indépendance Roumaine la nou formata România Jună, colaborare întreruptă un timp pentru călătorii în Italia, Olanda și Galiția și Lodomeriei. În 1900, a publicat articolele polemice în Opinions sincères. La vie intellectuelle des roumains en 1899 („Opinii sincere. Viața intelectuală a românilor în 1899) și Opinions pérnicieuses d'un mauvais patriote („Opiniile pernicioase a unui rău patriot”). Activitățile de cercetare s-au concretizat într-o a doua călătorie în Transilvania care i-a permis să studieze din nou arhivele din Bistrița și a scris al unsprezecelea volum Hurmuzachi și două lucrări despre istoria modernă timpurie a României: Acte din secolul al XVI-lea relative la Petru Șchiopul și Scurtă istorie a lui Mihai Viteazul. Atitudinea sa publică controversată a atras o interdicție oficială asupra rapoartelor date Academiei, astfel fiind scos și din competiția pentru premiul național al Academiei (unde a propus Documente românești din arhivele Bistriței). În această perioadă a avut loc o răcire a relației lui Iorga cu Xenopol.

În 1901, la puțin timp după divorțul de Maria, s-a căsătorit cu Ecaterina (Catinca), sora prietenului și colegului Ioan Bogdan. Celălalt frate al ei era istoricul cultural Gheorghe Bogdan-Duică, al cărui fiu, pictorul Catul Bogdan, va fi ajutat de Iorga să devină cunoscut. Cuplul a fost în luna de miere la Veneția, unde Iorga a primit oferta lui Karl Gotthard Lamprecht de a scrie o istorie a românilor care să apară într-o lucrare de specialitate care să cuprindă istoria întregii lumi. Iorga, care l-a convins pe Lamprecht să nu-i acorde această sarcină lui Xenopol, a mai terminat Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea. A fost prezentată Academiei, care a respins-o, făcându-l pe istoric să demisioneze în semn de protest. Pentru a primi imprimatur, Iorga a apelat la prietenii intelectuali, reușind să-și asigure sprijinul familiei Callimachi.

Înainte de sfârșitul anului, familia Iorga se afla în Budapesta, unde istoricul stabilește legături strânse cu alți intelectuali români originari din Transilvania care susțineau Memorandumul Transilvaniei, prin care solicitau pentru populația română drepturi etnice egale cu cele ale populației maghiare, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare. Interesat de recuperarea contribuțiilor române despre Istoria Transilvaniei, în principal al rolului de precursor al lui Mihai Viteazul în Unirea Principatelor, Iorga și-a petrecut timpul cercetând, copiind și traducând documente din limba maghiară, fiind ajutat de soția sa. În timpul celei de-a 300-a comemorări a morții lui Mihai Viteazul, pe care studenții români au transformat-o într-un protest împotriva restricțiilor Austro-Ungariei în ceea ce privește învățământul, Iorga s-a adresat mulțimii și a fost primit cu brațele deschise de liderii protestatarilor, poetul Octavian Goga și preotul ortodox Ioan Lupaș. În 1902, a publicat noi tratate pe tema Transilvaniei și a Țării Românești: Legăturile Principatelor române cu Ardealul, Sate și preoți din Ardeal, Despre Cantacuzini, Istoriile domnilor Țării Românești.

Prin publicarea cărții Sate și preoți din Ardeal, Nicolae Iorga și-a propus să reconstituie pe baza valorificării unui bogat material arhivistic cercetat în arhivele și bibliotecile transilvănene și budapestane viața clerului și a țărănimii românești din Evul Mediu și până în contemporaneitatea sa și, mai ales, rolul pe care l-a jucat promovarea cărților religioase vechi de către preoții din satele ardelene în formarea intelectuală, morală a țărănimii. Totodată, a reprezentat apelul istoricului asupra conștientizării necesității solidarității naționale în vederea propășirii Marii Uniri Naționale de la Alba Iulia.

Iorga a devenit interesat de naționalism cultural și didacticism, conform unei scrisori deschise adresate revistei lui Goga, Luceafărul, cu sediul în Budapesta. După mai multe intervenții ale lui Goga și ale lingvistului Sextil Pușcariu, Luceafărul a devenit principalul mijloc de exprimare din afara României. S-a întors la București în 1903, unde a urmat sugestiile lui Lamprecht și s-a concentrat pe scrierea primei sale priviri de ansamblu a istoriei României, cunoscută în țară ca Istoria românilor. A mai fost implicat într-un proiect de cercetare a arhivelor din Moldova și Țara Românească și, după ce a restabilit politica naționalistă a poetului junimist Mihai Eminescu, l-a ajutat pe acesta în alegerea și publicarea creațiilor sale.

În 1903, Nicolae Iorga a devenit unul dintre conducătorii revistei Sămănătorul. Din acest moment s-a distanțat de influența lui Maiorescu, renunțând la Junimism și afiliindu-se curentelor etno-naționalist și neoromantic pe care le promova revista. Școala Sămănătorulului era formată din foști sau actuali junimiști, iar retragerea treptată a lui Maiorescu din viața literară a putut duce la crearea unei legături cu Convorbiri Literare: noul său editor, Simion Mehedinți, era însuși un susținător al tradiționalismului. Un cerc de junimiști care susțineau varianta lui Maiorescu de conservatorism au reacționat formând propria revistă, Convorbiri Critice, editată de Mihail Dragomirescu.

În tandem cu întoarcerea deplină în cultură și jurnalism politic, care includea dezbateri lungi cu istorici „vechi” și junimiști, Iorga încă se ocupa de cercetarea istorică. În 1904, a publicat lucrarea de geografie istorică intitulată Drumuri și orașe din România și, până la cererea specială venită din partea ministrului de educație național-liberal Spiru Haret, a dedicat o carte lui Ștefan cel Mare, publicată până la a 400-a aniversare de la moartea sa în Istoria lui Ștefan cel Mare. Iorga a mărturisit că opera a făcut parte din agenda didactică a lui Haret, și se dorea „distribuirea în toate colțurile țării în 1000 de exemplare”. Ajută la descoperirea romancierului Mihail Sadoveanu, numind anul 1904 „anul Sadoveanu”, cel care a fost pentru o perioadă figura principală a literaturii sămănătoriste.

În 1905, anul în care istoricul Onisifor Ghibu îi devine prieten apropiat și discipol, a scris 23 de titluri distincte, printre care două volume din Geschichte des Rümanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen („O istorie o românilor în contextul formării naționale”) în germană, Istoria românilor în chipuri și icoane, Sate și mănăstiri din România (Villages and Monasteries of Romania) și eseul Gânduri și sfaturi ale unui om ca oricare altul. I-a mai vizitat pe românii din Bucovina, pe vremea aceea teritoriu austriac, și pe cei din Basarabia, teritoriu al Imperiului Țarist, și a scris despre lupta pentru cultură în Neamul romănesc în Basarabia. Aceasta se referea la autocrația țaristă ca sursă de „întunecime și sclavie”, pe când despre regimul mai liber din Bucovina a spus că e „lanț de aur”.

Nicolae Iorga a candidat la alegerile din 1905 și a câștigat un loc de deputat. A rămas independent până în 1906, când s-a alăturat Partidului Conservator, încercând pentru ultima oară să schimbe cursul Junimii. Mutarea sa a fost contracarată de un grup de naționaliști de extremă-stânga din facțiunea poporanistă, care au intrat în Partidului Național Liberal, și, la scurt timp după aceea, au intrat în conflict deschis cu Iorga. Deși făcea parte din aceeași familie culturală ca Sămănătorul, teoreticianul poporanist Constantin Stere a fost desființat în articolele lui Iorga, deși Sadoveanu a încercat să rezolve această problemă.

Campania naționalistă a lui Iorga a cunoscut vârful în acel an: profitând de un val de francofobie în rândul populației urbane tinere, Iorga a boicotat Teatrul Național, obligând actorii să pună în scenă o piesă în întregime în limba franceză, și perturbând liniștea publică. Conform unuia din tinerii discipoli ai lui Iorga, viitorul jurnalist Pamfil Șeicaru, starea de spirit era în atât de puternică încât Iorga ar fi putut da cu succes o lovitură de stat. Aceste evenimente au avut mai multe consecințe politice. Siguranța Statului a deschis un dosar despre istoric, informându-l pe prim-ministrul român Sturdza despre agitația naționalistă. Percepția că Iorga era xenofob i-a adus critici din partea unor cercuri moderat-tradiționaliste, în special în săptămânalul Viața Literară. Ilarie Chendi și tânărul Eugen Lovinescu au ridiculizat afirmația conform căreia Iorga se credea superior; Chendi a criticat în special refuzarea scriitorilor pe criterii etnice și nu pe baza meritelor (Iorga însuși având rădăcini grecești).

Iorga s-a despărțit în cele din urmă de Sămănătorul în 1906, punând bazele propriei publicații Neamul Românesc. Schisma a venit ca rezultat direct al conflictelor cu alte cercuri literare, și au dus la o scurtă colaborare a lui Iorga cu jurnalistul de la revista Făt Frumos, Emil Gârleanu. Noua revistă, ilustrată cu portrete ale țăranului român în ipostaze idealiste, care era populară printre învățații de la țară (pentru care era distribuită gratuit), promovând teorii antisemite și aducând oprobriul autorităților și a presei urbane.

Tot în 1906, Iorga a mers în Imperiul Otoman, unde a vizitat Istanbulul, și a publicat o altă colecție de volume—Contribuții la istoria literară, Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească, Negoțul și meșteșugurile în trecutul românesc etc. În 1907, a început să publice un al doilea periodic, revista culturală Floarea Darurilor, publicată de Editura Minerva (al doilea volum în 1908, al treilea în 1909). A mai publicat un studiu în engleză despre Imperiul Bizantin. Acasă, el și discipolul Vasile Pârvan au fost implicați într-un conflict cu istoricul Orest Tafrali, oficial din cauza unei teorii arheologice, dar și din cauza unui conflict regional în Academie: București și Transilvania contra Iașului lui Tafrali.

Un moment de cotitură în cariera politică a lui Iorga a avut loc în timpul Răscoalei Țărănești din 1907, începută în timpul cabinetului Conservator și reprimată cu multă violență de cel liberal. Nicolae Iorga însuși considera dealtfel că țărănimea română era cea mai primitivă din toată Europa, și că nici măcar în Turcia această clasă n-a fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea din regatul român. Această revoltă sângeroasă l-a făcut pe istoric să scrie pamfletul Dumnezeu să-i ierte, publicat în Neamul Românesc. Textul, împreună cu programul de conferințe despre agricultură și programul pentru ajutorarea victimelor l-a făcut din nou adversar al Partidului Național Liberal, care îl făceau pe Iorga instigator. Istoricii și-au amintit de Stere, care a fost numit în postul de prefect al Iașului împotriva intereselor partidului, a inaugurat o colaborare informală cu Iorga și poporaniștii. Clasa politică în ansamblu a fost destul de reticentă privind relațiile lui Iorga cu Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor și politica iredentistă, din cauza căreia aveau de suferit relațiile cu Austro-Ungaria care ocupa Transilvania și Bucovina. Totuși, popularitatea lui Iorga era în creștere, fiind reales ca deputat la alegerile din același an.

Iorga și noua sa familie s-a mutat de mai multe ori, închiriind o casă în cartierul bucureștean Gara de Nord (Buzești). După ce și-a manifestat dorința de a deveni profesor al Universității din Iași, dar nu a reușit, a decis, în 1908, să se mute din centrele urbane la o vilă din orașul Vălenii de Munte (situat în zona deluroasă a Județului Prahova). În ciuda acuzații de agitator atribuită de Sturdza, a primit sprijin de la Ministrul Educației Spiru Haret. Odată stabilit, a fondat o școală de vară, propria editură, o tipografie și suplimentul literar al Neamului Românesc, dar și un azil condus de scriitorul Constanța Marino-Moscu. În același an a publicat încă 25 de lucrări, printre care volumul introductiv în limba germană (Geschichte des Osmanischen Reiches, „Istoria Imperiului Otoman”), Istoria bisericii românești, și o antologie despre romantismul român. În 1909, a urmat un volum de discursuri parlamentare, În era reformelor, o carte despre Unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859 (Unirea principatelor), și o carte de critică în legătură cu poeziile lui Eminescu. În timpul unei vizite la Iași pentru jubileul Unirii, Iorga și-a cerut scuze în public lui Xenopol pentru criticile aduse în deceniul precedent..

În această perioadă a vieții, Iorga a devenit membru onorific al Societății Scriitorilor Români. A încercat să publice creațiile sale în Sămănătorul și Neamul Românesc, dar a scris împotriva sistemului lor de taxe. Odată eliberată de restricțiile guvernamentale în 1909, școala sa din Văleni a fost transformată într-un centru studențesc, auto-finanțat din vânzarea de cărți poștale. Succesul său a creat panică în Austrio-Ungaria: ziarul Budapesti Hírlap a descris școala lui Iorga ca fiind un instrument pentru a radicaliza românii din Transilvania. A încercat să înstrăineze principalele organizații românești din Transilvania: Partidul Național Român (PNR) s-a temut de propunerea sa de a boicota Dieta Ungariei, din moment ce liderii PNR erau loiali proiectului Statele Unite ale Austriei Mari.

Iorga a avut de suportat consecințele în mai 1909, atunci când nu i s-a permis să intre în Bucovina, fiind declarat persona non grata,
și exilat de pe sol austriac (în iunie, li s-a interzis prin lege profesorilor bucovineni să ia parte la discursurile lui Iorga). După o lună, Iorga l-a întâmpinat în București pe istoricul englez R.W. Seton-Watson. Critic al Austro-Ungariei, a devenit prietenul lui Iorga, și l-a ajutat să-și facă cunoscute ideile în anglosferă.

În 1910, anul în care a făcut turul Vechiului Regat în care a ținut mai multe conferințe, Nicolae Iorga s-a raliat din nou cu A. C. Cuza pentru a constitui Partidul Naționalist-Democrat. Parțial constituit pe baza componentelor antisemite ale revoltelor din 1907, doctrina sa descria comunitatea evreiască din România și evreii în general ca fiind un pericol pentru dezvoltarea României. La începuturile sale, partidul folosea ca simbol svastica (卐), promovată de Cuza ca simbol mondial al antisemitismului și, mai târziu, al „rasei ariene”. De asemenea cunoscut ca PND, a fost primul grup românesc care a reprezentat mica burghezie, intervenind între cele două partide care s-au aflat la putere timp de trei decenii.

În 1910, Iorga a mai publicat încă treizeci de lucrări, printre care se numără și Viața femeilor în trecutul românesc, Istoria armatei românești și Ștefan cel Mare și mănăstirea Neamțului. Activitatea sa academică a dus la un alt conflict cu istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaș, naș și fost prieten, care obiecta crearea obiectului Istoriei artelor ca obiect separat la Universitate.

Reinclus în Academie și făcut membru cu drepturi depline, a ținut un discurs în mai 1911 pe tema Filozofia istoriei intitulat Două concepții istorice, prefațat de Xenopol. În luna august a aceluiași an, se afla din nou în Transilvania, la Blaj, unde a adus omagii Societății Culturale ASTRA. Și-a adus prima contribuție la drama românească cu o piesă numită după și al cărui personaj principal era Mihai Viteazul, una din cele douăzeci de titluri din acel an pentru aforismele strânse (Cugetări, Musings) și memorii asupra vieții sale în cultură (Oameni cari au fost). În 1912, a publicat, printre altele, Trei drame, grupând Mihai Viteazul, Învierea lui Ștefan cel Mare și Un domn pribeag. În plus, Iorga a scris primele studii despre geopolitica balcanică în contextul războaielor balcanice (România, vecinii săi și chestia Orientală). A mai adus contribuții notabile etnografiei, cu Portul popular românesc.

În 1913, Iorga a mers în Londra la Congresul Internațional de Istorie, unde a propus noi moduri de abordare a medievalismului și o lucrare despre efectele sociale ale Căderii Constantinopolului în Moldova și Țara Românească.
Apoi a vizitat Regatul Serbiei, fiind invitat de Academia din Belgrad, unde a prezentat o disertație despre relațiile româno-sârbe și Declinul Imperiului Otoman.

Iorga a fost chiar chemat sub arme în al Doilea Război Balcanic, în timpul căruia România a luptat alături de Serbia împotriva Regatului Bulgariei. Deposedarea Bulgariei de Cadrilater, susținută de Maiorescu și conservatori, a fost văzută de Iorga ca o mișcare imperialistă.

Interesul lui Iorga în criza balcanică a fost redat în două din cele patruzeci de cărți pe care le-a publicat în acel an: Istoria statelor balcanice și Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani. A mai făcut un studiu despre domnia de la începutul secolului al XVIII-lea a lui Constantin Brâncoveanu (Viața și domnia lui Constantin vodă Brâncoveanu). A publicat primul număr al revistei Drum Drept, care apărea lunar, și care mai târziu a fuzionat cu revista sămănătoristă Ramuri. În 1914 a primit distincția Bene Merenti din partea statului român, și a inaugurat Institutul de Studii Sud-Est Europene sau ISSEE (fondat prin eforturile sale), cu un discurs pe tema istoriei Albaniei.

Din nou invitat în Italia, a vorbit la Ateneo Veneto despre relațiile dintre Republica Veneția și Balcani, și din nou despre cultura Settecento. S-a concentrat asupra albanezilor și Arbëreshëlor — Iorga a descoperit cel mai vechi document istoric scris în albaneză, Formula e pagëzimit (1462). În 1916, a fundat jurnalul academic bucureștean Revista Istorică, un echivalent românesc al Historische Zeitschrift și al The English Historical Review.

Implicarea lui Nicolae Iorga în dispute politice și cauza iredentistă au devenit caracteristice în viața sa în timpul Primului Război Mondial. În 1915, în timp ce România era încă neutră, a trecut de tabăra predominant naționalistă, francofilă și pro-Antanta, cerând purtarea unui război împotriva Puterilor Centrale pentru a recupera Transilvania, Bucovina și alte regiuni deținute de Austro-Ungaria; pentru a-și atinge scopul, a devenit un membru activ al Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, și a organizat personal mari manifestații pro-Antanta în București. Un prudent anti-austriac, Iorga a adoptat agenda intervenționistă fără întârziere. Ezitările sale au fost ridiculizate de militantul pro-transilvănean dar anti-război Eugen Lovinescu, lucru care l-a costat pe Iorga postul din Liga Culturală. Istoricul a mărturisit mai târziu că, la fel ca premierul Ion I. C. Brătianu și cabinetul Național Liberal, a așteptat cel mai bun moment de atac. În final, eforturile sale „antantiste” au fost susținute puternic de persoane publice ca Alexandru I. Lapedatu și Ion Petrovici, dar și de grupul Acțiunea Națională a lui Take Ionescu. Iorga a făcut parte și din cercul privat de prieteni al tânărului Rege, Ferdinand I, pe care îl găsea bine intenționat, dar lipsit de voință. Iorga este uneori creditat ca tutore al Prințului Carol (viitorul Rege Carol al II-lea), care frecventa cursurile școlii din Vălenii.

În polemica sa cu Vasile Sion din octombrie 1915, un fizician germanofil, Iorga și-a justificat suspiciunile avute despre germanii din România și i-a felicitat pe românii care plecau din armata austriacă. Antantiștii care doreau Transilvania înapoi s-au întors împotriva poporaniștilor, care deplângeau soarta românilor din Basarabia, regiune aflată sub opresiunea Imperiului Rus cu consimțământul aliaților. Teoreticianul poporanist Garabet Ibrăileanu, editor al publicației Viața Românească, l-a acuzat pe Iorga că nu a venit deloc în sprijinul basarabenilor.

Iorga a reflectat asupra temelor politice în raportul predat Academiei în 1915, intitulat Dreptul la viață al statelor mici și în multe din cele 37 cărți pe care le-a publicat în acel an: Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Politica austriacă față de Serbia etc. Tot în 1915, Iorga și-a terminat tratatul în istorie economică, Istoria comerțului la români, dar și un volum despre istoria literaturii și a filozofiei românești, Faze sufletești și cărți reprezentative la români. Înainte de vara anului 1916, a făcut naveta între București și Iași, pentru a-l suplini pe Xenopol, bolnav fiind, la Universitatea din Iași. A finalizat colecția de Studii și documente, care cuprinde comentariile sale despre 30000 de mii de documente individuale în 31 de volume.

La sfârșitul verii anului 1916, odată cu stabilirea alianței cu Antanta de către guvernul Brătianu, Iorga și-a exprimat bucuria într-o piesă numită Ceasul: „A sosit un ceas pe care-l așteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre. Totuși, campania românească a fost un eșec, forțând Armata Română și întreaga administrație să evacueze zonele din sud, inclusiv Bucureștiul, pentru a se adăposti de ocupația germană. Casa lui Iorga din Vălenii de Munte s-a numărat printre proprietățile lăsate în urmă și ocupate de inamici, și, conform lui Iorga, a fost vandalizată de Armata Germană.

Încă membru al Parlamentului, Iorga s-a alăturat autorităților în capitala provizorie Iași, dar s-a opus planurilor de relocare a guvernului în afara Moldovei asediate în Republica Rusă. Acest argument a făcut subiectul unui discurs parlamentar, tipărit ca pamflet și distribuit militarilor: „Fie ca câinii acestei lumi să se înfrupte din noi mai repede decât ne-am găsi bucuria, calmul, și prosperitatea acordată de străinul ostil.” Totuși a permis stocarea unora din caietele sale în Moscova, împreună cu Tezaurul României, și și-a adăpostit familia în Odesa.

Iorga, care a republicat Neamul Românesc în Iași, și-a oprit temporar activitatea la Universitatea din Iași și a început să lucreze la cotidianul de propagandă de război România, contribuind totodată și la publicația internațională a lui R.W. Seton-Watson The New Europe (). A mai publicat în acel an mai multe broșuri dedicate menținerii moralului printre soldați și civili: Războiul actual și urmările lui în viața morală a omenirii, Rolul inițiativei private în viața publică, Sfaturi și învățături pentru ostașii României etc. A tradus din engleză și a tipărit Țara mea, un eseu patriotic scris de Regina Maria.

Criza tot mai puternică l-a făcut pe Iorga să lanseze apeluri împotriva defetismului și să republice Neamul Românesc din Iași, explicând: „Am realizat acum ce suport moral ar putea servi aceasta pentru miile de oameni descurajați și deziluzionați și împotriva trădătorilor care se strecură peste tot.” Scopul a fost din nou reflectat în prelegerile ce au urmat (unde a discutat despre „principiul național”) și în alte lucrări; acestea contemplau asupra angajamentului Aliaților (Relations des Roumains avec les Alliès, „Relațiilor românilor cu Aliații; Histoire des relations entre la France et les roumains, „Istoria relațiilor dintre Franța și România”), caracterului național (Sufletul românesc) sau împotriva scăderii moralului (Armistițiul). Idealul lui de regenerare morală în timpul războiului a fost completat de dorința unei reforme agrare. Brătianu nu s-a opus propunerii, deși se temea că deținătorii de pământuri se vor răscula. Iorga i-a răspuns sarcastic: „așa cum ai împușcat țăranii pentru ca boierii să prospere, atunci vei împușca boierii pentru ca țăranii să prospere.”

În mai 1918, România a cedat cerințelor germane și a semnat Tratatul de la București, considerat de Iorga drept un armistițiu umilitor („Strămoșii noștri ar fi preferat moartea”); a refuzat să reprimească catedra de la Universitatea din București. Autoritățile germane din București au reacționat, operele sale fiind interzise.

Iorga s-a întors la București doar după ce România a reluat contactele cu Aliații, iar armata germană a părăsit țara. Incertitudinea politică a luat sfârșit la sfârșitul toamnei, când victoria Aliaților de pe Frontul de vest a dus la înfrângerea Germaniei. Celebrând Armistițiul Compiègne, Iorga a scris: „Nu poate exista o zi mai mare ca aceasta pentru întreaga lume”. A mai remarcat că Bucureștiul a devenit „un iad murdar sub conducerea cerurilor.” Atunci a avut loc și premiera piesei sale, Învierea lui Ștefan cel Mare, la Teatrul Național din capitală, care a continuat să găzduiască puneri în scenă a textelor sale dramatice în mod regulat, până în cca. 1936.

A fost reales în camera inferioară în alegerile din noiembrie 1918, devenind președinte al acesteia, fiind totodată prima persoană care a deținut acest post în cadrul României Mari. În acest an a participat la a 360-a aniversare de la nașterea lui Mihai Viteazul. Pe 1 decembrie, mai târziu sărbătorită ca Ziua Națională a României, Iorga a participat la Unirea cu Transilvania, fiind doar unul din miile de români care s-au adunat în Alba Iulia pentru a cere pe unirea pe baza dreptului de autodeterminare. A fost ignorat de Regele Ferdinand, și s-a bazat doar Brătianu pentru suport. Deși nu a fost invitat la Conferința de Pace de la Paris, a susținut-o pe Regina Maria în rolul ei de negociator informal pentru România, lucru care a dus la o mai strânsă prietenie.

La puțin timp după formarea României Mari, Iorga a expus public colaboratorii inamicilor din război. Subiectul a fost dezbătut într-un discurs din 1919 pe care l-a ținut în fața membrilor Academiei, unde a fost criticat de academicienii germanofili, opunându-se primirii calității de membru a poporanistului Constantin Stere. Nu a obținut sprijin în demersul de a scăpa de profesori germanofili de la Universitate, demers care a reaprins conflictul dintre el și Alexandru Tzigara-Samurcaș, care a făcut parte din administrația numită de germani după ocuparea Bucureștiului. Cei doi cărturari au continuat disputa la tribunal și, până la moartea lui Iorga, a prezentat exclusivități din istoria politică recentă. Deși nu era în cele mai bune relații cu poetul germanofil încarcerat Tudor Arghezi, Iorga a venit în ajutorul său pe lângă Ferdinand.

După alegerile din 1919, Iorga a devenit membru al Senatului, reprezentând democrat-naționaliștii. Deși nu susținea votul universal și adoptarea simbolurilor electorale care promovau analfabetismul politic, PND-ul a folosit o siglă reprezentând două mâini strânse (înlocuită mai târziu cu un steag negru cu o seceră). Alegerile păreau să nu urmeze tiparul politicii vechi: partidul lui Iorga era al treilea, urmat de două formațiuni noi, PNR și Partidul Țărănesc (PȚ), cu care a format Blocul Parlamentar cu un cabinet de miniștri condus de Alexandru Vaida-Voevod. Această uniune a fostelor rivale arătau suspiciunile tot mai mari pe care le avea Iorga despre Brătianu, care se temea că intenționa să includă PND-ul în PNL, și l-a acuzat de crearea unei mașini politice. El și discipolii si erau cunoscuți ca politicianiști, care-și exprimau dezamăgirea față de noul context politic.

Tot în 1919, Iorga a fost ales președinte al Ligii Culturale, unde a ținut un discurs despre „drepturile românilor asupra teritoriului țării”, a fost numit la conducerea Comisiei Monumentelor Istorice, și s-a întâlnit cu mai mulți academicieni din delegația trimisă de Franța în România (Henri Mathias Berthelot, Charles Diehl, Emmanuel de Martonne și Raymond Poincaré, pe care i-a întâmpinat cu un discurs despre români și oamenii din Europa latină). Împreună cu eroul francez din Primul Război Mondial Septime Gorceix, a întocmit Anthologie de la littérature roumaine („O antologie a literaturii române”). În același an, statul francez i-a acordat lui Iorga cea mai mare distincție a sa, Legiunea de onoare.

Ca președinte fondator al Asociației Bibliotecilor publice din România, Iorga a ținut legătura cu mai tinerii intelectuali transilvăneni: a luat parte la reorganizarea Universității Franz Joseph, reușind să înlocuiască predarea în limba maghiară cu cea în limba română, unde i-a întâlnit pe cărturarii Vasile Pârvan și Vasile Bogrea (care l-au primit cu apelativul „geniul nostru protector”), și a publicat o laudă la adresa poetului tradiționalist Lucian Blaga. A ținut corespondența cu intelectualii din toate regiunile, și este românul căruia i s-au trimis cele mai multe scrisori în istoria Poștei Române În timpul unei călătorii în jurul României, a mai scris 30 de cărți, printre care Histoire des roumains de la Peninsule des Balcans („Istoria românilor din Peninsula Balcanică”: aromânii, istroromânii și meglenoromânii), Istoria poporului francez, Pentru sufletele celor ce muncesc și Istoria lui Mihai Viteazul. I-a fost acordat titlul de doctor honoris causa de către Universitatea din Strasbourg, iar scrierile sale despre Albania, strânse de poetul Lasgush Poradeci, au devenit Brève histoire de l'Albanie („Scurta istorie a Albaniei”). În București, Iorga a primit cadou de la admiratori o nouă casă în București pe Bulevardul Bonaparte (Bulevardul Iancu de Hunedoara).

Coaliția s-a destrămat la sfârșitul lunii martie a anului 1920, când Ferdinand a dizolvat Parlamentul. În timpul alegerilor din vara anului 1920, Iorga a fost invitat de jurnalistul Sever Dan să candideze pentru un loc de deputat în Transilvania, dar a participat și câștigat locul în colegiul din Județul Covurlui. Iorga critica PNR-ul pentru guvernul regional din Transilvania, și PȚ-ul pentru dorința de a reprezenta toți țăranii români. În martie 1921, Iorga a avut un nou conflict cu Stere. Ultimul a fost iertat pentru poziția avută în război, fiind decorat pentru negocierea Unirii Basarabiei cu România, și ales pe listele PȚ din Județul Soroca. Discursul lui Iorga, „Trădarea lui Stere”, a reatras atenția spre germanofilia lui Stere (cu citate scoase din context) și a cerut invalidarea sa; dezbaterea care a urmat a fost tensionată și emoționantă, dar un nou vot în Cameră l-a confirmat pe Stere ca deputat din partea Județului Soroca.

Cele mai multe voturi le-a adunat Partidul Poporului, un partid radical, eclectic și anti-PNR, condus de generalul și eroul de război Alexandru Averescu. Iorga, al cărui PND a format alături de PȚ și alte partide mai mici Federația Națională pentru democrație, a fost lăsat perplex de sui-generis-ul lui Averescu și de cultul personalității, scriind: Totul [în acel partid] era despre Averescu.” Partenerul său A. C. Cuza și o parte a PND-ului susțineau PP-ul, astfel amenințând stabilitatea partidului. Iorga devine progresiv mai puțin antisemit, proces la sfârșitul căruia Cuza a părăsit democrat-naționaliștii pentru a stabili Liga Apărării Național-Creștine (1923). Sugestiile lui Iorga privind venirile din Transilvania și Basarabia au devenit un clișeu și au dus la dispute cu fostul prieten Octavian Goga, care s-a alăturat partidului lui Averescu.

Activitatea sa publicistică a continuat în acel an într-un ritm alert, prezidând pentru prima dată Școala Românească din Fontenay-aux-Roses; a publicat Histoire des roumains et de leur civilisation („Istoria Românilor și civilizația lor”) în două volume și trei tomuri din Istoria românilor prin călătorii, Ideea Daciei românești, Istoria Evului Mediu și alte lucrări științifice. Studiile sale biografice se concentrau asupra predecesorului său Mihail Kogălniceanu. A mai scris două drame: una centrată în jurul voievodului moldovean Constantin Cantemir (Cantemir bătrânul), și alta dedicată, și numită după Brâncoveanu. A ținut discursuri în orașele transilvănene, și s-a implicat în proiecte pentru a organiza centre culturale populare prin orașe, prin care intenționa să răspândească un mesaj cultural unitar. În acest an moare și A. D. Xenopol, Iorga fiind prezent la înmormântare.

În 1921 și 1922 a ținut cursuri în străinătate, cele mai importante la Universitatea din Paris, stabilind și o școală românească în capitala franceză și Accademia di Romania din Roma. În 1921, când aniversarea vârstei de 50 de ani s-a ținut la nivel național, Iorga a publicat un număr mare de volume, incluzând un studiu bibliografic despre Revoluția de la 1821 și liderul său Tudor Vladimirescu, un eseu pe tema istoriei politice (Dezvoltarea așezămintelor politice), Secretul culturii franceze, Războiul nostru în note zilnice și lucrarea în limba franceză Les Latins de l'Orient. Interesul pentru Vladimirescu și rolul său istoric a apărut și în drama cu același nume, publicată cu un volum de poezii.

În politică, Iorga obiecta împotriva ținerii puterii de către PNL, denunțând alegerile din 1922 pe motiv de fraudă electorală. A reluat colaborarea cu PNR, urcând rapid în funcțiile partidului pentru a încerca contracararea acestui monopol. În 1923, și-a donat reședința din Bulevardul Bonaparte și colecția sa Ministerului Educației, pentru a servi ca beneficiu cultural și universitar studenților. A mai primit un doctorat honoris causa de la Universitatea din Lyon, după care a urmat o încercare de reconciliere cu Tudor Arghezi, căruia i-a adresat laude publice. Au lucrat împreună la ziarul Cuget Românesc, dar tot nu s-au înțeles, deoarece Iorga începuse să critice modernismul literar și „criza spirituală a lumii”.

Printre lucrările sale publicate în acel an se numără Formes byzantines et réalités balcaniques („Formularistica bizantină și realități balcanice”), Istoria presei românești, L'Art populaire en Roumanie („Arta populară în România”), Istoria artei medievale și Neamul românesc din Ardeal. A terminat mai multe drame: Moartea lui Dante, Molière se răzbună, Omul care ni trebuie și Sărmală, amicul poporului.

Un moment important în cariera europeană a lui Iorga a avut loc în 1924, când a ținut în București primul Congres Internațional al Studiilor Bizantine, la care au luat parte cei mai importanți experți în domeniu. A mai predat la Institutul italian Ramiro Ortiz din București. Tot atunci, Iorga a fost numit profesor emerit de Universitatea din Paris, primind onoarea de a găzdui studenți străini la școala Vălenii de Munte, și a publicat un număr de lucrări științifice și eseuri, ca: Brève histoire des croissades („O scurtă istorie a cruciadelor”), Cărți reprezentative din viața omenirii, România pitorească și un volum adresat comunității româno-americane. În 1925, când a fost ales membru al Academiei din Cracovia, Polonia, Iorga a ținut conferințe în mai multe țări europene, incluzând Elveția (unde a vorbit în fața Ligii Națiunilor despre starea minorităților din Romania). Bibliografia sa din anul 1925 include 50 de titluri. Și-a mărit averea, construind vile în două orașe turistice: în Sinaia (arhitect: Toma T. Socolescu) și, mai târziu, Mangalia. Mai controversată a fost decizia sa de a folosi fonduri în exces de la Congresul Internațional pentru a-și îmbunătăți tipografia din Văleni.

Iorga a fost din nou în străinătate în 1926 și 1927, ținând discursuri pe mai multe teme la reuniuni din Franța, Anglia, Italia, Elveția, Danemarca, Spania, Suedia și Regatul Iugoslaviei, multe dintre lucrările sale fiind traduse în franceză, engleză, germană și italiană. În 1926 a scris primul din cele patru volume ale Essai de synthèse de l'histoire de l'humanité („Eseuri despre sinteza istoriei lumii”), urmat în 1927 de Istoria industriei la români, Originea și sensul democrației, un studiu al contribuțiilor române la Războiul Ruso-Turc (1877-1878) (Războiul de independență) etc. Acasă, PND-ul a fuzionat cu PNR, lucru acceptat de Iorga, căruia i s-a propus să devină președintele uniunii. Liderul în exercițiu al PNR, Iuliu Maniu, a reușit să țină de scaun cu succes, și cele două partide au avut dispute în ceea ce privește această problemă.

În 1927 a fost pentru un timp lider al mișcării pan-europene, creată internațional de Graf Coudenhove-Kalergi. Ca doctor honoris causa al Universității din Genova, și-a deschis cursurile de la Universitatea din Paris cu lectură publică despre politica Levantistă (1927) și, în timpul anului 1928, a fost din nou invitat să țină prelegeri în Spania, Suedia și Norvegia. Lucrările publicate în acea perioadă cuprind eseurile politice Evoluția ideii de libertate, noi studii istorice și variante tipărite ale conferințelor sale: Istoria învățământului, Patru conferințe despre istoria Angliei, Țara latină cea mai îndepărtată din Europa: Portugalia. În afara postului de la Facultatea de Istorie a Universității din București, Iorga a luat și postul de profesor de istorie a literaturii la aceeași instituție.

Numit rector al universității în 1929, a urmat un nou set de conferințe în Franța, Italia sau Spania, și a publicat 40 de cărți pe tema folclorului românesc și a istoriei Scandinaviei. Pentru o perioadă a ținut și cursurile de literatură, înlocuindu-l pe profesorul Ion Bianu. S-a împrietenit cu cercetătorul Constantin C. Giurescu, fiul istoricului Constantin Giurescu, care a fost rivalul lui Iorga.

Iorga a pornit în 1930 într-o călătorie lungă: a ținut din nou prelegeri în Paris în luna ianuarie, apoi a plecat în Genova și, de acolo, în Statele Unite, unde a vizitat 20 de orașe, fiind întâmpinat de comunitatea româno-americană și unde s-a întâlnit cu Președintele Herbert Hoover. A fost oaspete onorabil al Universității Case Western Reserve, unde a ținut un discurs în engleză. Întorcându-se în Londra pentru a lua parte la Congresul Internațional de Istorie, Iorga a fost făcut doctor honoris causa de Universitatea din Oxford (cu un discurs introductiv despre Titus Livius și Plinius cel Bătrân). A fondat și institutul Casa Romena din Veneția. A scris America și românii din America și Priveliști elvețiene și piesele Sfântul Francisc („Francisc de Assisi”) și Fiul cel pierdut. În 1931-1932, a fost făcut doctor honoris causa de alte patru universități (Universitatea din Paris, La Sapienza, Stefan Batory, Comenius), a fost primit în Accademia dei Lincei și Accademia degli Arcadi, și a publicat peste 40 de titluri pe an.

Iorga a devenit Prim-ministrul României în aprilie 1931, la cererea lui Carol al II-lea, care s-a întors din exil pentru a-și înlocui fiul, Mihai I. Relațiile sale cu monarhul autoritarist s-au îmbunătățit simțitor în timpul vizitelor pe care cel din urmă le făcea la vila din Vălenii de Munte în iulie 1930. Un istoric contemporan, Hugh Seton-Watson (fiul lui R.W. Seton-Watson), a confirmat prin documente că politica agrară de confiscare pe care o ducea Carol al II-lea era în beneficiul propriu, notând: „Vanitatea imensă a profesorului Iorga l-a propulsat în mâinile regelui.” Ambiția imprudentă a lui Iorga este menționată de istoricul cultural Z. Ornea, care îl enumeră, printre alții, pe Iorga, în rândul celor care se opuneau invalidării lui Carol. În scurt timp, sprijinul lui Iorga pentru monarhul controversat a dus la ruperea coaliției cu PNR și PȚ. Uniunea lor agrară, Partidul Național-Țărănesc (PNȚ), s-a distanțat de politicile lui Carol, deși Iorga avea ca prioritate monarhismul „Carlist”. Momentul a agravat disputele fondatorului PND cu Iuliu Maniu, dar Iorga îl avea de partea sa chiar pe fratele lui Maniu, avocatul Cassiu Maniu, care refuza politica regionalistă a PNR-ului.

Odată reconfirmat pe tron, Carol a făcut experimente tehnocratice, împrumutând profesioniști din mai multe partide politice, și apropiind pe Iorga de Ministrul Administrației și Internelor Constantin Argetoianu. Iorga a rezistat alegerilor din iunie, după care a condus o coaliție a uniunii naționale, cu sprijin primit din partea rivalilor, național-liberalii. În timpul scurtului mandat, a călătorit în toată țara, vizitând în jur de 40 de orașe și municipii, și a fost într-o vizită de stat în Franța, primit acolo de prim-ministrul Aristide Briand și de aliatul său André Tardieu. În semn de recunoaștere a meritelor sale ca albanolog, Regatul Albaniei i-a acordat lui Iorga o proprietate în orașul Saranda, în care a creat un Institut Român de Arheologie.

Principalul conflict al lui Carol din mandatul lu Iorga era cel cu Garda de Fier, o organizație fascistă a cărei popularitate era în creștere. În martie 1932, Iorga a semnat un decret prin care scotea mișcarea în afara legii, decret care a reprezentat începutul conflictelor de interese cu fondatorul Gărzii Corneliu Zelea Codreanu. În același timp, noua lege a educației oferea universităților autonomie, pentru care Iorga milita încă din anii '20, a fost văzută ca fiind nerealistică de Florian Ștefănescu-Goangă, care presupunea că aceasta doar încuraja agitatorii politici să se deplaseze în afara țării. Fiind de asemenea și Ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor, a dat avizul prin care elevii puteau să ia parte la cursurile universitare fără să fi luat bacalaureatul. A fost lăudat pentru mișcarea de tineret Micii Dorobanți, fiind totodată și susținător oficial al mișcării de cercetași din România. A mai fondat o altă școală de vară populară, în stațiunea turistică Balcic, Dobrogea de Sud.

Marea problemă cu care se confrunta Iorga era criza economică, parte a Marii crize economice, neavând succes în a contracara-o. Cabinetul a încercat să implementeze ștergerea datoriilor cultivatorilor faliți în dauna piețelor financiare, și a semnat un acord cu Argentina, un alt exportator de produse agricole, în vederea limitării deflației.

Administrarea proastă a problemelor economice l-au făcut pe istoric ținta batjocurilor și indignării în rândul publicului larg. A fost redus deficitul bugetar prin măsuri drastice precum tăierile salariilor tuturor bugetarilor sau concedieri, ducând la deziluzionarea clasei mijlocii, care începuse să sprijine și mai mult Garda de Fier. Alte aspecte controversate au fost probabil favoritismul și nepotismul: văzut ca o figură centrală în mediul academic, Iorga a ajutat familia lui Gheorghe Bogdan-Duică și Pârvan, promovându-l pe tânărul istoric Andrei Oțetea și numindu-l pe cumnatul său Colonel Chirescu (c. Florica Iorga în 1918) în postul de prefect al județului Storojineț. Mandatul său a mai ieșit în evidență prin tensiunile crescânde între PND în București și foștii aliați din Transilvania: Iorga a ajuns la putere după lansarea unor zvonuri conform cărora PNȚ ducea o „conspirație transilvăneană”, cabinetul lui Iorga neincluzând nici un politician transilvănean. Totuși, a fost deschis sașilor, Iorga creând un minister al minorităților etnice.

Nicolae Iorga și-a prezentat demisia din funcție în mai 1932, întorcându-se la viața academică. Aceasta a urmat după o neînțelegere între Carol al II-lea și o facțiune de dreapta a PNȚ-ului, care l-a impus pe Alexandru Vaida-Voevod ca premier. PND-ul, candidând cu o sigla pătrat în pătrat (回), a devenit rapid o minoritate politică. A supraviețuit prin alianțe cu național-liberalii sau cu Averescu, în timp ce Argetoianu a plecat din partid pentru a stabili un mic grup agrar. Iorga a scris memorii, publicate cu titlurile Supt trei regi, cu ajutorul cărora intenționa să contreze ostilitatea politică. A fondat și Muzeul Artelor Sacre, găzduit de Palatul Crețulescu.

Conflictele politice s-au reflectat în viața sa academică: s-a opus puternic unei noi generații de istorici, care îi includea pe Giurescu cel tânăr, P. P. Panaitescu și Gheorghe Brătianu. La mijloc a fost o dispută științifică: toți cei trei istorici, care colaborau la noua Revista istorică română, au găsit studiile lui Iorga drept speculații, politizare sau material didactic inutil. Discrepanța politică a fost evidențiată de suportul mai radical pe care îl manifestau pentru Regele Carol al II-lea. În următorii ani, Iorga a avut divergențe de opinie cu discipolul transilvănean Lucian Blaga, încercând în van să oprească primirea lui Blaga în rândurile Academiei din cauza diferendelor din filozofie și a preferințelor literare. De partea lui Blaga a fost psihologul Basil Munteanu; corespondența sa cu Blaga includea remarci ostile la adresa „vulgarității” lui Iorga și a culturii politice.

Pe drum spre un congres pan-european, Iorga a stârnit și mai multe controverse luând parte, în Roma, la a zecea aniversare a Marșului asupra Romei din 1923, care sărbătorea Italia Fascistă. Nu a mai participat la conferințe în 1933, în schimb, a revizitat Franța și și-a reluat postul de la Universitatea din București; a mai publicat încă 37 de cărți și, în august 1933, a participat la Congresul de Istorie de la Varșovia. Noul său proiect a fost o variantă a Alianței polono-române, lucrând împreună cu poetul și diplomatul Aron Cotruș pentru a crește gradul de conștientizare a țării sale și a publicat în presa poloneză.

În 1934, Iorga a condamnat public Garda de Fier, după ce nicadorii l-au asasinat pe premierul național-liberal Ion G. Duca. În timpul anchetelor desfășurate în rândul legionarilor, Iorga a intervenit pentru eliberarea filozofului fascist Nae Ionescu, și l-a invitat pe poetul legionar Radu Gyr pentru a ține o cuvântare la Văleni. În același timp, critica moderniștii în Istoria literaturii românești contemporane și poezia lui Arghezi în presă. Tot în 1934, Iorga a publicat o carte în care relata punctul său de vedere despre România la începutul perioadei moderne — Byzance après Byzance („Bizanț după Bizanț”), și trei volume din Histoire de la vie byzantine („O Istorie a vieții bizantine”). A urmat volumul de memorii Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost, și a contribuit la Revista Fundațiilor Regale.

Iorga a călătorit din nou prin Europa, ținând mai multe conferințe sub auspiciile Ligii Culturale, invitându-l pe istoricul Franz Babinger să țină un discurs la ISSEE. Aflat din nou în Iași, istoricul a participat la aniversarea lui Dimitrie Cantemir, ale cărui rămășițe au fost recuperate din Uniunea Sovietică pentru a fi îngropate în România. În 1935 a publicat o nouă variantă a volumului Istoria lui Mihai Viteazul, Originalitatea lui Dimitrie Cantemir, Comemorarea unirii Ardealului și două volume de Memorii. Celelalte eseuri erau despre cariera celebrilor intelectuali ai secolului al XVII-lea Antim Ivireanul, Axinte Uricariul și Constantin Cantacuzino). Împreună cu fiica sa, Liliana, a lansat și un ghid al Bucureștiului.

În 1936 a predat la Universitatea din Paris, și a ținut o conferință la Société des études historiques, înainte de a găzdui Comitetul Internațional al Istoricilor de la București. A mai fost în Olanda, unde a ținut un discurs despre istoria socială a Imperiului Bizantin: L'Homme byzantin („Omul bizantin”). La întoarcere, dorind să-și reînnoiască campania împotriva moderniștilor, Iorga fondează revista neo-sămănătoristă Cuget Clar.

Și-a exprimat public temerile privind dorința de expansiune a Regatului Ungariei, care dorea să recucerească Transilvania, avertizând totodată publicul de pericolul pe care îl prezintă Germania Nazistă și dorința sa de revanșă. Într-un mod asemănător și-a exprimat opinia despre pericolul sovietic și soarta românilor din Uniunea Sovietică, colaborând cu refugiatul anti-comunist Nichita Smochină. O parte din acestea au fost difuzate la radio, în emisiunea Sfaturi pe întuneric (publicată și ca broșură). A mai terminat câteva volume: Dovezi despre conștiința originii românilor, eseul polemic Lupta mea contra prostiei, și primele două volume din Istoria românilor.

Nicolae Iorga a fost onorat de inaugurarea Muzeului Bucureștean de Istorie a Lumii de către Carol al II-lea, dat în grija ISSEE-ului. Amenințările cu moartea primite de la Garda de Fier l-au făcut să se retragă de la Universitate. S-a retras în Vălenii de Munte, dar a rămas activ pe scena academică, ținând un discurs despre „dezvoltarea spiritului uman” la Institutul Mondial de Istorie, și devenind membru corespondent al Academiei de Istorie din Chile. L-a avut ca discipol pe Eugen Wolbe, care a strâns date despre regii români. Această contribuție a fost dublată de o scurtă participare la viața politică. Iorga a luat parte la Congresul Ligii Culturale din Iași, unde a cerut public scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier, pe motiv că servea intereselor naziste, și a mai ținut discursuri despre pericolul de război la Vălenii de Munte și conferințe radiofonice. A continuat lupta contra modernismului cu discipolul N. Georgescu-Cocoș la Neamul Românesc, trimițând la Academie și un raport special despre „pornografia” moderniștilor (vezi Pulă (revistă)).

În 1938, s-a alăturat guvernului lui Miron Cristea. Din postura de consilier regal nu a arătat prea mult sprijin partidului Frontul Renașterii Naționale, unicul partid de stat, creat de Carol al II-lea, partid pro-fascist, dar anti-legionar (vezi Constituția României din 1938). Iorga a fost deranjat de impunerea purtării uniformelor de către toate oficialitățile, numind-o drept o „tiranie”, și i-a ridiculizat în particular pe cei care au format noua constituție, dar s-a conformat schimbărilor. În aprilie, Iorga a fost în mijlocul unui scandal care a dus la arestarea lui Codreanu și la uciderea acestuia. Până atunci, istoricul atacase politica Gărzii de a înființa mici firme comerciale și acțiuni de caritate. Acestea l-au făcut pe Codreanu să i se adreseze cu o scrisoare deschisă, în care îl făcea „necinstit” și „incorect”. Premierul Armand Călinescu, care a cerut interzicerea activităților legionare, a răspuns cererii lui Iorga, ordonând judecarea lui Codreanu pentru conspirație. O consecință neașteptată a acestei decizii a fost demisia în semn de protest a generalului Ion Antonescu din postul de ministru al Apărării.

Iorga a refuzat să ia parte la proces; în scrisorile pe care le-a adresat judecătorilor, a cerut retragerea acuzației de calomnie, și a avertizat că Corneliu Zelea Codreanu ar trebui să urmeze un program de reabilitare psihică. Iorga s-a concentrat pe alte activități: a fost comisar la Bienala Internațională de Artă de la Veneția în 1938 și a sprijinit încercările de a stabili o școală românească de genealogi.

În 1939, după ce campania de condamnare a Gărzii a degenerat în terorism, Iorga a apărut la tribuna Senatului pentru a cere încetarea violențelor. A lipsit din țară, predând din nou la Paris. A publicat alte câteva volume din Istoria românilor, și a terminat de lucrat la alte cărți: în 1938, Întru apărarea graniței de Apus, Cugetare și faptă germană, Hotare și spații naționale; în 1939 Istoria Bucureștilor, Discursuri parlamentare, Istoria universală văzută prin literatură, Naționaliști și frontiere, Stări sufletești și războaie, Toate poeziile lui N. Iorga și două volume intitulate Memorii. Tot în 1938, Iorga a inaugurat teatrul în aer liber din Vălenii de Munte cu una din creațiile sale dramatice, Răzbunarea pământului. A publicat 45 de titluri, incluzând o piesă despre Cristina a Suediei (Regele Cristina) și un ciclu de poeme anti-război. Câteva dintre eseurile anglofile au fost incluse de Mihail Fărcășanu în Rumanian Quarterly, a cărui scop era păstrarea relațiilor anglo-române.

Iorga a fost din nou mandatar la Bienalul de la Veneția din 1940. Dezvoltarea rapidă a politicii l-a determinat să se concentreze pe activitățile de militant și jurnalist. A ținut mai multe conferințe și a dedicat mai multe articole păstrării granițelor României Mari și cauzei anti-legionare: Semnul lui Cain, Ignoranța stăpâna lumii, Drumeț în calea lupilor etc. Iorga se temea de izbucnirea Al Doilea Război Mondial și a fost întristat de urmările Bătăliei Franței, evenimente care au făcut subiectul eseului Amintiri din locurile tragediilor actuale. A lucrat la o variantă a Prometeu încătușat, o tragedie care reflecta îngrijorările față de România, aliații ei, și viitorul politic nesigur.

În anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Neașteptata cedare a Basarabiei și Bucovinei de nord sovieticilor a șocat societatea românească și l-a revoltat pe Iorga. La două ședințe ale Consiliului de Coroană ținute la 27 iunie, a fost unul din cei șase membri (din totalul de 21) care s-au opus ultimatului impus de URSS, cerând cu insistență apărarea armată a Basarabiei. Mai târziu, Dictatul de la Viena a cedat Ungariei Transilvania de Nord, astfel agravându-se criza politică și morală, care a dus la instaurarea Statului Național-Legionar cu Ion Antonescu în rol de Conducător, sprijinit de un guvern legionar. Iorga a decis să suspende apariția gazetei Neamul Românesc, explicând că „... s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională”. Văzut vinovat pentru uciderea lui Codreanu, a primit noi amenințări de la Garda de Fier, prin scrisori de ură, atacuri în presa mișcării legionare (Buna Vestire și Porunca Vremii) și tirade de la sediul legionar din Văleni. S-a opus noului guvern susținându-și atașamentul față de regele care fusese obligat să abdice.

Nicolae Iorga a fost obligat să părăsească domiciliile din București (unde deținea o casă nouă în cartierul Dorobanți) și din Vălenii de Munte din cauza cutremurului din noiembrie 1940. S-a mutat la vila sa din Sinaia, unde a terminat Istoriologia umană. A fost ridicat de un grup de legionari, (cel mai cunoscut dintre aceștia și conducătorul grupului format din Ion Tucan (secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC) și Tudor Dacu (informator al Poliției Legionare fiind inginerul agronom Traian Boeru), în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, și ucis lângă Strejnicu. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm. Asasinarea lui Iorga este des menționată în paralel cu cea a politicianului țărănist Virgil Madgearu, răpit și omorât de legionari în aceeași noapte, și cu Masacrul de la Jilava (în care aparatul administrativ al lui Carol al II-lea a fost decimat). Aceste acte de răzbunare, puse în legătură cu descoperirea și reîngroparea rămășițelor lui Codreanu, au fost făcute de legionari din propria inițiativă, ducând la tensiuni între ei și Antonescu. Membrii Gărzii de Fier îl considerau responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, când în urma unei scrisori deschise adresate de Codreanu către Iorga, acesta fiind și consilier regal, i-a intentat proces și liderul legionarilor a fost condamnat pentru calomnie. Cu toate că Iorga a adresat câteva scrisori instanței în care a cerut suspendarea procesului, procedura juridică nu a fost oprită. 

Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”. În țară, Garda de Fier a interzis plângerea sa în public, exceptând un necrolog în cotidianul Universul și o ceremonie ținută la Academia Română. Un ultim omagiu a fost adus de filozoful Constantin Rădulescu-Motru, care-l numea, în termeni asemănători celor folosiți de Focillon, „curajosul intelectual al națiunii”, „toată înțelepciunea și originalitatea unui geniu român”, „... a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt...”.

Trupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din București, în aceeași zi cu funeraliile lui Madgearu. Cei prezenți, printre care se aflau politicieni și diplomați străini, au sfidat interdicția Gărzii de fier cu prezența lor. Ultimele texte ale lui Iorga, recuperate de tânărul său discipol G. Brătescu, au fost ținute de criticul literar Șerban Cioculescu și publicate la o dată ulterioară. Gheorghe Brătianu a preluat postul lui Iorga de la Institutul de Studii Sud-Europene și Institutul de Istorie a Lumii (reintitulat din 1941 Institutul Nicolae Iorga).

Viziunea lui Iorga asupra societății și politice se afla la punctul de întâlnire al conservatorismului tradiționalist, naționalism etnic și conservatorismul național. Această fuziune a fost găsită de analistul politic Ioan Stanomir ca o mutație a ideologiei Junimii, contrară conservatorismului liberal al lui Titu Maiorescu, dar asemănătoare cu ideologia lui Mihai Eminescu. Un Junimist neconformist, Eminescu a adăugat viziunii conservatoriste a contemporanilor un naționalism puternic, cu tentă reacționară, rasistă și xenofobă, pentru care a primit atenție post-mortem în timpul vieții lui Iorga. Descris de cercetătoarea Ioana Both ca „mitul Eminescian”, Iorga l-a considerat un poet cu idei sănătoase despre rasă și care era „expresia integrală a sufletului românesc”, mai degrabă decât un artist melancolic. Această sursă ideologică a modelat atitudinea Sămănătoriștilor, slăbind influența Junimii și redefinind conservatorismul românesc pentru o generație. O definiție dată de cercetătorul politic John Hutchinson îl plasează pe Iorga printre cei care au îmbrățișat „naționalismul cultural”,  opusul „naționalismului politic” ce urmărea modernizarea statului.

Împrumutând teoria lui Maiorescu despre deschiderea României spre occident, care erau „forme fără fond” (însemnând că unele obiceiuri moderne au înlocuit tradițiile locale), Iorga era împotriva stabilirii liberalismului, dar i-a dat o expresie mai radicală. Un punct important de continuitate între junimism și Iorga a fost noțiunea celor două clase „pozitive”, ambele opunându-se burgheziei: clasa inferioară reprezentată de țărănime și cea aristocrată, a boierilor. La fel ca Maiorescu, Iorga a criticat Constituția României din 1866. O altă viziune care corespundea cu cea junimistă era cea despre Revoluția Franceză — conform autorului René Girault românul era un excelent cunoscător al acestei perioade. Experiența revoluționară a fost, din punctul de vedere a lui Iorga, traumatizantă, în timp ce liberalii sau moștenitorii iacobini erau apostrofați pentru stricarea echilibrului tradițional. A lăudat Revoluția Americană, dând-o ca exemplu pozitiv pentru construirea unei nații.

Ca junimist, conservatorismul lui Iorga nu se baza în general pe religie. Secularist printre tradiționaliști, nu a dat o mare importanță valorilor creștine, și, lăudând forța creativă a omului, vedea asceticismul ca pe un fenomen negativ. Totuși, se identifica puternic cu Biserica Ortodoxă Română și isihasmul din cugetul românilor, marginalizând Biserica Greco-Catolică și Școala Ardeleană. Respingând individualismul pur, Iorga a reacționat împotriva venerării moderne a democrației ateniene sau a reformei protestante, dând ca modele Sparta, Macedonia și orașele-state italiene. Conform analistului politic Mihaela Czobor-Lupp, aceasta era o „alternativă” la perspectiva rațională, și o contragreutate la studiul lui Max Weber pe Etica protestantă. Teoria sa denumea omul ca fiind o „entitate naturală [cu] propria viață organică”, și uneori justifica dreptul de cucerire când noile civilizații le înlocuiau pe cele decăzute; conflictul era între Heracles și Trimalchio. În viața privată dar și publică, Iorga avea remarci sexiste: ca Maiorescu, Iorga credea că femeile erau înzestrate pentru creșterea copiilor și ajutarea bărbaților în treburile publice.

Deconectat de cultura germană după șocul provocat de Primul Război Mondial, Iorga a avut păreri puternice despre Adolf Hitler, Germania Nazistă și nazism în general, luând în vedere nerespectarea Tratatului de la Versailles, dar și politica represivă. A rezumat asta în Sfaturi pe întuneric: „Feriți-vă oamenii mei de marile pericole care vă pândesc... Granițele sunt atacate, mutate, distruse, îngustate. [...] Aceste fuziuni, în cele mai crude forme, vechea teorie în care statele mici nu aveau dreptul la independență și la spațiu vital [...]. Nu pot uita trecutul și nu pot ajunge la un acord cu dictatura lui Hitler, fiind un om care prețuiește libertatea de gândire”. Compara Protectoratul Boemiei cu un „behemoth”, referindu-se la anexare ca un act „preistoric”. Textele anti-război din 1939 au răspuns la suspiciunile care spuneau că va urma un nou conflict armat care va dăuna vitalității naționale, și, în timpul Invaziei Poloniei, și-a exprimat solidaritatea față de Polonia — polonofilia lui Iorga a fost remarcată și de naziști ducând la relații tensionate între Berlin și București. Conservatorul Iorga înclina să simpatizeze cu alte forme de totalitarism sau corporatism, și, din anii '20, vedea cu respect fascismul italian. Și-a exprimat dezamăgirea față de regimul italian care era aliat al Ungariei, dar a aplaudat invazia Etiopiei din 1935, și considera că o alianță cu Italia era una mai sigură decât cea cu Mica Antantă.

O componentă importantă și controversată a viziunii politice a lui Iorga, prezentă în aproape întreaga carieră, a fost antisemitismul. Istoricul cultural William O. Oldson apreciază că „lista impresionantă de realizări” a lui Iorga în alte domenii i-a permis să „dea antisemitismului o eleganță irezistibilă în România”, pentru că Iorga credea că toți bunii naționaliști erau antisemiți. Ideile sale pe problema evreiască au fost des însoțite de limbaj violent, care a lăsat urme în activitatea sa jurnalistică (deși nu recurgea la glume rasiale). În 1901, când l-a blocat pe lingvistul evreu Lazăr Șăineanu în a obține un post de profesor, Iorga a scris că evreii aveau o „pasiune pentru laude mărețe și câștiguri multiple”; trei ani mai târziu, în Sămănătorul, a afirmat că Iașiul era ”poluat” de o comunitate de „afaceriști păgâni și ostili”. A mai exprimat păreri similare în jurnalele de călătorie, văzând ca de înțeles pogrom-urile împotriva evreilor bucovineni și basarabeni.

Venind din aceeași familie ideologică ca și mișcarea „Democrației Naționale” din Polonia,; PND-ul, fiind de părere că evreii locali sufocau clasa mijlocie românească și trebuiau să fie expulzați, folosea lozinci precum Evreii în Palestina. Programul PND-ului a fost criticat de la bun început de Constantin Rădulescu-Motru, prietenul naționalist și pro-junimist al istoricului, care spunea că rațiunea economică din spatele acestor lozinci era greșit înțeleasă. Conform lui Oldson, părerea conform căreia evreii erau „vampiri” ai economiei era în întregime nefondată, chiar ipocrită: „[Iorga a fost] un moldovean complexat de sărăcia din provincie.”

Concepția conservatoare personală a fost adoptată și în doctrina partidelor, care pretindeau că evreii erau factori de rezistență împotriva autorităților politice și culturale ale Românilor. Iorga nu a optat niciodată pentru un antisemitism religios în locul celui rasial, crezând că originea civilizației „iudeo-creștine” se trage din dialectica între valorile creștine și iudaism. A mai sugerat că antisemitismul românesc era conjunctural, defensiv, și mai degrabă segregaționist decât destructiv, și în mai multe rânduri, că xenofobia nu făcea parte din identitatea națională românească, idee apreciată de Oldson ca fiind un „antisemitism uman”. Oldson estimează ca un paradox, atitudinea lui Iorga (și a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu) da a „avea stimă pentru o mică elită evreiască, disprețuind restul evreilor.”

Examinând impactul acestor idei, criticul literar William Totok consideră Neamul Românesc ca fiind „cea mai importantă platformă de agitație antisemită dinaintea Primului Război Mondial”. Adesea revista acuza ziarele evreiești Adevărul și Dimineața că duceau la iudaizarea mediului intelectual românesc. Erau criticați românii prietenoși cu evreii, unul dintre aceștia fiind Ion Luca Caragiale (criticat pentru contactele cu Șăineanu, cu dramaturgul Ronetti Roman și alți evrei). Caragiale i-a răspuns cu ironie: „crește înalt, dar strâmb”.

Când, în perioada interbelică, temele antisemitismului european modern din versiunea lui Nicolae Iorga și a lui A. C. Cuza, și din propaganda Sămănătorului, au devenit surse de inspirație pentru Garda de Fier în primii săi ani, atât Iorga, emoționat de primirea călduroasă a comunității evreiești de români-americani în 1930 cât și Cuza, au început să-și modereze discursurile și să le facă mai tolerante, îndeosebi după 1934, în lucrările din Adevărul. Iorga l-a lăudat pe mecena evreu Aristide Blank și pe măsura acestei evoluții, Iorga și Cuza au început să fie judecați „jidoviți” de către cercurile cele mai naționaliste. Așa cum susținea cercetătorul George Voicu, discursul antisemit se întorcea acum împotriva lor. Mai târziu totuși, Iorga s-a mai întors ocazional la retorica antisemită europeană: în 1937-1938, a susținut că evreii determinau românii să plece din țară, și considera necesară „despăducherea” României prin colonizarea evreilor într-o țară proprie.

Iorga oscila între sentimentele date de extremele: francofilie și francofobie. Istoricul a explicat în detaliu de ce îi displăcea peisajul social și politic din A Treia Republică Franceză. Și-a reamintit că, în anii 1890, a fost șocat de lipsa de respect și cosmopolitismul societății studențești franceze. Într-un discurs din 1906, Iorga amintea că elita francofonă și diglosia urbană distrugeau încetul cu încetul fibra morală a societăți, creând o breșă între clase în ceea ce privește limba. De asemenea, Neamul Românesc susținea Action Française și dreptul reacționar francez în conflictul cu a Treia Republică. La puțin timp după începerea primului război mondial, în timpul Bătăliei Frontierelor, Iorga și-a exprimat public noile sentimente de apreciere pentru Franța, susținând că era angrenată într-un război pur defensiv; în numele panlatinismului a criticat Spania pentru rămânerea în neutralitate.

Acoperirea culturii europene și a problemelor continentale de către Iorga a deschis punți spre alte domenii culturale, în special în perioada interbelică. Așa cum nota istoricul Lucian Boia, Iorga vedea Europa ca o comunitate de națiuni, și, în felul său, respingea izolaționismul sau xenofobia primitivă. Conform academicianului Francesco Guida, activitățile educaționale și politice ale lui Iorga arătau o „mare deschidere spre lumea exterioară”, chiar dacă, în Franța anilor '30, opinia publică se întorsese împotriva lui. Drept răspuns, Iorga s-a afirmat ca promotor al culturii engleze, depunând eforturi apreciabile în definirea și răspândirea caracteristicilor principale în rândul publicului român. În acel timp, chiar dacă cocheta cu naționalismul Pan-european, era împotriva lui Iuliu Maniu care nu arăta simpatie pentru proiectele Confederației Dunărene, crezând că este timpul să ascundă revanșismul Ungariei.

Iorga devine în 1893, la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române. În 1894, la 24 de ani, obține prin concurs catedra de istorie la Universitatea din București. Din 1911 este membru activ al Academiei Române. Începând din 1908 ține cursuri de vară la Vălenii de Munte, județul Prahova.

Dotat cu o memorie extraordinară, cunoștea istoria universală și în special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental. În timpul regimului comunist, opera sa istorică a fost în mod conștient ignorată, istoria României fiind contrafăcută în concordanță cu vederile regimului de către persoane aservite acestuia. Iorga a fost autor al unui număr uriaș de publicații și cel mai mare poligraf al românilor: circa 1250 de volume și 25 000 de articole.

Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Câteva din publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor, în 25 volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume (apărută în limba germană: Geschichte des osmanischen Reiches, 1908-1913), Istoria românilor în 10 volume (1936-1939). Ca literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (Învierea lui Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Asisi și altele), volume memorialistice (Oameni cari au fost, O viață de om, așa cum a fost). În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul. Ca istoric literar, a publicat: Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (vol. I-II, 1901);
Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688 (1904);
Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte. În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului (vol. I, 1907, vol. II, 1908, vol. III, 1909);
Istoria literaturii românești (vol. I, 1925, vol. II, 1926, vol. III, 1933);
Istoria literaturii românești contemporane (1934);
Istoria literaturii românești. Introducere sintetică (1929).
Ca om politic, a fost co-fondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-1932 Prim-ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al parlamentului în mai multe legislaturi, Iorga era un reputat orator, temut de adversarii săi politici.

 
Nicolae Iorga a fost fondatorul (1920) și director al Școlii Române din Paris („Fontenay-aux-Roses”). A editat și condus numeroase ziare și reviste („Neamul românesc”, „Revista istorică”, „Revue Historique du Sud-Est-Européen”, „Floarea darurilor” etc.). Unul dintre doctrinarii sămănătorismului (a condus revista „Sămănătorul” în perioada 1905-1906).
 
A întocmit numeroase volume de izvoare, documente (Notes et extraits pour servir à l'histoire des Croisades au XV-e siècle, 6 vol., Studii și documente cu privire la istoria românilor, 31 vol. ș.a.). Deși structural refractar subordonării faptului istoric unui sistem filosofic, a îmbogățit gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual și întemeiată pe unele permanențe, coordonate ale dezvoltării istorice. În domeniul istoriei naționale, a elaborat monografii și sinteze de mare valoare (Istoria lui Mihai Viteazul, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, Istoria armatei românești, 2 vol., Istoria comerțului românesc, 2 vol., Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, 2 vol., Istoria românilor, 10 vol. ș.a.) și a integrat istoria României în istoria universală (La place des Roumains dans l'histoire universelle, 3 vol.), relevând originalitatea culturii românești și interdependența istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Contribuția la cercetarea istoriei universale (Geschichte des Osmanischen Reiches, 5 vol., Cărți reprezentative în istoria omenirii, Histoire de la vie Byzantine, 3 vol.), la cercetarea istoriei literaturii române, ca și vastitatea operei și preocupărilor sale, îl situează între marii istorici ai lumii.
Împreună cu un grup de profesori, ofițeri, ziariști, oameni de litere și politicieni a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României.

Activitățile științifice ale lui Iorga reflectă credințele sale de-o viață. Fiind un naționalist moderat și un apărător al tradiționalismului țărănesc (aspect observabil și din asocierea sa cu Sămănătorul), Iorga a devenit interesat în documentarea istoriei domeniilor rurale din vechea Valahie și Moldova. Constatând lipsa de surse privind istoria română din Evul Mediu și încercând să descrie procesul de tranziție de la Dacia romană la un popor vorbind o limbă romanică (vezi Originile românilor), Iorga și-a concentrat eforturile în direcția cercetării modului în care au fost păstrate obiceiurilor romane în zonele rurale.

Nicolae Iorga a avut peste zece copii, dar mulți din ei au murit la vârste fragede. Fiicele sale cunoscute sunt Florica Chirescu, Magdalina, Liliana și Alina. Magdalina, care se bucura de o carieră de succes în pictură, și-a stabilit familia în Italia. Singurul copil care s-a axat pe domeniul istoriei, cunoscută pentru reeditarea cărților tatălui ei și pentru contribuțiile ca sculptor, a fost Liliana Iorga. Ea s-a măritat cu istoricul Dionisie Pippidi în 1943. Alina a devenit soția unui jurist argentinian, Francisco P. Laplaza. Unul din fii, Mircea, s-a căsătorit cu una din fiicele familiei Știrbei, apoi cu Mihaela Bohățiel, o aristocrată transilvăneană, descendentă a clanului Lemeni și a magnatului medieval Johannes Benkner. De profesie inginer, Mircea Iorga a fost directorul Colegiul Tehnic Energetic din București la sfârșitul anilor '30. Un alt fiu, Ștefan N. Iorga, a fost scriitor, susținător al mișcării Cuget Clar, și mai târziu medic. Nepoata lui Iorga, Micaella Filitti, care a lucrat ca funcționar public în anii '30, a fugit din România Comunistă și s-a stabilit în Franța.

Printre descendenții săi se numără Andrei Pippidi, fiul lui Dionisie, principalul editor al scrierilor lui Iorga. Pippidi a prefațat și colecții ale corespondenței lui Iorga, și a publicat o sinteză biografică despre bunicul său. Andrei Pippidi este căsătorit cu politologul Alina Mungiu, sora regizorului Cristian Mungiu.




#Total Article count: 105
#Total Word count: 199346